DENUMIREA PARAZITILOR SI A BOLILOR PARAZITARE CLASA RHIZOPODA

DENUMIREA PARAZITILOR SI A BOLILOR PARAZITARE

CLASA RHIZOPODA

ORDINUL AMOEBE

In conformitate cu reglementarile nomenclaturii zoologice (International Comission on Zoological Nomenclature, l926, l961) 4 grupe de animale au importanta in parazitologia umana si anume: protozoarele, helmintii, artropodele si molustele.

La baza clasificarii lumii animale sau vegetale sta specia cu diviziunile sale : subspecia, varietatea si aberatia.

Ea reprezinta unitatea elementara de clasificare si defineste o populatie a caror membri au esential aceleasi caractere genetice.

In clasificarea ascendenta, mai multe specii formeaza: genul (un grup de specii inrudite); mai multe genuri o familie; mai multe familii - un ordin; mai multe ordine o clasa; mai multe clase - o increngatura.

Denumirea stiintifica a unei speciii reprezinta combinatia dintre numele genului si al speciei (clasificare binara LINNAEUSSYSTEMA NATURAE l758).

Numele de gen este intotdeauna un substantiv, care incepe numai cu litere mari pe cand numele de specie poate fi un adjectiv care se acorda in gen si numar cu substantivul (Giardia lamblia) sau un substantiv la cazul genitiv (Plasmodium malariae).

Numele de specie se incepe cu litera mica chiar daca provine de la un nume propriu (Leishmania donovani, Entamoeba hartmanni).

Increngaturile se grupeaza in regnul animal si regnul vegetal.

Numele bolii parazitare deriva obisnuit de la numele generic al parazitului la care se adauga terminatia oza sau aza (trichineloza sau ascaridiaza).

Ramuri speciale ale parazitologiei medicale studiaza parazitii clasificati in urmatoarele increngaturi:

l. PROTOZOA (paraziti de natura animala, unicelulari) - Protozoologia

2. PLATHELMINTHES (viermi plati) 2 + 3 - Helmintologia

3. NEMATHELMINTHES ( viermi cilindrici).

4. ARTHROPODA ( artropode). - Entomologia

PROTOZOOLOGIA este stiinta (protos - primul, zoos- animal, logos - stiinta) care studiaza organismele unicelulare, iar in cadrul parazitologiei medicale, protozoologia se ocupa de protozoarele ce paraziteaza organismul uman.

PROTOZOARE PARAZITE

Se clasifica in 3 increngaturi:

1.SARCOMASTIGOPHORA ce cuprinde:

a. Amibe

b. Flagelate cavitare 

c. Flagelate sanguine si tisulare

2.APICOMPLEXA

a. Sporozoare

3.CILIOPHORA

a. Ciliate

4. Protozoare parazite cu taxonomie incerta

CARACTERE GENERALE

Amibele (gr. amoibe - schimbare) sunt organisme unicelulare, cu sau fara membrana, cuprinzand unul sau mai multi nuclei si prezentand o reproducere sexuata sau asexuata.

Desi unicelulare, au corp deformabil, prezentand forme diverse ce variaza de la o specie la alta sau chiar in cadrul speciei.

Structural si functional citoplasma protozoarelor parazite nu difera de a altor protozoare.

Nucleul este o formatiune constanta la toate protozoarele, prezentand variatii ale dimensiunii, localizarii, structurii si numarului, in raport cu specia.

Nutritia se realizeaza fie prin fagocitoza, fie prin endoosmoza.

Mobilitatea protozoarelor se datoreaza fie pseudopodelor, fie flagelilor sau cililor.

Inmultirea se produce pe cale asexuata sau sexuata.

Inmultirea asexuata se realizeaza prin diviziune directa, sau prin inmugurire (diviziune inegala). Schizogonia (inmultirea asexuata) se caracterizeaza prin diviziunea multipla a nucleului care duce la formarea de organisme noi.

Endopoligeneza consta din formarea a doua sau multe celule fiice identice in interiorul celulei mama (Toxoplasma gondi).

Inmultirea sexuata intalnita in cursul ciclului vital al unor protozoare, determina aparitia de elemente total diferentiate care prezinta forme sexuate (gameti), din care in urma fecundarii se formeaza zigotul (oul), care se transforma intr-un sac cu spori (sporocist), care prin spargere va pune in libertate sporozoitii. Inmultirea sexuata la protozoare este denumita sporogonie.

CLASA RHIZOPODA

Rhizopodele sunt protozoare care au un corp usor deformabil, deplasandu-se cu ajutorul pseudopodelor.

Amibele prezinta 2 stadii de evolutie:

- trofozoit in care are loc multiplicarea prin diviziune binara in conditii de mediu favorabile,

- chist care se elimina cu fecalele gazdei; este mult mai rezistent la conditiile nefavorabile de mediu, oferind posibilitatea transmiterii parazitului de la o gazda la alta.

Amibele pot fi:

- Amibe libere, care nu traiesc ca paraziti pe seama unei gazde.

Sunt formate din citoplasama (ectoplasma-strat extern, endoplasma-strat intern), nucleu si caracteristic, o vacuola pulsatila plasata in endoplasma. Chistul apare in mediul extern in conditii defavorabile vietii.

- Amibe parazite, dintre care importante in patologia umana sunt acele amibe carora le lipseste vacuola pulsatila, si care in organism pot exista atat sub forma de trofozoit cat si sub forma de chist. Chistul eliminat in mediul extern o data cu fecalele gazdei este forma sub care parazitul poate trece de la o gazda la alta.

In functie de patogenitate se pot clasifica in:

- amibe parazite patogene: sunt amibele hematofage care au capacitatea de a ingloba si fagocita hematiile - Entamoeba histolytica;

- amibe libere cu potential patogen (amibe oportuniste) - Naegleria fowleri, Acanthamoeba culberstoni, A. castellani, A. poliphaga;

- amibe parazite nepatogene sunt amibe nehematofage, neagresive: Entamoeba coli, E. gingivalis, E.hartmani.

GENUL ENTAMOEBA

ENTAMOEBA HISTOLYTICA sin. Amoeba coli, Entamoeba disenteriae.

ISTORIC

Descrisa de medicul leningradean LOESCH (l875). Considerata initial apatogena, are o raspandire universala, des intalnita in regiunile tropicale si subtropicale unde are o prevalenta de 50-80%; in Europa fiind prezenta frecvent in tarile sudice: Grecia, Italia, Iugoslavia.

In Romania, tara cu climat temperat, mai rece este semnalata de LUPASCU si GHERMAN, apreciindu-se ca l,4%-l0,6% din populatia tarii ar trece prin infectie, fiind mai des intalnita in sectorul zootehnic, colectivitati de copii, spitale de psihiatrie, comunitati in care conditiile igienico - sanitare sunt deficitare.

MORFOLOGIE

Entamoeba histolytica din punct de vedere morfologic se prezinta sub 2 forme: forma vegetativa si forma chistica.

Forma vegetativa este cea activa, mobila se hraneste si se inmulteste putandu-se prezenta ca:

a. Trofozoit - forma vegetativa complet dezvoltata, care din punct de vedere al comportarii sale poate imbraca 2 aspecte:

- un aspect neagresiv, denumit forma 'minuta' mica, 15-20 microni, traieste incolin in intestinul gros al indivizilor, nu da tulburari clinice (purtatori sanatosi), insa intretine prin divizarea sa parazitismul colonului; este nehematofaga si neagresiva.

In mod normal da nastere la forma chistica, dar se poate transforma si in forma histolitica (forma magna).

- un aspect agresiv, patogen denumit forma 'magna' sau 'histolitica'.

Forma magna are dimensiuni mari 20-40 microni, este vioae, emitand brusc pseudopode putandu-se hrani activ cu hematii (hematofaga), provocind tulburari exprimate clinic prin dizenteria amoebiana.

Nu se transforma niciodata in chist.

Ambele forme se misca activ, dar forma minuta are o mobilitate mai redusa fata de forma magna, ritmul miscarii depinde de temperatura si de pH-ul mediului. Directia de deplasare se poate schimba brusc ca raspuns la conditiile de microclimat.

In ambele forme se pot diferentia in protoplasma: o parte numita ectoplasma si o alta endoplasma.

- Ectoplasma este fara structura, refringenta.

- Endoplasma formei 'minuta' contine multe vacuole si diferite granule, pe cand in endoplasma formei 'magna' sunt vacuole si granule mai putine si hematii in diferite faze de distrugere. Endoplasma contine bacterii, eritrocite dar nu mitocondrii, motiv pentru care are un metabolism anaerob.

Nucleul este sferic, detine o membrana nucleara care are pe suprafata ei interna mici granule de cromatina, si un cariozom mic cu dispozitie centrala.

b. Forma vegetativa prechistica.

Trofozoitul se rotunjeste, devine imobil, foarte rar poate prezenta miscari lente.

Delimitarea morfologica intre ecto si endoplasma este dificila.

In protoplasma apar multe vacuole, nu se mai evidentiaza hematiile distruse, aparand bastonasele siderofile.

Forma chistica

Chistul se formeaza intotdeauna in continutul intestinal si nu in mediul extern, reprezentand forma de propagare a parazitului in natura de la o gazda umana la alta dar si forma de rezistenta a amibei in mediul extern.

Numai forma minuta se transforma in chist.

Chisturile sunt rotunde sau putin ovale, masoara 5-23 microni, avand o membrana de invelis fina, dublu conturata. Sunt tetranucleate si contin bastonase siderofile groase cu varfurile rotunjite.

Forma metachistica apare din chistul de amoeba, este foarte mica, 4-8 microni, avand deja proprietati histiofage.

HABITAT

Entamoeba histolytica se localizeaza in colon, secundar poate interesa ficatul, plamanul si alte organe.

CICLUL BIOLOGIC

Parazit specific uman, la care forma histolytica, magna este responsabila de producerea bolii.

Chisturile ajunse in mediul extern pot fi distruse prin uscaciune, caldura, mediu hiperton.

O data ingerate de organismul gazda, chisturile nu se modifica in traiectul lor prin stomac, duoden si prima portiune a intestinului subtire.

Ajungand in portiunea terminala a intestinului subtire, sub influenta sucurilor digestive, peretele chistului se lizeaza, eliberand metachistul (amiba multinucleata). Incepe imediat un proces de diviziune nucleara, citoplasma separandu-se, inconjoara fiecare nucleu formandu-se astfel 8 trofozoiti metachistici. Acestia o data formati, nu raman in intestinul subtire ci migreaza: o parte se transforma in chisturi si se elimina o data cu materiile fecale, iar trofozoitii ramasi vor trai in intestinul gros in forma minuta si in tesutul acestui organ in forma magna.

Forma minuta a trofozoitului este nehematofaga si neagresiva, colonizand asa zisii purtatori sanatosi. In conditii nefavorabile cand functia intestinala este modificata, continutul intestinal devine mai fluid, si se va deplasa rapid, nemaipermitand inchistarea, motiv pentru care in materiile fecale ale bolnavului vom identifica trofozoiti.

Trofozoitii forma minuta in conditii care determina ruperea echilibrului florei microbiene, modificari de pH intestinal, scaderea rezistentei organismului gazda se transforma in forma magna.

Trofozoitii forma magna, prin fermentul lor proteolitic, lizeaza tesuturile intestinului gros, ajungand in peretele acestuia. Aceasta forma tisulara, este agresiva, hemato si histiofaga, foarte mobila, deci patogena.

PATOGENIE

Cercetarile experimentale au confirmat faptul ca amibele se stabilesc in cec, unde patogenitatea intrinseca a tulpinilor de Entamoeba histolytica coroborata cu factori locai, proprii gazdei vor influenta viteza colonizarii precum si adancimea la care afecteaza peretele intestinal.

Parazitologii europeni si cei americani au doua puncte de vedere deosebite asupra patogenitatii acestui parazit si anume:

- Brumpt, Westphal, Hoare (Europa) sustin ca Entamoeba histolytica s-ar prezenta sub forma a 2 varietati: una 'minuta' ce nu invadeaza tesutul intestinal, si una 'magna', invaziva, patogena. Brumpt este adeptul teoriei care sustine existenta a 2 specii similare morfologic: Entamoeba dispar-nepatogena si Entamoeba disenterieae-patogena.

- Colegii americani sustin ca totusi, toate varietatile de Entamoeba histolytica sunt potential patogene, invazive atunci cand ajung la gazda potrivita.

In l979 Sargeaunt, confirma teoria lui Brumpt, demonstrand prin analiza izoenzimelor din amibe ca tulpinile patogene detin zymodeme (modele de izoenzime) diferite de tulpinile nepatogene, precum si capacitate imunogena diferita, numai zymodemele patogene fiind capabile sa induca un raspuns imun umoral.

Forma magna determina in organismul uman: dizenteria amibiana.

a. Leziunea primara intestinala

Se produce in mucoasa colonului, in cec sau colonul sigmoid, unde datorita tranzitului intestinal mai putin accelerat este posibil un contact mai prelungit al amibelor cu mucoasa intestinala. Amibele elibereaza un ferment proteolitic, inca insuficient cunoscut din punct de vedere biochimic; unii cercetatori apropiindu-l hialuronidazei iar altii tripsinei.

Cu ajutorul lui lizeaza tesutul intestinului gros provocand o leziune litica primara si apoi prin miscari active patrund intratisular.

In aceste mici eroziuni amibele se inmultesc si patrund superficial in adancimea glandelor, prin penetrarea tesutului interstitial dintre celulele glandulare, in mucoasa si musculara mucoasei formand un canal prin care ajung la submucoasa. Aici inmultirea este intensa, intr-un tesut relativ nerezistent, amibele raspandindu-se radiar.

Se realizeaza astfel leziunea amibiana incipienta, producand o eroziune mai mare sub forma de punga.

Ulterior in evolutie apare necroza submucoasei si aparitia unui abces ' in buton de camasa', la periferia caruia amibele continua procesul de distructie, ducand treptat la marirea volumului pungii.

Amibele se localizeaza in peretii abceselor nu in continutul lor.

In aceasta leziune incipienta nu exista invazie bacteriana, deci nici o reactie celulara inflamatorie.

In timp se formeaza in submucoasa tunele de legatura intre doua sau mai multe leziuni, iar tesuturile supraiacente leziunii nefiind vascularizate se necrozeaza si se elimina formand o ulceratie.

In aceasta etapa, bacteriile invadeaza leziunea, determinand un aflux de leucocite si fibrobalsti care au tendinta sa formeze un perete in jurul marginilor ulceratiei. Raspunsul inflamator acut este modest, mucoasa intestinala intre doua ulceratii avand un aspect normal.

Pe masura ce leziunile se cronicizeaza, amibele strabat musculara, apoi seroasa pertioneala, putand fi responsabile de leziuni secundare la alte nivele ale intestinului sau in organe si tesuturi extraintestinale.

b. Amibiaza extraintestinala

Ulceratiile peretelui intestinal includ si leziuni vasculare care sangereaza si constituie in acelasi timp poarta de intrare a parazitului in torentul circulator, unde pot determina metastaze la distanta si abcese cu varii localizari: cutanata, in ficat, plamani, creier, piele, vezica urinara, etc.

In ficat, abcesul amibian se localizeaza de preferinta in lobul drept, fiind de obicei o complicatie a unei infectii amibiene asimptomatice (bolnavii nu recunosc in antecedente un puseu diareic).

Din ficat amibele pot traversa diafragmul ajungand in plaman, de obicei localizandu-se in plamanul drept.

ASPECTE CLINICE

OMS - l969 propune clasificarea formelor clinice de boala in dizenteria amibiana astfel:

Pe baza mecanismelor fiziopatologice recunoastem:

- infectii asimptomatice: colonizare, fara invazie tisulara

- infectii simptomatice: infectie cu invazie tisulara

Amibiaza intestinala cuprinde:

- dizenteria amibiana: boala fulminanta cu leziuni ulcerative,

- colita nedizenterica: boala intestinala cu leziuni ulcerative,

- amibom: granulom intestinal proliferativ,

- amibiaza intestinala complicata: perforatii, hemoragii, fistule,

- colita postamibiana: mecanism necunoscut.

Amibiaza extraintestinala determina:

- hepatomegalie nespecifica: infectia intestinala nu este insotita de o invazie demonstrabila,

- infectii acute nespecifice: amibe prezente in ficat dar fara abces,

- abces amibian: leziune hepatica focala,

- abces amibian complicat: extensie la pleura, plaman, peritoneu, pericard,

- amibiaza cutanata: extensie la piele,

- amibiaza viscerala: infectii metastatice ale plamanulu, splinei, creierului.

Infectiile asimptomatice

Se datoreaza probabil relatiei de comensalism dintre parazit si gazda, in zonele temperate, infectia amibiana evoluand frecvent subclinic. Walsh (l986) apreciaza ca pe mapamond exista mai mult de 480 milioane de oameni parazitati cu Entamoeba histolytica, dintre care doar 36 milioane prezinta simptomele clinice ale unei amibiaze.

Infectiile simptomatice - dizenteria amoebiana

Incubatia variaza in limite largi, de la 20 la 95 de zile, de multe ori imposibil de precizat de catre bolnav.

Debutul bolii este mai putin brutal decat cel din dizenteria bacilara caracterizat prin: tulburari dispeptice, inapetenta, astenie, diaree usoara cu scaune moi, gleroase, uneori sanghinolente.

Factorul declansator poate fi recunoscut ca fiind surmenajul, schimbarea regimului alimentar sau al climatului, tratamente prelungite cu antibiotice, etc.

Sindromul dizenteric ce apare in perioada de stare a bolii se intalneste frecvent in zona tropicala si subtropicala, in zonele temperate ale globului afectand mai mult persoanele debilitate, cu malnutritie protein- calorica sau corticodependente.

Sindromul dizenteric se caracterizeaza prin triada:

- dureri abdominale, colicative, mai frecvente noaptea decat ziua, urmand traiectul colonului din regiunea hipogastrica pana in regiunea anala,

- tenesme: senzatii particulare de plenitudine dureroasa a rectului care determina nevoia imperioasa de a evacua continutul rectal. Bolnavul face eforturi considerabile dar zadarnice de defecare care contrasteaza cu cantitatea mica de mucozitati sanghinolente eliminate numite si ' scuipatul rectal'.Tenesmele sunt cu atat mai intense cu cat leziunile sunt mai apropiate de anus.

- scaune numeroase, diareice mucoase si sanghinolente, aparute in plina sanatate aparent brutal sau din contra insidios, agravandu-se in cateva zile. Scaunele au un caracter predominant mucos, mucusul aparand din perioada prodromala a bolii, dand materiilor fecale un aspect lucios, devenind treptat abundent. La mucus se va adauga sangele provenit din congestia intensa si din ruperea de capilare prin actiunea litica a amibelor, transformandu-se in scaun muco-membranos din care lipsesc materiile fecale propriu zise. Daca sindromul dizenteric dureaza mai mult, glandele mucoase din peretii colonului sunt treptat epuizate si distruse, in scaun incepand sa predomine o serozitate: scaunul sero-seros. Numarul de scaune pe 24 de ore este variabil in functie de forma bolii de la 4 la 6 in formele usoare, 20-30 in formele grave, fiind oricum mai mic decat in dizenteria microbiana.

Starea generala a bolnavului ramane buna chiar daca apare deshidratarea, pierderea in greutate si astenia raman moderate.

EVOLUTIE

Poate fi dramatica, fulminanta, putand avea un deznodamant fatal, in cazul infectiilor amibiene netratate sau tratate incomplet sau incorect.

De cele mai multe ori insa simptomatologia retrocedeaza treptat in cateva zile sau saptamani pana la disparitie completa, in urma unui tratament precoce si adecvat aplicat.

Simptomatologia subiectiva si obiectiva cedeaza, ulceratiile intestinale se cicatrizeaza, examenul coproparazitologic devine negativ.

Bolnavul intra intr-o faza de aparenta vindecare, formele minuta predomina daca nu devin exclusive. La un moment dat raportul celor 2 stadii ale Entamoebei se modifica din nou in avantajul celei magna, simptomatologia clinica reaparand.

O amibiaza dizenteriana chiar in stadiul de acalmie poate da o serie de semne clinice minore cum ar fi: scaderea in greutate, dureri in fosa iliaca dreapta sau stanga, eructatii dupa mese, accentuarea sau neregularitatea pulsului, transpiratii ale talpilor si mainilor. Ca tulburari nervoase se mentioeaza: somnolenta sau agitatia, slabirea memoriei, a vointei, a ambitiei. Tenul este bronzat, se semnaleaza criestezia si rezistenta scazuta la eforturi minime.

DIAGNOSTICUL

Implica un diagnostic corect, epidemiologic, clinic si de laborator.

Diagnosticul epidemiologic poate procura informatii asupra sursei de infectie si a modului de transmitere a bolii.

Diagnosticul clinic se bazeaza pe anamneza si pe semnele clinice subiective si obiective pe care le prezinta bolnavul.

Diagnosticul de laborator-parazitologic se bazeaza pe identificarea parazitului in scaun sau in tesuturi infectate obtinute prin biopsie sau la autopsie.

Intr-o atingere tisulara hemograma dezvaluie o anemie de tip inflamator, hiperleucocitoza cu neutrofilie; VSH- ul este crescut.

Folosirea culturilor in vitro pentru identificarea Entamoebei histolytica este o metoda de diagnostic inca controversata.

Imunodiagnosticul (imunofluorescenta, hemaglutinare indirecta, ELISA) poate fi o metoda de diagnostic, dar numai pentru bolnavii cu dizenterie amibiana acuta sau cu complicatii ale bolii( amibiaza extraintestinala).

Imunodiagnosticul utilizat la purtatorii asimptomatici a dat rezultate total negative ceea ce sugereaza ca producerea anticorpilor este conditionata de invazivitate.

TRATAMENTUL

Este necesar de aplicat atat persoanelor bolnave cat si purtatorilor aparent sanatosi de chisturi care intretin raspandirea parazitului.

Bolnavii vor beneficia de tratament diferit in functie de prezenta semnelor clinice sau / si a complicatiilor.

In functie de nivelul la care actioneaza, medicamentele se impart in 2 categorii:

- amibocide luminale sau de contact care actioneaza prin contactul direct cu trofozoitii din lumenul intestinal, fiind active si asupra formelor minuta.

Preparatele recomandate sunt:

l. derivati arsenicali (BEMARSAL, CARBASON, STOVARSOL s.a.)

2. derivati oxichinolinici (ENTEROVIOFORM, INTETSTOPAN, MEXAFORM)

3. derivati de nitroimidazol (METRONIDAZOL, TINIDAZOL, s.a.)

- amibocide difuzabile sau tisulare care ajung pe cale sanguina atat in peretele intestinal cat si extraintestinal.

Preparatele medicamentoase utilizate sunt:

l. emetina (CLORHIDATUL DE EMETINA, 2-DEHIDROEMETINA)

2. CONESSINA (principiul activ din Holarrhena floribunda)

3. METRONIDAZOL

4. Derivati de nitroimidazol (TIBERAL, FASIGYN)

Se practica cu succes asocieri de medicamente cum ar fi: metronidazol-emetina, dihidroemetina, paromomicina care prezinta avantajul ca scad dozele si scurteaza durata tratamentului.

La tratamentul antiparazitar mai trebuie asociate si antidiareice, absorbante, etc.

Derivatii iodati precum si unele medicamente antimalarice nu au reusit sa se impuna in tratamentul dizenteriei amibiene.

In formele grave de boala, in formele febrile, suprainfectate se folosesc de regula si antibiotice. In cazul esecului tratamentului medical se poate recurge la punctionarea sau drenarea chirurgicala a abcesului, in functie de localizarea lui si decizia medicului curant.

EPIDEMIOLOGIE

Sursa sau rezervorul de infectie este reprezentata de omul bolnav sau purtator sanatos, care elimina prin materiile fecale chisturile tetranucleate care isi pot mentine infectiozitatea in mediul extern cateva zile. Chisturile pot fi distruse de caldura la o temperatura de 50 gr. C. timp de 5 minute. Sunt sensibile la uscaciune, in schimb clorinarea apei in concentratiile uzuale nu le distruge.

O atentie deosebita trebuie acordata sobolanului care poate prezenta infectii spontane.

Mecanismul de transmitere poate fi direct (mecanism fecal oral) sau ca in majoritatea bolilor infectioase cu transmitere digestiva, indirect prin apa, alimente, obiecte contaminate, mod de viata, etc. Se mai descrie in mod particular transmiterea veneriana a amibiazei, in special intre barbatii homosexuali.

Receptivitatea este generala si este in functie de rezistenta celor expusi. Oboseala fizica, surmenajul, regimurile alimentare nepotrivite, indigestile repetate sunt factori favorizanti.

Amibiaza se manifesta in general endemic, dar se poate manifesta si epidemic in cazul poluarii cu chisturi de amibe a surselor de apa potabila.

ENTAMOEBA HARTMANNI

Descoperita de von Prowazek, a fost considerata multa vreme forma pitica a Entamoebei histolytica, datorita asemanarilor morfologice dintre cele doua specii.

Chisturile de E. hartmanni poseda corpi siderofili numerosi, lungi si subtiri ca niste baghete fine, pe cand in chisturile de E. histolytica, corpii siderofili sunt rari, grosi si cu capetele rotunjite.

E. hartmanni ingera bacterii dar nu si eritrocite.

Este considerata de majoritatea autorilor ca fiind nepatogena.

ENTAMOEBA GINGIVALIS ( E. BUCALIS)

A fost descrisa de Gross in l849 la Petrograd, fiind prima dintre amibele umane descoperite.

I se cunoaste numai forma vegetativa de trofozoit care este variabila dispunand de pseudopode scurte, tesite.

Se diferentiaza bine in citoplasma, ectoplasma de endoplasma. Ectoplasma este omogena, refringenta. Endoplasma este granulara si vacuolizata. In vacuolele alimentare se gasesc numerosi microbi, precum si nuclei de leucocite pe care le-a inglobat din secretiile purulente cu care obisnuieste sa se hraneasca. Dupa unii autori s-ar hrani si cu hematii.

Nucleul este relativ mic in comparatie cu marimea corpului amibei si detine un nucleol situat excentric.

E. gingivalis este mobila, traieste in cavitatea bucala, in dantura cariata, in criptele amigdaliene.

I se descriu 2 tipuri de miscari: prin emiterea simultana a mai multor pseudopode mici si clare, in diferite directii, fara a se deplasa si prin emiterea unui singur pseudopod mare cu care se misca intr-o singura directie.

Se inmulteste prin diviziune binara.

Este omorata de sucul gastric si de bila.

Daca se inmulteste abundent se poate evidentia si in alveolele pulmonare.

Actiunea patogena nu este pe deplin cunoscuta, fiind incriminata in provocarea si intretinerea pioreei alveolare, ceea ce ne determina sa o consideram un parazit potential patogen.

Se evidentiaza la persoane care nu au o igiena bucala corespunzatoare.

Se apreciaza ca 15-20% dintre adulti sunt purtatori sanatosi, prevalenta parazitului la copii fiind foarte scazuta. S-a constatat ca rata infectiei cu E. gingivalis este direct proportionala cu cantitatea tartrului dentar si cu evolutia unei parodontopatii.

Sursa de infectie este omul; care o poate raspandi prin stranut, tuse, sarut, folosirea unor obiecte de uz comun, eventual prin instrumente medicale insuficient sterilizate.

Este putin rezistenta in mediul extern.

Nu exista o terapie specifica, tratarea conditiilor patologice ale cavitatii bucale este cel mai eficient mod de a elimina parazitul.

ENTAMOEBA COLI

Mai mica ca dimensiuni decat E. histolytica, are o ectoplasma mai putin distincta de endoplasma si putin refringenta. In endoplasma nu se gasesc niciodata hematii. Pseudopodele se formeaza lent, sunt scurte, tesite si granulare. Sunt putin mobile. Nucleul este situat subcentral, fiind aproape intotdeauna vizibil pe amiba vie, ca un inel de granule retractile. Pe preparatele colorate, nucleul rotund sau usor oval are o membrana groasa pe care sunt distribuite granule mari de cromatina si un cariozom mare excentric. Chisturile mature sunt mari si au intotdeauna 8 nuclei.

Ciclul biologic este asemanator celui intalnit la Entamoeba histolytica. Chistii ajung prin alimente contaminate in intestinul subtire al gazdei, unde amiba multinucleata dechisteaza si se divide in mai multe amibe imature. Amibele tinere cresc, ajung la maturitate in cec. Chistii formati in colon ajung apoi in fecale si sunt eliminati in mediul extern.

Omul este gazda principala pentru Entamoeba coli.

E. coli nu patrunde prin propriile sale mijloace in tesuturi dar se poate angaja in ulceratii provocate de alte cauze; nu progreseaza in tesuturi si nici nu se mentine mult timp, dupa 2-3 treceri ea nu se mai inmulteste si tinde sa dispara.

Entameoba coli traieste in lumenul colonului uman, neexistand insa dovezi sigure asupra patogenitatii ei. Este considerata nepatogena si doar in anumite imprejurari poate determina usoare tulburari dispeptice.

Prezenta Entamoebei coli la om sugereaza un grad ridicat de contaminare a alimentelor cu materii fecale, putand servi ca indicator al infectiei potentiale cu E.histolytica.

GENUL ENDOLIMAX

ENDOLIMAX NANA

Se caracterizeaza prin structura particulara a nucleului.

Membrana nucleara foarte fina nu este acoperita pe fata interna de granulatii de cromatina. Toata cantitatea de cromatina a nucleului este concentrata in cariosom, care este foarte mare, neregulat, adesea angular. Cariosomul este situat deobicei central la trofozoiti, rarisim fiind excentric.

Poseda de asemenea un endoplasm granular si vacuolat si un ectoplasm clar, care produce in acelasi timp mai multe pseudopode scurte si groase care se vizualizeaza la examenul direct ca niste umflaturi translucide.

Amiba este foarte lenesa, miscandu-se incet cu ajutorul pseudopodelor, se hraneste cu microorganisme, dar nu ingereaza hematii si nu patrunde in tesuturi.

Chistii maturi au 4 nuclei, de obicei grupati la un pol; ocazional putand fi observati mai multi nuclei. Chisturile sunt ovoide avand forma usor asimetrica, una din margini fiind mai recurbata decat cealalta.

Endolimax nana traieste in intestinul gros al omului, mai ales la nivelul cecului si este apatogen.

Ciclul de viata si modul de transmitere sunt similare celor descrise la Entamoeba coli.

Portaj in Romania apreciat in jur de 2,5%.

GENUL IODAMOEBA

IODAMOEBA BUTSCHLII

Forma vegetativa (trofozoitul) prezinta pseudopode cu aspect clar, in forma de deget de manusa, emise lent. Sunt intalnite rarisim in materiile fecale.

Endoplasmul vacuolar prezinta vacuolele digestive pline cu microorganisme (bacterii, fungi) pe care le gaseste in jurul sau in intestinul gros in special in cecum. Nu exista o demarcatie neta intre ecto si endoplasma.

Nucleul relativ mic situat central cu un cariosom central avand un diametru egal cu jumatate din diametrul nucleului. Membrana nucleara este foarte fina.

Forma chistica asigura transmiterea parazitului de la om la om. Chistul este uninucleat cu un contur neregulat si cu un perete celular gros. Caracteristic, in interiorul chistului este prezenta o masa densa de glicogen si niste granule mici, colorabila cu iod iodurat in rosu brun. Cariosomul dispus central in nucleul relativ mic si unic, e inconjurat de o patura de granule mici acromatice.

In materiile fecale sunt frecvent intalnite formele chistice.

Cultivarea acestui parazit este dificila, multiplicarea parazitului activa la inceput, dispare dupa primele treceri. In culturi nu se izoleaza chisturi.

Ciclul biologic, putin cunoscut pana in prezent, este cel mai probabil asemanator cu al celorlalte amibe intestinale.

Se localizeaza cu predilectie in intestinul gros al omului, unde se hraneste cu bacterii, fungi, etc., niciodata cu hematii.

Este considerat lipsit de nocivitate, deci apatogen.

La porcine s-a identificat o amiba cu o morfologie asemanatoare Iodamoebei butschilii, ceea ce sugereaza ca acest animal ar putea fi o gazda naturala a parazitului, putand ajunge la om accidental.

GENUL DIENTAMOEBA

DIENTAMOEBA FRAGILIS

Este o amoeba cu o rezistenta scazuta in mediul extern, dar care in secretiile mucoase din criptele glandulare unde traieste de obicei este mai rezistenta decat alte amibe intestinale. Se gaseste relativ rar in intestinul gros al omului.

Trofozoitii (formele vegetative ale parazitului) au marimi variate, coexistand impreuna indivizi mici si mari. Formele vegetative sunt binucleate sau uninucleate, cu cromatina

distribuita in 4-8 granule grupate in jurul cariozomului dispus central. Ectoplasma este nediferentiata de endoplasma. In citoplasma trofozoitilor s-au descris endosimbionti bacterieni presupusi a fi implicati in patogenitatea parazitului si in rezistenta la chimioterapice. Emite lent pseudopode unghiulare sau sub forma de frunza. Este o amoeba mobila, dar lenesa miscandu-se foarte putin. Nu s-au descris forme chistice.

Dientamoeba fragilis exercita un incontestabil rol patogen, multiplicarea excesiva a parazitului s-ar datora unor conditii ecologice particulare ale intestinului, in special a modificarii florei intestinale sau scaderii rezistentei locale, explicandu-se astfel caracterul conditionat patogen al acestei amibe.

Parazitul, patruns pe cale orala se localizeaza in lumenul intestinal in criptele colonului sau chiar in caile biliare sau in apendice. Irita mucoasa intestinala, crescand productia de mucus.

Simptomatologia acuzata de bolnavi recunoaste: dureri abdominale, diaree mucoasa alternand cu constipatie, flatulenta postprandiala, colita spasmodica, somnolenta dupa principalele mese.

Intrucat Dientamoeba fragilis nu formeaza chisti, mecanismul sau de transmitere nu este intrutotul cunoscut, incriminandu-se ca in trecerea de la o gazda la alta se foloseste de ouale de Enterobius vermicularis (oxiur) sau de cele de tricocefal.

Tratamentul se practica cu amibocide luminale si cu antibiotice ca Tetraciclina sau Paromomicina.

Ca dusmani ai amibelor intestinale se citeaza doua genuri de fungi si anume Sphaerita care paraziteaza citoplasma amibelor si Nucleophaga izolata din nucleul amibelor. Ambele se gasesc sub forma de zoosporangii sferice pline cu zoospori care pusi in libertate distrug amibele. Prezenta lor a fost semnalata la toate amibele, dar pana in prezent nu s-au putut utiliza in tratamentul amibiazelor intestinale, intrucat nu s-a reusit cultivarea pe medii a acestor fungi.

AMIBE LIBERE CU POTENTIAL PATOGEN PENTRU OM

(AMIBE OPORTUNISTE)

Amibele libere care sunt capabile sa se adapteze la viata parazitara se numesc amphizoice. Clasificarea lor, inca neelucidata, cuprinde doua genuri: Hartmannellae (Achantamoeba) si Naegleriae.

Hartmannnella si Acanthamoeba sunt considerate de unii cercetatori sinonime, dar altii le gasesc deosebiri antigenice; ele fac parte din Familia Hartmannellidae, ordinul Amoebida.

Genul Naegleriae face parte din familia Vahlkampfiidae, ordinul Schizopyrenida.

Speciile difera prin forma de diviziune celulara (promitoza la Naeglerii si prin mitoza la Hartmannelle) prin morfologia chistului precum si prin faptul ca Hartmannella este considerata amiba iar Naegleriae este un amiboflagelat bifazic.

GENUL NAEGLERIA

Cuprinde doua specii si anume:

- Naegleria fowleri, patogena la om incriminata in etiologia meninigoencefalitei primare amibiene (MEPA).

- Naegleria gruberi, specie nepatogena pentru om.

Negleria fowleri se prezinta sub trei forme:

- forma amiboida, evidentiabila in L.C.R. sau in preparatul umed din culturi, are aspect de racheta, cu dimensiuni intre 10-35 milimicroni. Se deplaseaza intr-o singura directie cu un pseudopod lung luand o infatisare prelungita vermiforma de tipul limax. Nucleul rotund poseda un cariosom central mare. Sub membrana nucleara se gasesc granulatii cromatinice foarte fine. Pseudopodul scos exploziv prin extremitatea anterioara are o viteza de deplasare de 66 microni pe minut.

- forma flagelata apare in conditii nefavorabile de viata, cand trecuta de exemplu in apa distilata, Naegleria fowleri ia o forma particulara pirifiorma, biflagelata, inaintand rapid sau rotindu-se incet. Ea reprezinta stadiul acvatic si este forma infectioasa a parazitului.

- forma chistica, in care caz forma lor este rotunda, parazitul fiind prevazut cu pori largi, necesari dechistarii amibei. Chisturile sunt uninucleate, cu un cariosom ceva mai mic decat cel descris in formele vegetative si nu sunt infectioase..

CICLUL EVOLUTIV 

Naegleria fowleri duce o viata libera in apele murdare, in canalele de scurgere sau in soluri umede. Se hraneste cu bacterii se divide prin sciziune binara. Prezinta una sau mai multe vacuole contractile care lipsesc la amibele parazite intestinale.

Forma vegetativa a parazitului se multiplica in soluri umede, in ape dulci intre 25- 55 gr. C. si se inchisteaza la frig si uscaciune.

PATOGENIE

MEPA se dobandeste prin patrunderea in fosele nazale a unei forme vegetative de Naegleria fowleri cu ocazia scaldatului intr-o apa poluata. Din fosele nazale, amibele traverseaza lama ciuruita a etmoidului si pe calea nervilor olfactivi, ajung la bulbii olfactivi, de aici atacand substanta nervoasa cerebrala, invadand lichidul cefalorahidian.

SIMPTOMATOLOGIE

Evolutia clinca este dramatica.

Incubatie 3-7 zile.

Debut brusc cu cefalee frontala severa, febra usoara, dureri in gat, rinita.

Mucoasa nazala este uscata si rosie. Cefaleea si febra progreseaza, apare greata, varsaturile si rigiditatea cefei. Chiar de la inceputul manifestarilor clinice apar tulburari ale gustului si ale mirosului. Bolnavii sunt dezorientati, se produc convulsii generalizate si localizate, starea generala se deterioreaza o data cu cresterea hipertensiunii intracraniene si instalarea comei. Bolnavul moare prin insuficienta cardiorespiratorie in a 5-6-a zi de la debutul bolii.

L.c.r. este tulbure, hipertensiv, lipsit de bacterii, gasindu-se amibe vegetative.

Medicamentele obisnuite nu sunt eficiente. Naegleria fowleri este sensibila la Amphotericina B, a carei actiune este potentata de administrarea Tetraciclinei sau a Rifampicinei.

EPIDEMIOLOGIE

Boala semnalata in SUA, Europa, Noua Zeelanda, Africa, Cehia, Slovacia, Belgia,Anglia, etc in special in cursul lunilor de vara, la persoane tinere, cu un status imunitar normal, care s-au infectat cu prilejul unor activitati care implicau contactul cu apa poluata. Nu toate persoanele contaminate dezvolta MEPA, fenomenul de imbolnavire ar putea depinde de gradul de aspiratie nazala a apelor poluate sau de numarul scufundarilor.

Amibele cresc bine la temperaturi ridicate (pana la 45 gr. C) si in prezenta bacteriilor, dar chisturile rezista excelent si la temperaturile scazute din timpul anotimpurilor reci.

S-a sugerat existenta unei relatii cu Legionella care ar putea infecta amibele prezente in instalatiile de aer conditionat, constituind o sursa de infectie pentru om.

S-a citat si un mecanism de transmitere aerian in timpul unei furtuni de nisip un copil nigerian inhaland chisti, izolati apoi din cavitatea nazala si LCR-ul copilului.

Clorinarea asigura inactivarea amibelor, constituindu-se intr-o masura profilactica eficienta pentru bazinele de innot.

GENUL ACANTHAMOEBA (HARTMANNELLA)

Mai multe specii au fost incriminate in infectii umane: A. castellani in infectii oculare, cerebrale, osoase; A. culbertsoni in afectiuni cerebrale; A. polyphaga in boli oculare si A. astronyvis in localizari tegumentare sau cerebrale.

Aceste amibe pot determina encefalita granulomatoasa amibiana, uveita, ulceratii corneene.

MORFOLOGIE

Speciile de Acanthamoeba au numai forma de trofozoit sau chist, fiind lipsite de forma flagelata.

Trofozoitii (formele vegetative) au o forma neregulata cu pseudopode acilare (acantopodii), miscarea de inaintare nefiind usor perceptibila. Daca trofozoitii diferitelor specii nu prezinta diferentieri morfologice evidente, formele chistice sunt diferite.

Chistii sunt sferici cu un perete dublu.

PATOGENIE

Boala poate apare la persoane imunodeprimate, dupa un traumatism cutanat minor (ulceratii ale pielii sau corneei) sau la nivelul mucoaselor respiratorii sau genitourinare. De la nivelul leziunilor primare diseminarea se produce pe cale hematogena, producand granuloame multiple ale organelor, inclusiv la nivel cerebral, creierul fiind invadat centrifug din profunzime spre suprafata.

CLINICA BOLII

Incubatia 10 zile.

Debutul este insidios, iar evolutia bolii este cronica, prognosticul fiind mult mai bun decat in infectia cu Naegleria fowleri.

In ultimii ani se constata fecvente keratite datorita acestor amibe libere, in special la purtatorii de lentile de contact, care se pot contamina in timpul spalarii sau pastrarii lor in diferite solutii oftalmice infectate pe cale aeriana.

S-au mai descris infectii cronice granulomatoase ale pielii si osteomielita mandibulei de etiologie amibiana.

TRATAMENTUL

Ramane problematic, Achantameobele fiind moderat sensibile la sulfadiazine. Se mai recomanda Neosporin si Brolene, pe perioade lungi de timp, pana la l an. In leziunile oculare se recomanda keratoplasite, crioterapiesi izothionat de propamidina.

EPIDEMIOLOGIE

Acanthamoeba este larg raspandita in natura, traind in mediul acvatic sub forma vegetativa.

Chisturile sunt rezistente la uscaciune, si la majoritatea dezinfectantilor folositi in solutiile oftalmice, cu exceptia apei oxigenate. Supravietuiesc in apele clorinate.