Genul Enterobacter

Genul Enterobacter

Caractere generale

In anul 1972 Edwards si Ewing au delimitat genul ca format din 4 specii: E. cloacae, E. hafniae, E. liquefaciens. Ulterior Ewing si col. au sugerat ca E. liquefaciens sa fie transfer in genul Serratia (S. liquefaciens) si au propus o specie noua de E. agglomerans.

Ulterior au fost definite numai doua specii in acest gen: E. cloacae si E. aerogenes, reconsiderand E. hafniae la rang de gen cu specia tip H alvei.

Pe langa entitatile anterior cunoscute: E. cloacae, E.aerogenes si E. agglomerans, s-a propus includerea altor trei specii descrise relativ recent: E. sakazakii, E. gergaviae si E. vulneris.

In aceasta componenta genul Enterobacter este definit ca un grup relativ omogen alcatuit din Enterobacteriaceae mobile care au capacitatea de a fermenta glucoza cu gaz (exceptie unele biotipuri de E. agglomerans si producere de acetoina (reactia Voges - Proskauer pozitiva).

Toate speciile metabolizeaza manitolul, zaharoza, arabioza si rhamnoza, produc betagalactozidaza, scindeaza malonatul de na, utilizeaza citratii ca unica sursa de carbon si nu produc H₂S, indol si fenilalanindezaminaza. (11)

Habitat. Enterobacteriile din genul Enterobacter pot fi intalnite in materiile fecale de la om la animale, in apele de suprafata fecaloid menajere, pe plante, fructe si sol. Sunt ocazional patogene putand fi intalnite in sputa, urina, exudate purulente si alte materiale patologice de la om precum si in unele produse alimentare, carne ori preparate din carne, produse lactate etc.

Legenda:

d = reactii (+) variind intr-o proportie de 10-90% la speciile din genul respectiv

D = reactii diferite date de speciile din cadrul genurilor

Reactia Voges - Proskauer prin metoda COBLENTZ

Particularitati metabolice.

In tabelul ce urmeaza sunt redate particularitati care permit diferentierea celor 6 specii de Enterobacter. Intre acestea: aminocidecarboxilazele si esculina sunt deosebit de utile pentru diferentierea E. agglomerans, E. gergoviae si E. vulneris de celelalte specii, iar malonatul, D-sorbitolul si producerea de pigment deosebesc E. sakazakii de E. cloacae cu care se asemana prin celelalte teste.

Cultivare. Toate speciile din genul Enterobacter au cerinte nutritive reduse si cresc cu usurinta pe mediile uzuale, determinand aspecte comune cu celelalte enterobacteriaceae forma S sau R. Sunt frecvent intalnite insa si forme mucoide care dau colonii mari (2-3 mm la 24 ore) cremoase, ce se repica greu cu ansa, fiind aderente la mediu. La 25⁰C tulpinile de E. sakazakii produc in mod constant un pigment galben caracteristic. Multe din tulpinile de E. agglomerans si E. vulneris (aprox. 70%) produc de asemenea un pigment galben asemanator E. sakazakii. (31)

Pe mediile slab selective toate speciile de Enterobacter dezvolta colonii lactoza pozitive ori tardiv lactoza pozitive. Coloniile se deosebesc de cele de E. coli fiind mai deschise la culoare, nu dau precipitate de bila pe mediul Mc. Conkey si nu prezinta luciul metalic caracteristic pe geloza EMB. Deseori coloniile de E. agglomerans, E. sakazakii si E. gergoviae pot fi lactoza negative, semitransparente, asemanatoare celor terminate de patogenii din genul Salmonella. Mediile moderat si inalt selective au o actiune inhiba asupra tuturor speciilor, mai evidenta asupra E. sakazakii si E. agglomerans. Coloniile care se dezvolta pot fi lactoza pozitive tipice ori lactoza negative, uneori asemanatoare celor din Salmonella. (27)

Cu exceptia E. gergoviae si E. agglomerans toate celelalte specii cresc constant pe medii cu KCN. (9)

Actiunea agentilor fizici, chimici si biologici Bacteriile din genul Enterobacter au o rezistenta similara cu cele din genul Salmonella la agentii fizici si chimici. Fata de antibiotice comportamentul lor este diferit. Exceptand E. sakazakii, celelalte specii sunt in general sensibile la cefalosporine si aminoglicozidicele de rezerva; concentratia de 5mg/ml de gentamicina, tibramicina ori amikacina s-a dovedit inhibitorie pentru E. aerogenes, E. agglomerans, E. clocae in proportii variind intre 96 si 100% dintre tulpinile investigate de Washington si col. in 1977.

Farner si col. mentioneaza ca o particularitate pentru E. sakazakii sensibilitatea la cloramfenicol si ampicilina si rezistenta la cefalosporine.

Antigenitate. Toate speciile de Enterobacter poseda antigene somatice O si R si antigene flagelare. Antigenele de invelis de tip M au fost descrise fara a avea insa importanta practica in serotipie.

La E. clocae, Sakazaki si Namioca au publicat in 1960 o schema de identificare serologica bazata pe 53 antigene de grup O si 57 antigene de tip H. La speciile descrise relativ recent ca si la E. aerogens nu au fost inca stabilite scheme de seotipie.

Diagnosticul de laborator. Izolarea si identificarea bacteriilor din acest gen se face dupa metodologia comuna a diagnosticului bacteriologic al Klebsiellei (schema pag. 24) tinand cont de particularitatile dezvoltarii acestor organisme pe mediile selective. Lipsa H₂S, a indolului si fenilalanindezaminazei ca si producerea de acid din lactoza ori zaharoza la enterobacterii mobile sunt criterii care ne conduc spre o incadrare preliminara in genul Enterobacter. Utilizand in continuare setul de teste din tabelul de la pag. 28, tabelul din fata, pot fi diferentiate cele sase specii incadrate in prezent in genul Enterobacter.

Pentru unele specii de Enterobacter au fost descrise scheme de serotipie si bacteriocinotipie. Dat fiind interesul epidemiologic limitat fata de aceste organisme schemele propuse au o utilizare restransa.