MOTRICITATEA LA DEFICIENTII MINTALI

MOTRICITATEA LA DEFICIENTII MINTALI

Cunoasterea nivelului de dezvoltare al motricitatii deficientilor mintali are o deosebita importanta, intrucat in cele mai multe forme de activitate umana este implicata o categorie sau alta de miscari. Astfel, precizia articularii sunetelor in procesul vorbirii, al citirii sau al scrierii, perfectionarea manuirii creionului, a uneltelor sau a materialului care trebuie prelucrat depind de o serie de componente ale motricitatii, cum sunt: forta, viteza, precizia, coordonarea.

Cercetarile experimentale si observatiile clinice evidentiaza faptul ca deficientii mintali prezinta anumite deficiente ale motricitatii in comparatie cu normalii, iar cu cat gradul deficientei mintale este mai pronuntat, cu atat nivelul motricitatii ramane mai scazut.

Gravitatea deficientelor motrice depinde intr-o anumita masura de etiologia deficientei mintale. Astfel, unii autori gasesc ca deficientii mintali cu leziuni cerebrale prezinta tulburari ale motricitatii mai numeroase si mai grave, decat cei de tip familial.

Deficientele motrice se manifesta in aparitia intarziata a diferitelor forme de miscare si in formarea dificila a deprinderilor motrice. Astfel, intr-o ancheta s-a stabilit ca 45% din adolescentii deficienti mintali incepusera sa mearga dupa 16 luni, iar 20% - dupa 26 luni.

Sa analizam acum cateva particularitati ale principalelor aspecte ale motricitatii.

Astfel, viteza miscarilor, atat sub aspectul desfasurarii cat si sub aspectul timpului de reactie, este mai scazuta la copiii deficienti mintali decat la normali. Intr-un experiment de invatare s-a stabilit faptul ca de la o clasa scolara la alta scade atat timpul de reactie cat si oscilatiile individuale.

Un alt aspect stabilit experimental il constituie faptul ca timpul de reactie depinde de intensitatea stimulului. Atat la normali cat si la deficientii mintali, timpul de reactie a fost mai scurt in cazul utilizarii stimulilor puternici reliefandu-se faptul ca deficientii mintali au profitat mai mult decat normalii de pe urma intensificarii stimulului.

Un alt aspect a fost acela al influentei pe care o exercita complexitatea stimulului asupra timpului de reactie. In acest caz, in calitate de semnal avertizator s-a utilizat lumina alba, care aparea pe un ecran. Dupa un interval de 2, de 4 sau 6 secunde aparea, pe acelasi ecran, o lumina colorata, sarcina subiectului fiind de a numi cat mai repede culoarea luminii. In etapa a doua a experimentului, subiectului i se prezentau concomitent cele doua lumini.

In cazul utilizarii stimulului complex, cand cele doua lumini erau prezentate deodata, timpul de reactie a fost mai lung, atat la normali cat si la deficientii mintali.

Din acest experiment s-a ajuns la concluzia ca inferioritatea deficientilor mintali, sub aspectul timpului de reactie, are loc nu pe seama verigii de prelucrare a informatiei, ci pe seama verigii efectoare. De asemenea, a fost studiat efectul pe care-l are asupra timpului de reactie, durata perioadei de pregatire.

Astfel, din unele lucrari reiese ca timpul de reactie creste atunci cand semnalul avertizator este prezentat cu mult timp inaintea celui care provoaca reactia. Acest fenomen se observa si la normali, dar el este mai evident la deficientii mintali, care au o capacitate redusa de a-si mentine starea de pregatire pentru reactie.

De asemenea, s-a pus problema efectului pe care-l are durata semnalului avertizator si din cercetari s-a constatat ca timpul de reactie la normali nu este influentat de aceasta variabila, pe cand, deficientii mintali obtin rezultate mai bune, atunci cand semnalul avertizator umple intreaga perioada de pregatire.

Un alt aspect al motricitatii studiat a fost acela al preciziei miscarilor. Precizia miscarilor este si ea scazuta in special la copii cu deficienta mintala grava. De exemplu, deficientii mintali profunzi intampina dificultati evidente in realizarea miscarilor de apucare, de asezare sau de intoarcere a obiectelor. De asemenea, deficiente evidente se observa la deficientii mintali sub aspectul continuitatii si al controlului voluntar al miscarilor.

La deficientii mintali lejeri, lipsa de precizie apare si in miscarile mari, dar ea este mai evidenta in miscarile mainii sau ale degetelor. De exemplu, copiii intampina dificultati atunci cand li se cere, demonstrandu-li-se, sa aseze palma pe banca si sa loveasca alternativ cu degetul al doilea sau al treilea. In acest caz, unii dintre ei lovesc masa cu ambele degete sau numai cu unul dintre ele, iar altii daca reusesc sa alterneze cele doua degete lovesc tare si misca intreaga mana.

Lipsa de precizie a miscarilor si prezenta sinkineziilor se constata si atunci cand deficientilor mintali li se cere sa indeparteze si sa apropie anumite degete ale mainii.

De asemenea, deficientii mintali intampina dificultati in cazul cand trebuie sa execute o miscare in absenta controlului vizual, de exemplu, atunci cand, fiind legati la ochi si li se imprima o anumita miscare pasiva, pe care ei trebuie sa o reproduca activ la membrul opus se observa ca, din cauza insuficientei aferentatiei kinestezice, ei au nevoie de numeroase miscari de cautare a miscarii adevarate.

Insuficienta aferentatiei kinestezice se observa si in cazul controlului miscarilor de articulare a sunetelor.

O deficienta grava in sfera psihomotricitatii o constituie dificultatea pe care o intampina deficientii mintali de a imita miscarile. Aceasta imitare se realizeaza mai greu atunci cand solicita orientarea in spatiu, in special orientarea in directia dreapta-stanga.

Dificila este pentru copiii deficienti mintali mimarea anumitor activitati, in absenta instrumentului adecvat. De exemplu, sa se pieptene fara piaptan.

Un alt aspect studiat a fost acela al reglarii fortei musculare, care are o importanta mare in realizarea diferitelor activitati si care este deficitara la copiii deficienti mintali, in primul rand datorita insuficientei dezvoltari a senzatiilor kinestezice.

Din cercetarile existente rezulta ca la nivelul diferitelor grupe de muschi contractarea nu se realizeaza dintr-o data, ci numai dupa o perioada de sinkinezie, in care adeseori se cuprind si muschii antagonisti.

Incordarea musculara este, in general, de scurta durata, putand fi mentinuta prin reinnoirea stimularii sau prin provocarea unei stari afective.

De asemenea, se observa dificultatea de a realiza in mod voluntar relaxarea anumitor grupe de muschi si trecerea de la o miscare la alta, iar alteori se poate constata perseverarea anumitor miscari.

Forta statica, de sprijin si de atarnare s-au dovedit a fi mai scazute la deficientii mintali.

Un alt fenomen studiat a fost cel al dexteritatii manuale si al locomotiei. Deficientii mintali gravi prezinta mari deficiente sub aspectul dexteritatii manuale, ceea ce ii face inapti pentru munci de precizie. Subiectii cu deficienta mintala usoara raman sub nivelul normalului numai in activitatile care cer dexteritate manuala pronuntata.

De asemenea, s-a constatat ca la deficientii mintali, mai frecvent decat la normali, se observa lateralitatea manuala stanga sau ambidextria.

Cercetarile recente ne atrag atentia asupra necesitatii de a trata diferentiat problema motricitatii, tinandu-se seama de faptul ca unii copii sunt hiperactivi, iar altii, hipoactivi.

Determinarea hipokineziei sau a hiperkineziei nu se poate realiza fara sa se tina seama de diferitele aspecte care nu se suprapun, si anume de cantitatea modificarilor pozitiei in spatiu, de energia consumata si, mai ales, de raportul dintre activitatea efectiva si miscarile superflue. Pentru cercetarea acestor aspecte s-au utilizat diferite metode.

Una dintre aceste metode consta in observarea subiectului intr-un timp limitat, in conditiile unei stimulari standardizate, notandu-se tipurile de miscari efectuate si durata totala a fiecarui tip de miscari.

O alta metoda este cea a Kinetometriei, in care caz subiectul isi ataseaza de maini si de picioare un dispozitiv care amplifica miscarile si le inregistreaza.

Alte cercetari s-au efectuat cu ajutorul balistografului, in care caz subiectul este asezat pe un scaun suspendat, ale carui suporturi amplifica si inregistreaza miscarile.

Utilizand metodele amintite, cercetarile au ajuns la concluzia ca deficientii mintali cu leziuni cerebrale manifesta o hiperkinezie mai evidenta decat deficientii mintali de tip familial.

Astfel, autorii considera insa ca hiperkinezia nu se poate explica numai prin anomalii neurale si ca o astfel de manifestare apare in cazul suprastimularii sau la copiii care cresc in familii dezorganizate, fiind lipsiti de sentimentul de securitate.