OXIGENOTERAPIA

OXIGENOTERAPIA

Furnizarea de oxigen, la tesuturi, este dependenta de:

functia plaminului

functia inimii

capacitatea sangelui (hemoglobinei) de a transporta oxigen

Utilizarea oxigenului depinde, direct, de intensitarea metabolismului celular si tisular.

Tulburarea aparuta in furnizarea sau utilizarea oxigenului determina hipoxia sau forma mai grava anoxia.

Oxigenarea organismului este tot atat de importanta ca si corectarea hipovolemiei. Pentru aceasta este necesara:

asigurarea volemiei si functiei cardiace

asigurarea cantitatilor necesare de oxigen

asigurarea ventilatiei pulmonare

Ventilatia normala se asigura prin:

curatirea faringelui, de singe si de mucozitati

imprimarea pozitiei corespunzatoare a capului, gatului si limbii

evacuarea revarsatelor pleurale care comprima plamanul (pneumotorace, hemotorax)

fixarea voletului costal

traheostomia sau IOT in cazuri grave

Transportul eficient al oxigenului se asigura prin:

administrarea de sange si refacerea volemiei

asigurarea tonusului cardiac normal

Combaterea deficitului de oxigen se face prin administrarea de oxigen (oxigenoterapia). Oxigenoterapia poate sa influenteze fiecare faza de transport a oxigenului: pulmonara si circulatorie.

La adultul normal, presiunea partiala a oxigenului din sangele arterial variaza intre 90- 110 mm Hg care asigura o saturatie de 95- 98% a hemoglobinei. Limita scaderii acestei presiuni este 60 mm Hg cu o saturatie de hemoglobina de 90%. Sub aceasta, se produce hipoxia.

Hipoxia, chiar usoara, are efecte imediate asupra respiratiei, circulatiei si asupra maduvei hematogene care sufera reactii de adaptare.

Tulburari tisulare apar dupa o presiune partiala a oxigenului de 30- 40 mm Hg ceea ce corespunde unei saturatii de 50% a hemoglobinei. Cand presiunea oxigenului scade sub 20 mm Hg se produce moartea.

Semnele clinice ale hipoxiei sunt: cefaleea, tahicardia, dispneea, tahipneea, aritmia cardiaca, agitatia. In lipsa masurilor energice de compensare, tahicardia este inlocuita de bradicardie si apare hipotensiunea care anunta coma anoxica. Acestea pot sa produca modificari de personalitate, pierderea rationamentului cand sunt grave.

Cianoza este un semn grav care apare tardiv. Ea poate sa fie mascata de lumina artificiala si de anemia bolnavului. Este mai evidenta la nivelul patului unghial si buzelor.

Presiunea partiala a oxigenului variaza la nivelul diverselor tesuturi. Miocardul extrage cea mai mare parte de oxigen, aproximativ 70% din oxigenul existent in sange, prin cresterea fluxului sangvin la nivelul coronarelor. Dupa numai cateva secunde de administrare de oxigen se constata scaderea frecventei pulsului.

Administrarea oxigenului se poate face prin:

- oxigen la presiunea atmosferica, prin sonda endonazala;

- intubatie orotraheala si respiratie mecanica;

- prin metoda gura la gura sau gura la nas;

- prin respiratie artificiala (metoda Silvester): apucarea victimei de coate si tragerea in sus pana deasupra capului pentru inspiratie. Invers, expiratia se produce cand coatele ajung din nou la baza toracelui - salavatorul trebuie sa stea la baza accidentatului;

- cu diverse aparate: balonul Ruben, pulmotorul Drager;

- oxigen sub presiune la 1- 3 atm. (hiperbar) ;

- prin traheostomie care evita spatiul mort respirator.

Cantitatile de oxigen administrate sunt:

- prin sonda endonazala prevazuta cu barbotor si umidificator: 6- 8 l O / min. ;

- pe masca, cu supapa respiratorie, un debit de 10 l/ min. ;

- in cort de oxigen, cu debit de 20- 30 l/ min.

Daca analiza gazelor sangvine arata scaderea partiala a oxigenului arterial sub 80 mm Hg si o crestere a CO catre 60 mm Hg, se tenteaza intubatia traheala pentru ventilatia mecanica. La nevoie, intubatia se face prin traheostomie.

Gravitatea hipoxiei este oferita prin dezordinile majore care pot apare la cei doi poli ai oxigenarii:

- aportul pulmonar de O

- utilizarea O la nivelul tesuturilor.

Indicatiile oxigenoterapiei sunt:

1. bolile acute ale plamanului: pneumonii, atelectazii, embolii;

2. boli cronice ale plamanului: emfizem, astm;

3. insuficienta cardiaca acuta;

4. starile de soc in care se constata hipoxia sau hipovolemia;

5. infarctul de miocard acut;

6. intoxicatia cu oxid de carbon;

7. in hipoxiile postanestezice sau postoperatorii produse de medicatie:

- efectele reziduale ale anesteziei;

- durerea postoperatorie mai ales in operatiile de torace si abdomen;

- obezitate;

- distensie abdominala care blocheaza miscarile diafragmului;

- afectiunile pulmonare cronice preexistente.

8. gravide, la care fatul da semne de suferinta.

Oxigenoterapia hiperbara, la presiunea de 3 atm. care creste concentratia de oxigen din plasma, se recomanda in:

- intoxicatia acuta cu oxid de carbon;

- edemul cerebral postanoxic;

- ischemiile acute ale membrelor;

- infectii cu anaerobi si gangrene gazoase;

- radioterapie suboxigen hiperbar;

Oxigenoterapia nu poate suplini, o serie de manevre obligatorii:

- dezobstructia (eliberarea) cailor respiratorii;

- corectarea hipovolemiei;

- corectarea insuficientei cardiace;

- tratamentul cauzelor care au produs socul: hemoragii, fracturi, compresiuni toracice, peritonite, infectii etc.

Oxigenoterapia trebuie sa asigure:

- umidificarea oxigenului care vine furnizat in butelii rece si umed

- asocierea cu CO carbogen) ;

- aparatele actuale nu mai necesita acest lucru;

- aerosolii necesari pentru: umidificare, bronhodilatare, lichefierea secretiilor si combaterea infectiilor respiratorii.

Pentru ca aerosolii sa patrunda in plamani se recomanda urmatoarea manevra: dupa o expiratie fortata lenta, bolnavul face inspiratie lenta dar si adanca, si isi tine respiratia cateva secunde.

Administrarea excesiva de oxigen este nociva. Efectele acesteia sunt:

- dureri retrosternale, dureri musculare, dispnee si cefalee;

- tuse, congestie nazala si pulmonara care poate sa ajunga pana la traheobronsita si chiar edem pulmonar;

- tulburari datorita eliminarii azotului: atelectazia pulmonara,   dureri in urechi, datorita absorbtiei aerului din urechea medie, cefalee prin obstruarea sinusurilor paranazale;

- depresiunea respiratiei care poate sa ajunga pana la coma hipercapnica;

- retinita fibroblastica, la noul nascut imatur, cu pierderea vederii, prin alterarea corpului vitros.

Oxigenul se procura, in butelii unde este comprimat, pana la 150 atm. Cilindrii sunt din otel si vopsiti in bleu. Manometrul, atasat, ne permite sa citim continutul de gaze, in litri, prin inmultirea presiunii de la manometru, cu capacitatea in litri a puterii. Oxigenul este introdus, in bolnav, dupa reductia, la o presiune de lucru, de 2- 3 atm., realizata de un reductor. Intre cilindrul de oxigen si debitmetru, se afla valva reductoare care scade presiunea oxigenului.

Traheostomia consta, in introducerea, chirurgicala, a unei canule in trahee, pentru scurtcircuitarea cailor respiratorii superioare (suprimarea spatiului mort).

Avantajele traheostomiei:

1. evita obstacolul glotei;

2. egalizeaza presiunea endotraheala, in timpul inspiratiei si expiratiei;

3. reduce presiunea intrapleurala, la bolnavii cu traumatisme toracice;

4. reduce spatiul mort cu 60%.

Traheostomia este o operatie de urgenta.

Tehnica. Bolnavul in decubit dorsal, cu un sac de nisip asezat sub ceafa pentru a asigura extensia gatului. Anestezia locala sau generala. Incizia se face vertical, pe linia mediana de la cricoid (marul lui Adam) la furculita sternala. Se incizeaza, sub doua pense, istmul tiroidian. Se injecteaza 2 cm xilina 4% intratraheal pentru a evita tusea iritativa. Se fixeaza traheea cu doua fire, intre care se sectioneaza inelele traheale 2- 3.

Se introduce o canula metalica sau un balonas, racordat la sursa de oxigen.

Se inchid planurile anatomice, se sutureaza tegumentul. Se aspira secretiile din trahee, se umidifica aerul si se evita formarea de cruste.

Indicatii: insuficienta respiratorie acuta, traumatismele toracice, voletul costal, asfixia prin corp strain, tumori sau edem glotic, stari comatoase, traumatisme cranio- cerebrale, crup difteric, blocarea cailor respiratorii superioare prin secretii, corpi straini, limba, eclampsia, larigo- spasm.