PSIHOTERAPIE

Definitie

Psihoterapia este definita ca o actiune psihologica sistematica, planificata si intentionala, avand la baza un sistem teoretic si conceptual bine pus la punct si care este exercitat de un psihoterapeut calificat - medic sau psiholog

Psihoterapia utilizeaza metode si actiuni specifice si nu poate fi confundata cu simpla actiune de sfatuire pe care o exercita un prieten, o ruda sau chiar un preot.

Din punctul de vedere al subiectilor care pot sa faca psihoterapie, psihoterapia se aplica cu precadere la categoria tulburarilor nevrotice si psihosomatice si intr-o mult mai mica masura la psihotici sau la subiectii cu tulburari de personalitate. De asemenea, nu beneficiaza de psihoterapie subiectii cu deficiente mintale, care sunt incapabili sa inteleaga sensul interpretarilor realizate de terapeut si pacientii care nu pot stabili contacte sociale calde (schizofrenii in remisie, psihopatii schizoizi).

O alta categorie de clienti ai psihoterapiei sunt subiectii normali care doresc sa-si optimizeze functionarea in plan psihic si somatic. Pentru acestia, psihoterapia devine un fel de reglare psihica.

Obiectivele psihoterapiei

Exista in psihoterapie o disputa intre terapiile de profunzime (psihanaliza) si terapiile centrate pe simptom (terapiile cognitiv-comportamentale). Terapiile de profunzime isi propun restructurarea personalitatii subiectului; pentru autorii care apartin acestei scoli, simptomul in sine nu este important, ci este doar simbolul unui conflict de natura inconstienta. Terapiile centrate pe simptom sau pe problema au obiective mai modeste: sa reduca simptomul pana la anulare.

Obiective:

1. Scoaterea pacientului din criza existentiala in care se afla.
2. Reducerea sau eliminarea simptomelor.
3. Intarirea eului si capacitatilor integrative ale subiectului.
4. Rezolvarea, acolo unde este posibil, a conflictelor intrapsihice ascunse.
5. Realizarea unor modificari in structura personalitatii, in vederea obtinerii unei functionari mai mature, cu o capacitate de adaptare eficienta la mediu.
6. Reducerea sau inlaturarea, daca este posibil, a acelor conditii de mediu care produc sau mentin comportamentele de tip dezadaptativ.
7. Modificarea atitudinilor si opiniilor subiectilor cu privire la ei insisi sau la lumea inconjuratoare.
8. Dezvoltarea la subiecti al unui sistem clar al identitatii personale.

Criteriile succesului psihoterapiei

Trairea subiectiva a clientului: diminuarea sau disparitia simptomelor; se simte mai bine, mai multumit, mai impacat cu sine.

Recunoasterea sociala: progresele realizate in profesie, familie, invatatura, relatiile interpersonale.

Materializarea expectatiilor terapeutului in ceea ce priveste modificarile de comportament si in sfera personalitatii (obiectivele se negociaza intotdeauna cu clientul!)

Tipuri de psihoterapii

Clasificarea psihoterapiilor, dupa Karasu, se face in trei mari grupe: orientarea dinamica, orientarea comportamentala si orientarea experientiala.

Terapiile de orientare comportamentala

Orientarea comportamentala a aparut ca o reactie fata de psihoterapiile bazate pe insight, care puneau accent pe fortele ascunse, de natura inconstienta, ale psihismului uman.

Baza teoretica a teoriilor comportamentale isi are originea in teoriile invatarii, care considerau ca personalitatea umana se structureaza in raport de stimuli externi, de situatii, roluri, interactiuni sociale. Terapeutii se ocupa cu comportamentul observabil si cu conditiile de mediu care il modeleaza, psihoterapia fiind inteleasa ca un proces de invatare. Conform acestei orientari, nevroza este considerata ca un fenomen invatat. Reactiile, emotiile si deprinderile dezadaptative au fost invatate in cursul istoriei vietii subiectului si s-au fixat deoarece au permis candva individului sa evite anumite experiente traumatizante. Acestea tind sa fie repetate nu doar in prezenta stimulilor care le-au produs, ci si intr-o serie de situatii cu caracter similar.

Psihoterapia este considerata ca un set de procedee menite sa elimine reactiile emotionale nedorite si sa elaboreze modele de comportament mai eficient. Conceptele de baza sunt intarirea sociala si controlul comportamentului.

Tehnici

Tehnica stingerii comportamentelor nedorite. Modelele de comportament invatate au tendinta de a disparea in timp daca nu sunt intarite corespunzator. Acest fenomen este evident mai ales cand comportamentul nedorit este intarit fara voie de alte persoane. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite se foloseste mai ales in psihoterapia cu copii. De la ea pornesc alte doua tehnici:

Tehnica imploziva si tehnica expunerii. Ambele tehnici utilizeaza principiul stingerii reactiilor conditionate de evitare a stimulilor anxiogeni si, ca urmare, sunt foarte utile in terapia anxietatii. Tehnicile seamana intre ele; diferenta consta in aceea ca, in cursul terapiei implozive, pacientul se confrunta cu stimulul anxiogen in plan imaginar, in timp ce in cursul tehnicii expunerii, se confrunta cu el in plan real.

In cursul tehnicii implozive, subiectului i se cere sa-si imagineze situatii care produc anxietate. Terapeutul, in loc sa-l linisteasca, manevreaza astfel situatia, incat sa produca o anxietate cat mai puternica. Prin expunere repetata la situatiile anxiogene, in conditiile de securitate afectiva din cabinet, stimulii anxiogeni isi pierd forta.

In cazul confruntarii reale, subiectul chiar este dus in acele locuri care creeaza anxietate.

O varianta mai elaborata a acestei tehnici o constituie tehnica desensibilizarii sistematice, elaborata de Wolpe. Aceasta tehnica presupune invatarea subiectului sa se relaxeze si sa se comporte intr-un mod incompatibil cu aparitia anxietatii. Pornind de la principiul ca modelele de comportament care au la baza anxietatea sunt doar raspunsuri conditionate, terapeutul il va invata pe client sa ramana calm si relaxat in situatiile anxiogene. Metoda cuprinde urmatorii pasi:

- Invatarea relaxarii. Se realizeaza in primele sase sedinte de psihoterapie. In forma originala, se utilizeaza relaxarea progresiva a lui Jacobson.

- Stabilirea ierarhiei. Tot in cursul primelor sedinte, se stabileste o ierarhie a situatiilor anxiogene, de la cea mai putin anxiogena pana la cea mai anxiogena. Ierarhia are caracter individualizat!

- Desensibilizarea. Dupa ce subiectul stapaneste bine tehnica de relaxare, i se cere sa se relaxeze cu ochii inchisi, in timp ce terapeutul descrie tot felul de scene, incepand cu unele neutre si mergand ascendent, pana la cele mai anxiogene. Pacientul aflat in relaxare este solicitat sa-si imagineze fiecare situatie descrisa de terapeut si, cand spune ca simte anxietate, exercitiul se incheie. Tratamentul continua pana cand pacientul reuseste sa ramana relaxat in timp ce-si reprezinta scene care ii trezeau o reactie anxioasa de amploare.

Durata medie a unei sedinte este de 25-30 minute; sedintele au loc de doua-trei ori pe saptamana. Un program complet de terapie dureaza de la cateva saptamani la cateva luni.

Situatiile in care tehnica nu s-a dovedit eficienta:

- la subiectii cu dificultati de relaxare;

- la subiectii cu abilitati imaginative limitate

- cand ierarhiile de stimuli anxiogeni sunt irelevante sau pot ghida gresit clientul.