RECUPERAREA KINETOTERAPEUTICA A TRAUMATISMELOR SUFERITE LA JUDO

UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE

LUCRARE DE LICENTA

ASPECTE PRIVIND RECUPERAREA KINETOTERAPEUTICA A PRINCIPALELOR TRAUMATISME SUFERITE DE SPORTIVII DE PERFORMANTA DIN JUDO

INTRODUCERE

Numarul din ce in ce mai mare al celor care iubesc si practica sportul, precum si necesitatea si dorinta lor de a realiza performante sportive cat mai competitive au condus la o implicare tot mai puternica, dar si la cresterea permanenta a numarului de sportivi accidentati.

Tratamentul presupune cunostinte veridice, adevarate care vizeaza anumite segmente ale corpului uman si implica o anumita gandire.

Aceste cunostinte s-au obtinut si se obtin prin cercetare asidua, dupa o metodologie progresiva, pusa la punct in ani de munca tenace pe multiple planuri, domenii si meridiane geografice.

Abordarea subiectului a impus si impune in continuare stiinte, cercetari permanente, unele cu statut de "granita" si unde rezultatele depind de o multime de factori, incepand cu cel uman, social, tehnic, etc.

Avand in vedere profilul kinetoterapeutic al studiilor inteprinse de mine in cadrul Facultatii de Educatie Fizica si Sport si nivelul inalt al performantei judokanilor din Pitesti, am considerat oportun a fructifica toate cunostintele si informatiile colectate in cadrul prezentei lucrari de licenta.

Educatia fizica si sportul se constituie intr-un domeniu complex al vietii sociale. Fundamentarea stiintifica a acestui domeniu, dar in special abordarea consecintelor care rezida din practicarea lui trebuie etapizata si abordata ca un sistem unitar.

Exercitiile fizice au fost practicate in scop profilactic si curativ din cele mai vechi timpuri. De la popoarele antice ale Egiptului, Chinei si Indiei, care au ajuns la un inalt grad de cultura si civilizatie, ne-au ramas numeroase documente care ne arata ca, in cadrul medicinei empirice s-au folosit anumite procedee de miscare pentru miscarea si intarirea sanatatii sau pentru tratamentul unor tulburari ale organismului.

Din sinteza imformatiilor stiintifice si practica traditional-empirica derulata in sute de ani, s-a ajuns la edificarea unor metode, principii si notiuni care, cuantificata in timp si spatiu sa capete contur o noua disciplina stiintifica- kinetoterapia.

Literatura de specialitate si datele la care noi am avut acces ne permit sa afirmam ca actualitatea si interesul pentru sportul de judo in conditiile societatii post-industriale este tot mai mare in randul tuturor varstelor.

In prezent, tineri de toate varstele, practica sportul, iar dorinta lor de a realiza performante sportive competitive, conduce la o crestere permanenta a numarului sportivilor accidentati sau afectati traumatologic.

Abordarea sportului in conditiile depasirii limitei rezistentei fizice, duce insa uneori la accidente cu implicatii pe diferite nivele. Tarele societatii de consum, determina ca varsta celor dornici de practicare a judo-ului, sa fie din ce in ce mai frageda. In fata unei asemenea alternative, varsta pubertatii subiectilor poate constitui latura vulnerabila a practicarii judo-ului cu toate consecintele traumatologice care decurg de aici.

Recuperarea kinetoterapeutica se dovedeste si se doreste in continuare a fi principala modalitate de reintegrare a sportivului - amator sau performer - atat in viata sportiva, competitionala cat si in societate.

Sport care deriva din ju-jitsu, judo-ul si multiplele sale aspecte - pozitive si mai putin pozitive, si-a gasit locul binemeritat in literatura de specialitate. Cele mai multe lucrari insa fac trimitere la procedeele de judo, iar incidenta dintre practicarea acestui sport cu traumatologia sportiva se rezuma doar la aspectele statistice de punere in evidenta a cotelor de accidentare in raport cu alte sporturi.

Exista o serie de lucrari de specialitate care abordeaza problematica traumatismelor tinan cont de tipurile de traumatisme, de metodele si mijloacele tratamentului recuperator.

CAPITOLUL I - FUNDAMENTAREA STIINTIFICA A LUCRARII

I.1. Incidenta accidentelor in judo

In practica judo-ului, se intalnesc frecvent accidente. Aceste accidente pot fi sub forme usoare - de elongatii musculare - dar si grave - ca de exemplu fracturi, insotite de pierderi de cunostinta. Caderile pe cap, sau loviturile puternice pe cap, cele abdomino-genitale, strangularile, tehnicile de secerare, pot duce la accidente destul de grave care pot afecta aparatul locomotor si implicit performanta sportiva.

Printre primii europeni care au scris despre metodele de recuperare Kuatsu, au fost Jules Regnauet (1873-1962), care incepand din anul 1925 a prezentat tehnici terapeutice simple, care se limitau la tehnici de percutie reflexogene (Zsuki-Kuatsu), folosite pentru algii in traumatismele lombo-pelviene si testiculare, precum si tehnici de presiuni digitale (shiatsu). In 1938, medicii Sato, Morikawasi Kosuma, ajutati de maestrii Marayana (9 Dan) si Mizuhara, au facut studii privind urmarile pierderii de cunostinta prin compresiunea carotidei si a sinusului carotidian, pe voluntari. In Franta (in timpul celui de-al II-lea razboi mondial), in anul 1943 medicul Maurice Philippe (3 Dan) a scris lucrarea "Seifuku et Kuatsu' si tratamentul accidentelor sportive, iar cu antrenorii de judo din Paris a tinut cursuri practice de reanimare Kuatsude grave care pot afecta aparatul locomotor si implicit performanta sportiva.

In cazul accidentelor, samuraii practicau Sei-Fuku, arta de a restaura forma initiala a accidentelor. In luxatii, ei faceau rapid reducerea acestora, imediat dupa accident, fara anestezie. In fracturile cu deplasare se facea reducerea fracturii, apoi imobilizarea intre scandurele din lemn de dud. In 1732 medicul japonez Akiyomo Shinobu a plecat in China pentru a invata medicina traditionala chineza. Acolo el a invatat tehnica de lupta Wu-Shu (Kung-Fu) cat si tehnica de a acorda primul ajutor in reanimarea Kuatsu, celor care au suferit pierderi de cunostinta, prin inhibitii reflexe, in tulburari respiratorii la inecati.

Aceasta reanimare Kuatsu face parte din traumatologia Sei-Fuku (Kua-viata, Tsu-tehnica) si are o vechime de multe secole, fiind in stransa legatura cu artele martiale. Dintre artele martiale, tehnicile de reanimare Kuatsu erau socotite ca ultima ramura a acestora. Samuraii cunosteau unele puncte sensibile precise ca "puncte vitale", numite Kuatsu. Ate, care prin lovituri directe pe corp (Atemi) ca in Aikido si Karate, sau in lupta traditionala japoneza Sumo, sau cu o arma - ca de exemplu sabia in Kendo, produceau dureri foarte puternice, care paralizau pe adversar, provocandu-i pierderi de cunostinta sau chiar moartea.

Judo a fost creat din Ju-jutsu de catre Jigoro Kano (1860 - 1938) in anul 1882. Prin judo s-a reusit sa se realizeze un sistem de educatie a corpului si a spiritului. El a eliminat din practica judo-ului unele tehnici periculoase cu scopul reducerii si prevenirii accidentarilor. S-a urmarit formarea unui sport olimpic, dar care sa ramana in acelasi timp o arta martiala. Aceste tehnici periculoase eliminate din sistemul Go-Kyu (procedee tehnice de judo) aveau un mare risc de accidentare a adversarului: Kubi-Kwansetsu-Waza - luxarea gatului, Ashi-Kwansetsu-Waza - luxarea piciorului. Cercetarile experimentale pe care le-a initiat si condus, alaturi de medici recrutati dintre practicantii de judo, purtatori de centuri si grade inalte, au reusit sa dea judo-ului o raspandire deosebita in intreaga lume si o mai mare siguranta in privinta evitarii accidentarilor. Din punct de vedere al accidentarilor judo-ul ocupa locul 11 in disciplinele olimpice (tabel 1, grafic 1).

Tabel 1 - Disciplinele Olimpice cu cele mai numeroase traumatisme
1988-2000.

Grafic 1 - Disciplinele Olimpice cu cele mai numeroase traumatisme
1988-2000.

Gatul este un segment al corpului extrem de sensibil si delicat. El face legatura atat intre craniu si torace, prin coloana cervicala, cat si intre inima si creier, prin vase sanguine mari, foarte importante. Gatul cuprinde numeroase puncte vitale.

Accidentele de compresiune a nervilor vagi, la gat, produc incetinirea ritmului cardiac si pot provoca moartea. De asemenea, accidentele gatului, prin strangulare, (Shime-Waza), executate cu gulerul kimonoului, sau cu incheietura mainilor, produc prin strangerea anterioara, compresarea traheei sau a vertebrelor asfixie-durere, cu pierdere de cunostinta (lesin). Daca aceasta strangulare se executa pe partea laterala a gatului, produce o compresiune mecanica a arterelor carotide, avand ca efect o anemie cerebrala (prin lipsa de oxigenare a sangelui in creier), acestea duc la lesin, convulsii sau moarte.

Caderile pe cap pot produce fracturi si luxatii ale coloanei
cervicale, accidente dintre cele mai grave, ale gatului cat si
neurotraumatologic sportive. Dintre accidentele gatului, localizate numai la musculatura lui, beneficiaza ca prim ajutor de aplicarea masajului antialgic Amon-Kuatsu. Contracturile muschilor cefei sunt accidente minore in judo, producandu-se in urma unor eforturi fizice de a iesi din imobilizarile la sol, sau in caderile cu capul in hiperextensie. Primul ajutor consta in a prinde muschii cefei, intre degete si police, a-i trage in sus si a-i framanta ritmic. Daca la contractura muschilor cefei se asociaza si contractia muschiului care traverseaza fata laterala a gatului (sternocleidomastoidian) cu rasucirea capului intr-o parte, se produce torticolisul traumatic. Accidentatul acuza dureri mari la ceafa, cu limitarea rotatiei capului spre partea opusa durerilor. Primul ajutor consta in aplicarea de digitopresura cu policele, prin tehnica shiatsu (shi-deget, atsu-presiune, apasare).

In practica judo-ului strangularile (Shime-Waza) produc frecvente accidente. Dupa recunoasterea starii de profunzime, sau superficialitatea sincopei (pierdere brusca a cunostintei, cu tulburarea functiilor cardio-circulatorii, respiratorii si nervoase), se va alege tehnica corespunzatoare de reanimare Kuatsu.

Starea sincopala este o forma usoara, unde accidentatul si-a pierdut complet cunostinta, este acoperit de sudori reci, geme usor, (tablou asemanator cu comotia cerebrala, cat si cu cei care au primit lovituri dureroase - testicule, plex), cu senzatia de "lipsa de aer'.

Sincopa cu spasme: este o stare mai grava, accidentatul avand o pierdere de cunostinta profunda.

Sincopa respiratorie: se produce in strangularile prin compresiunea laringelui si a traheei. Produce tuse, iar dupa compresiunea laringelui accidentatul poate ramane cu o voce ragusita. Miscarile respiratorii sunt oprite in faza de inspiratie, la inceputul strangularii si datorita scaderii oxigenarii se produc si pierderi de cunostinta.

Printre cele mai grave accidente in judo sunt cele testiculare. Ele se produc in tehnicile de secerare interioara a coapsei (Uchi-Mata), sau la proiectarea in colt (Sumi-Gaeshi), cat si la caderile laterale (Yoko-Otoshi).
Prevenirea acestor traumatisme se poate realiza in urma constientizarii de catre sportiv, ca incalzirea este indispensabila nu numai pentru o pregatire a organismului pentru efort, ci mai ales pentru evitarea accidentelor. Antrenorii, trebuie sa insiste dupa incalzirea generala, pe cea specifica, care va fi orientata dupa specificul lectiei de antrenament care urmeaza.

In judo, intinderea musculara se intalneste la muschii posteriori ai gambei (gemenii si tricepsul sural) mai ales la aruncarea laterala (Tai-Otoshi).

Importanta hipertrofiei sistemului osos si articular in prevenirea accidentelor.

Osul este un organ in continua prefacere; componentele sale chimice si morfologice se inlocuiesc si se remaniaza intr-un timp scurt (pana la sase luni) pentru reinnoirea histologica.

Activitatea statica si dinamica sub toate aspectele ei determina asupra osului o serie de forte mecanice ca: rasucirea si forfecarea la care se adauga si o serie de factori interni biometabolici.

Factorii biometabolici alaturi de fortele externe exercitate asupra osului, determina si influenteaza procesele de dezvoltare osoasa, respectiv remanierea, cresterea si maturizarea osului.

Cele trei forte majore la care este supus osul in permanenta sunt determinate astfel:

Ø      fortele de presiune sunt rezultatul contractiei musculare si a
greutatii corpului care actioneaza asupra osului;

Ø      fortele de frecare sunt rezultatul formei osului si a tonusului
muscular;

Ø      fortele de forfecare sunt rezultatul primelor doua.

In anumite situatii speciale, in judo, de exemplu caderile, luxatiile, osul este supus fortelor de torsiune.

Aceste forte multiple au proprietatea sa modifice structura interna a tesutului osos. Conformatia diferitelor tipuri de oase, ca si orientarea traveelor osoase in directia liniilor de forta care actioneaza asupra segmentelor osoase, le confera rezistenta si duritate fata de multitudinea de forte la care sunt permanent supuse.

Astfel, in oasele de tip lung tesutul osos compact al diafizei (este dispus numai la periferie formand un cilindrul al carui centru osos este inlocuit cu maduva) realizeaza o tija goala in interior, care ofera o rezistenta crescuta fata de aceeasi tija plina, datorita faptului ca sub actiunea fortelor de forfecare centrul este supus unor solicitari mai puternice ce pot duce la procese distructive.

Un alt exemplu de adaptare il constituie si dispunerea concentrica a lamelor osoase, in felul acesta eliminand actiunea distructiva a fortelor de forfecare.

Factorii mecanici solicita osul prin fortele de compresiune,
tractiune, torsiune, forfecare, rezistand in acelasi timp si la incordari. Fortele care actioneaza pe linii paralele cu liniile de forta ale structurilor osoase, sunt factori mecanici necesari pentru viabilitatea osului si stimularea activitatii osteoblastelor.

Presiunile favorabile orienteaza sistemele haversiene (in osul compact) sau traveele osoase (in osul spongios din epifizele oaselor lungi) conferind osului o mai mare rezistenta.

Eforturile repetate in cadrul procesului de antrenament, tensiunile crescute produc o hipertrofie osoasa; chiar si cand incarcatura ramane constanta, tensiunea nu inceteaza, ci doar diminueaza. Cand insa solicitarea scade mult sub nivelul obisnuit din pregatirea sportiva osul se atrofiaza.

Efortul organizat prestat pe o perioada lunga de timp, prin
tensiunile mari pe care le creeaza, induce modificari in structura
arhitecturala a osului in paralel cu hipertrofia si rezistenta crescuta a acestuia.

Aceste efecte sunt datorate sintezei de substanta osoasa de catre osteoblaste, a caror activitate este amplificata, precum si fixarii sarurilor fosfocalcice.

Pregatirea sportiva de durata conduce la o ingrosare a diafizelor oaselor lungi, a substantei osoase compacte situate intre canalul medular si periost.

Tesutul osos spongios din structura oaselor scurte si late precum si din epifizele oaselor lungi isi mareste dimensiunea.

In paralel cu orientarea traveelor osoase in directia liniilor de forta, traveele si lamelele osoase se ingroasa si devin mai rezistente.

Proeminentele osoase: tuberozitati, condili, apofize, care reprezinta locul de fixare pe os, a muschilor, tendoanelor, capsulelor, ligamentelor, cunosc o dezvoltare si fortificare pe masura instalarii gradului de antrenament. Adaptari ale cartilajelor in efort.

Dintre cele trei tipuri de cartilaj fibros, hialin, elastic, cartilajul hialin situat la nivelul suprafetelor osteoarticulare prezinta un interes deosebit in practica sportiva.

Cartilajul articular permite alunecarea suprafetelor articulare, fara frecari si traumatizari ireversibile in cadrul eforturilor solicitante. Alunecarea acestora mai este facilitata si de lichidul sinovial cu rol lubrifiant al extremitatilor osoase participante la articulatii.

Elasticitatea cartilajului hialin este data de proteinele din structura acestuia. In timpul unui efort intens, de scurta durata cartilajul hialin isi mareste pe moment grosimea cu 10-13% prin absorbtie de lichid din lichidul sinovial. "Umflarea' aceasta provizorie si trecatoare a cartilajului articular amelioreaza rezistenta la presiune si forfecare; cresterea grosimii mai mult sau mai putin marcanta diminueaza neregularitatile suprafetei cartilajului si in consecinta creste suprafata de contact in articulatii, iar fortele ce actioneaza se distribuie pe o suprafata mai mare.

Capacitatea elastica a cartilajului se amelioreaza si ea, ca si functia sa de amortizare. Solicitarile repetate au efecte cumulate cronice asupra cartilajului articular, acestea constau in hipertrofia acestuia prin multiplicarea structurilor si cresterii activitatii lor metabolice. Hipertrofia cartilajului articular creste capacitatea acestuia de a suporta solicitari mecanice mari fara leziuni, iar riscurile de accidentare sunt mai mici.

Cresterea rezistentei tendoanelor capatata prin antrenament se explica prin constituirea de structuri tendinoase denumite micelii, care confera rezistenta mult mai crescuta tendoanelor la persoane antrenate.

La copii si tineri in perioada de crestere si dezvoltare, aceste micelii sunt relativ slab diferentiate, de unde si slaba rezistenta a tendoanelor si ligamentelor la aceasta varsta.

Solicitarile mari ale aparatului tendino-ligamentar in efort conduc la accidentari, de aceea pentru prevenirea lor trebuie dozat treptat efortul. Localizarea traumatismelor majore (care au necesitat intreruperea activitatii sportive pentru cel putin 2-3 saptamani) pe segmente corporale este urmatoarea (Rosu D., 2004):

Tabel 2 - Prezentarea procentelor de accidente pe regiunile corpului (dupa Rosu D., 2004):

Datele privind numarul si regiunea anatomica unde s-a produs accidentul sugereaza ca nu sunt diferente semnificative statistic pe criteriul segmnentelor corporale in raport cu sexul judoka (masculin-feminin).

Grafic - Prezentarea numarului de accidente si repartizarea lor pe zone

anatomice

s

I.2. Tipologia traumatismelor din judo si primul ajutor

Aceste accidente au loc in practica sportiva, in general, iar in judo unele sunt inevitabile din cauza particularitatilor acestui sport, sport de lupta, care are ca blazon confruntarea directa a doua forte.

Cauzele accidentelor sunt diferite si numeroase, asa incat nu putem face o dezvoltare a lor. Ceea ce trebuie sa retina antrenorii si sportivii este ca cele mai numeroase accidente in judo provin din confruntarea directa a fortelor adversarilor in lupta, din cauza neefectuarii incalzirii sau a unei slabe incalziri, insuficienta pregatire a sportivilor cu exercitii din scoala "caderii" si cu notiuni de regulament de lupta.

Cele mai frecvente accidente se produc asupra partilor moi ale corpului, asupra aparatului locomotor, cutiei craniene si coloanei vertebrale.

O clasificare a accidentelor in judo ar apare astfel:

Accidente grave, la care se poate interveni in sala, dar care cer neaparat interventia medicilor specialisti in unitatile sanitare.

Din aceasta categorie fac parte:

Ø      comotia cerebrala;

Ø      contuzia cerebrala;

Ø      fracturile (deschise sau inchise);

Ø      fisurile;

Ø      luxatiile;

Ø      entorsele cu rupturi de ligamente si smulgeri de fragmente osoase;

Ø      rupturile de ligamente si tendoane;

Ø      rupturile musculare.

Accidente medii, la care se poate da primul ajutor la sala, dar interventia medicilor specialisti este necesara si aici, precum si tratamentul in unitati sanitare.

Dintre acestea, mentionam:

Ø      entorsele usoare cu distensie ligamentara, fara rupturi de ligamente sau smulgeri de fragmente osoase;

Ø      leziunile de menisc;

Ø      intinderile musculare si cele ligamentare;

Ø      plagile;

Ø      lipotimia.

Accidentele usoare, la care primul ajutor se da la sala, dar este bine ca tratamentul ulterior sa se faca in unitatile sanitare.

Notam:

Ø      plagile usoare;

Ø      contuziile usoare;

Ø      hematomul epicranian (cucuiul);

Ø      bursitele.

Comotia cerebrala se produce din cauza caderii in cap sau, mai rar, din cauza unei lovituri.

Sportivul in cauza devine inert, are respiratia greoaie, isi pierde total cunostinta, pupilele ii sunt dilatate (midriaza), iar pulsul este rar.

Primul ajutor consta in trecerea repetata pe la nasul accidentatului a unui tampon cu amoniac, asezarea unei comprese reci pe frunte si transportarea urgenta la spital.

Contuzia cerebrala este mai grava decat comotia cerebrala si are ca mecanism de producere tot lovitura. Din aceasta cauza, contuzia cerebrala este insotita de un hematom local subcutanat. Sportivul isi pierde pe moment cunostinta, dar revine rapid in privinta functiilor intelectuale si de simtire. El acuza durere la locul lovirii, unde se produce hematomul si tumefierea regiunii in cauza.

Primul ajutor se va da prin asezarea sportivului intins pe spate pe un loc drept, trecerea unui tampon cu amoniac pe la nas de mai multe ori, asezarea unei comprese reci pe frunte, cautarea reflexelor oculare si ascultatia respiratorie.

Transportarea la spital este obligatorie, pentru a nu apare complicatii tardive.

Fracturile reprezinta accidente destul de grave, dar in judo s-au produs destul de putine. Cele mai intalnite sunt:

1).Fractura de coaste care se produce mai ales prin caderea pe toracele adversarului. Cel accidentat nu se mai poate ridica, acuza dureri mari in regiunea accidentata, tumefierea locala devine vizibila in scurt timp, respiratia ii este din ce in ce mai greoaie, are senzatii repetate de tuse, i se usuca buzele, iar paloarea fetei este insotita de transpiratie.

Accidentatul va fi intins pe un loc drept si va fi transportat in cel mai scurt timp la spital; in acest timp i se vor administra calmante si sedative S.N.C.

2).Fractura de clavicula este mai grava decat fractura de coaste, dar mai rar intalnita. Ea se produce mai ales prin cadere gresita pe umar, cot sau mana, sau in cazul cand un judoka dintr-o situatie la lupta din picioare cade peste partenerul sau la sol.

Indiferent de zona in care se produce fractura (externa, interna sau medie), sportivul acuza dureri foarte mari, nu poate misca jumatatea corpului de partea careia s-a produs fractura si se constata usor tumefierea zonei.

In primul rand, i se va imobiliza membrul superior corespunzator pe torace, i se dau calmante si sedative S.N.C. si i se vor aseza comprese reci la locul dureros.

Sportivul va fi transportat de urgenta la spital.

3).Fractura de coloana este de mare gravitate si se poate produce prin cadere brusca (mai ales pe cap), insotita de hiperflexia coloanei vertebrale.

In judo sunt foarte rare asemenea accidente din cauza ca sportivii poseda tehnicile de cadere si executa foarte des exercitii de pod si trecere prin pod etc.

Daca aceste accidente se produc, este bine ca sportivul sa fie intins pe un loc plan si rigid si sa fie transportat de urgenta la spital, cu mare grija si fara sa fie miscat din pozitia in care a fost asezat; in caz contrar, se poate lesne sectiona maduva spinarii.

In cazul unui astfel de accident sportivul isi pierde cunostinta, sau acuza dureri mari la locul respectiv, se constata paloarea fetei si uneori nu poate misca membrele. Acest indiciu este foarte pretios si este bine a i se verifica sportivului reflexele in acest sens.

4).Fractura de olecran se produce prin cadere pe cot. Este insotita de dureri mari, imobilizarea membrului superior in flexie, tumefiere locala, paloarea fetei, transpiratie, senzatie de sete.

Primul ajutor: comprese reci, calmante si sedative S.N.C., imobilizarea membrului superior de torace si transportarea de urgenta la spital.

5).Fractura oaselor antebratului se produce mai ales prin cadere pe mana. Sportivul acuza dureri foarte mari, fragmentele osoase se deplaseaza uneori si proemina la nivelul pielii, tumefierea este evidenta, degetele nu se mai pot misca sau se misca numai partial si greoi, dar de regula impotenta functionala este caracteristica pentru intreg membrul superior.

Este de mare importanta aici imobilizarea antebratului cu atele de lemn, administrarea de calmante si sedative S.N.C. si transportarea de urgenta la spital.

6).Fracturile deschise nu se prea intalnesc in judo. Daca se intampla, se va interveni mai intai pentru oprirea hemoragiei cu antihemoragice locale si comprese sterilizate, iar transportarea la spital se face de urgenta.

Fisura reprezinta intreruperea continuitatii osului pe o mica portiune din grosimea lui. Este insotita de dureri locale, tumefiere si uneori hematom.

Se pune compresa rece la locul respectiv, se administreza si aici calmante si se face transportarea la spital.

Luxatiile sunt accidente destul de grave si apar destul de des in judo, din cauza specificului luptei la sol - mai ales - din cauza unori caderi necorespunzatoare.

Luxatia reprezinta o leziune traumatica caracterizata prin pierderea durabila a raporturilor anatomice dintre suprafetele articulare prin fortarea limitelor anatomice ale articulatiei in cauza, incat suprafetele articulare nu mai sunt in contact si se deplaseaza in afara spatiului articular. De obicei, luxatiile sunt insotite de intinderi grave ale ligamentelor corespunzatoare sau chiar de ruperea acestora, iar unul din capetele articulare ramane blocat in afara spatiului articular.

Privind activitatea specifica din judo, intereseaza mai ales luxatia cotului si cea scapulo-humerala.

a).Luxatia cotului are ca mecanism de producere hiperextensia fortata permisa de regulamentul de lupta, precum si caderea pe mana cu cotul in extensie sau hiperextensie. Se poate remarca usor datorita deformarii specifice a cotului, tumefierii rapide a regiunii, durerilor mari si impotentei functionale.

Primul ajutor consta din reducerea imediata a luxatiei. Ea se face prin flexia bratului, dupa care se intinde antebratul cu grija in jos in lungul corpului si, eventual, se roteste putin, dar usor pana revine in capsula articulara. Dupa aceasta, antebratul se imobilizeaza cu o fasa de gat (deci in flexie), se administreaza calmante si se trimite sportivul la spital.

b).Luxatia scapulo-humerala, desi nu are o frecventa mare in judo este important sa o amintim.

Mecanismul de producere este reprezentat de caderea brusca pe o parte a corpului cu membrul superior in extensie din cot, rotatie externa si abductie fortata, caderea brusca pe mana cu cotul in extensie, membrul superior respectiv fiind in rotatie externa si abductie fortata, cadere pe cot, cadere pe umar cu membrul superior inapoi etc.

Luxatia scapulo-humerala da o durere ascutita la nivelul umarului si in intreg membrul superior, impotenta functionala si blocarea caracteristica, iar sportivul isi sustine membrul superior afectat cu mana sanatoasa. Capul humeral poate fi deplasat inainte (luxatie anterioara), inapoi (luxatie posterioara) sau in jos (luxatie inferioara).

Primul ajutor va insemna reducerea rapida, dar cu atentie, a luxatiei, deoarece organismul este "incalzit" si nu se cere anestezie. In caz de nereusita, transportarea de urgenta la spital este absolut necesara.

Reducerea luxatiei scapulo-humerale se poate face prin mai multe metode si anume:

- Metoda lui Hipocrat: sportivul este asezat pe spate, i se introduce calcaiul sub axila si se apasa aici concomitent cu tragera de membrul superior respectiv in lungul corpului.

- Metoda lui Von Artl: sportivul este asezat pe scaun, cu axila sprijinita pe spatarul acestuia. Sub axila se pune un rulou pentru a determina membrul superior respectiv sa stea in abductie. Se face apoi flexia cotului antrenorul apucand antebratul cu o mana si cotul cu cealalta. Dupa ce se apasa progresiv pe antebrat in jos, se face o rotatie externa a bratului pana ce capul humeral intra din nou in cavitatea glenoida. Apoi se imobilizeaza antebratul in flexie langa torace si sportivul este trimis la spital. I se vor administra calmante.

Entorsele sunt traumatisme ale articulatiilor, care se produc prin  exagerarea unor miscari fiziologice obisnuite, sau prin executarea unor miscari anormale, nefiziologice.

In timpul producerii lor, se modifica usor raporturile anatomice normale dintre suprafetele articulare, dar revin imediat la normal.

Entorsele se manifesta prin dureri imediate (care pot sa diminue sau sa agraveze in timp, functie de gravitatea entorsei; durerea se accentueaza cand se palpeaza ligamentele lezate, mai ales in punctele de insertie), limitarea capacitatii functionale a articulatiei, tumefierea regiunii la scurt timp, echimoze. De asemenea pot apare: hidrartroza (revarsarea de lichid in articulatie), hemartroza (revarsarea de sange in articulatie), miscari anormale (in entorse cu rupturi complete de ligamente), etc.

Entorsele sunt de trei feluri, dupa gravitatea lor :

Ø      entorsa de gradul I - ce se caracterizeaza prin simpla intindere a ligamentelor, fara leziuni macroscopice;

Ø      entorsa de gradul II - in care apar rupturi partiale ale ligamentelor;

Ø      entorsa de gradul III - unde se produc rupturi complete ale ligamentelor, insotite de complicatii.

Cele mai frecvente entorse in judo se produc la nivelul membrelor inferioare, la degete, glezne si genunchi.

Primul ajutor se acorda prin asezarea articulatiei in repaus, comprese
reci la nivelul respectiv, imobilizarea articulatiei cu fase si, daca este
cazul, administrarea de calmante.

Sportivul este trimis apoi la spital, dar este bine sa nu foloseasca pentru deplasare membrul inferior in cauza.

Rupturile de ligamente, muschi si tendoane sunt accidente grave, din
cauza urmarilor respective, precum si pentru faptul ca se recupereaza
foarte greu.

Ele se manifesta prin durere vie in timpul producerii, impotenta functionala, durere la palpare in locul traumatismului, aparitia hematomului - care se poate simti la palpare daca este profund - aparitia in timp a echimozelor, mentinerea durerii chiar si in repaus si accentuarea ei in cazul cand se incearca miscari care intereseaza musculatura, tendonul sau ligamentele traumatizate.

Primul ajutor se va acorda prin aplicare de comprese reci, repaus, aplicarea unui bandaj elastic compresiv si trimiterea la spital, fara a folosi zona lezata prin miscari. Daca va fi cazul, i se vor da sportivului calmante.

Leziunile de menisc. Aceste traumatisme (de la nivelul genunchilor) au fost destul de rare pana in prezent in judo. Ele se produc mai ales din cauza entorselor de genunchi.

Meniscurile sunt formatiuni fibrocartilaginoase ce se gasesc intre suprafetele articulare ale femurului si tibiei.

Cel mai frecvent este lezat meniscul intern, cand piciorul este fixat pe saltea cu genunchiul in flexie si incarcat cu greutatea corpului si se imprima coapsei o miscare brusca de rotatie interna insotita de extensia genunchiului.

Leziunea de menisc se traduce prin rupturi sau simpla apasare a
meniscurilor. Semnul tipic al rupturii de menisc este blocarea genunchiului in flexie; la apasare pe linia interarticulara in dreptul cornului anterior al meniscului se provoaca durere. Cand leziunea de menisc nu e tipica, se observa aparitia periodica a tumefierii regiunii dupa fiecare miscare asemanatoare celei care a produs-o.

Primul ajutor se da prin calmante si deblocarea genunchiului prin miscari fine de pendulare.

Daca nu se reuseste, este necesara imobilizarea genunchiului in pozitia in care s-a blocat si trimiterea sportivului la spital.

In orice caz, controlul medical de specialitate este necesar.

Intinderile musculare si ligamentare au loc din cauza contractiilor de o intensitate exagerata a muschilor agonisti, sau cand muschii antagonisti nu dau cale libera contractiei agonistilor, nu se relaxeaza si nu se intind destul; de asemenea, in cazul cand se efectueaza un efort intens si brusc, iar incalzirea nu a fost suficient efectuata, sau in miscari anormale.

Ele se manifesta prin aparitia durerilor vii in timpul efortului, durere ce se diminueaza dupa producerea accidentului. Sportivul poate in acest caz continua efortul, simtind insa o jena difuza in muschiul lezat sau la nivelul ligamentelor.

La palparea muschiului sau ligamentelor se observa ca acestea prezinta o sensibilitate difuza, muschiul fiind contracturat chiar in pozitia de repaus.

In intinderile musculare si ligamentare se produce doar fortarea elasticitatii fiziologice a muschiului sau ligamentelor fara sa duca la leziuni anatomice macroscopice.

Primul ajutor consta in repaus, care se indica a se prelungi timp de 24 ore, protejarea segmentului respectiv de frig si apoi trimiterea la medic pentru tratament fizioterapic.

Plagile. Reprezinta distrugerea tesuturilor, provocata de un agent mecanic, termic, chimic etc.

In activitatea noastra ne intereseaza plagile produse de agenti mecanici, desi ele sunt destul de rare. Avem aici de a face mai ales cu plagile superficiale.

Primul ajutor se da prin dezinfectarea plagii cu apa oxigenata sau alcool (din trusa medicala) - ceea ce se face mergand din interiorul plagii spre margini - apoi presararea unui praf de sulfamida deasupra sau tetraciclina unguent, bandajarea ei, si daca este cazul trimiterea sportivului la medic.

Lipotimia insotita de colapsul respirator. Pierderea cunostintei insotita de stopul respirator este destul de frecventa in judo, mai ales in competitii.

Se produce in urma unor actiuni de strangulare, cand sportivul cauta sa reziste cat mai mult si nu cedeaza lupta.

Se manifesta prin inertia totala a corpului.

Stopul respirator este insotit de regula de stopul cardiac, ceea ce este foarte periculos pentru S.N.C., caci daca acesta nu primeste oxigen timp de 4-5 min. se produc la nivelul lui leziuni ireversibile ce pot duce la moarte.

Daca inima este sanatoasa, dupa oprirea respiratiei ea mai functioneaza, timp in care S.N.C.-ul mai primeste oxigen.

Primul ajutor se da prin ridicarea sportivului in sezand, antrenorul trece la spatele sportivului si ridica lent de mandibula in sus cu ambele maini din partile inferioare (pentru deblocarea traheei), respiratie artificiala, sau cateva lovituri cu palma pe spate si presiuni pe diafragm.

Dupa revenirea cunostintei este bine ca sportivul sa nu fie lasat singur cateva minute, pana la revenirea totala. In acest timp este bine sa i se vorbeasca si sa fie pus sa execute ample respiratii.

Contuziile Reprezinta leziuni ale tesuturilor, provocate de actiunea unui agent mecanic care actioneaza pe o suprafata mai intinsa, fara a intrerupe continuitatea tegumentelor.

Gravitatea unei contuzii depinde de forta agentului traumatizant, de natura acestui agent, de elasticitatea tesuturilor si de regiunea asupra careia s-a produs contuzia.

Am descris contuzia cerebrala, ca fiind unul dintre accidentele grave.
In cele ce urmeaza ne vom referi la contuziile care constituie accidente usoare.

a. Echimozele : sunt pete de culoare vanata-albastruie care apar in tegumente ca urmare a unei hemoragii datorate traumatismului.

b. Petesiile : sunt firisoare sub piele de culoare vanata-albastruie, care se datoreaza aceleiasi cauze ca la echimoze.

c. Hematoamele : reprezinta acumulari de sange in cantitate mai mare sub piele, datorate traumatismului.

Aceste contuzii se pot produce la nivelul articulatiilor, oaselor, muschilor sau nervilor periferici.

Primul ajutor la contuziile articulare se da prin aplicarea unor comprese reci la nivelul traumatizat si a unui bandaj compresiv (cu presiune pe articulatie).

Se indica apoi repaus si fizioterapie.

In contuziile oaselor (in judo mai ales pe fata anterioara a tibiei, care este mai putin acoperita de tesuturi moi) primul ajutor se acorda prin aplicarea unor comprese reci local. Se indica dupa 48 ore bandijonaj cu tinctura de iod diluata cu alcool si fizioterapie.

Contuzia muschilor (care este insotita de rupturi vasculare in profunzimea muschiului, aparitia hematomului, tumefactia regiunii, durere si imposibilitatea contractiei normale a muschiului) are ca prim ajutor, repaus si comprese reci, si aplicarea unui bandaj compresiv primele 24 ore.

In contuziile nervilor periferici se va interveni cu aplicatii de caldura local, ce au darul de a micsora excitabilitatea nervului si scaderea durerii.

Hematomul epicranian (cucuiul). Se produce ca urmare a lovirii cutiei craniene de un plan dur si nu este altceva decat un hematom sub pielea capului.

Se intervine aici prin comprese reci la nivelul respectiv, care se vor
schimba foarte des.

Daca socul a fost prea puternic, medicul specialist trebuie sa-1 vada
neaparat pe sportiv (se face E.E.G., radiografie etc.).

Bursitele. Reprezinta, in mare, tumefierea marilor articulatii si umplerea lor cu lichid, datorita unor traumatisme repetate.

Sportivii la care se constata aparitia bursitelor vor fi trimisi de urgenta la spital pentru tratament specific.

Una din solutiile prevenirii accidentelor in judo este reprezentata de schimbarea reala a conceptiei asupra antrenamentului sportiv. Fara indoiala ca antrenamentul in judo de performanta a suferit mutatii considerabile in ultimii 15 ani, cea mai semnificativa schimbare fiind introducerea unei perspective multidisciplinare asupra antrenamentului, in care acesta este vazut ca un proces cu mai multe faze sau laturi.

Mentionam ca am atins principalele accidente ce se intalnesc in judo-ul de performanta si consideram ca acest subcapitol este de mare insemnatate pentru antrenori, instructori si arbitrii.

Vom aduce in final o atentionare pentru antrenori si instructori, anume
aceea ca este cu totul contraindicat sa se introduca in concurs un sportiv
nerestabilit total dupa un accident, sau daca s-a accidentat in timpul
luptei sa-l oblige sa continue lupta administrandu-i anestezice locale,
calmante, etc. Aceste aspecte pot da nastere la complicatii, care ulterior
vor fi greu de recuperat. Pe de alta parte, prin sport avem datoria de
a cali si intari tinerii si nu ne putem permite sa le distrugem integritatea
corporala.

I.3. Actiunile specifice judo-ului care duc la aparitia traumatismelor

I.3.1. Procedeele tehnice

Procedeele tehnice din cadrul luptei in picioare, conform spuselor lui T. Sato 1971, "asigura fundamentul caracterului spectacular al judo-ului". Aceste procese sunt caracterizate printr-o complexitate foarte ridicata din punct de vedere biomecanic cat si prin abilitatile motrice solicitate executantului.

Pentru a se preveni accidentele, invatarea procedeelor din cadrul luptei in picioare incepe cu elementele tehnice de baza.

Practicantii judo-ului trebuie sa cunoasca foarte bine tehnica de executie a caderilor, deoarece, prezenta proiectarilor dupa fiecare executie impune acest lucru.

Pentru prevenirea accidentelor, practicantii trebuie sa aiba o
buna pregatire fizica, in special dezvoltarea fortei, a musculaturii,
vitezei, mobilitatii articulare si a elasticitatii musculare.

Insusirea corecta a unui bagaj tehnic minim de procedee din
cadrul luptei la sol inainte de invatarea procedeelor tehnice din
cadrul luptei in picioare este un mod de prevenire a accidentelor si de protejare a partenerului.

Tehnica de sold (Koshi-Waza) si brat (Te-Waza)

In cazul actiunii motrice de proiectare cu ajutorul procedeelor de sold si umar, un rol foarte important il are mecanismul de acumulare de energie potentiala prin pasul de pivotare si transmiterea acestei energii transformate in energie cinetica sau de proiectare catre adversar (Tai-Sabaki).

Aruncarea peste sold (Uchi- Goshi)

Acest procedeu este elementul tehnic de baza in cadrul
procedeelor de sold. Pentru prevenirea accidentelor se va incerca evitarea urmatoarelor greseli:

Ø      intrarea sub partener fara o dezechilibrare optima;

Ø      lipsa schimbarii de priza la nivelul soldului cu mana dreapta sau

intarzierea;

Ø      lipsa de coordonare intre dezechilibrare si pivotare-intrare sub partener;

Ø      scoaterea exagerata a soldului in afara, care deregleaza intregul sistem de parghii;

Ø      orientarea corpului spre directia opusa pivotarii sau a extensiei spatelui.

Aruncarea peste umar (Ippon-Seoi-Nage)

Ippon-Seoi-Nage este elementul tehnic de baza in cadrul procedeelor de umar.

Pentru prevenirea accidentarilor se va incerca evitarea urmatoarelor greseli:

Ø      pivotarea gresita cu genunchii extinsi;

Ø      lipsa dezechilibrarii suficiente;

Ø      lipsa actiunii bratului drept sub axila de aceeasi parte a

adversarului;

Ø      dezechilibrarea spre inapoi a executantului dupa intoarcerea la

partener;

Ø      intrarea la procedeu fara stabilirea unui contact strans cu partenerul;

Ø      intoarcerea capului in directie opusa pivotarii.

Tehnica de sacrificiu (Sutemi-Waza)

Aceasta grupa de procedee, solicita o foarte buna orientare in spatiu, viteza de executie si decizie, simt dezvoltat al echilibrului static si dinamic, coordonare, curaj si stapanire de sine. Toate acestea sunt necesare pentru a evita accidentarile.

Procedeele de sacrificiu necesita din partea executantului cunostinte de biomecanica, dezechilibrarea si intrarea la procedeu trebuind sa se faca in suprafata de sprijin a adversarului si printr-un sistem de parghii de mare eficienta, fara a declansa aparitia unui sistem de parghii de franare.

Tehnica de imobilizare (Osae-Waza)

Scopul procedeelor de fixare este de a mentine adversarul cu spatele pe saltea timp de 25 de secunde in vederea obtinerii ippon-ului. Acest lucru necesita din partea executantului un foarte bun simt de plasament al corpului fata de adversar si saltea, un control eficient al sistemului de parghii si prize, forta in regim de rezistenta, coordonare.

Imobilizarea trebuie sa se bazeze pe o distributie a fortei de presiune pe intregul corp advers.

Executarea corecta a acestor exercitiilor metodice, conduce la evitarea accidentelor si la o buna desfasurare a procesului de invatare a acestora.

Tehnica de strangulare (Shime-Waza)

Datorita periculozitatii acestor procedee care necesita un simt dezvoltat de control si asigurare a partenerului, aceste tehnici sunt predate dupa aproximativ un an de practica.

Din punct de vedere al efectului, strangularile sunt impartite in:

- circulatorii,

- respiratorii,

- mixte.

Efectul unei strangulari corecte este resimtit de adversar din primele momente, acesta neavand posibilitatea de evitare a abandonului sau contracararea strangularii.

Tehnica de luxare (Kansetsu-Waza)

Procedeele de luxare sunt caracterizate prin eficienta maxima in obtinerea victoriei datorita durerii provocate de extensia sau hiperextensia articulatiei cotului, singura articulatie care poate fi fortata in extensie conform regulamentului competitional.

Din cauza dificultatii ridicate in executie si pentru prevenirea accidentelor, procedeele tehnice de luxare din cadrul luptei in picioare sunt interzise.

Pentru evitarea accidentelor sunt contraindicate actiunile motrice bruste pe parcursul luxarii.

Procesul de invatare incepe cu procedee de baza (Ude-Garami, Ude-Nishigi) si se continua cu variante ale acestor procedee.

Nage-Waza

Uchi-Mata este unul dintre procedeele cu un grad ridicat de periculozitate, executarea incorecta a acestuia putand duce la grave accidentari ale partenerului. Cele mai frecvente accidente au loc in zona pelviana, si au urmari grave asupra accidentatului.

Un alt procedeu cu risc mare de accidentare este Sode-Tsuri-Komi-Ashi, cu o periculozitate ridicata asupra claviculei, si in urma executarii incorecte, cu mari sanse de accidentare asupra gatului, o proiectare incorecta, putand duce la asezarea pe cap a partenerului. Tai-Otoshi, este un procedeu care, incorect executat, duce la accidentarea genunchiului lui Tori si a gambei acestuia. Pentru evitarea accidentarilor se va urmari executarea corecta a procedeului.

Un alt procedeu cu repercusiuni asupra lui Uke, este Ippon-Seoi-Nage, care executat incorect, (cu umarul lui Tori sub axila lui Uke), poate duce la accidentarea celui din urma.

Tomoe-Nage (aruncarea circulara) este un procedeu periculos deoarece prin executarea incorecta a acestuia si postarea piciorului lui Tori in toracele partenerului ii poate produce lui Uke grave accidente de respiratie si o durere acuta la nivelul acestuia.

Rosu D. (2004) arata ca o mare parte din accidentele din judo apar ca urmarea evitarii de catre judoka proiectat a caderilor pe partea dorsala apreciata de catre arbitrii cu Ippon si astfel pierderea intalnirii. Ca urmare a acestei evitari sportivul proiectat se expune unui risc marit de accidentare.

I.3.2. Factori generali care pot duce la aparitia de traumatisme

Accidentele care apar in practicarea judo-ului pot fi favorizate sau provocate de o serie de factori. Acesti factori pot fi:

a) Factori meteorologici;

b) Factori tinand de dotarea necorespunzatoare a salilor de judo,

materialelor sau echipamentului sportiv;

c) Factori datorati organizarii defectuoase a competitiilor de judo;

d) Factori tinand de pregatirea necorespunzatoare a sportivului, mai

ales cu referire la incalzire;

e) Brutalitatile adversarului;

f) Capacitatea de concentrare a sportivilor;

g) Refacerea incompleta a accidentelor anterioare;

h) Alimentatia necorespunzatoare;

i) Intrarea sau pastrarea categoriei de greutate incorect.

a) Factori meteorologici: frigul si umezeala favorizeaza producerea de intinderi si rupturi musculare si orice alt traumatism, prin inrautatirea coordonarii motrice. In astfel de conditii, un rol deosebit pentru prevenirea accidentelor, il are incalzirea si imbracamintea corespunzatoare.

Caldura, mai ales asociata cu umezeala, produce fenomene de soc caloric de diferite intensitati, fenomene care pot favoriza producerea diferitelor accidente datorita inrautatirii controlului nervos al actelor motrice.

Altitudinea: executarea eforturilor mari inainte de aclimatizare poate sa produca tulburari functionale si sa favorizeze traumatismele.

b) Dotarea necorespunzatoare poate favoriza producerea traumatismelor atunci cand exista obiecte straine pe teren, denivelari, obstacole, dimensiuni necorespunzatoare, suprafata este prea dura sau alunecoasa, lumina insuficienta sau cu umbre care deruteaza. Echipamentul sportiv necorespunzator: echipamentul care stanjeneste miscarile sau este prea larg si poate favoriza producerea traumatismelor.

c) Organizarea defectuoasa a activitatii sportive: lipsa de asigurare, programare a activitatii la ore nepotrivite, competitii si antrenamente prea frecvente, nerespectarea distantelor la care sa stea publicul, nerespectarea regulilor de organizare a competitiilor.

d) Pregatirea sportivului: trecere la executarea unor exercitii complicate inainte de a avea o pregatire generala si speciala corespunzatoare prin antrenamentul treptat respectiv si prin incalzire constituie un factor favorizant al traumatismelor acute si cronice.

La fel oboseala acuta, oboseala cronica, supraantrenamentul, favorizeaza traumatismele.

Antrenamentele si competitiile dupa imbolnaviri trebuie facute numai dupa readaptarea treptata, altfel favorizeaza accidente si imbolnaviri.

e) Brutalitatile produc un mare numar de accidente in sporturile
colective.

Factori generali care pot duce la aparitia de traumatisme reies din studiul cauzelor lor. Aparitia traumatismelor se face prin luarea urmatoarelor masuri:

1. Executarea incalzirii corecte si imbracarea unui echipament corespunzator conditiilor meteorologice.

Respectarea regulamentelor sportive si a tuturor regulilor de igiena privind bazele sportive, materialele sportive si echipamentul.

3. Respectarea principiilor igienice, fiziologice si pedagogice in
organizarea programului de antrenament si a competitiilor.

4. Controlul medical periodic al sportivilor si respectarea
recomandarilor primite.

Educarea sportivilor pentru o comportare corespunzatoare.

Una din cele mai importante cauze de accidentare la copii si juniori este nerespectarea sau neprezentarea la medicul de specialitate, obtinandu-se avize ale medicilor de specialitate cu interventii sau fara un control amanuntit.

Controlul medico-sportiv

In ceea ce priveste controlul medico-sportiv acesta se efectueaza in unitati de specialitate, incadrate si dotate corespunzator si poate avea loc in 3 ipostaze:

a) controlul medico-sportiv initial. Acesta are un caracter de selectie medico-biologica pentru sport si foloseste urmatorii indicatori: anamneza medico-sportiva, diagnosticul starii de sanatate (atentie la tare, sechele si malformatii congenitale), diagnosticul genetic de sex, evaluarea dezvoltarii fizice, evaluarea functionala, in special neuro-psihica si nu in ultimul rand o evaluare psiho-fizica a parintilor (dialog, estimare fizica etc.).

Atragem atentia ca trebuie sa diferentiem un control medico-sportiv initial pentru acordarea avizului medico-sportiv de practicare a educatiei fizice si sportului de un control medico-sportiv cu caracter de selectie sportiva. Astfel, un copil poate fi apt de a practica educatia fizica si sportul dar nu intruneste conditiile minimale pentru a fi selectionat intr-o anumita grupa sportiva.

b) controlul medico-sportiv periodic. Are rolul de a aduce la zi datele medicale si sportive. Acest control are urmatoarele componente: anamneza medico-sportiva, diagnosticul starii de sanatate (examene clinice si paraclinice); diagnosticul genetic de sex (formula cromozomiala) daca nu s-a efectuat anterior; evaluarea fizica (nivelul dezvoltarii fizice, compozitie corporala, forte musculare si indici de forta, mobilitate, tonus muscular etc.); evaluarea functionala (cardio-respiratorie, endocrino-metabolica, neuro-psihica, neuro-musculara etc.); evaluarea capacitatii de efort (anaerobe alactacide, anaerobe lactacide, aerobe), a capacitatii de anduranta si a capacitatii de refacere. Toti acesti parametrii trebuie interpretati in functie de perioada de antrenament, momentul obiectivului de varf sportiv cat si in dinamica fata de examenele anterioare sau de unele investigatii la locul de antrenament al sportivului. Toate aceste date (cantitativ si calitativ) se vor regasi in avizul medico-sportiv.

c) controlul medico-sportiv cu caracter de expertiza medico-sportiva. In sportul contemporan atat de incarcat din punct de vedere competitional se ajunge adesea la situatia in care sportivi de mare valoare sau echipe la jocuri, de asemenea, de mare valoare nu mai dau randamentul scontat, fara cauze evidente.

In asemenea situatii antrenorul impreuna cu medicul sportiv solicita o expertiza medico-sportiva privind nivelul sanogenetic, starea functionala si capacitatea de efort, gradul de antrenament cu scopul de a evidentia eventualii factori limitanti ai performantei si a actiona pentru amendarea lor si cresterea randamentului sportiv. O atentie deosebita in astfel de ocazii nedorite trebuie acordata investigatiilor neuro-psihice si endocrino-metabolice.

Avizul medico-sportiv

Asa cum spuneam, toate datele cifrice si calitative obtinute
impreuna cu interpretarea acestora se regasesc inserate in avizul medico-sportiv. Acesta are doua parti: 1. diagnostic si 2. indicatii-contraindicatii. Partea de diagnostic se refera la: starea de sanatate, nivelul dezvoltarii fizice, starea functionala si capacitatea de efort. In subsolul fiecaruia din aceste diagnostice se fac obligatoriu urmatoarele referiri partial conclusive: nivel corespunzator, necorespunzator, cerintelor probei (sportului) si etapei de pregatire. Prima parte diagnostica se incheie cu o rubrica: aprecieri metodice, care fac legatura dintre sport si medicina sportiva.

Partea a doua a avizului medico-sportiv, intitulata: indicatii -
contraindicatii va cuprinde: indicatii medicale si indicatii
(recomandari) metodico-medicale referitoare la calitatile fizice de
baza si la unele mijloace de introdus in antrenament pentru
ameliorarea acestora; la unii indicatori fizici a unor mijloace de
ameliorare a acestora pentru a ne apropia de nivelul formei sportive; in continuare se dau indicatii (recomandari) privind alimentatia, medicatia, refacerea si pregatirea biologica de concurs. Daca este cazul la recomandari medicale se pot da indicatii privind ameliorarea unor deficiente fizice, care pot avea rasunet negativ asupra performantei sau asupra sanatatii, in timp.

Avizul medico-sportiv se incheie cu concluzii: APT sau INAPT (temporar sau definitiv, insa numai in urma unei expertizari si a elaborarii unui aviz medico-sportiv de catre comisia de expertiza) si data de valabilitate a avizului (ex. pana la ).

Pe baza acestui aviz unitatile de medicina sportiva aplica pe carnetul de legitimatie sportiva la rubrica control medical numarul avizului si valabilitatea acestuia; mentionam inca o data ca intreaga responsabilitate in caz de accidente revine antrenorilor si medicilor, care au permis participarea sportivilor la antrenamente sau competitii fara viza medicala la zi. De asemenea o responsabilitate la competitii revine si arbitrilor, care trebuie sa controleze carnetele de legitimare ale sportivilor inainte de a permite participarea la competitii a sportivilor, care nu prezinta viza medicala la zi inscrisa in carnet de cadrele medico-sportive autorizate.

De aceea medicii sportivi, dar nu numai ei (in egala masura sportivii, antrenorii, conducatorii sportivi) trebuie sa acorde importanta si responsabilitatea cuvenita controalelor medico-sportive asa cum stipuleaza Legea sportului 69/2000 si mai ales sa respecte intocmai recomandarile incluse in avizul medico-sportiv.

Medicina sportiva este o medicina preventiva, avizul medico-sportiv ocupand un loc principal in prevenirea accidentelor.

I.4. Anatomia si biomecanica principalelor segmente afectate de traumatismele specifice judoului

I.4.1. Segmentul corporal umar

Articulatiile umarului

Umarul prezinta doua articulatii: una clasica (articulatia propriu-zisa a umarului sau articulatia scapulo-humerala) si una accesorie (cea de-a doua articulatie a umarului).

Articulatia scapulo-humerala este o enartroza.

a) Suprafata articulara a humerusului este reprezentata de capul
humeral, acoperit de un cartilaj hialin gros de l,5-2 mm. Suprafata articulara
a omoplatului este reprezentata de cavitatea glenoida a unghiului supero-
extern al acestuia, acoperita si ea de un cartilaj hialin. Cavitatea glenoida este
inconjurata de bureletul glenoidian.

b) Cele doua suprafete articulare sunt mentinute in contact de o capsula
intarita superior de un ligament coraco-humeral si anterior de trei ligamente
gleno-humerale. Capsula articulara se insera pe omoplat pe marginea externa
a bureletului glenoidian si pe humerus pe gatul anatomic al acestuia. Prin fata
sa exterioara ea fuzioneaza cu tendoanele subscapularalui, supraspinosului si
micului rotund.

Ligamentul coraco-humeral se intinde de la apofiza coracoida a omoplatului la marea tuberozitate a humerusului. Intarit de tendonul lungii portiuni a bicepsului pe care-1 insoteste, el reprezinta ligamentul cel mai puternic al articulatiei si are rolul de a sustine capul humeral, de unde si numele care i se da de ligament suspensor al capului humeral.

Cele trei ligamente gleno-humerale au fost denumite de Farabeuf: ligamentul supragleno-suprahumeral, ligamentul supragleno-prehumeral si ligamentul pregleno-subhumeral. Denumirea lor indica si punctele lor de insertie. Primele doua ligamente au insertia glenoidiana comuna si apoi se departeaza pentru a se insera pe humerus in puncte diferite. Intre ele se creeaza astfel un spatiu triunghiular cu varful spre glena si baza spre humerus, denumit foramenul oval al lui Weitbrecht.

Ligamentele gleno-humerale sunt foarte laxe, cu exceptia celui inferior (ligamentul pregleno-subhumeral), care joaca rol in mentinerea capului humeral in contact cu cavitatea glenoida.

In mentinerea contactului dintre cele doua suprafete articulare un rol important revine si musculaturii umarului si in special deltoidului. Paralizia acestuia atrage ca o consecinta imediata indepartarea suprafetelor articulare si aparitia subluxatiilor sau luxatiilor paralitice.

A doua articulatie a umarului. Unii autori (Puhl, Francke, Pick, etc) au individualizat ca o adevarata entitate functionala si morfologica a doua articulatie a umarului, care ar fi reprezentata de spatiul subacromio-deltoidian. Este vorba, deci, de o sissarcoza, ca si articulatia interscapulo-toracica.

Suprafata articulara superioara este formata de fata inferioara concava a acromionului. Suprafata inferioara este formata de capsula superioara a articulatiei scapulo-humerale, intarita intern de tendoanele supra si subspinosului si ale subscapularului si de ligamentul coraco-humeral, iar extern se gasesc tuberozitatile humerale si insertiile lor tendinoase. Totalitatea formatiunilor alcatuite din capsula si ligamentele intaritoare amintite formeaza o lama groasa, careia i se atribuie rolul unui disc care separa articulatia scapulo-humerala de aceasta asa-zisa a doua articulatie a umarului.

Rolul celei de a doua articulatii a umarului este foarte important, fiindca ea participa la dinamica articulatiei scapulo-humerale. Experimental, desfiintandu-se articulatia subacromiala prin suturarea acromionului si a ligamentului coraco-humeral la disc, se produce o limitare a miscarilor umarului aproape de jumatate. Procesele inflamatorii sau traumatice de la acest nivel contribuie la producerea sindromului cunoscut sub numele de periartrita scapulo-humerala.

Biomecanica umarului.

Articulatia scapulo-humerala, cea mai mobila enartroza a corpului omenesc, prezinta trei grade de libertate si poate efectua miscari de abductie-abductie, proiectie inainte si inapoi, rotatia externa si interna si ca o rezultanta a acestora, miscari de circumductie.

Goniometrie. Articulatia actioneaza in stransa corelatie functionala cu

articulatiile centurii scapulare (sterno-claviculara, acromio-claviculara si inter- scapulo-toracica) a caror participare mareste substantial amplitudinile de

miscare ale membrului superior fata de trunchi.

Amplitudinile medii normale de miscare sunt urmatoarele:

Tabel 3 - Amplitudinile medii normale de miscare dupa Clement Baciu

Abductia-adductia se executa in plan frontal, in jurul unei axe antero-

posterioare care trece prin partea infero-externa a capului humeral, putin inauntrul gatului anatomic.

Goniornetrul se aseaza in plan frontal cu baza medial cu axa indicatorului in dreptul axei biomecanice antero-posterioare, cu indicatorul in lungul bratului asezat in pozitia goniometrica zero. In abductie, indicatorul urmareste deplasarea axului lung al bratului.

Proiectia inainte si inapoi se executa in plan sagital. In jurul axei transversale care trece prin centrul marii tuberozitati si prin centrul cavitatii glenoide. Clinic, aceasta axa se gaseste la aproximativ 2 cm sub bolta acromiala, in mijlocul fetei laterale a umarului.

Goniometrul se aseaza in plan sagital, cu baza proximal, cu axul indicatorului in dreptul axei biomecanice transversale, cu indicatorul in lungul bratului, asezat in pozitia anatomica zero. In miscarile de proiectie inainte si proiectie inapoi, indicatorul urmareste deplasarea axului lung al bratului.

Rotatia interna si rotatia externa se executa in plan transversal, in jurul axei verticale care trece prin capul humerusului si se continua cu axa anatomica longitudinala a humerusului. Clinic, aceasta axa se gaseste pe fata superioara a umarului, la partea posterioara a articulatiei acromio-claviculare.

Goniometrul se aseaza in plan transversal cu baza medial, cu axul indicatorului in dreptul partii posterioare a articulatiei acromio-claviculare, cu indicatorul plasat in dreptul liniei biepicondiliene a extremitatii inferioare a humerusului, deci la 90 pe semicercul gradat (reamintim ca membrul superior in pozitie anatomica zero prezinta linia biepicondiliana in plan frontal). In miscarile de rotatie, indicatorul urmareste deplasarea axei transversale a mainii, care este mult mai ampla, datorita miscarilor de pronatie-supinatie supraadaugate.

I.4.2. Segmentul corporal genunchi

Genunchiul reprezinta segmentul mobil al aparatului locomotor care leaga coapsa de gamba.

Articulatiile genunchiului sunt:

a)      articulatia femuro-tibiala este cea mai voluminoasa articulatie a corpului omenesc. Este formata din:

Ø      suprafata articulara a extremitatii inferioare a femurului care este alcatuita din cei doi condili, separati de scobitura intercondiliana si de o trohlee;

Ø      extremitatea superioara a tibiei prezinta ca fete articulare doua cavitati glenoide, separate intre ele de doi tuberculi ai masivului osos, apartinand spinei tibiale;

Ø      fata posterioara a rotulei este divizata in doua fatete laterale de catre o creasta tesita si este acoperita de un strat de cartilaj hialin de 3-4 mm grosime;

Ø      intre suprafetele osoase ale femurului si tibiei exista cele doua meniscuri: intern si extern.

Meniscul extern are o forma circulara, iar cel intern forma unui "C".

Pe sectiunea verticala meniscul apare prismatic triunghiular si prezinta o baza prin care se insera pe fata interioara a capsulei articulare, o fata superioara in contact cu condilul femural, o fata inferioara care sta pe cavitatea glenoida tibiala si o margine interna libera, care priveste spre centrul cavitatii glenoide. El se prezinta, deci, asemanator unui ic asezat in unghiul diedru al sinusului condilo-glenoidian.

Prin cornul sau anterior, meniscul intern se fixeaza la marginea anterioara a platoului tibial, imediat inaintea ligamentului incrucisat anterior, iar prin cornul sau posterior - pe suprafata retrospinala, imediat inapoia insertiei ligamentului incrucisat posterior. Prin cornul sau anterior, meniscul extern se fixeaza pe suprafata prespinala, imediat inaintea spinei si pe fata externa a ligamentului incrucisat anterior. Datorita faptului ca nu sunt cartilaginoase, meniscurile poseda o elasticitate si o deformabilitate mai mare decat a cartilajului obisnuit.

b)      articulatia femuro-rotuliana face parte integranta din articulatia genunchiului, in alcatuirea ei intra suprafete articulare, trohleea si fata posterioara, articulara a rotulei.

Biomecanica gennchiului

Articulatia femuro-tibiala este o articulatie cu un singur grad de libertate si prezinta doua miscari principale:

Ø      flexia;

Ø      extensia.

Miscare de flexie este cea prin care fata posterioara a gambei se apropie de fata posterioara a coapsei. Miscarea nu se executa in jurul unei singure axe, ci in jurul mai multora.

Muschii motori ai miscarii de flexie sunt in primul rand bicepsul femural si semimembranosul, iar in mod accesoriu, semitendinosul, gemenii, popliteul, dreptul intern si croitorul.

Miscarea de extensie este accea prin care fata posterioara a gambei se departeaza de fata posterioara a coapsei. La inceput miscarea se realizeaza prin rotarea extremitatii femurului, apoi prin rostogolirea lui pe platoul tibial.

Muschii motori ai extensiei sunt in primul rand cvadricepsul si tensorul fasciei lata. Ei realizeaza, impreuna cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene si tendonul rotulian, un aparat complex de extensie a genunchiului.

I.5. Metode kinetoterapeutice folosite in tratamentul recuperator al umarului si genunchiului

Metoda este definita ca modalitatea obtinerii unor anumite rezultate in cunoastere si in practica. Termenul provine din greaca veche, in care "methodos" inseamna drum, cale, mod de expunere si indica totalitatea demersurilor prin care omul reuseste sa cunoasca un anumit fenomen.

Metodele de recuperare sunt impartite in doua mari categorii: active si pasive; ele sunt in stransa legatura cu mijloacele si materialele. Mijloacele kinetoterapeutice sunt exercitiile pe care le utilizeaza kinetoterapeutul in realizarea obiectivelor propuse. Materialele sunt foarte importante si duc la optimizarea recuperarii sechelelor posttraumatice.

I.5.1. Recuperarea posttraumatica a umarului

Este o articulatie portanta avand o coaptare imperfecta a suprafetelor articulare, fapt care face ca in determinismul functional al articulatiei, rolul principal sa il aiba structurile capsulo-tendinoase si musculare.

Recuperarea functionala a umarului este in primul rand o problema de

asuplizare, de recastigare a mobilitatii articulare, cresterea de forta musculara

fiind o problema de ordinul al doilea pentru membrul superior.

Din acest motiv, trebuie urmarit din primul moment dupa traumatism sa se limiteze cat mai mult redoarea ce se va instala fiind mult mai greu sa fie tratata dupa ce s-a instalat. In acest scop, recuperarea va incepe chiar inainte de a se fi vindecat complet leziunile tesuturilor. Este foarte greu uneori sa se hotarasca acest moment. Ruelle si Sohier recomanda, in aceasta situatie, aplicarea dublului principiu al lipsei de durere: in timpul recuperarii sa nu apara durere, iar dupa sedinta de recuperare sa nu se exacerbeze durerea. Respectarea acestui principiu ar permite programul recuperator precoce, fara teama de vreo agravare.

Traumatismele umarului intereseaza articulatia scapulo-humerala, articulatia acromioclaviculara, ligamentele si tendoanele acestor articulatii, oasele care le formeaza si, in sfarsit, plexul nervos brahial. S-ar mai putea adauga leziunile partilor moi, prin arsuri, plagi sau alte agresiuni. Acestea dau sechele functionale doar cand sunt localizate in zona axilara, toracobrahiala, dar acest sediu este mai rar si pozitionarea preventiva evita formarea sinechiilor dintre torace si fata supero-interna a bratului.

Din punct de vedere lezional, umarul sufera:

Ø      contuzii;

Ø      luxatii;

Ø      fracturi;

Ø      plagi taiate su intepate;

Ø      arsuri.

Entorsele nu sunt obisnuite la aceasta articulatie, datorita capsulei articulare laxe. Sechelele acestor tipuri lezionale nu prezinta o varietate prea mare, rezumandu-se la durere si redoare articulara cu hipertrofie musculara. Paralizia de plex brahial si de nerv circumflex, ca si fenomenele algotrofice sunt de asemenea posibile in taumatismele umarului. Marea majoritate a sechelelor posttraumatice ale umarului se pot inscrie intr-o schema generala de recuperare, vizand cele doua obiective: durerea si redoarea.

Particularitatile terapeutice, in functie de starea concreta patomorfica, se rasfrang mai mult asupra asistentei ortopedo-chirurgicale si a momentului inceperii exercitiilor recuperatorii, iar nu a modalitatilor de executie a acestora si mai putin asupra metodologiei generale.

Tratarea durerii si procesului inflamator

Atat durerea, cat si inflamatia trebuie combatute in toate fazele ce urmeaza traumatusmului.

1. Medicatia este de cele mai multe ori necesara: antalgice, sedative, precum si uneori antiinflamatorii nesteroide sau chiar steroide, pe cale generala sau in infiltratii locale. Intensitatea si stadiul procesului inflamator dicteaza felul medicatiei, ca si terapia fizicala antalgica.
2. Terapia fizicala antalgica si antiinflamatorie nu are particularitati in leziunile umarului.

Recuperarea functionala a umarului

Schema generala de recuperare a umarului, care se aplica in majoritatea cazurilor ca atare sau cu unele variante si adaptari, a fost impartita de catre Ruelle si Sohier in cinci faze.

Mentinand aceasta stadializare vom amanunti si dezvolta metodologia complexa a recuperarii umarului, incadrand datele teoretice si practice ale acestei recuperari functionale in cele cinci faze ale autorilor francezi.

Faza I

Este perioada imediat urmatoare traumatismului, dupa interventia chirurgicala, care s-a soldat cu imobilizarea centurii scapulare. Caracteristic este faptul ca in aceasta perioada umarul nu trebuie solicitat, ocupandu-ne doar de membrul superior in totalitate, de coloana cervicala, de torace. Exista doua situatii diferite, in functie de tipul de imobilizare.

1. Imobilizarea cu cotul lipit de corp (tip Dujarrier), care indiferent cu ce se realizeaza mentine antebratul pe fata anterioara a toracelui, deci in adductie si rotatie interna. Pericolul acestei imobilizari este rapida redoare a articulatiei scapulo-humerale prin capsulita retractila in zona sa infero-antrioara. Imobilizarea nu trebuie sa depaseasca 20-30 zile, iar recuperarea va fi inceputa imediat. Tipul Dujarrier de imobilizare poate fi ameliorat prin introducerea unei perne sub brat si intre antebrat si torace, pentru a se creea o oarecare abductie si rotatie externa, care sa evite retreactia infero-anterioara a capsulei. Alte preocupari pentru prezervarea functiei centurii scapulare in aceasta faza sunt:

a)      mobilizarea pumnului, degetelor si coloanei cervicale prin exercitii libere active, repetate de cateva ori pe zi;

b)      controlul staticii gatului, umerilor si toracelui. Se realizeaza in fata oglinzii, urmarind coborarea umerilor si corectarea tendintei de cifoscolioza dorsala;

c)      executarea de contractii izometrice ale musculaturii centurii;

d)      executarea de miscari globale, usoare prudente ale intregului cadru scapulo-toracic;

e)      executarea imaginativ, a tuturor miscarilor din umar;

f)       gimnastica respiratorie de tip costal superior, respectiv pe cadranul afectat;

g)      masajul cervical si al trapezului.

2) Imobilizare cu bratul in abductie, in aparat toracobrahial. Este o imobilizare neplacuta, greu de suportat, mai ales noaptea. Are insa multe avantaje functionale:

Ø      imobilizarea este in pozitie fiziologica (sau aproape);

Ø      posibilitatea de a regla abductia si antepulsia dupa nevoia leziunii tratate;

Ø      nu poate sa se dezvolte capsulita retractila si, deci, redoarea umarului nu va fi greu de recuperat;

Ø      se poate incepe precoce recuperarea, deoarece cu un aparat toracobrahial bivalv, de la nivelul de imobilizare in sus se pot executa miscari.

Imobilizarea toracobrahiala se aplica pe durate prelungite, peste 30 de zile.

Pe durata imobilizarii, se aplica aceleasi metode ca la imobilizarea tip Dujarrier. La acestea, se adauga in cazul aparatului bivalv:

mobilizarile pasive si pasivo-active peste unghiurile imobilizarii. Se vor evita rotatiile si coborarea bratului sub unghiurile de imobilizare.

Scoaterea aparatului, respectiv revenirea la pozitia de-a lungul corpului a membrului superior trebuie facuta treptat. La inceput, cateva ore pe zi si aparatul se repune, ca in 15-20 de zile sa fie complet suprimat. Sau trecerea se face printr-o perna subaxiala si o esarfa. In aceasta etapa se intra in faza a II-a.

3) Imobilizarea in esarfa. Poate fi facuta de la inceput sau sa urmeze pentru citeva zile celorlalte doua tipuri de imobilizare.

In functie de tipul lezional, se poate prescrie acelasi program de recuperare aratat mai sus sau, chiar dupa cateva zile, se poate trece la un program de faza a II-a.

Faza a II-a

Este perioada imediat dupa suspendarea imobilizarii, in care umarul nu poate fi inca solicitat, dar fara a irita leziunea trebuie reinceputa miscarea de intrtinere a umarului. In aceasta faza, imobilizarea nu se suspenda intotdeauna complet. Metodele de baza din aceasta faza, sunt:

1. Masajul ia o importanta foarte mare. Va fi precedat de o aplicatie calda sau de gheata, cand exista hiperalgie si inflamatie acuta. Se executa pe zona cervicodorsala - umar si brat. Se utilizeaza toate formele masajului. Scopul este:

Ø      antalgic - decontracturant, adresandu-se pentru aceasta maselor mari musculare superficiale (deltoid, trapez, mare dorsal, pectoral si paravertebrali);

Ø      terapeutic propriu-zis, adresandu-se zonelor profunde ale muschilor, tendoanelor, capsulei afectate. Tehnica este mai dificila si cere experienta. Pentru articulatie, Cyriax a descris tehnici de masaj special ( "masajul transversal profund").

Masajul amelioreaza circulatia in zona, pregatind muschii si articulatia pentru kinetoterapie.

2. Rearmonizarea mecanica a umarului, care reprezinta un obiectiv terapeutic.

Traumatismele umarului pot determina o instabilitate superioara, cu tendinta la subluxatie superioara sau instabilitate inferioara cu tendinta la subluxatie inferioara.

Rearmonizarea mecanica articulara inseamna corectarea sau prevenirea dezaxarii capului humeral, obiectiv ce este realizat prin anumite posturi, prin mobilizari pasive cu tractiuni sau prin exercitii active.

a)      Instabilitatea superioara este cea mai frecventa si este determinata de leziuni ale muschilor rotatori scurti ai umarului, de rupturile partiale sau totale ale mansonilor rotatorilor in retractura inferioara a capsulei articulare, in contractura intensa si prelungita a muschilor superficiali. Apare, de obicei, dupa imobilizarile de tip Dujarrier. Clinic, aceasta situatie se evidentiaza prin "dificultate de trecere" a bratului abdus peste 70^o, dificultate in realizarea miscarii sau prin aparitia durerii.

Tendinta subluxanta superioara a capului humeral necorectata poate determina complicatii neplacute. Astfel, tendonul supraspinosului este strivit intre capul humeral si ligamentul acromiocoracoid, putand aparea tendinta sau chiar ruptura respectivului tendon.

Pentru reducerea tendintei de ascensionare a capului humeral utilizam:

Ø      Postura: rotatie externa a bratului, usoara antepulsie si abductie.

Ø      Tractiunea axiala a bratului in jos de catre kinetoterapeut. Tractiunea axiala se face din decubit dorsal sau sezand. Tractiunea de la cot poate fi ajutata in timp ce asistentul executa o anteductie, cealalta mana a asistentului se insinueaza deasupra epifizei humerale, impingand-o in jos.

Ø      Exercitiile tip Codman. Trunchiul este aplecat in fata, la 90^o, cu bratul sanatos sprijinit pe o masa; bratul lezat atarna liber. In mana, o greutate. Miscarea trunchiului creeaza o pendulare a membrului superior, de anteretroductie si circulara. Se realizeaza un fel de miscare autopasiva, cu tractiune in ax, ceea ce desprinde capul humeral de mansonul rotatorilor si ligamentul acromiocoracoid.

Ø      Mobilizarea activa a bratului in rotatie externa si usoara abductie, executandu-se antepulsii si reveniri, cu mentiunea ca in tot timpul acestor miscari se impinge activ, in jos, umarul. Acest exercitiu antreneaza coboratorii capului humeral, respectiv marele dorsal, pectoralul mare si marele rotund.

b)      Instabilitatea inferioara creeaza tendinta subluxarii inferioare, a caderii capului humeral. Cauzele sunt unele fracturi ale extremitatii superioare humerale sau afectarea musculaturii care asigura ascensionarea capului humeral (deltoid, biceps, trapez, coracobrahial).

3. Exercitiile pasive, pasivo-active si active de intretinere a amplitudinii de miscare articulara si de recastigare a unui sincronism muscular.

a) mobilizarea libera a articulatiilor indemne ale membrului superior afectat, coloanei cervicale, celuilalt membru superior;

b) mobilizari ale intregului umar. Miscari in toate directiile, inclusiv miscari circulare dinapoi-inainte si invers;

c) miscari pasive si pasive-active, a caror directie si amplitudine sunt dictate de lipsa durerii. Se va lasa scapula sa basculeze liber.

Exercitiile prin montaje cu scripeti sunt de mare utilitate si in aceasta faza. Scripetul permite nu numai mobilizarea autopasiva, dar si posturarea bratului pentru a se lucra in zonele de amplitudine dorite.

d) hidrokinetoterapia in bazine mari colective sau bazine de kinetoterapie individuala. In faza a II-a a recuperarii umarului, exercitiul in apa este important pentru decontracturare si facilitarea miscarilor. Pozitia ideala este cea culcat. Bolnavul, cu ajutorul unor flotoare, pluteste liber in apa. Cu bratul lezat impinge lateral (abductie) intr-o rezistenta (kinetoterapeutul). Ceea ce se va misca va fi corpul intreg, in directia inversa miscarii contrate, de lateralitate a membrului superior.

e) exercitii active din posturi de testare pentru forta 2. Din decubit dorsal, se executa abductii cu rotatii externe pe un plan de glisaj (planseta talcata).

Eliminarea gravitatiei face mobilizarea indolora, suprima contractiile musculare "parazitare", ajuta reluarea pozitiei joase a umarului, fara durere.

4. Exercitiile statice - izometrice. Contractiile izometrice se incep la extremitatea distala, urcand spre umar. Au un efect circulator si trofic bun.

Exercitiile se fac pe principiile facilitatii neuromusculare, prin actiuni sinergice in jurul diferitilor pivoti articulari.

Aceste exercitii, decontracturand musculatura centurii scapulare, vor usura mult inceperea exercitiilor dinamice de crestere a amplitudinii articulare, care se vor executa in fazele urmatoare.

Faza a III-a

Este perioada in care leziunea incepe sa fie, treptat, solicitata prin mobilizarile care nu se puteau executa in faza anterioara. Si in acest caz, durerea constituie semnul major al continuarii sau renuntarii la o anumita miscare.

Faza a III-a nu are de fapt nimic specific ca tipologie a exercitiilor recuperatorii, ea nefiind decat o tatonare a inceperii activitatii complexe din faza urmatoare.

Faza a IV-a

Este perioada recuperarii functionale propriu-zise a umarului. Obiectivele sunt de a reface intreaga amplitudine de miscare a bratului, de a recastiga supletea si forta musculara.

1. Masajul, caldura, electroterapia antalgica se vor folosi pentru a pregati zona pentru kinetoterapie.
2. Manevrele de intindere capsuloligamentare. Tehnicile manevrelor de intindere capsuloligamentare sunt cele mai indicate pentru a remobiliza capul humeral in glena. Aceste manevre sunt:

a)       Tractiunea axiala. Pacientul se afla in decubit dorsal. Priza deasupra cotului, prin care se trage bratul in jos. Cealalta mana a kinetoterapeutului tine rezistenta in axila. Mana pacientului se prinde de toracele kinetoterapeutului, care in punctul maxim de tensiune isi roteaza trunchiul in afara, in acelasi timp tragandu-l inapoi. Rezultat: intinderea capsulei superioare si ligamentelor glenohumeral superior si coracohumeral; largirea spatiului subacromial prin coborarea capului humeral.

b)      Decoaptarea glenohumerala:

Ø      Pacientul, sezand. Kinetoterapeutul introduce un antebrat sub axila, impingand in sus, cu priza deasupra cotului, facand o adductie fortata;

Ø      Pacientul in decubit dorsal, cu cotul flectat. Pozitia mainilor kinetoterapeutului este aceeasi. Mana de sub axila apasa bratul spre exterior, in timp ce, de la cot, se incearca adductia.

c)       Alunecarea posterioara a capului humeral:

Ø      Pacientul in pozitie sezand, cot flectat mult, brat flectat spre 90^o. Din spatele pacientului, kinetoterapeutul apasa cu sternul pe scapula. Mainile reunite fac priza pe cot si imping humerusul in ax de la cot spre umar;

Ø      Pacientul in decubit dorsal, cu membrul superior in aceeasi pozitie ca mai sus. Kinetoterapeutul , cu o mana sub scapula, impinge cu cealalta mana de la cot bratul in axul diafizei;

d)      Tractiunea in afara a capului humeral. Pacientul in decubit dorsal, cu bratul elevat la 90^o. Kinetoterapeutul, cu mainile reunite in priza stransa pe brat in 1/3 superioara, trage in afara, in timp ce cu umarul impinge inauntru (adductie) 1/3 inferioara a bratului. Rezultat: decoaptare articulara si tractiune pe capsula posterioara.

e)       Coborarea capului humeral. Pacientul in decubit dorsal, cu bratul elevat la 90^o. Kinetoterapeutul cu mainile in priza la fel ca mai sus, impinge cu umarul lui in sens de antepulsie, in tip ce mainile trag de brat in jos, servind de pivot.

f)        Abductie cu coborarea capului humeral. Pacientul, in pozitie sezand, cu bratul abdus si cu antebratul sprijinit pe antebratul kinetoterapeutului. Acesta face priza cu ambele maini deasupra 1/3 superioare a humerusului, facand o impingere in jos si in lungul axului bratului.

3. Exercitii de facilitare proprioceptiva. Dintre variatele metode Kabat pentru umar, tehnica cea mai utilizata este "contractie-relaxare" ("hold-relax").
4. Exercitii autopasive la scripete. Se executa in montaje variate, care sa permita mobilizarea in diferite directii a bratului lezat cu ajutorul tractiunii prin intermediul scripetelui de catre membrul superior opus.
5. Exercitiile active pentru cresterea mobilitatii. Are ca obiectiv intinderea capsulo-ligamentara.
6. Exercitii cu rezistenta pentru cresterea fortei musculare:

a)      utilizarea scripetoterapiei cu contragreutati;

b)      utilizarea cordoanelor elastice sau a instalatiilor cu arcuri;

c)      utilizarea ganterelor si a halterelor.

7. Exercitii de coordonare. Este vorba de recuperarea gestuala a miscarilor articulatiei umarului.

Faza a V-a

Este faza de recastigare a profesionalismului pentru cei care lucreaza in efort intens sau au nevoie de o inalta abilitate, cum sunt sportivii de performanta.

I.5.2. Recuperarea posttraumatica a genunchiului

Genunchiul, cea mai mare articulatie a corpului, prin pozitia sa, prin rolul sau in biomecanica statica si dinamica a membrului inferior, ca si prin slaba acoperire cu tesuturi moi, devine deosebit de predispus si vulnerabil traumatismelor atat directe, cat si indirecte.

Genunchiul prin pozitia sa de articulatie intermediara a membrului inferior, are in mers un dublu rol:

Ø      De a asigura statica printr-o mare stabilitate in momentul de sprijin;

Ø      De a asigura elevatia piciorului pentru orientatrea acestuia in functie de denivelarile solului.

In acelasi timp, genunchiul joaca un rol important intr-o serie de momente si activitati uzuale sau activitati profesionale.

Fazele recuperarii genunchiului sunt:

Faza I - combaterea durerii

1. Medicatia antiinflamatoare si antalgica;
2. Crioterapie sau termoterapie (dupa caz);
3. Electroterapie;
4. Repausul articular.

Faza II - recuperarea stabilitatii genunchiului care se realizeaza prin:

1. Tonifierea musculaturii stabilizatoare a genunchiului - se realizeaza prin tonifierea cvadricepsului, care este un obiectiv principal in recuperarea genunchiului. Pentru aceasta se realizeaza urmatoarele exercitii:

Ø      Exercitii izometrice;

Ø      Exercitii cu contrarezistenta.

2. Tonifierea ischiogambierilor - are un rol foarte important in realizarea echilibrului intre flexorii si extensorii gambei. Se realizeaza prin urmatoarele exercitii:

Ø      Exercitii izometrice;

Ø      Exercitii cu contrarezistenta.

3. Tonifierea tricepsului sural, muschiul solear si gemenii au rol foarte important in stabilitatea genunchiului.
4. Tonifierea tensorului fasciei lata - exercitiile pentru tonifierea acestui muschi se fac din decubit heterolateral.

Faza III - obtinerea mobilitatii:

1. Reducerea flexumului - imobilizarea genunchiului in flexie poate lasa un flexum in grade variabile, determinat de retractia capsulara posterioara. Pentru aceasta se realizeaza miscari active de extensie si metode adjuvante (masajul, ultrasunetul, medicatie antiinflamatorie si antalgica).
2. Cresterea amplitudinii flexiei - pentru aceasta se realizeaza urmatoarele tehnici:

a)      caldura si masajul sunt procedeele de baza care pregatesc kinetoterapia. Se realizeaza prin aplicatii de parafina, namol, apa calda;

b)      mobilizarile pasive sunt:

- mobilizarea pasiva a rotulei transversal si longitudinal;

- mobilizarea propriu-zisa a genunchiului;

c) miscarile active - reprezinta modalitatea de baza in recastigarea

flexiei;

d) exercitii de contractie- relaxare sunt exercitii izometrice facilitatoare

ale miscarii unui segment, se executa din decubit dorsal si ventral;

e) exercitiile gestice sunt pentru reeducarea functionala a genunchiului,

in special mersul, urcarea si coborarea scarilor, aplecatul;

f) terapia ocupoationala - aici, se indica:

- inotul, ciclismul, etc, iar daca incarcarea este permisa baschet,

volei;

- activitati manuale la diverse utilaje (strung, bormasina),

actionate de o pedala inalta.

Faza IV - recuprarea fortei musculare:

Se realizeaza exercitii cu rezistenta:

a)      utilizarea scripetoterapiei cu contragreutati;

b)      utilizarea ganterelor si a halterelor;

c) contractii izometrice;

d) utilizarea cordoanelor elastice sau a instalatiilor cu arcuri.

Faza V - reintegrarea profesionala sau reintegrarea in activitatea sportiva.

Aceasta etapa este foarte importanta in sportul de performanta, deoarece nerespectarea principiilor pedagogice (de la usor la greu, de la simplu la complex, etc.), pot duce la aparitia recidivelor. Un rol important in aceasta etapa il are antrenorul, pentru ca in cele mai multe cazuri acesta nu respecta indicatiile kinetoterapeutului. Foarte multi sportivi de performanta au trebuit sa renunte la activitatea sportiva pentru ca nu s-a tinut cont de parametrii efortului (volum, intensitate, complexitate).

CAPITOLUL II - ORGANIZAREA SI METODOLOGIA

CERCETARII

II.1. Scopul, obiectivele, ipotezele si sarcinile cercetarii

Scopul lucrarii reiese din insusi titlul lucrarii si anume recuperarea kinetoterapeutica a unor traumatisme ale umarului si genunchiului suferite de judoka de performanta si reintegrarea corecta a acestora in activitatea sportiva de performanta. Principalul scop al lucrarii este concretizat prin obiectivele ce urmeaza. 

Obiectivul teoretic ce abordeaza problematica specifica in recuperarea posttraumatica a sportivilor care practica judo de performanta.

Capitolul teoretic debuteaza cu impactul si tipologia traumatismelor asupra sportivilor oferind date concrete despre factorii si actiunile care duc la aparitia acestor traumatisme. Abordarea teoretica isi creste nivelul de specificitate prin prezentarea metodelor kinetoterapeutice folosite in tratamentul recuperator al judokanilor, prin tratamentul luxatiilor si al fracturilor la nivelul umarului si tratamentul luxatiilor si al leziunilor meniscale la nivelul genunchiului. Prin aceasta prezentare se evidentiaza rolul primordial al kinetoterapiei in recuperarea si reintegrarea in activitatea sportiva a sportivilor care au suferit traumatisme.

Selectarea, adaptarea si structurarea celor mai adecvate mijloace kinetice combinarea si relationarea acestora cu traumatologia specifica judo-ului tinand seama de particularitatile subiectilor selectionati;

Urmarirea dinamica a evolutiei subiectilor, astfel incat sa se poata realiza o permanenta corectare a programului de recuperare, in functie de reactia subiectilor. Consemnarea efectelor pozitive si negative ale programelor de lucru aplicate;

Obiectivul aplicativ al lucrarii vizeaza, studierea efectelor pe care le au programele kinetice asupra recuperarii principalelor traumatisme care apar la nivelul umarului si genunchiului si reintegrarea corecta a sportivilor in activitatea sportiva de performanta.

Pentru atingerea obiectivelor propuse demersul de cercetare a impus realizarea urmatoarelor sarcini:

Studiul bibliografic privind relatia dintre cauzele aparitiei traumatismelor, programul kinetic, performanta sportiva si modalitatile de optimizare a capacitatii de recuperare a sportivilor si reintegrarea in activitatea de inalta performanta; identificarea traumatismelor majore si relatia acestora cu unele segmente corporale;

Studierea referintelor legate de metodologia cercetarii in activitatile de recuperare posttraumatica, fiind retinute instrumentele de evaluare care se preteaza a fi utilizate in programele kinetice;

Cercetarea experimentala a problematicii traumatismelor specifice judoka in trei planuri distincte:

a)      Ancheta prin chestionar referitoare la incidenta anumitor traumatisme specifice judo-ului si a cadrului general de producere a acestora.

b)      Observarea unor competitii de judo cu accent pe analiza traumatologica rezultata.

c)      Studii de caz reprezentative (single case research):

v     Compararea rezultatelor initiale si finale;

v     Alegera variabilei independente (programul de exercitii) si a caracteristicilor variabilei dependente ce urmeaza a fi urmarite (combaterea durerii, recuperarea mobilitatii si elasticitatii musculare, cresterea fortei musculare, recastigarea coordonarii musculare caracteristice acivitvitatilor motrice specifice judo-ului.

v     Stabilirea ritmului de evaluare a caracteristicilor variabilei dependente.

v     Reintegrarea corecta in activitatea sportiva de antrenament si competitie.

Formularea de concluzii si propuneri.

Premize generatoare de ipoteze:

Revenirea judoka in activitatea de antrenament si performanta in urma suportarii unor traumatisme de diferite gravitati, se produce de regula inaintea refacerii totale cu consecinte negative pe termen scurt, mediu si lung in planul sanatatii acestora;

Rezultatele sportive precum si durata de activitate sportiva sunt influentate decisiv de economia accidentelor sportive si corecta lor recuperare.

Lucrarea de fata isi propune sa testeze urmatoarele ipoteze de lucru:

Imbinarea actiunilor kinetoterapiei de refacere cu mijloace potrivite ale antrenamentului sportiv optimizeaza performantele sportive ale judokanilor de performanta si promoveaza conceptul de "sanatate prin sport".

Refacerea corecta a unor traumatisme specifice judo-ului influenteaza decisiv activitatea sportiva in general si performanta sportiva in special.

II.2. Metode de cercetare

II.2.1. Analiza literaturii de specialitate

Realizarea cercetarii a necesitat o documentare corespunzatoare, pornind de la necesitatea cunoasterii cat mai depline a realitatii existente si a experientei anterioare, a problematicii pe care o ridica recuperarea traumatismelor suferite de judoka de performanta, prin procedee specifice de kinetoterapie si reintegrarea in activitatea sportiva. Informatiile au fost culese din mai multe surse (carti, note de curs, reviste, studii de sinteza), iar in urma studierii lor au fost intocmite fise cu informatiile necesare, folosite apoi, ca suport teoretic sau facandu-se referire la ele in lucrare.

II.2.2. Metoda anchetei (prin chestionar)

Aceasta metoda a ocupat un loc important in obtinerea datelor necesare si a informatiilor obiective corecte, fata de cele subiective, ce pot denatura concluziile si luarea unor masuri eficiente.

Aceasta a contribuit la cunoasterea conditiilor si cauzelor ce au generat traumatisme, fiind apoi integrate in fisele individuale ale subiectilor, impreuna cu rezultatele explorarilor si a evaluarilor efectuate in decursul tratamentului.

Chestionarul reprezinta o succesiune logica si psihologica de intrebari scrise sau imagini grafice cu functie de stimuli, in raport cu ipotezele cerecetarii, care prin administrare de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi inregistrat in scris (Chelcea, 1975).

Scopul chestionarului, ca instrument de cercetare, este sa masoare caracteristici comportamentale sau atitudinale ale subiectilor.

II.2.3. Metoda convorbirii

Convorbirea este o discutie premeditata angajata intre cercetator si subiect. Demersul presupune existenta unui scop bine precizat si respectrea unor indicatii metodologice. Se disting mai multe tipuri de covorbiri: standardizate, dirijate (se formuleaza aceleasi intrebari, in aceeasi ordine tuturor subiectilor); semistandardizata, semidirijata, (se adreseaza intrebari suplimentare, se reformuleaza etc.) si libera, asociativa (in functie de particularitatile situatiei, de caracteristicile subiectului).

In cadrul cercetarii noastre convorbirea a completat metoda anchetei fiind de tip semistandardizat, prin care au fost investigate urmatoarele elemente: aparitia durerii, modificari ale ritmului somn-veghe, probleme curente de sanatate.

II.2.4. Observatia pedagogica

Observatia este contemplarea intentionata a unui subiect, fenomen, proces, avand sarcina de a culege date concrete, a caror analiza stiintifica sa permita generalizarea si, de aceea, este considerat un proces intelectual activ, in care cerecetatorul se straduieste sa fie precis si obiectiv.

Metoda a fost utilizata pentru stabilirea a ceea ce s-a considerat a fi important de consemnat in fisele individuale ale subiectilor, care sunt cauzele ce au produs modificari fata de conditiile normale, observatia facandu-se continuu, incepand cu momentul selectiei si continuandu-se pe toata perioada experimentului, urmarindu-se reactia pacientilor la programul de corectare stabilit.

Dintre tipurile de observatie am folosit:

Ø      observatia directa, intamplatoare a subiectilor in conditii nespecifice si neorganizate, urmarind postura intregului corp si a fiecarui segment, mobilitatea coloanei vertebrale, atitudinea globala a corpului;

Ø      observatia indirecta - fisele medicale si alte documente ce prezinta starea de sanatate a subiectilor;

Ø      observatia experimentala, sistematica, organizata, provocata, care a urmarit aceleasi aspecte de mai sus, dar in timpul activitatii organizate, impuse.

De asemenea observatia a fost folosita in cazul analizarii competitiilor sportive descrise in cercetare, pe baza acestor informatii putand sa ne edificam impresiile referitoare la traumatologia specifica judo-ului si a intaririi concluziilor rezultate din analiza literaturii de specialitate.

II.2.5. Metoda studiului de caz (single case research)

Aceasta metoda este un instrument de cercetare descriptiva a unui caz (individ, program, situatie etc.), aplicand tehnicile observatiei, culegerea datelor pe teren, interviul, studiul documentelor, urmarind adancirea intelegerii unui fenomen sau situatie.

In lucrarea de fata, aceasta metoda a avut o contributie deosebita, deoarece fiecare subiect in parte supus cercetarii a constituit un studiu de caz, in urma caruia s-au putut determina cauza, imprejurarile in care s-a produs traumatismul respectiv, efectele asupra organismului subiectului, ajutand totodata la elaborarea eficienta a programului recuperator individualizat.

In cadrul studiilor de caz analizate de noi (doua studii de caz), variabila independenta este reprezentata de programul de exercitii kinetice. Variabila dependenta este reprezentata de modificarile aparute ca urmare a manipularii variabilei independente. Au fost urmarite trei caracteristici ale variabilei dependente:

v     combatera durerii;

v     cresterea mobilitatii articulare;

v     cresterea fortei musculare.

II.2.6. Metoda grafica

Pentru a avea o mai buna evidentiere a rezultatelor obtinute intre testarea initiala si finala, dar mai ales pentru dinamica lor pe parcursul desfasurarii expeimentului am folosit metoda grafica care ne da posibilitatea urmaririi cu mai multa usurinta a subiectilor.

II.3. Desfasurarea cercetarii

Experimentul s-a desfasurat pe 6 luni, in 4 etape:

Etapa I (octombrie - decembrie 2005)

A cuprins documentarea teoretica, consultarea literaturii de specialitate, fixarea obiectivelor si stabilirea ipotezelor cercetarii.

Etapa II (11 ianuarie - 15 mai 2006)

A insemnat efectuarea anchetelor, convorbirilor si observarea competitiilor de judo totodata cuprinzand si selectarea cazurilor experimentale (studiile de caz), testarea initiala si desfasurarea propriu-zisa a experimentului.

Etapa III (16 - 25 mai 2006)

S-a bazat pe testarea finala.

Etapa IV ( 26 mai - 1 iunie )

Aceasta etapa a cuprins prelucrarea si interpretarea informatiilor obtinute in urma efectuarii experimentului, prezentarea concluziilor si redactarea lucrarii.

Experimenteul s-a desfasurat la Centrul de Diagnostic si Tratament Pitesti, sala de kinetoterapie.

Studiul de caz s-a desfasurat pe doi subiecti, judoka de performanta, de la Clubul LPS CSM "U" PITESTI, de sex masculin (B.A.F., in varsta de 18 ani) si feminin (V.A., in varsta de 21 ani). Programele de recuperare au fost urmarite cu strictete, respectand principile didactice (de la usor la greu, de la simplu la complex, etc), precum si cele specifice kinetoterapiei (individualizarea tratamentului). Subiectii au participat constient si activ, reusind sa-si insuseasca usor exercitiile specifice programului kinetic.

S-au lucrat 4 sedinte pe saptamana, cu durata de 1 ora, intensificand saptamanal programele de recuperare individuala, prin cresterea numarului de repetari sau cresterea ingreunarii, in functie de stadiul, gravitatea si evolutia diagnosticului fiecarui subiect. Cadrul organizatoric existent precum si participarea activa si constienta a subiectilor, au facilitat desfasurarea in bune conditii a experimentului propus cerecetarii.

II.4. Prezentarea cazurilor experimentale

Prezentarea cazurilor experimentale s-a realizat din perspectiva a trei factori:

Ø      trecut,

Ø      prezent,

Ø      viitor.

ANAMNEZA MEDICO-SPORTIVA

I. DATE PERSONALE

Nume: Vieru

Prenume: Anca

Sexul: feminin

Data nasterii: anul: 1985, luna: iulie, ziua: 5

Domiciliul - Localitatea - Iasi

Ocupatia: studenta

Clasificarea sportiva: judoka de performanta

Clubul: LPS CSM "U" PITESTI

CONDITII DE VIATA:

Locuinta: Caminul Sportiv

Alimentatie: - ora - stabilita in functie de programul de antrenament

- exces - DA

- consum alcool - NU

- tutun - NU

- in ziua competitiei - NU (pentru a se incadra in categoria de

greutate)

CONDITII DE ANTRENAMENT:

Igiena salii, materialelor si a echipamentului: BUNA

Orarul antrenamentului - stabilit in functie de faza competitionala

II.         ANTECEDENTE HEREDO-COLATERALE (AHC)

Patologice - NU

III. ANTECEDENTE PERSONALE:

a) fiziologice: crestere si dezvoltare fizica normala

b) patologice: infectie ORL, entorsa peroniera de gradul II,

hematom epicranian

c) sportive: la varsta de 9 ani a inceput activitatea sportiva in

judo

IV. TRASATURI ALE ACTIVITATII NERVOASE SUPERIOARE

a)      capacitatea de lucru: mediu

b)      echilibrul proceselor psihice: bun

c)      mobilitatea proceselor psihice: buna

V.            SITUATIA PREZENTA A SPORTIVULUI - traumatism la nivelul segmentului corporal genunchi.

Diagnostic: leziune de menisc intern ce a necesitat interventie chirurgicala.

Odata cu realizarea anamnezei si stabilirea diagnosticului initial vom intocmi programul de recuperare individualizat.

Programul kinetic s-a realizat la trei sptamani dupa interventia chirurgicala.

In realizarea programului de recuperare pentru leziunile de menisc intern, vom avea in vedere urmatoarele obiective:

Ø      Controlul procesului inflamator si combaterea durerii;

Ø      Reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activitatii kinetice;

Ø      Recuperarea mobilitatii articulare;

Ø      Recuperarea elasticitatii musculare;

Ø      Recuperarea fortei musculare;

Ø      Recuperarea rezistentei musculare;

Ø      Recastigarea coordonarii musculare caracteristice activitatilor motrice specifice sportului practicat;

Ø      Ameliorarea capacitatii de efort;

Ø      Reintegrarea in activitatea sportiva de antrenament si competitionala cu stabilirea programelor de intretinere si incalzire.

I. PROGRAM DE EXERCITII PENTRU RECUPERAREA POSTTRAUMATICA AL LEZIUNILOR DE MENISC INTERN

ZIUA 1-5

Decubit dorsal, ridicarea membrului inferior intins si revenire (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat si apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal, ridicarea usoara a membrului inferior la 15-20^o mentinut 5 secunde si cu flexie - extensie a piciorului (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat si apoi pentru cel sanatos);

Mers sprijinit intre doua bare paralele (2 x 3);

Din sezand, inspir profund cu ducerea membrelor superioare lateral si expir cu ducerea acestora pe langa corp (2 x 10).

ZIUA 6-11

Decubit dorsal, ridicarea membrului inferior intins si revenire (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal, ridicarea usoara a membrului inferior la 15-20^o mentinut 5 secunde si cu flexie - extensie a piciorului (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat si apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal, flexia progresiva a genunchiului pana aproape de 90^o si revenire alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat si apoi pentru cel sanatos;

Decubit dorsal, ridicarea membrului inferior la 20-25^o si adducerea acestuia si revenire (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat si apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal, ridicarea membrelor inferioare la 20-25^o si adducerea simultana a acestora ( 2 x 10);

Mers sprijinit intre doua bare paralele ( 2 x 3);

Mers normal pe doua linii trasate pe covor ( 2 x 3);

Din sezand, inspir profund cu ducerea membrelor superioare lateral si expir cu ducerea acestora pe langa corp (2 x 10).

ZIUA 12-17

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 1,5 kg legati de glezne, ridicarea

membrului inferior intins si revenire (alternativ 2 x 10 repetari pentru

membrul afectat, apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 1,5 kg legati de glezne, ridicare

usora a membrului inferior la 15-20^o mentinut 5 secunde si cu flexie -

extensie a piciorului (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat

si apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 1,5 kg legati de glezne flexia progresiva a genunchiului pana aproape de 90^o si revenire alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat apoi pentru cel sanatos;

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 1,5 kg legati de glezne, ridicarea membrului inferior la 20-25^o si adducerea acestuia cu revenire (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat si apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 1,5 kg legati de glezne, ridicarea membrelor inferioare la 20-25^o si adducere simultana a acestora (2 x 10);

Mers normal pe doua linii trasate pe covor ( 2 x 3);

Din stand, inspir profund cu ducerea membrelor superioare lateral si expir cu ducerea acestora pe langa corp (2 x 10).

ZIUA 18-25

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 2,5 kg legati de glezne, ridicarea membrului inferior intins si revenire ( alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat, apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 2,5 kg legati de glezne, ridicarea usoara a membrului inferior la 15-20^o mentinut 5 secunde si cu flexie -extensie a piciorului (alternativ 10 repetari pentru membrul afectat si apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 2,5 kg legati de glezne, flexia progresiva a genunchiului pana aproape de 90^o si revenire (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat, apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 2,5 kg legati de glezne, ridicarea membrului inferior la 20-25^o si adducerea acestuia si revenire (alternativ 2 x 10 repetari pentru membrul afectat, apoi pentru cel sanatos);

Decubit dorsal cu saculeti de nisip de 2,5 kg legati de glezne, ridicarea membrelor superioare la 20-25^o si adducerea simultana a acestora (2 x 10);

Mers normal pe doua linii trasate pe covor cu saculeti de nisip de 2,5 kg legati de glezne ( 2 x 3);

Stand cu fata la scara fixa si cu bratele prinse la nivelul umerilor, genuflexiuni pana la 90^o (3 x 10);

Stand cu fata la scara fixa si cu bratele prinse la nivelul umerilor, genuflexiuni peste 90^o (3 x 10);

Pedalare pe bicicleta stationara cu cresterea progresiva a incarcaturii de pedalare, 2 x 10 minute;

Din stand, inspir profund cu ducerea membrelor superioare lateral si expir cu ducerea acestora pe langa corp (2 x 10).

ANAMNEZA MEDICO-SPORTIVA

I. DATE PERSONALE

Nume: Bloju

Prenume: Alexandru - Florentin 

Sexul: masculin

Data nasterii: anul: 1988, luna: martie, ziua: 12

Domiciliul - Localitatea - Pitesti

Ocupatia: elev

Clasificarea sportiva: judoka de performanta,

Clubul: LPS CSM "U" PITESTI

CONDITII DE VIATA:

Locuinta: Apartament

Alimentatie: - ora - stabilita in functie de programul de antrenament

- exces - Nu

- consum alcool - NU

- tutun - NU

- in ziua competitiei - Specifica

CONDITII DE ANTRENAMENT:

Igiena salii, materialelor si a echipamentului: BUNA

Orarul antrenamentului - stabilit in functie de faza competitionala

III.       ANTECEDENTE HEREDO-COLATERALE (AHC)

Patologice - NU

III. ANTECEDENTE PERSONALE:

a) fiziologice: crestere si dezvoltare fizica normala

b) patologice: plagi, contuzii,

c) sportive: la varsta de 12 ani a inceput activitatea sportiva in

judo

IV. TRASATURI ALE ACTIVITATII NERVOASE SUPERIOARE

d)      capacitatea de lucru: mediu

e)      echilibrul proceselor psihice: bun

f)       mobilitatea proceselor psihice: buna

VI.         SITUATIA PREZENTA A SPORTIVULUI - traumatism la nivelul segmentului corporal umar.

Diagnostic: luxatie scapulo-humerala.

Odata cu realizarea anamnezei si stabilirea diagnosticului initial vom intocmi programul de recuperare individualizat.

In recuperarea posttraumatica luxatiei scapulo-humerale vom avea in vedere urmatoarele obiective:

Ø      Controlul procesului inflamator si combaterea durerii;

Ø      Reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activitatii kinetice;

Ø      Recuperarea mobilitatii articulare;

Ø      Recuperarea elasticitatii musculare;

Ø      Recuperarea fortei musculare;

Ø      Recuperarea rezistentei musculare;

Ø      Recastigarea coordonarii musculare caracteristice activitatilor motrice specifice sportului practicat;

Ø      Ameliorarea capacitatii de efort;

Reintegrarea in activitatea sportiva de antrenament si competitionala cu stabilirea programelor de intretinere si incalzire.

II. PROGRAM DE EXERCITII PENTRU RECUPERAREA POSTTRAUMATICA A LUXATIEI SCAPULO-HUMERALE

Recuperarea luxatiei scapulo-humerale trebuie inceputa cat mai precoce pentru a evita instalarea redorii, mai ales in imobilizarea de tip Dujarrier.

Aproximativ 3 saptamani sunt suficiente pentru a asigura cicatrizarea capsulei ligamentare.

Programul de recuperare se va incepe de fiecare data cu un masaj transversal profund de tip Cyriax.

ZIUA 1-4

Trunchiul aplecat in fata la 90^o cu bratul sanatos sprijinit pe o masa, bratul lezat atarna liber; in mana o greutate. Miscarea trunchiului creeaza o pendulare a membrului superior, de anteretroductie si circulara (2 x 10 repetari).

Din decubit dorsal, mobilitzari pe o planseta talcata sau avand in mana o patina cu rotile. Abductia se executa cu cotul flectat si cu rotatia externa a bratului (2 x 7 repetari).

Din ortostatism, mainile reunite la ceafa. Se incearca ridicarea coatelor pana in dreptul fetei, se apropie coatele, se indeparteaza coatele (2 x 10 repetari).

Din pozitia asezat pe un taburet, cu mainile la ceafa, se executa ducerea coatelor inapoi, apoi rotarea coatelor posterior (2 x10 repetari).

ZIUA 5-9

Din ortostatism, miscari libere in toate directiile ( abductie - adductie, anteductie - retroductie, rotatie) sau combinari ale acestor miscari (adductie cu flexie, abductie cu flexie si rotatie externa, retroductie cu abductie si rotatie interna) - 2 x 15 repetari.

Cu fata la perete, pacientul "paseste" cu degetele in sus pe perete, membrul superior fiind perfect intins. Pe masura ce se urca mai sus pe perete, pacientul se apropie. Treptat, corpul se roteaza 90^o, in asa fel incat sa ajunga ca bratul sa priveasca zidul. Se executa acest exercitiu de 3 x 10 repetari.

Mainile prind in fata o sipca de spalier (sau speteaza unui scaun). Se fac genuflexiuni. Corpul, coborand, va intinde capsula inferioara. Acelasi principiu de miscare, dar stand cu spatele la o masa pe care se sprijina, in retroductie, mainile. Genuflexiune. Se intinde mult capsula anteroinferioara - 2 x 10 repetari.

Din pozitia stand pe varfuri, bratele intinse sus; se mentine pozitia

cateva secunde apoi revenire; (alternativ 2 x 10 repetari pentru

membrul afectat si apoi pentru cel sanatos).

Din decubit ventral, bratele intinse sus in prelungirea trunchiului se executa extensia trunchiului si a membrelor inferioare (cosuletul) pe inspir si revenire pe expir ( 2 x 10 repetari).

ZIUA 10-14

Bratul ridicat, mana la umarul sanatos. Se impinge in afara cu bratul intr-un zid (contractie izometrica). Brusc, se opreste aceasta impingere si se executa liber miscarea opusa (mana peste umarul sanatos). Se repeta de 2 x 10 ori.

La coltul camerei, o mana pe un perete, iar cealalta pe celalalt perete (membrele superioare intinse la nivelul toracelui). Se executa flectari din cot cu bascularea inainte a trunchiului intre brate. Totul se repeta, mainile luand prize pe perete, tot mai sus ( 2 x 10 repetari).

Mainile prind o sipca la nivelul capului. Corpul se lasa sa cada pe spate existand ca sprijin calcaiele si mainile intinse ce tin sipca spalierului. Acelasi lucru din lateral, priza cu o mana pe sipca, corpul se lasa sa cada pe o parte (3 x 10 repetari).

Circumductii ale bratului la roata din pozitii variate: stand cu fata, din 3/4, din lateral. Roata poate fi una de bicicleta sau un fel de elice cu maner sau alte instalatii asemenea, rotindu-se pe un ax prins de perete ( 3 x 10 repetari).

In asezat - exercitiu de opunere a segmentului de tratat, cu o rezistenta rezultata dintr-o greutate atasata unui scripete ( 2 x 10 repetari).

ZIUA 15-19

Din decubit dorsal, exercitii cu baston, bratul sanatos avand rol de ghidaj si ajutor. Se lucreaza cu bastonul in fata corpului, ridicandu-l cat mai sus deasupra capului. In aceasta pozitie, capul si gatul sunt impinse inainte in asa fel incat bratele ridicate raman posterior ( 3 x 10 repetari).

Din ortostatism, priza cu bastonul la spate (se poate utiliza si o minge medicinala in locul bastonului; mingea se schimba progresiv cu una mai mare si mai grea), se executa retroductii, abductii - adductii, circumductii. 2 x 10 repetari.

Din stand departat cu bratele lateral, coatele flectate la 90^o, se executa ducerea bratelor inapoi cu arcuire si revenire (10 - 12 repetari ).

Din decubit ventral pe o banca, membrul superior afectat atarna la marginea bancii, se realizeaza flexie si extensie cu o rezistenta atasata unui scripete ( 3 x 7 repetari).

Exercitiul la scripete care se opune antepulsiei umarului realizand o miscare articulara contrar rezistentei unei greutati ( 3 x 10 repetari).

ZIUA 20-25

Mers cu bratele intinse sus cu un baston de capete apucat, se executa apropierea si departatrea mainilor de mijlocul bastonului prin alunecare. Se vor executa 20 de pasi dus - intors.

Mers ghemuit, cativa metrii prin sala de kinetoterapie, mainile prinse la spate, bratele in extensie.

Mers cu bratele intinse lateral putin peste nivelul umerilor cu palmele orientate in sus, tinand cate o gantera de 2 kg in fiecare mana; va merge 10-15 m prin sala de kinetoterapie.

Din pozitia asezat, fluturari de gantere in lateral folosind greutate progresiva.

CAPITOLUL III - REZULTATELE CERCETARII SI INTERPRETAREA LOR

III.1. Ancheta

Ancheta s-a desfasurat pe baza de chestionar pe un numar de 10 subiecti, judoka de performanta, de la Clubul LPS CSM "U" PITESTI.

Tabel 4 - Ancheta prin chestionar a judokanilor.

III.1.1. Interpretarea chestionarelor

Traumatisme la nivelul umarului ( 60%) si al genunchiului ( 30%) au fost cele mai frecvente, cele mai multe inregistrandu-se in competitii oficiale (50%). Cauzele producerii ar fi incalzirea superficiala ( 50%), neatentie la executarea procedeelor tehnice (30%), iar restul de 20% o alimentatie saraca in minerale.

Modalitatea de evitare ar fi: o concentrare mai mare in realizarea procedeelor tehnice (50%), o incalzire riguroasa (30%), o medicatie specifica judo-ului (20%).

Tratamentul aplicat a fost: recuperarea kineto. (70%), interventii chirurgicale (20%).

III.1.2. Concluziile anchetei pe baza de chestionar

Datorita conditiilor improprii in care se desfasoara incalzirile in competitiile romanesti de judo, propun adoptarea si folosirea unor mijloace kinetice in programul de incalzire competitionala.

La cele 10 chestionare aplicate a reiesit faptul ca traumatismele cele mai frecvente s-au inregistrat la nivelul segmentului corporal umar si la nivelul genunchiului.

III.2. Analiza traumatologica a competitiilor de judo

III.2.1. Rezultatele observarii competitiilor

Competitia nr 1.

Denumire competitie: Campionat National, faza zonala

Loc de desfasurare- Sala Sporturilor Trivale

Categoria de varsta- juniori I

Data: 27-28 ian. 2006

Tabel 5 - Competitia nr.1

s

Grafic 3 - Reprezentarea grafica a competitiei nr.1

Competitia nr 2.

Denumire competitie: Memorialul A. Barbu

Loc de desfasurare - Sala Sporturilor Trivale

Categoria de varsta - Juniori II si juniori I

Data: 26. 05. 2006

Tabel 6 - Competitia nr. 2

s

Grafic 4 - Reprezentarea grafica a competitiei cu nr. 2

III.2.2. Interpretarea observatiilor

La ambele competitii au fost observate doua tipuri de interventii medicale:

Interventii ale echipei medicale a competitiei, stipulate in cadrul regulamentelor de judo, ce nu au afectat rezultatul intalnirilor sportive. La aceste interventii echipa medicala a avizat continuarea luptei, motivele invocate de sportivi fiind de tipul epistaxixului, dureri musculare ori articulare, fara urmari vizibile ori invocate pentru consult complex (trimitere la spital).

Interventii ale echipei medicale, in care sportivii in cauza au invocat dureri semnificative, iar echipa nu a mai validat continuarea luptei. In aceste cazuri interventia s-a soldat cu imobilizarea segmentelor afectate la fata locului (pe salteaua de concurs) si trimiterea sportivilor de urgenta la spital cu mijlocul auto avut in dotare. Diagnosticarea provizorie a fost facuta de catre medicul serviciului de urgenta.

In cercetarea de fata am luat in studiu doar interventiile soldate cu spitalizare, din care rezulta:

La competitia nr. 1, au avut loc traumatisme 29,12 % din intalniri, iar la competitia nr. 2 - 38,25 % din intalniri;

La competitia nr. 1 s-au accidentat major 8,32% din sportivi, in timp ce la competitia nr. 2 in 11,25 % din sportivi;

La competitia nr. 1 au fost afectate segmentele: membrul superior 4,16% si 4,16 % membrul inferior, din totalul accidentelor spitalizate, in timp ce la competitia nr. 2 la nivelul axului corporal 2,25%, la nivelul membrului superior 4,5%, iar la membrul inferior 4,5%.

III.2.3. Concluziile observarii competitiilor de judo

In urma desfasurarii competitiilor de judo se spitalizeaza in medie 19,57 % din judoka participanti ceea ce indica faptul ca judo-ul in comparatie cu alte sporturi, nu are un indice mare de periculozitate a practicarii. Putem considera ca practicarea judo-ului include riscul asumat.

Accidentele majore din judo se inregisteaza in general la nivelul membrelor, respectiv exista o incidenta crescuta a accidentelor la nivelul umarului si a genunchiului.

III.3. Cercetaretarea studiilor de caz

Evaluarea rolului programului kinetic in recuperarea luxatiei umarului si a leziuni de menisc intern s-a realizat avand in vedere trei caracteristici ale variabilei dependente:

Ø      Combaterea durerii

Ø      Cresterea mobilitatii articulare

Ø      Cresterea fortei musculare

Combaterea durerii

Pentru a evalua amplitudinea acestor modificari in cazul durerii am utilizat o scala de evaluare.

Aceasta scala de evaluare are o cotatie de la 1 la 3.

1 - lipsa durerii

2 - durere moderata

3 - durere intensa

Vom prezenta in cele ce urmeaza rezultatele obtinute pe fiecare caz la testarea initiala.

Tabel 7 - Testarea initiala.

La testarea initiala ambele cazuri au acuzat durere intensa atat la nivelul umarului cat si al genunchiului.

Cresterea mobilitatii articulare

Pentru a determina mobilitatea articulatie scapulo-humerale un ajutor va prinde intre police si index varful inferior al omoplatului, pe care il va fixa pe torace, in timp ce cealalta mana poate dirija, eventual, miscarea bratului (manevra Dessault). Masuratoarea se face de la pozitia anatomica 0, pana la pozitia in care miscarea respectiva incepe sa antreneze deplasarea ungiului inferior al omoplatului.

La evaluarea mobilitatii articulare la nivelul umarului, la testarea initiala s-au inregistrat urmatoarele grade de mobilitate:

Tabel 8 - Distributia gradelor de mobilitate la evaluarea initiala.

s

Grafic 5 - Gradele de mobilitate la evaluarea initiala (la umar).

La evaluarea mobilitatii articulare la nivelul umarului s-au inregistrat, la testarea finala urmatoarele grade de mobilitate:

Tabel 9 - Distributia gradelor de mobilitate la evaluarea finala.

s

Grafic 6 - Gradele de mobilitate la evaluarea finala (la umar).

Evaluarea mobilitatii genunchiului se realizeaza pe o suprafata plana in decubit ventral, cu piciorul atarnand in afara planului mesei (pentru a se obtine extensia totala a genunchiului). Goniometrul se aseaza in plan sagital (antero-posterior) cu baza anterior si in lungul axei coapsa-gamba, cu axul indicatorului in dreptul axei biomecanice transversale si cu indicatorul culcat in dreptul axei lungi a gambei.

La evaluarea mobilitatii articulare la nivelul genunchiului s-au inregistrat, la testarea initiala urmatoarele grade de mobilitate:

Tabel 10 - Distributia gradelor de mobilitate la evaluarea initiala.

s

Grafic 7 - Gradele de mobilitate ale genunchiului la testarea initiala.

La evaluarea mobilitatii articulare la nivelul genunchiului s-au inregistrat, la testarea finala urmatoarele grade de mobilitate:

Tabel 11 - Distributia gradelor de mobilitate la evaluarea finala.

s

Grafic 8 - Gradele de mobilitate ale genunchiului la testarea finala.

Cresterea fortei musculare

In evaluarea fortei, kinetoterapeutul trebuie sa tina seama de urmatoarele caracteristici ale pacientului: varsta, sexul, abilitatea motorie de a executa miscarea ceruta, profilul psihologic in ceea ce priveste aspectele gradului de cooperare (exista pacienti care incearca sa triseze incercand sa arate o forta musculara mai mare, iar in opozitie cu acestia sunt categoria pacientilor care incearca sa apara cu o forta musculara mai scazuta decat o au in realitate).

Evaluarea fortei s-a realizat pe o scala de la 0-5.

Tabel 12 - Scala de evaluare Iordanescu Baciu.

In primul caz experimental (luxatia umarului) la evaluarea fortei, la palpare s-a simtit o masa importanta de fibre musculare contractate de la nivelul deltoidului, realizandu-se o miscare cu o forta si o amplitudine insuficiente pentru functie. I-am atribuit un nivel de cotare 2.

La al doilea caz experimental (leziune de menisc intern), la evaluarea fortei, s-a simtit la nivelul cvadricepsului o amplitudine si o forta insuficiente pentru functie. Clinic i-am atribuit un nivel de cotare 2.

Dupa realizarea programului kinetic ambele cazuri clinice au realizat un progres remarcabil situandu-se pe scara de evaluare la nivelul 5.

CAPITOLUL IV - CONCLUZII SI RECOMANDARI

CONCLUZII

Rezultatele obtinute in recuperarea posttraumatica a traumatismelor la judoka de performanta, prin aplicarea programului complex de kinetoterapie, conduc la confirmarea ipotezelor formulate anterior demararii experimentului.

1. Mijloacele kinetoterapeutice sunt indispensabile in recuperarea afectiunilor traumatice aparute la judokani.

2. Aplicarea corecta a masurilor recuperatorii a asigurat revenirea rapida a sportivilor cercetati (studiile de caz) in activitatea sportiva de performanta (antrenament si competitie).

3. Asigurarea tratamentului kinetoterapic s-a efectuat tinand cont de cerintele de asigurarea a continuitatii, ritmicitatii si cosecventei in cadrul sedintelor de kinetoterapie.

4. Se poate spune ca subiectii supusi tratamentului complex kinetoterapeutic au inregistrat ameliorari semnificative in ceea ce priveste nivelul stadiului initial, comparativ cu cel final.

5. Realizarea programului kinetic propus a determinat pe langa recuperarea corecta a leziunilor, scaderea frecventei de aparitie a durerii musculare, cresterea mobilitatii articulare si cresterea fortei musculare.

6. In ambele cazuri subiectii au reusit sa-si insuseasca corect exercitiile propuse in programul kinetic, sa le execute cu usurinta, sa participe activ si constient la sedintele de kinetoterapie.

7. In urma finalizarii experimentului si a rezultatelor obtinute putem afirma cu tarie ca folosirea mijloacelor specifice kinetoterapiei contribuie cu succes la optimizarea recuperarii sportivilor care au traume fizice in activitatea de performanta.

8. In concluzie, ipotezele de lucru au fost confirmate de datele experimentale obtinute, fapt ce ne determina sa afirmam ca programele kinetice propuse au avut o importanta semnificativa in recuperarea luxatiei scapulo-humerale si a leziunii de menisc intern.

RECOMANDARI

Ø      Kinetoterapeutul trebuie sa detina un bagaj de cunostinte, atat teoretice, cat si practice, suficient, pentru a putea selectiona cele mai adecvate mijloace folosite ulterior in alcatuirea programelor recuperarii complexe;

Ø      Recomandam instituirea urgenta, imediat dupa aparitia afectiunilor traumatice, a tratamentului recuperator kinetoterapeutic, ceea ce are un rol important in evolutia ulterioara a traumatismelor ce urmeaza a fi recuperate;

Ø      Recomandam o supraveghere atenta medicala (un examen periodic complex si complet), o diagnosticare corecta, iar indicatiile terapeutice pentru alcatuirea programului de recuperare posttraumatica sa fie facute de specialisti, cunoscatori ai tipurilor, evolutiei, gravitatii si recuperarii eficiente a traumatismelor din activitatea sportiva;

Ø      Pacientii vor fi supravegheati permanent, pe toata perioada sedintei de kinetoterapie, eventual vor fi facute recomandari privind lucrul individual acasa, vor primi indicatii referitoare la tipurile de antrenamente pe care vor putea sa le efectueze ;

Ø      Datorita faptului ca acest experiment si-a demonstrat ipotezele prestabile si a inregistrat rezultate pozitive, recomandam folosirea mijloacelor specifice kinetoterapiei in alcatuirea tratamentului complex in recuperarea si reintegrarea in activitatea sportiva.

BIBLIOGRAFIE

ALBU, C., ALBU, A. -"KINETOTERAPIA PASIVA", Editura

POLIROM, Bucuresti, 2004;

ALEXANDRESCU C. - "LUCRARI PRACTICE DE IGIENA

EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI

Bucuresti, 1992;

ALEXE N. -"ANTRENAMENT SPORTIV MODERN",

EDITIS, Bucuresti, 1993;

BACIU, CL. - "APARATUL LOCOMOTOR", Editura

Medicala, Bucuresti, 1981;

BACIU, CL. -"ANATOMIA FUNCTIONALA A APARATULUI

LOCOMOTOR", Editura Stadion, Bucuresti,

1972;

BACIU, CL. -"KINETOTERAPIA PRE- SI

POSTOPERATORIE", Editura Sport-Turism,

Bucuresti, 1981;

CARSTEA, G. -"EDUCATIE FIZICA. TEORIA SI BAZELE

METODICII", A.N.E.F.S., Bucuresti, 1997;

CHIRIAC, M. - "TESTAREA MANUALA A FORTEI

MUSCULARE", Oradea, Editura Universitatii

din Oradea, 2000;

COLIBABA, D., -"JOCURI SPORTIVE - TEORIE SI

BOTA, I. METODICA", Editura Aldin, Bucuresti, 1998;

CORDUN, M. - "KINETOLOGIE MEDICALA", Editura Axa,

Bucuresti, 1999;

CRISAN, V. -"PRIMUL AJUTOR IN ACCIDENTELE DIN

ARTELE MARTIALE", Editura Garell Publishing

House, Bucuresti, 1995;

DRAGNEA, A. -"TEORIA ACTIVITATILOR MOTRICE",

Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999;

DRAGNEA, A. -"TEORIA SPORTULUI", FEST, Bucuresti,

2002;

DRAGNEA, A. -"MASURAREA SI EVALUAREA IN EDUCATIE

FIZICA SI SPORT", Editura Sport - Turism,

Bucuresti, 1984;

DRAGNEA, A. -"ANTRENAMENT SPORTIV, TEORIE SI

METODOLOGIE", A.N.E.F.S., 1993;

DRAGAN, I. -"MEDICINA SPORTIVA APLICATA", EDITIS,

Bucuresti, 1994;

DRAGAN, I. -"PRACTICA MEDICINII SPORTIVE", Editura

Medicala, Bucuresti,1996;

DRAGAN, I. -"MEDICINA SPORTIVA", Editura Medicala,

Bucuresti, 2002;

DUMITRU, G. -"SUFERINTELE MUSCULARE ALE

SPORTIVILOR", Editura Mondograf,

Constanta, 1994;

EPURAN, M. -"METODOLOGIA CERCETARII

ACTIVITATIILOR CORPORALE", Editia aII-a,

FEST, Bucuresti, 2005;

FLORA, D.  -"TEHNICI DE BAZA IN KINETOTERAPIE",

Oradea, Editura Universitatii din Oradea, 2002;

GEORGESCU, L.,  -"CARACTERISTICI ALE TRAUMATISMELOR

CIUCUREL, C.  FACIALE IN SPORTUL DE PERFORMANTA",

CIUCUREL, M. Editura BIC ALL, Bucuresti, 2003;

HANTAU, I.  -"JUDO. CURS DE BAZA", A.N.E.F.S.,

Bucuresti,1994;

HANTAU, I.  -"STRUCTURA ANTRENAMENTULUI LA

JUDO", Editura Printech, Bucuresti, 2000;

HANTAU, I., -"ANTRENAMENTUL IN JUDO, PREGATIREA

BOCIOACA, L. FIZICA SI TEHNICA", Editura Universitatii din

Pitesti, 1998;

IONESCU, A.  -"GIMNASTICA MEDICALA", Editura BIG ALL,

Bucuresti, 1994;

KISS, I.  -"FIZIOKINETOTERAPIA SI RECUPERAREA

MEDICALA IN AFECTIUNILE APARATULUI

LOCOMOTOR", Editura Medicala, Bucuresti,

2004;

LASCU, V.G.  -"JUDO COMPETITIONAL", Editura Sport -

Turism, Bucuresti, 1986;

LASCU, V.G.  - JUDO SI KATA", Editura Sport - Turism,

Bucuresti, 1992;

LASCU, V.G.  -"TEHNICI DE LUPTA LA SOL", Editura Sport -

Turism, Bucuresti, 1981;

MARCU, V.  -"BAZELE TEORETICE SI PRACTICE ALE

EXERCITIILOR FIZICE IN KINETOTERAPIE"

Oradea, Editura Universitatii din Oradea, 1997;

MURARU, A. -"LECTII DE JUDO", Editura Sport - Turism,

Bucuresti, 1975;

NICA, A.  -"COMPENDIU DE MEDICINA FIZICA SI

RECUPERARE", Editura Universitara "Carol

Davila", Bucuresti, 1992;

NICULESCU, M.  -"METODOLOGIA CERCETARII STIINTIFICE

IN EDUCATIE FIZICA SI SPORT", vol. I-II,

Editura Bren, Bucuresti, 2003;

PAPILIAN, V.  -"ANATOMIA OMULUI vol.I - APARATUL

LOCOMOTOR", Editura Medicala, Bucuresti,

1992;

ROSU, D. -"ANALIZA BIOMECANICA A CADERILOR

DEFECTUOASE DIN JUDO", Editura

Universitatii din Pitesti, 2003;

SBENGHE, T. -"RECUPERAREA MEDICALA A

SECHELELOR POSTTRAUMATICE ALE

MEMBRELOR", Editura Medicala,

Bucuresti,1981;

SBENGHE, T. -"BAZELE TEORETICE SI PRACTICE ALE

KINETOTERAPIEI", Editura Medicala,

Bucuresti, 1999;

SBENGHE, T. -"KINETOLOGIE PROFILACTICA,

TERAPEUTICA SI DE RECUPERARE", Editura

Medicala, Bucuresti, 1987;

SBENGHE, T. -"PROBLEME ALE ASISTENTEI DE

RECUPERARE IN TRAUMATOLOGIA

SPORTIVA", in: Balneofizioterapia si

Recuperare Medicala, nr.1-3, pag. 96-106;

SBENGHE, T. -"EVALUARE SI PROGRAM IN ASISTENTA DE

RECUPERARE", Editura Medicala, Bucuresti,

1996;

SCHIOPU, U. -"DICTIONAR DE PSIHOLOGIE", Editura Babel,

Bucuresti, 1997;

SIMION, GHE. -"METODOLOGIA CERCETARII ACTIVITATII

OMULUI IN MISCARE", Pitesti, Editura

Universitatii din Pitesti, 1998.

SICLOVAN, I. -"TEORIA SI METODICA ANTRENAMENTULUI

SPORTIV", A.N.E.F.S., Bucuresti, 1984;

SICLOVAN, I. -"TEORIA ANTRENAMENTULUI

SPORTIV",Editura Sport - Turism, Bucuresti,

1987;

DOCUMENTE SI REGULAMENTE ALE FEDERATIEI ROMANE DE

JUDO, Oradea, 2002.

ANEXE

Anexa 1

Chestionarul adresat sportivilor

1. Cand ati inceput activitatea sportiva in domeniul judo-ului?

2. Ce performante ati obtinut? (medalii la Concursul National Individual).

3. Care sunt traumatismele suferite ce au necesitat intreruperea activitatii sportive pentru cel putin 2-3 saptamani?

4. In ce context s-au produs acestea?

a.       concurs amical

b.      antrenament

c.       competitie de mare anvergura

5. Care cosiderati ca au fost cauzele accidentului suferit?

6. Traumatismul suferit se putea evita?

a.       DA

b.      NU

7. Daca DA, in ce mod?.

8. Ce tratament v-a fost aplicat pentru indepartarea urmarilor accidentului? (medicamentos, interventii chirurgicale, recuperare kineto, aparate gipsate, orteze, genunchiere).

9. In urma accidentului au ramas sechele?

a.       DA

b.      NU

10. Datorita sechelelor posttraumatice ati renuntat la anumite procedee de

lupta?

a.       DA

b.      NU

11. Considerati relevant acest chestionar pentru evidentierea cauzelor traumatismelor suferite de sportivii din judo?

ANEXA 2

ANAMNEZA

a)      date personale;

b)      motivele internarii (examenului medical);

c)      antecedente personale;

d)      antecedente familiale;

e)      conditii de viata si munca;

f)       istoricul bolii.

Diagnosticul se bazeaza pe simptomele bolii, relatate de pacient si pe semnele clinice descoperite de examinator.

a)       Datele personale: - nume si prenume;

- varsta;

- stare civila;

- studii;

- profesie;

- domiciliu.

b)      Motivele internarii: - Proprie initiativa

- Indicatia medicului.

Ø      simptome motorii din punct te vedere al fortei (oboseala musculara, scaderea fortei musculare),

Ø      simptome senzitive: factor care provoaca sau declanseaza simptomele, caracterul lor (durerea, lovitura de pumnal); regiunea care-l doare; intensitatea(usoara, moderata, severa); durata.

c)      Antecedente personale: - starea de sanatate;

- antecedente medicale;

- varsta.

d)      Antecedente familiale: - starea de sanatate;

(parinti, frati, surori) - varsta;

- decedati-cauzele;

- boli familiale.

e)      Conditii de viata si munca:  - ocupatia;

respectarea orelor de odihna;

conditii de locuit;

viata de fanilie;

cantitatea de alcool si tutun consumata.

f)        Istoricul bolii actuale: - debutul bolii;

- data sau perioada;

- circumstantele de aparitie;

- examenele complementare deja executate;

- tratamente urmate si efectul lor;

- mecanismul de producere:

- locul accidentului .