TRANSPORTUL SUBSTANTELOR PRIN MEMBRANA CELULARA

TRANSPORTUL SUBSTANTELOR PRIN MEMBRANA CELULARA

Lichidul extracelular contine o cantitate mare de ioni de sodiu, insa o cantitate mica de ioni de potasiu. In cazul lichidului intracelular este intalnita situatia opusa. De asemenea, lichidul extracelular contine o cantitate mare de ioni de clor, in timp ce in lichidul intracelular cantitatea este redusa. Insa concentratiile fosfatilor si proteinelor din lichidul intracelular sunt mult mai mari decat in lichidul extracelular. Aceste diferente sunt importante pentru viata celulei.

Bariera lipidica a membranei celulare si proteinele membranare de transport

Structura membranei (delimiteaza fiecare celula a organismului) este alcatuita aproape in intregime dintr-un bistrat lipidic (contine insa si numeroase molecule proteice, multe strabat integral membrana).

Bistratul lipidic nu este miscibil nici cu lichidul extracelular si nici cu lichidul intracelular (constituie o bariera in calea deplasarii moleculelor de apa si a substantelor hidrosolubile intre compartimentele lichidiene extracelular si intracelular), totusi inele substante (in special substantele liposolubile) pot strabate bistratul lipidic, difuzand direct prin membrana.

Moleculele proteice membranare au proprietati diferite in ceea ce priveste transportul substantelor (structurile moleculare intrerup continuitatea bistratului lipidic, constituind o cale alternativa de penetrare a membranei celulare).

Majoritatea proteinelor integrale de membrana pot astfel functiona ca proteine de transport.

Proteinele functioneaza in moduri diferite. Unele prezinta canale (pori) care permit astfel deplasarea libera a apei, precum si a anumitor ioni sau molecule, acestea sunt denumite proteine-canal. Altele, denumite proteine de transport, formeaza legaturi cu molecule sau ioni care urmeaza a fi transportati ulterior in urma modificarilor conformationale reversibile (moleculele proteice deplaseaza aceste substante prin spatiile interstitiale spre partea opusa a membranei).

Atat proteinele-canal cat si proteinele de transport sunt de obicei foarte selective in ceea ce priveste tipurile de molecule si ioni carora le permit sa traverseze membrana.

Difuziune versus transport activ

Transportul prin membrana celulara fie direct, fie mediat de proteine, se produce prin unul din urmatoarele procese elementare: difuziune sau transport activ.

Difuziunea defineste deplasarea aleatorie a moleculelor de substanta prin spatiile intermoleculare de la nivelul membranei sau prin combinatia cu o proteina de transport. Energia necesara procesului de difuziune este energia cinetica a moleculelor de substanta.

Transportul activ presupune deplasarea ionilor sau a altor substante prin membrana in asociere cu o proteina de transport care permite deplasarea substantei impotriva unui gradient energetic (ex. dintr-o zona cu concentratie scazuta spre o zona cu concentratie ridicata). Aceasta deplasare necesita o sursa suplimentara de energie in afara de energia cinetica.

Difuziunea

Toate moleculele si ionii din lichidele organismului (inclusiv moleculele de apa si de substante dizolvate) se afla in continua miscare, fiecare particula deplasandu-se independent de celelalte. Aceasta miscare continua a moleculelor in lichide sau gaze este denumita difuziune. Ionii difuzeaza la fel ca si moleculele.

Difuziunea prin membrana celulara

Difuziunea prin membrana celulara este impartita in doua subtipuri denumite: difuziune simpla si difuziune facilitata.

Difuziunea simpla se refera la deplasarea moleculelor sau ionilor printr-o deschidere membranara sau prin spatiile intermoleculare fara ca acestia sa interactioneze cu proteine membranare de transport. Rata difuziunii este determinata de cantitatea de substanta disponibila, de energia cinetica a moleculelor si de numarul si dimensiunile deschiderilor membranare prin care ionii si moleculele se pot deplasa.

Difuziunea facilitata necesita interactiunea moleculelor cu o proteina de transport. Aceasta are rol adjuvant in transportul moleculelor sau ionilor prin membrana celulara prin formarea de legaturi chimice cu acestia, iar complexul rezultat traverseaza membrana.

Difuziunea simpla prin membrana celulara se poate produce pe doua cai: 1) prin spatiile interstitiale ale bistratului lipidic, daca substanta care difuzeaza este liposolubila si 2) prin canalele hidrice delimitate de unele proteine mari de transport.

Difuziunea substantelor liposolubile prin bistratul lipidic

Liposolubilitatea este unul dintre cei mai importanti factori care determina viteza cu care difuzeaza o substanta prin bistratul lipidic (ex. gradul de liposolubilitate al oxigenului, azotului, bioxidului de carbon, alcoolului este mare, astfel incat aceste substante se pot dizolva direct in bistratul lipidic si pot difuza prin membrana celulara in acelasi mod in care difuziunea substantelor hidrosolubile (solvatilor) se produce intr-o solutie apoasa). Rata difuziunii este direct proportionala cu liposolubilitatea. In acest fel pot fi transportate cantitati mari de oxigen (oxigenul patrunde in interiorul celulelor ca si cum membrana celulara n-ar exista.

Difuziunea apei si a altor molecule insolubile in lipide prin proteinele-canal

Chiar daca apa este insolubila in lipidele membranare, aceasta strabate cu usurinta canalele proteice care traverseaza integral membrana.

Alte molecule insolubile in lipide pot strabate porii proteinelor-canal in acelasi mod ca si moleculele de apa, daca sunt hidrosolubile si daca au dimensiuni suficient de mici.

Difuziunea prin proteinele-canal si portile acestor canale

Canalele proteice au doua caracteristici distinctive: 1) au permeabilitate selectiva si 2) multe dintre canale pot fi deschise sau inchise de porti (canale cu poarta).

Permeabilitatea selectiva a canalelor proteice

Multe dintre canalele proteice sunt inalt selective. Selectivitatea se datoreza caracteristicilor intrinseci ale canalului (diametrul, forma si natura sarcinilor electrice si a legaturilor chimice existente de-a lungul suprafetelor interne). Canalul de sodiu are diametrul 0,3-0,5 nm, suprafetele interne sunt puternic electronegative (electronegativitatea poate atrage in aceste canale ionii de sodiu deshidratati care au dimensiuni reduse, separand astfel ionii de sodiu de moleculele de apa care-i hidrateaza). Dupa patrunderea in canale, ionii de sodiu difuzeaza in oricare directie in conformitate cu legile difuziunii (canalul de sodiu prezinta selectivitate pentru pasajul ionilor de sodiu).

In mod contrar, alte canale proteice sunt selective pentru transportul ionilor de potasiu (canalele au dimensiuni mai mici comparativ cu canalele de sodiu (0,3nm), insa nu au incarcatura electrica negativa, iar legaturile chimice pe care le contin sunt diferite). De aceea, nu exista o forta puternica care sa atraga ionii in canale, iar ionii de potasiu nu sunt separati de moleculele de apa care-i hidrateaza.

Portile canalelor proteice

Existenta unor porti ale canalelor proteice asigura o modalitate de control a permeabilitatii pentru ioni a acestor canale. Se considera ca unele porti reprezinta extensii ale moleculei proteinei de transport, care pot inchide poarta canalului sau o pot deschide in urma unor modificari conformationale ale moleculei proteice.

Deschiderea si inchiderea portilor este controlata prin doua mecanisme principale: 1) reglarea prin voltaj (potentialul electric intre cele doua suprafete ale membranei celulare) si 2) reglarea chimica (prin ligand). Portile altor canale proteice se deschid in cazul legarii unei substante chimice (ligand). Unul dintre cele mai importante exemple de reglare chimica a permeabilitatii unui canal este canalul acetilcolinic (acetilcolina deschide poarta acestui canal descoperind un por cu sarcina negativa care permite trecerea moleculelor neutre sau a ionilor pozitivi. Aceasta poarta are rol important in transmiterea impulsurilor nervoase intre neuroni si de la neuroni spre celulele musculare pentru a induce contratia musculara.

Canale deschide versus canale inchise

La nivelul canalului, curentul electric este condus conform legii totul sau nimic" (poarta canalului se deschide si se inchide brusc).

Difuziunea facilitata

Difuziunea facilitata este denumita si difuziune mediata de proteinele de transport (substantele transportate astfel strabat membrana cu ajutorul unei proteine specifice de transport). Proteina de transport faciliteaza difuziunea acestor substante de partea opusa a membranei celulare. Printre substantele cele mai importante care strabat membranele celulare prin difuziune facilitata se numara glucoza si majoritatea aminoacizilor.

Factori care influenteaza rata neta a difuziunii

Multe substante pot difuza prin membrana celulara. Este importanta rata neta de difuziune a substantei in directia dorita. Aceasta este determinata de mai multi factori. 1) influenta diferentei de concentratie asupra difuziunii nete printr-o membrana (rata cu care substanta difuzeaza spre interior este proportionala cu concentratia moleculelor din exterior, iar rata cu care moleculele difuzeaza spre exterior este proportionala cu concentratia moleculelor respective la interior); 2) influenta potentialului electric membranar asupra difuziunii ionilor - potentialul Nernst (daca este aplicat un potential electric transmembranar, sarcinile electrice ale ionilor determina deplasarea acestora prin membrana chiar daca nu exista nici o diferenta de concentratie care sa induca miscarea); 3) influenta gradientului transmembranar de presiune; 4) osmoza prin membrane cu permeabilitate selectiva - difuziunea neta a apei (substanta cea mai abundenta care difuzeaza prin membrana celulara este apa).

In mod normal, cantitatile care difuzeaza in ambele directii sunt atat de bine echilibrate incat nu exista o deplasare neta a apei. De aceea volumul celulei ramane constant.

In anumite conditii insa poate aparea de-o parte si de alta a membranei o diferenta de concentratie a apei intr-un mod similar cu aparitia diferentelor de concentratie ale altor substante. In aceasta situatie se realizeaza deplasarea neta a apei prin membrana celulara conducand la marirea sau la micsorarea celulei, in functie de sensul deplasarii. Procesul deplasarii nete a apei cauzate de diferenta de concentratie a acesteia este denumit osmoza (ex. de osmoza: moleculele de apa pot strabate cu usurinta membrana celulara in ambele sensuri, in timp ce ionii de sodiu si clor pot traversa membrana numai cu dificultate).

Presiunea osmotica

Valoarea exacta a presiunii necesara pentru intreruperea osmozei este denumita presiunea osmotica

Importanta numarului particulelor osmotic active (importanta concentratiei molare) pentru valoarea presiunii osmotice

Presiunea osmotica exercitata de particulele din solutie, indiferent daca acestea sunt molecule sau ioni, este determinata de numarul de particule din unitatea de volum lichidian si nu de masa particulelor. Fiecare particula din solutie, indiferent de masa acesteia, exercita in medie aceeasi presiune asupra membranei. Factorul care determina presiunea osmotica a unei solutii este numarul de particule din solutie (concentratia molara, daca este o molecula nedisociata).

Osmolaritatea

Pentru a exprima concentratia particulelor dintr-o solutie se utilizeaza in loc de grame unitatea de masura denumita osmol".

Osmolaritatea reprezinta concentratia osmolara exprimata ca osmoli/lde solutie.

Un osmol reprezinta 1 echivalent gram (mol) din solvat nedisociabil osmotic activ. In mod contrar, daca un solvat disociaza in doi ioni, 1 echivalent gram din solvatul respectiv devine egal cu 2 osmoli, deoarece numarul particulelor osmotic active este in aceasta situatie de doua ori mai mare decat in cazul solvatului care nu disociaza. O solutie care contine 1 osmol de solvat dizolvat la fiecare litru de apa are osmolaritatea de 1 osmol per litru, iar o solutie care contine 1/1000 osmol dizolvat la fiecare litru are osmolaritatea de 1 mOsm/l.

Osmolaritatea normala a lichidului inracelular si extracelular este de aprox. 300 mOsm/l.

Legatura dintre osmolaritate si presiunea osmotica

Osmolaritatea este cea care determina presiunea osmotica (in cazul solutiilor diluate cum sunt lichidele organismului, acest parametru este utilizat in aproape toate studiile fiziologice). La temperatura normala a corpului, o concentratie de 1 osmol/l va produce in solutie o presiune osmotica de 19.300 mmHg. Corespunzator, o concentratie de 1mOsm/l este echivalentul unei presiuni osmotice de 19,3 mmHg. Inmultind aceasta valoare cu concentratia de 300 mOsm a lichidelor organismului se obtine presiunea osmotica totala a acestora, care este 5.790 mmHg (in realiate este aprox. 5.500 mmHg, cauza este faptul ca multi dintre ionii prezenti in lichidele organismului, ex. ionii de sodiu si clor, prezinta o atractie reciproca puternica, in consecinta acestia nu se pot deplasa complet liberi prin lichide si nu-si pot exercita in intregime potentialul osmotic).

Transportul activ al substantelor prin membrane

Este important ca in celula concentratiile ionilor sa fie mentinute la valori foarte scazute (nu se realizeaza numai prin difuziune simpla, deoarece difuziunea simpla conduce in final la echilibrarea concentratiilor ionice intre cele doua compartimente delimitate de membrana).

Consumul de energie determina deplasarea in exces a ionilor de potasiu spre interiorul celulei si a ionilor de sodiu spre exteriorul acesteia.

Cand o membrana celulara deplaseaza molecule sau ioni impotriva unui gradient de concentratie (sau gradient electric sau de presiune), procesul este denumit transport activ (ex. de substante care sunt transportate activ la nivelul membranelor celulare: ionii de sodiu, potasiu, calciu, fier, hidrogen, clor, iod, urat, diferite glucide, majoritatea aminoacizilor).

Transportul activ primar si transportul activ secundar

In transportul activ primar, energia este obtinuta din scindarea adenozin trifosfatului (ATP) sau a altor compusi care contin legaturi fosfat-macroergice.

In transportul activ secundar, energia este otinuta din gradientul transmembranar de concentratie al unei molecule secundare sau al unor ioni, gradient realizat prin actiunea transportului activ primar.

In ambele cazuri, transportul este realizat de proteine de transport care strabat integral membrana celulara, ca in cazul difuziunii facilitate.

In cazul transportului activ, proteina de transport este capabila sa transfere o parte din energie substantei transportate pentru a o deplasa impotriva gradientului electrochimic.

Transportul activ primar

Pompa de sodiu-potasiu

Printre substantele care sunt transportate prin transport activ primar se numara ionii de sodiu, potasiu, calciu, hidrogen, clor, precum si alti ioni.

Mecanismul de transport activ a fost studiat pe larg in cazul pompei de sodiu-potasiu (Na - K⁺), care pompeaza ionii de sodiu in spatiul extracelular si simultan deplaseaza ionii de potasiu de la exteriorul spre interiorul celulelor.

Pompa sodiu - potasiu este responsabila atat pentru mentinerea diferentelor transmembranare de concentratie pentru ionii de sodiu si potasiu, cat si pentru mentinerea unei incarcaturi negative in interiorul celulei.

Pompa sodiu - potasiu sta si la baza functionarii nervilor, contribuind la transmiterea impulsurilor nervoase la nivelul intregului sistem nervos.

Modul in care functioneaza pompa este urmatorul: cand doi ioni de potasiu se leaga la nivelul segmentului extracelular al proteinei si trei ioni de sodiu la nivelul segmentului intracelular, este activata functia ATP-azica a pompei. Urmeaza scindarea unei molecule de ATP cu formarea de adenozin difosfat (ADP) si eliberarea energiei stocate in legatura macroergica scindata. Se considera ca aceasta energie determina producerea de modificari conformationale si chimice ale proteinei de transport, rezultatul fiind eliberarea celor trei ioni de sodiu in spatiul extracelular si a celor doi ioni de potasiu in spatiul intracelular.

Importanta pompei Na - K⁺ pentru controlul volumului celular

Una dintre cele mai importante functii ale pompei Na - K⁺ este controlul volumului celular (in absentafunctionarii acestei pompe, majoritatea celulelor organismului si-ar mari volumul pana cand s-a produce liza acestora.

Mecanismul de control al volumului celular este urmatorul: in interiorul celulei se gasesc numeroase proteine si alte molecule organice care nu pot parasi celula (majoritatea sunt incarcate negativ, atragand astfel numerosi ioni pozitivi, in special de sodiu si potasiu). Toate aceste molecule si ioni detrmina patrunderea prin osmoza a apei in celula. Daca aceste procese nu sunt controlate, celula isi va mari volumul continuu pana in momentul in care se va liza. Mecanismul normal pentru prevenirea acestui eveniment este reprezentat de functionarea pompei Na - K⁺. Acest dispozitiv pompeaza trei ioni de sodiu in spatiul extracelular pentru fiecare doi ioni de potasiu pompati in spatiul intracelular. Membrana este mult mai putin permeabila pentru ionii de sodiu decat pentru ionii de potasiu, astfel incat odata ce ionii de sodiu se gasesc in afara celulei , acestia au tendinta puternica de a se acumula la acest nivel. Astfel, se produce o pierdere neta de ioni spre exteriorul celulei, fapt ce initiaza deplasarea prin osmoza a apei din celula spre spatiul extracelular.

Daca volumul unei celule incepe sa creasca (dintr-o cauza oarecare), acest eveniment activeaza pompa Na⁺ - K⁺ transportand un numar mare de ioni in afara celulei, apa deplasandu-se odata cu acestia. Astfel pompa Na - K⁺ realizeaza supravegherea continua a volumului celular, intervenind pentru mentinerea constanta a acestuia.

Natura electrogena a pompei Na - K⁺

Faptul ca pompa Na - K⁺ deplaseaza trei ioni de sodiu la exteriorul celulei pentru fiecare doi ioni de potasiu pe care-i transporta spre interior inseamna ca o sarcina pozitiva neta este deplasata dinspre interiorul celulei spre exterior la fiecare ciclu efectuat de pompa. Se ceeaza astfel incarcarea pozitiva a suprafetei externe a celulei, cu aparitia unui deficit de ioni pozitivi la interior (interiorul celulei devine incarcat negativ). De aceea se considera ca pompa Na - K⁺ este electrogena, deoarece da nastere unui potential electric transmembranar (obligatoriu pentru transmiterea impulsurilor la nivelul neuronilor si al fibrelor musculare).

Transportul activ primar al ionilor de calciu

Un alt mecanism important de transport activ primar este reprezentat de pompa de calciu.

Ionii de calciu sunt mentinuti in mod normal la o concentratie extrem de scazuta in citosolul tuturor celulelor organismului (concentratia de 10.000 de ori mai mica in comparatie cu concentratia ionilor de calciu in lichidul extracelular). Concentratia aceasta este obtinuta in principal prin actiunea a doua pompe care realizeaza transportul activ primar al ionilor de calciu. Una dintre acestea este localizata la nivelul membranei celulare si pompeaza ionii de calciu spre spatiul extracelular, iar cealalta pompeaza ionii de calciu in interiorul unuia sau mai multor organite celulare, cum sunt reticulul sarcoplasmic in celulele musculare si mitocondriile in toate celulele. In fiecare caz, proteina de transport strabate membrana si are functie ATP-azica, fiind la fel de capabila sa scindeze ATP-ul ca si proteina de transport a ionilor de sodiu. Diferenta consta in faptul ca aceasta proteina are un situs de legare cu specificitate foarte inalta pentru ionii de calciu si nu pentru ionii de sodiu.

Transportul activ primar al ionilor de hidrogen

Exista doua niveluri in organism la care transportul activ primar al ionilor de hidrogen este foarte important: 1) la nivelul glandelor gastrice si 2) in ultima portiune a tubilor contorti si la nivelul ductelor colectoare din corticala renala.

Cel mai intens mecanism din organism pentru transportul activ primar al ionilor de hidrogen este intilnit la nivelul celulelor parietale profunde ale glandelor gastrice. Acesta cntroleaza secretia acidului clorhidric in sucul gastric.

La nivel renal, exista celule intercalate speciale in tubul contort distal si in portiunea corticala a ductelor colectoare, acestea transportand ionii de hidrogen prin transport activ primar. In acest caz, cantitati mari de ioni de hidrogen sunt transferate din sange in urina in scopul eliminarii surplusului din organism. Ionii de hidrogen pot fi secretati in urina impotriva unui gradient de concentratie de 900:1.

Aspecte energetice ale transportului activ primar

Cantitatea de energie necesara pentru transportul activ al unei substante printr-o membrana este determinata de cantitatea de substanta concentrata in timpul transportului. Energia necesara este proportionala cu logaritmul cresterii concentratiei.

Transportul activ secundar - co-transportul (simport) si contra-transportul (antiport)

Cand ionii de sodiu sunt deplasati in afara celulelor prin transport activ primar, se formeaza un gradient transmembranar mare de concentratie - exista o concentratie ridicata de ioni de sodiu la exteriorul celulei si o concentratie foarte mica la interior. Acest gradient reprezinta un depozit de energie, deoarece ionii de sodiu in exces din spatiul extracelular au in permanenta tendinta de a difuza spre interiorul celulei. In conditii adecvate, aceasta energie poate asigura si transportul altor substante impreuna cu ionii de sodiu prin membrana celulara. Fenomenul este denumit co-transport si reprezinta o forma de transport activ secundar.

In cazul contra-transportului, ionii de sodiu au tendinta de a difuza spre interiorul celulei datorita gradientului mare de concentratie. De data aceasta substanta care va fi transportata se gaseste in interiorul celulei si trebuie transportata la exterior. De aceea, ionii de sodiu se ataseaza la proteina de transport pe fata externa a membranei, in timp ce substanta care urmeaza a fi contra-transportata se ataseaza la proteina de transport pe fata interna a membranei. Dupa atasarea ambilor compusi se produce o modificare conformationala a proteinei de transport, iar energia eliberata in urma deplasarii ionului de sodiu spre interior (in sensul gradientului de concentratie) deplaseaza cealalta substanta spre exterior.

Co-transportul glucozei si al aminoacizilor impreuna cu ionii de sodiu

Glucoza si multi aminoacizi sunt transportati in majoritatea celulelor impotriva unor gradiente foarte mari de concentratie, mecanismul de transport este reprezentat in intregime de co-transport. Proteina de transport are doi receptori pe fata externa, unul pentru ionii de sodiu si unul pentru glucoza. Concentratia ionilor de sodiu este foarte mare pe fata externa si foarte redusa pe fata interna a membranei, fapt ce asigura energia necesara pentru transport. Pana in momentul atasarii unei molecule de glucoza la proteina transportoare nu se va produce nici o modificare conformationala a transportorului care sa permita patrunderea ionilor de sodiu in celula. Cand ambele molecule sunt atasate, modificarea conformationala se produce automat, iar ionii de sodiu si glucoza sunt transportati in celula simultan. De aici provine denumirea de co-transport sodiu-glucoza.

Co-transportul sodiu-aminoacizi se deruleaza similar cu cel al glucozei, cu exceptia faptului ca este efectuat de un set diferit de proteine transportoare. Au fost identificate 5 proteine de transport pentru aminoacizi, fiecare fiind responsabila pentru transportul unei subcategorii de aminoacizi cu caracteristici moleculare specifice.

Co-transportul ionilor de sodiu impreuna cu glucoza si aminoacizii este intalnit in special la nivelul epiteliului intestinal si la nivelul tubilor renali, fiind astfel favorizata absorbtia acestor substante in sange.

Alte mecanisme importante de co-transport (cel putin in anumite celule) sunt pentru ionii de clor, iod, fier si urat.

Contra-transportul ionilor de calciu si al ionilor de hidrogen impreuna cu ionii de sodiu

Doua mecanisme importante de contra-transport (transportul unei substante in sens opus sensului de transport al ionului primar) sunt cele pentru contra-transportul sodiu-calciu si sodiu-hidrogen.

Contra-transportul sodiu-calciu este intalnit la nivelul tuturor (aproape tuturor) membranelor celulare, ionii de sodiu deplasandu-se spre interiorul celulei si ionii de calciu spre exterior, ambii ioni atasandu-se la aceeasi proteina de transport in regiuni opuse. Acest mecanism este aditional transportului activ al ionilor de calciu intalnit in unele celule.

Contra-transportul sodiu-hidrogen este intalnit in numeroase tesuturi (ex. transportul de la nivelul tubilor renali proximali, unde ionii de sodiu se deplaseaza din lumenul tubilor in interiorul celulei tubilor, in timp ce ionii de hidrigen sunt deplasati prin contra-transport spre lumenul tubilor).

Transportul activ transcelular

In numeroase regiuni ale organismului substantele trebuie sa fie transportate printr-un strat de celule si nu doar prin membrana celulara. Acest tip de transport este intalnit la nivelul 1) epiteliului intestinal, 2) epiteliului tubilor renali, 3) epiteliului tuturor glandelor exocrine, 4) epiteliului vezicii biliare si 5) membranei plexului coroid cerebral, precum si la nivelul altor membrane.

Mecanismul fundamental de transport al unei substante printr-un strat de celule consta in 1) transportul activ prin membrana celulara la nivelul unui pol al celulelor transportoare din strat, iar apoi 2) difuziunea simpla sau difuziunea facilitata prin membrana de la nivelul polului celular opus.