Conceptul de stat al bunastarii. Tipologii ale statului bunastarii

Conceptul de stat al bunastarii. Tipologii ale statului bunastarii

Cercetatorii si specialistii consacrati in domeniul problematicii sociale nu sunt concentrati in forte stiintifice doar in tarile cu traditie a statului bunastarii.

In Romania, starea de lucruri de dupa 1989 a generat o orientare a cercetarii stiintifice economice cu reverberatii sociale, care urmareste identificarea aspectelor referitoare la tranzitia cu efecte in plan social si care inscrie pe o noua directie preocuparea in acest domeniu; insusi conceptul de dezvoltare umana necesita noi abordari in contextul tranzitiei.

Conceptul de "stat al bunastarii" este apreciat pornind de la definitiile existente in literatura de specialitate ca o doctrina bazata pe realizarea acelei impletiri intre tendinta laburista si social-democratia. Aceasta doctrina este mai mult decat o simpla politica a prevederilor sociale, ea sintetizand elementele socialismului si cele ale pietei, fiind o "prima incercare rationala din partea socialismului de a domina economia de piata fara a o reprima" (N. Frigioiu, 1990).

Statul bunastarii este acel stat in care puterea este angajata util (prin actiunea politica si prin cea administrativa) intr-un efort menit sa modifice jocul fortelor pietei in cel putin trei directii:

in primul rand, garantand indivizilor si familiilor un venit minim, independent de marimea pietei si a proprietatii lor;

in al doilea rand, prin diminuarea ariei de siguranta si punerea in garda a indivizilor si familiilor sa confrunte "contingentele sociale" determinate (de exemplu: boli, batranete, somaj);

in al treilea rand, prin asigurarea ca toti cetatenii, fara deosebire de clasa sau statut, sa se bucure de standarde mai bune, disponibile in raport cu o gama predeterminata de servicii sociale.

T.H. Marshall (1970) afirma ca "obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului XX este bunastarea". Orice stat are o politica sociala proprie, caracterizata prin anumite obiective specifice. Ceea ce apare nou in politica sociala a societatilor dezvoltate din ultimele 6-7 decenii, cu radacini chiar la sfarsitul secolului trecut, este plasarea bunastarii ca un obiectiv central.

Dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial, in Occidentul dezvoltat s-a lansat un nou concept in jurul caruia s-a constituit o intreaga literatura si ideologie: statul bunastarii (welfare state). Desi nou, conceptul se referea la un proces istoric inceput inca de la sfarsitul sec. XIX in tarile europene si cele ale Americii de Nord, tari intrate intr-un ciclu rapid de dezvoltare industriala. Statul isi modifica substantial functiile sale. Datorita unor factori specifici, el isi asuma functii in asigurarea bunastarii colective.

Acest concept se refera la asigurarea intregii colectivitati cu bunurile si serviciile necesare realizarii unui mod de viata considerat a fi normal la nivelul respectivei colectivitati. Standardele normalitatii variaza in functie de conditiile respectivei colectivitati (socio-culturale, climatice, de mediu etc.), de acumularile realizate in cadrul ei, cat si la nivelul intregii umanitati.

Din punct de vedere al structurii fundamentale, exista o mare similitudine intre toate statele bunastarii dezvoltate ale sec. XX. Asemanarile provin din situatia structurala in care statele din tarile dezvoltate au evoluat: sistemul economiei de piata care genera acelasi sistem de constituire a veniturilor populatiei (dominat de sursa salariala), aceleasi probleme economice si sociale. Aceasta situatie comuna a produs si o puternica inclinatie spre a adopta aceleasi tipuri de solutii.

Elementele comune sunt

a. cetatenia sociala - idee care sta la baza statului bunastarii. Individului i se garanteaza o serie de drepturi sociale, in calitatea sa de cetatean, fara nici o legatura cu performanta sa individuala in sistemul economiei de piata.

R. Dahrendorf motiveaza importanta cetateniei sociale, in cadrul drepturilor civile si claselor sociale, pornind de la analiza bidimensionala (drepturi, indatoriri) a sanselor de viata si raportul lor cu bunastarea.

Cetatenia sociala (citizenship) a devenit un cuvant la moda. Cu toate acestea are clare conotatii diferite in functie de culoarea politica sub care "defileaza". Indatoririle predomina la dreapta; stanga accentueaza cu predilectie aspectul comunitatii sau solidaritatii. Indreptatirile raman in mod evident, drepturile liberale:

un nivel ridicat de cheltuieli publice sociale;

accentul pe favorizarea unui consum considerat a fi social important (educatie, sanatate etc.)

b. redistribuirea veniturilor a carei obiectiv este diminuarea inegalitatilor sociale.

Se foloseste adesea conceptul de venit social, care se refera la totalitatea veniturilor monetare obtinute de o persoana prin transferuri controlate de catre stat. Venitul social ocupa un loc important in constituirea veniturilor individuale.

c. elemente structurale comune prin intermediul carora se realizeaza obiectivele statului bunastarii: sistemul de asigurari sociale (batranete, somaj etc.), asistenta sociala, sprijin noncontributiv universal (alocatii pentru copii), servicii de asistenta sociala.

Dincolo de similitudinile structurale, intre tarile dezvoltate exista o multime de diferente vizibile. Datorita faptului ca nu exista suficient de multe cazuri individuale si nici o perioada suficient de lunga de evolutie (practic 4-5 decenii) este dificil de separat trasaturile conjuncturale de cele mai profunde, care sa formeze configuratii tipologice distincte si care sa fie asociate cu factori determinanti clari. Pana acum 15-20 de ani, literatura comparativa in acest domeniu era extrem de superficiala. Ea reprezenta mai mult o colectie de similaritati si deosebiri, fiind greu de apreciat diferenta superficiala, indusa de conditii conjuncturale si diferenta de structura, cu efecte durabile. Analizele tipologice propriu-zise sunt produse ale ultimilor ani.

In pofida acestei dificultati de principii, s-a incercat sugerarea catorva tipologii care par a se prefigura.

Una dintre cele mai serioase incercari de a oferi o clasificare imbunatatita o reprezinta modelele de politica sociala ale lui Titmuss (1974). Aceasta tipologie se refera la diferente nu de grad, ci de strategie a abordarii bunastarii colective, bazandu-se pe ideologii si teorii sociale distincte. Ea sta si la baza disputelor politice actuale.

Exista 3 astfel de modele politice:

1) Modelul statului rezidual al bunastarii (minimal) -se caracterizeaza prin faptul ca isi asuma responsabilitatea doar pentru un anumit segment delimitat al colectivitatii: grupurile cele mai sarace.

Acest model se bazeaza pe premisa ca exista doua canale "naturale" (sau "date social") prin intermediul carora nevoile unui individ sunt intr-adevar satisfacute: economia de piata si familia. Numai cand acestea dispar, pot intra in functiune institutiile protectiei sociale, dar si atunci numai temporar.

Deci, statul intervine doar in situatiile in care familia sau economia de piata esueaza in producerea unui nivel acceptabil de bunastare.

Politica sociala nu are deci ca obiect intreaga colectivitate (nu este universala), ci doar un segment marginal, rezidual al ei. Acest tip de stat al bunastarii este caracterizat prin urmatoarele:

impozite scazute pe venituri si complementar, cheltuieli publice (in special cheltuieli sociale) reduse;

nu este orientat spre reducerea inegalitatilor sociale; in consecinta, transferul social este limitat doar la segmentul cel mai sarac al colectivitatii;

obiectivul sau nu este promovarea unui nivel de bunastare satisfacator la nivelul intregii colectivitati, ci asigurarea unui minim de subzistenta celor saraci in mod absolut. Din acest motiv, pragurile de saracie utilizate tind sa fie scazute, apropiate de pragul saraciei absolute. Saracia relativa prezinta un interes mai redus;

in centrul sistemului sau, sta asistenta sociala bazata pe testarea mijloacelor materiale ale individului. Se considera ca economia de piata este capabila sa satisfaca necesitatile marii majoritati a populatiei, asistenta sociala urmand sa ofere un sprijin focalizat, doar acolo unde economia de piata esueaza. Formele universale de sprijin sunt marginale sau complet inexistente. Cei care se califica pentru asistenta sociala pe baza testarii mijloacelor, primesc si alte forme de sprijin in bunuri sau servicii: servicii medicale, ajutor pentru chiria si intretinerea locuintei, alimente etc.;

servicii sociale reziduale - oferite gratuit doar populatiei sarace. Ideea de serviciu social universal tinde sa fie abandonata;

somajul trebuie lasat sa evolueze normal pana la punctul determinat de dinamica economiei. Orice interventie publica este considerata a fi in fapt contraproductiva.

Un asemenea tip de stat minimal al bunastarii il gasim in tarile anglo-saxone cu o puternica traditie liberala: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelanda. De asemenea il regasim in centrul orientarii neo-liberale care a dominat in anii 1980 scena politica din S.U.A. (Regan) si Anglia (Thatcher). Chile este de asemenea un exemplu in acest sens (prin constituirea unui guvern de uniune nationala in 1990 care a fost insotita de o relansare masiva a cheltuielilor sociale).

2) Modelul statului industrial de atingere a performantelor (sau "servitor") - incorporeaza un rol semnificativ al institutiilor bunastarii sociale ca ajutatoare economiei.

Acesta sustine ideea ca, nevoile sociale trebuie satisfacute in functie de merit, performanta a muncii si productivitate; bunastarea este subordonata structurii economice. Germania reprezinta un exemplu pentru acest model.

3) Modelul statului institutional redistributiv al bunastarii (universalist) - priveste bunastarea sociala ca o institutie majora integrata in societate, asigurand servicii universale in afara pietei, pe principiul necesitatilor.

Acesta se adreseaza intregii colectivitati, fiind deci universalist. Universalitatea are aici doua sensuri:

a)      sunt obiect al politicii de bunastare toti membrii colectivitatii;

b)      toate sferele vietii umane sunt puse sub semnul bunastarii.

Acest tip de stat al bunastarii are urmatoarele caracteristici:

obiectivul primordial nu este suportul celor in saracie absoluta, ci micsorarea inegalitatilor sociale. Proportia transferurilor sociale de la cei bogati la cei saraci este mai accentuata decat in statul minimal;

suport financiar pentru intreaga populatie, in masura in care o nevoie speciala apare: sistem de pensii, de asigurari de boala, incapacitate de munca, alocatii pentru copii etc.;

servicii sociale universale: educatie, asistenta medicala, cultura, alte tipuri speciale de servicii sociale;

angajarea activa a statului in crearea de locuri de munca; se tinde spre ocuparea deplina a fortei de munca;

angajament pentru asigurarea unui standard de viata decent pentru intreaga colectivitate; obiectivul este eliminarea saraciei relative, nu doar a celei

impotriva saraciei se utilizeaza un sistem de securitate sociala cu mai multe niveluri. La un prim nivel sunt diferite forme de sprijin social universal: pensii, ajutor de somaj, alocatii pentru copii, servicii sociale de diferite tipuri. La al doilea nivel se plaseaza reteaua ultima de securitate sociala, bazata pe testarea mijloacelor. Daca in statul minimal acest sistem este central, tinzand sa absoarba in el toate celelalte forme de sprijin social, in sistemul universalist, al bunastarii colective, asistenta bazata pe testarea mijloacelor este marginala si se manifesta tendinta de a-i reduce si mai mult rolul;

pentru a realiza obiectivele sale sociale, fiscalitatea este ridicata si in mod complementar cheltuielile sociale publice sunt ridicate.

Tari ca Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Austria reprezinta exemple de astfel de state ale bunastarii.

Clasificarea lui Titmuss este folositoare, insa ca tipologie a statului bunastarii este criticata, deoarece statele bunastarii actuale cuprind elemente din toate cele 3 modele. In practica, aceasta clasificare este utilizata pentru a sprijini parerile privind evolutia statului bunastarii pornind de la modelul rezidual, trecand printr-unul industrial al atingerii performantelor, catre unul de tip institutional.

Palme (1990) modifica abordarea lui Titmuss facand o distinctie cuadrupla intre diferitele feluri de sisteme. Clasificarea sa cuprinde urmatoarele sisteme:

sistemul institutional, care impune atat satisfacerea nevoilor de baza cat si existenta unui anumit grad de redistributie;

sistemul rezidual, preocupat numai de nevoile de baza;

sistemul cetatenesc, preocupat de siguranta fundamentala a tuturor cetatenilor;

sistemul "meritului in munca", dupa care beneficiile sunt legate de statutul profesional si rezultatele obtinute.

In functie de aceasta structura. Palme clasifica sistemul pensiilor din Suedia drept un sistem "institutional", Germania ca pe un sistem de tipul "meritului in munca", iar Franta, Marea Britanie si S.U.A. sunt considerate sisteme de tip "rezidual". Australia, unde pensiile sunt fundamentate pe un control al venitului si Danemarca, care prezinta multe asemanari cu Suedia, sunt clasificate drept exemple ale modelului "cetatenesc".

Aceasta este o interpretare cat se poate de particulara, insa ea ajuta la ilustrarea ambiguitatilor considerabile ce se ivesc in interpretarea sistemelor.

Prezentam in continuare doua tipologii contemporane care incearca sa redreseze neajunsurile celor anterioare.

Goran Therbon, in studiul sau asupra statului bunastarii, considera ca exista diferente importante in cadrul statelor bunastarii moderne. El organizeaza clasificarea statelor bunastarii avand in vedere 2 dimensiuni:

nivelul garantarii drepturilor sociale;

orientarile catre piata fortei de munca si ocuparea deplina.

De aici rezulta 4 categorii de state:

State ale bunastarii puternic interventioniste - politica sociala extinsa, angajament puternic de ocupare deplina; exemple de astfel de state sunt: Suedia, Norvegia, Austria, Finlanda;

State ale unei slabe bunastari de tip compensatoriu - drepturi sociale generoase, angajamente reduse privind ocuparea deplina; exemple de astfel de state sunt: Belgia, Danemarca, Olanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia;

State ale bunastarii reduse, orientate insa catre ocuparea deplina drepturi sociale limitate, dar un angajament institutional catre ocuparea deplina; exemple de astfel de state sunt: Elvetia, Japonia;

State ale bunastarii reduse, orientate catre piata - drepturi sociale limitate, angajament scazut catre ocuparea deplina; exemple de astfel de state sunt: Austria, Canada, S.U.A., Marea Britanie, Noua Zeelanda.

Clasificarea lui Gosta Esping-Andersen (1990) se opune celei anterioare prin organizarea "gruparilor de regim" a statelor bunastarii. Luand in considerare o serie de caracteristici structurale ale statului bunastarii - gradul de acces universal la beneficii, gradul de diferentiere a beneficiilor sociale pentru diferite grupuri, raportul dintre sistemul de pensii privat si public - autorul grupeaza diferitele state ale bunastarii in jurul a 3 tipuri de regimuri ideale, standard:

Statul liberal al bunastarii dominate de logica pietei. Sistemul "stigmatizant" al asistentei sociale, bazat pe testarea mijloacelor, are un rol central; beneficiile, asigurarile sociale sunt modeste; sistemele private de asigurari sunt sprijinite puternic de catre stat. Regimurile liberale sunt caracterizate printr-o absenta relativa a mobilizarii politice atat de stanga (mobilizarea politica a clasei muncitoare), cat si de dreapta (mobilizarea social-politica de tip catolic sau absolutist). Exemple: S.U.A., Canada, Australia, Japonia, Elvetia;

Statul conservator / "corporatist" al bunastarii. Organizarea corporatista si etatismul sunt puternic accentuate; asigurarile sociale sunt promovate atat in raport cu asistenta sociala bazata pe testarea resurselor individuale, cat si cu beneficiile private, insa intr-o modalitate care mentine diferentele de clasa si de statut social; in consecinta, redistributia prin sistemul beneficiilor sociale este redusa. Aceste regimuri se caracterizeaza printr-o traditie catolica conservatoare, sau printr-o traditie a statului autoritar. In multe cazuri, regimurile corporatiste sunt modelate de biserica, iar acest fapt determina atitudinea lor conservatoare fata de familie si sustinerea principiului de subsidiaritate (in care statul ar trebui sa suporte si sa ofere numai acele forme de bunastare pe care alte institutii intermediare - in special biserica - sunt incapabile sa le asigure). Exemple: Austria, Franta, Germania, Italia, Belgia;

Statul social-democratic al bunastarii (socialist). Este caracterizat prin universalism si subminarea pietei. Este considerat un stat al bunastarii care ar putea promova o egalitate a celor mai inalte standarde, mai degraba decat o egalitate a nevoilor minime. Beneficiile sunt divizate in raport cu castigurile, insa aceasta este o cale de garantare a suportului universal de participare printr-un sistem de asigurare universal. Spre deosebire de alte regimuri, statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un mijloc principal de respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetatenilor sai. Acesta este atasat principiului ocuparii depline, de vreme ce costurile enorme ale mentinerii unui stat al bunastarii solidar, universalist, pot fi optimizate numai prin implicarea in munca a majoritatii populatiei, existand cat mai putine posibilitati de trai in afara transferurilor sociale. In consecinta, acest regim promoveaza un inalt grad de egalitate sociala. Acest tip de stat este caracterizat printr-o mobilizare importanta a salariatilor si prin implicarea activa a partidelor social-democratice in guvernare, pe baza unei largi coalitii. Exemple: Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda.