DEVIANTA SI DELINCVENTA

Termenul de devianta nu este utilizat de multa vreme. Aparut in sociologia americana la inceputul anilor '50, desemneaza comportamentele (individuale si colective) care, indepartandu-se de norma, creaza disfunctii si atrag o sanctiune. Definit ca un tip de comportament, care se opune celui conventional sau conformist, devianta cuprinde nu numai incalcarile legii (infractiunile sau delictele), ci orice  ,,deviere''  (abatere) de la regulile de convietuire si imperativele de ordine ale unei forme de viata colectiva (societate, grup, organizatie, institutie, cultura, subcultura. In acest sens, devianta cuprinde o gama larga de acte sau conduite :

excentrice sau bizare, prin adoptarea unei tinute insolite, a unui limbaj sau gest neconformist, incompatibile cu ,,codurile'' culturale ale grupului sau societatii ;

imorale, care nu sunt intotdeauna sanctionate de lege : indecenta, obscenitatea, actele care sfideaza morala publica;

cele cu caracter antisocial (actele infractionale sanctionate de normativul penal) sau asocial (bolile psihice).

Devianta (concept sociologic) se distinge insa de anormalitate (notiune psihopatologica), care caracterizeaza incapacitatea individului, acceptata si validata din punct de vedere medical, de adaptare la experientele vietii sociale si de exercitare adecvata a rolurilor sociale. Avand in vedere diversitatea normelor si regulilor sociale, se poate considera ca :

orice individ, intr-o anumita perioada a vietii sale (copilarie, maturitate, batranete), transgreseaza norma de conduita, devenind ca urmare ,,deviant";

nu orice act sau comportament, care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind deviant (inovatorii, de exemplu, pot utiliza mijloace neconventionale, adeseori ilicite sau ilegitime, dar mult mai eficace decat cele obisnuite sau institutionalizate) ;

devianta reprezinta o notiune relativ echivoca, deoarece ceea ce este considerat ca legal sau blamabil nu este totusi fixat o data pentru totdeauna, ci variaza in functie de tara si de epoca. Evolutia  ,,reprezentarilor''  referitoare la nebunie sta marturie (Ferrol, 1998). In timp ce in evul mediu, nebunul regelui era autorizat sa spuna adevarul, luandu-l in ras, in sec. al XIX-lea, abordarea medicala este la loc de cinste,  azilul devine un loc de indepartare si de vindecare.

Un alt exemplu sugestiv, de variabilitate a legii in functie de perioade istorice diferite il ofera Legea prohibitiei in S.U.A. aparuta, ca un efect al presiunilor normative puritaniste (abstinenta ca  ,,simbol al clasei mijlocii'' ) si care a avut ca efect cresterea gangsterismului si a crimei organizate. Reglementarile prohibitive ale producerii si comercializarii alcoolului in America anilor 1920-1933, au reprezentat o dovada elocventa a relativismului criteriilor legale, in baza caruia o conduita sau un act poate fi incriminat sau dezincriminat.     

In Romania un exemplu similar il reprezinta, in prezent, trecerile frauduloase ale frontierei. Scos de sub incidenta normelor penale, imediat dupa evenimentele din decembrie 1989, actul ilicit de parasire a tarii, fara forme legale, a fost ulterior reincriminat (desi mai putin sever), ca tip de contraventie sanctionata cu amenda.

Epocile istorice inverseaza, adeseori, criteriile de apreciere a deviantei, astfel ca in anumite perioade, unele acte sau conduite considerate ca fiind morale ori normale, pot deveni in cursul timpului morale, deviante sau delincvente.

Luarea in considerare a acestei relativitati culturale nu trebuie sa ne faca sa pierdem din vedere esentialul : actul deviant, ne reaminteste Durkheim, corespunde unei ,,rani a constiintei colective,, si se intilneste in toate societatile, indiferent de gradul lor de dezvoltare. A pretinde alceva ar insemna sa dam dovada de naivitate sau nerealism.

Variabilitatea modurilor de apreciere a conduitelor deviante si delincvente in functie de epoca sau tara face sa deosebim :

devianta ,,negativa'' (echivalenta cu incalcarea ordinii sociale), manifestata atunci cand actiunile indivizilor depasesc limitele institutionale (socialmente) acceptabile de toleranta ;

devianta ,,pozitiva'' (echivalenta cu schimbarea sociala), manifestata atunci cand aceste actiuni pun sub semnul intrebarii fundamentele, ordinea sociala existenta. Aceasta permite afirmarea unei noi ordini sociale cu noi reguli si mijloace de realizare a scopurilor.

Aceasta distinctie permite recunoasterea faptului ca devianta nu are numai caracter distructiv, dar si constructiv, in masura in care :

ofera o ,,supapa de siguranta'' membrilor societatii, prin prevenirea acumularii excesive de nemultumiri, tensiuni ori conflicte, care ar putea ameninta ordinea sociala ;

mobilizeaza resursele colectivitatii, contribuind la afirmarea si intarirea valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim) ;

stimuleaza schimbarea sociala, prin punerea la indoiala a legitimitatii normelor, redefinirea regulilor sociale si modificarea rolului mijloacelor de control social.

Incalcarea ansamblului de conduite ocrotite de norma penala se circumscrie ariei de delincventa, din care cea juvenila are o cota insemnata. Delincventa juvenila a fost si continua sa fie analizata diferentiat de la o societate la alta, ceea ce consituie premisa a numeroase teze, orientari, paradigme, si teorii explicative, unele care se exclud, iar altele care completeaza reciproc. Scopul este acelasi, identificarea si evaluarea cauzelor si a mecanismelor de baza care determina producerea unor fapte si manifestari cu caracter penal in randul tinerilor. Din acest set de teorii vom incerca sa enumeram succint pe cele reprezentative :

5.1Teorii care accentueaza importanta cauzelor individuale, de factura embriogenetica

In aceasta categorie se aliniaza teoriile conditionarii si teoriile constitutionale, care atesta faptul ca exista persoane cu o predispozitie genetica spre delincventa.

q           Teoria conditionarii, fundamentata de Eysenk in 1964, pleaca de la afirmatia ca exista diferente individuale ale proprietatilor fiziologice si corticale, cum este cazul rapiditatii cu care apare inhibitia corticala. Din aceasta perspectiva se diferentiaza doua categorii de subiecti : prima, cei de tip CIR (cortical inhibition rapidly), a caror inhibitie corticala este rapida si care resimt in mod subiectiv mai putin stimularea, iar a doua, cei de tip CIS (cortical inhibition slowly), la care inhibitia corticala apare mai incet si care resimt subiectiv mai mult stimulul. Aceasta diferentiere va face ca la indivizii de tip CIR, inhibitia corticala sa apara mult mai repede in timpul asocierilor, iar conditionarea va apare mai incet. Ei vor fi in mod inadecvat socializati, iar societatea va esua in tendinta de a le transmite si impune valorile sale.

Primii reprezinta indivizii care cauta stimulul si ca urmare mananca si beau mai mult, prefera petrecerile si au un apetit sexual crescut. In cea de a doua categorie intra indivizii care de obicei ,,evita stimulul'' si care au caracteristici opuse fata de prima categorie.

In conceptia lui Eysenk, internalizarea normelor sociale, este un reflex conditionat. De aceea , tipul CIR, care se plictiseste foarte repede si pentru care timpul se scurge incet, va incerca sa gaseasca noi surse de stimulare, incalcand de multe ori legea. Indivizii de tip CIR sunt asociati cu extroversia, iar cei de tip CIS cu introversia. Dupa Eysenk deci, cei care comit fapte criminale sunt mai extrovertiti decat cei care nu sunt implicati in activitati ilegale.

q           Teoria constitutionala, fundamentata de Wiliam Sheldon in 1942, sustine existenta unei corelatii intre anumite caracteristici fizice si caracteristicile temperamentale. Pe baza a trei dimensiuni scalate, folosite in masuratorile a cateva sute de subiecti, el contureaza patru tipuri constitutionale sau somatotipuri : endomorf (viscerotonic,cu corp moale, rotund si gras), mezomorf (somatotonic, ce beneficiaza de un corp atletic, puternic si musculos), ectomorf sau echilibrat (cerebrotonic, cu corp lung, slab si muschi slab dezvoltati).

Concluzia cercetarilor sale este ca, persoanele cu structura fizica mezomorfica, au fost implicate in proportie de 60,1% in actiuni criminale. La aceeasi concluzie ajunge si Eleonor Glueck (1950, apud. Mitrofan, 1992).

Concluziile lor trebuie privite cu multa precautie, deoarece fizicul singur, nu poate exlica in mod adecvat comportamentul delincvent. Este destul de posibil, ca in copilarie, structurile mezomorfice sa fi folosit mai mult mijloace agresive si fizice pentru a-si atinge scopurile. Fiind recompensati pentru acest tip de comportament, ei s-ar putea sa persiste in terorizarea altora cand sunt adulti (Mitrofan, 1992).

Teorii care supraliciteaza importanta cauzelor individuale de factura psihologica.

Acestea se intemeiaza pe observatiile ca unii tineri, devianti sau delincventi, au diferite tulburari de personalitate si adopta atitudini de negare a valorilor si normelor recunoscute de societatea adultilor. Din aceasta categorie fac parte : teoria agresivitatii innascute si teoria rezistentei la frustrare.

q           Teoria agresivitatii

Ideia ca agresivitatea este o trasatura innascuta a fost formulata pentru prima data de Sigmund Freud si dezvoltata mai tarziu de K. Lorenz, respectiv J.E. Eibesfeldt.

In conceptia lui Freud, violenta nu este doar o problema colectiva. Stapanirea agresivitatii este la fel de mult o problema personala, pe cat este una de grup. Nimic nu structureaza mai mult viata oamenilor decat nevoia de a directiona agresivitatea spre interior, violentandu-ne pe noi insine astfel incat sa putem trai cu ceilalti.

Freud a recunoscut prezenta pulsiunii mortii in actiunile agresive, distructive, indreptate sau catre imprejur sau impotriva persoanei cuiva.

Notiunea de pulsiune a mortii, introdusa de Freud (1920) in Dincolo de principiul placerii si constant reafirmata de el pana la sfarsitul operei, nu a reusit sa se impuna discipolilor si posteritatii in aceeasi masura ca majoritatea aporturilor sale conceptuale; ea ramane una dintre notiunile cele mai controversate.

Pulsiunea mortii sau thanatos semnifica atat distrugerea, cat si autodistrugerea. In mitologia greaca, Thanatos este fratele geaman al lui Hypnos, somnul.

In tezele lui Freud, pulsiunea mortii reprezinta tendinta fundamentala a oricarei fiinte vii de a reveni la starea anorganica. " Astfel, daca admitem ca fiinta vie a aparut ulterior anorganicului si s-a ivit din el, pulsiunea de moarte este in concordanta cu formula dupa care o pulsiune tinde sa se intoarca la o stare anterioara''. Din aceasta perspectiva, "oricare fiinta vie moare in mod necesar din cauze interne". La fiintele pluricelulare, ". libidoul intalneste pulsiunea de moarte sau de distrugere, care domina in ele si care tinde sa dezintegreze acest organism celular si sa conduca fiecare organism elementar (fiecare celula) la starea de stabilitate anorganic. El are nevoie sa faca inofensiva aceasta pulsiune distructiva si sa se debaraseze de ea, deviind-o in mare parte spre exterior, dirijand-o impotriva obiectelor lumii exterioare pe mult timp, cu ajutorul unui sistem organic particular, musculatura. Aceasta pulsiune se numeste atunci pulsiune de distrugere, pulsiune de dominatie, vointa de putere. O parte a acestei pulsiuni este plasata direct in serviciul functiei sexuale, caz in care ea are de jucat un rol important. Acesta este sadismul propriu-zis. O alta parte nu urmeaza aceasta deplasare spre exterior ; ea ramane in organism, unde este legata libidinal. In ea trebuie sa recunoastem masochismul originar, (,,erogen ") .

In "Dincolo de principiul placerii ', Thanatos este intors asupra lui insusi. Ceea ce l-a inspirat pe Freud nu este marea distrugere a primului razboi mondial, ci compulsia unui baietel, ce repeta un simplu joc, (aruncand ceva din patutul sau si tragandu-l inapoi). De ce oare, se intreaba Freud, oamenii repeta experiente neplacute, revazandu-le mereu si mereu in mintile lor, traducandu-le in act, adeseori in forme simbolice ? Nu incalca asta oare principiul placerii ?

S-ar putea sustine, dupa cum Freud recunoaste, fenomenul compulsiei la repetitie provine din incercarea de a domina o experienta traumatica, in acest caz fiind vorba de plecarea mamei. Dar, adauga Freud, pare sa existe o motivatie mai adanca. Compulsia la repetitie este ea insasi expresia unei pulsiuni de a restabili starea primordiala a lucrurior, adica nefiinta. Starea cea mai timpurie este fiinta anorganica.

Din aceasta perspectiva, ne luptam si ne ucidem unii pe altii nu pentru ca violenta ne satisface, ci pentru a fi lasati in pace sa murim la timpul nostru propriu.

Nu exista nici un cuvant in 'Dincolo de principiul placerii' despre satisfacerea unei pulsiuni agresive de dragul ei insesi. In schimb, agresivitatea are o functie duala :

de a proteja calea proprie organismului catre moarte;

de a abate pe o perioada de timp energia lui Todestrieb in exterior, astfel incat sa nu distinga organisme prea diverse.

Daca agresivitatea care inconjoara lumea este tema lucrarii 'Discomfort in cultura', solutia este sa indrepti agresivitatea spre interior. Aceasta directionare launtrica nu are nimic de a face cu deturnarea spre interior a Thanatos-ului. In schimb, agresivitatea indreptata spre interior este sursa supraeului, constiinta eliberarii de intreaga agresivitate pe care cineva ar fi vrut sa o indrepte catre tata si catre ceilalti, dar intoarsa impotriva lui insusi .

Acesta este discomfortul culturii, pretul pe care trebuie sa-l plateasca o lume de lupi pasnici, fiecare lup violentandu-se perpetuu pe sine pentru a nu-i violenta pe cei pe care ii iubeste sau cu care trebuie sa traiasca. Civilizatia este agresivitatea indreptata impotriva sinelui (adica, impotriva constiintei), ca alternativa la razboiul tuturor impotriva tuturor. Supraeu sau supra-stat, acestea sunt alegerile cu care traim. Orice alta alegere inseamna sa mori.

Cu siguranta, supraeul se foloseste de pulsiunea de moarte pentru a-si realiza actiunile de pedepsire, devenind o "pura cultura a pulsiunii de moarte", dupa cum afirma Freud cand discuta melancolia. Pentru Freud, supraeul este compromisul structural facut pulsiunii de moarte de catre dorintele conflictuale ale tanarului baiat : sa-si posede mama, sa-si distruga tatal, sa traiasca si sa ramana intreg.

Supraeul este prezent in orice moment in care este implicata agresivitatea, primind semnale de la fantasmele inconstiente, pedepsindu-ne pentru visele noastre, dar cautand nici mai mult, nici mai putin decat sa ne domine "ca o garnizoana intr-un oras cucerit" , dupa cum spune Freud.

La Freud intalnim o teorie tripartita a pulsiunilor, dualismul fiind mentinut doar prin divizarea cursului vietii in doua:

eros contra agresivitate la inceputul vietii;

eros contra thanatos la sfarsitul ei.

Motivul pentru care Freud nu a unit agresivitatea si thanatosul este evident: telul acestui Thanatos este sa desfiinteze structurile si combinatiile, transformand organicul in anorganic. Thanatosul nu are nici un obiect. El cauta, chiar literal, nimicnicia, nimicul.

De vreme ce thanatos nu are alt obiect decat pe sine insusi, el nu poate fi defel cealalta jumatate a agresivitatii, iar teoria dualista a lui Freud despre pulsiuni trebuie sa fie, oricum, nu deplin coerenta .

Obiectul lui Thanatos este umbra. Ceea ce cauta Thanatos-ul nu este disolutia ca atare, ci disolutia granitelor, a distinctiilor. Din aceasta perspectiva, Thanatos cauta nu nimicnicia, ci desfiintarea separatiei, adica unirea. Ceea ce vrea sa distruga thanatos-ul nu sunt legaturile, ci granitele. Iar asta ar avea ca rezultat nu doar disolutia, ci unirea, unirea ca disolutie a distinctiilor. Faptul de a intelege telul Thanatos-ului ca unire justifica apropierea dintre Thanatos si Eros, modul in care principiul nirvana ce motiveaza Thanatos-ul, motiveaza de asemenea si principiul placerii. O pulsiune de moarte care urmareste disolutia sinelui prin unirea cu o alta viata este o astfel de contradictie si nu atat de contradictorie precum toate acestea. O pulsiune de moarte care urmareste propria moarte prin uciderea altuia este una putin mai contradictorie. 'Ucigandu-l pe Jim, m-am ucis pe mine insumi' , este ceea ce a spus cineva care si-a ucis iubitul, scriind-o pe hartia pe care i-a agatat-o de piept inainte de a chema politia.

Avantajele practice ale intelegerii lui Thanatos sau nazuind catre unire : explica experienta violentei afective.

O astfel de formulare explica mai adecvat ura din spatele acestei violente. Ura cauta sa-si distruga obiectul mereu si pentru totdeauna, astfel incat sa nu fie nevoita sa ramana singura. Acesta este telos-ul lui Thanatos, ura care leaga sinele de obiectul sau intr-o infinitudine a distrugerii, nirvana in taramul violentei.

Violenta si ura

Pentru a ilustra cum arata Thanatos-ul in spatiul erosului, cautarea nirvanei marcata de colapsul oricarei distinctii dintre dragoste si ura, relatam o intamplare nefericita din incinta unui camin al Universitatii Harvard.

In dimineata zilei de 28 mai 1995, Sinedu Tadesse, studenta la Harvard, si-a injunghiat colega de camera, Trang-Ho, de 45 de ori in timp ce Trang dormea in dormitorul lor de la Harvard (apud. Elliot, 1999). Pana cand a sosit politia, Sinedu s-a spanzurat in baie. Spre deosebire de cei mai multi dintre criminali, studenta etiopiana a lasat in urma un jurnal detaliat al starilor sale emotionale din anii care au condus la crima.

Spre deosebire de colega sa de camera, Sinedu nu era o studenta simpatizata. Ea a avut dificultati in privinta gasirii unei colege de camera si a fost in culmea fericirii cand Trang-Ho a fost de acord sa stea cu ea. Dar ele nu s-au impacat si Trang isi cauta o alta colega de camera. Sinedu a considerat ca aceasta umilinta este intolerabila : 'Stii de ce ma tem ? Ma tem ca acest sentiment umilitor care ma insoteste. va face ca lucrurile astea legate de colega mea de camera sa nu mearga cum trebuie, astfel incat sa nu-mi pot tine fruntea sus si sa nu pot vorbi cu mandrie despre asta '. Daca ar fi fost in stare, Sinedu ar fi provocat acest sentiment umilitor in colega sa de camera, astfel incat pozitiile lor sa poata fi inversate, Sinedu fiind cea puternica si fericita. Dar Sinedu stia ca este imposibil. 'Situatiile noastre nu se vor inversa niciodata, incat sa fiu eu cea puternica si ea cea slaba. Ea va trai confortabil in caldura si sprijinul familiei ei, in timp ce eu plang singura in frig'. Situatia a fost inrautatita, sau cel putin a devenit mai patetica, datorita modului in care multi dintre colegi pareau sa le confunde, privindu-le ca pe niste colege exotice non-occidentale virtual identice. 'Relatiile mediatice le-au facut sa para gemene : simpatice, micute, harnice, nascute in strainatate, studente fruntase '. Chiar si la slujba funerara, pastorul de la Harvard nu parea sa distinga intre victima si calau, referindu-se la ambele ca victime, cerandu-i Domnului sa le ierte pe amandoua .

Nefiind in stare sa devina Trang-Ho, Sinedu a decis sa se sinucida, luand-o pe Trang-Ho cu ea. Doar asta i-ar fi putut hrani ura. "Pentru a scapa, calea cea proasta cred ca e sinuciderea, iar calea cea buna este uciderea, savurandu-le frica, si apoi sinuciderea. Dar stii ce m-ar supara cel mai mult, sa nu fac nimic".

In nuvela Immortality a lui Milan Kundera (1990), un personaj afirma ca ,,ura ne prinde in capcana legandu-ne prea tare de adversarul nostru' .

Ceea ce Kundera nu intelege, sau poate doar personajul sau, este ca asta e doar ceea ce este dorit, ura avand in mare parte aceeasi functie ca si iubirea, permitandu-ne sa fim prinsi in capcana cu celalalt, in timp ce luptam impotriva lui, permitandu-ne sa pretindem ca ceea ce dorim este fim liberi, dar fara ca vreodata sa ne dam vreo sansa pentru asta.

Ura culmineaza in violenta subita atunci cand individul care uraste revine brusc si tardiv la realitate, recunoscand ca unirea dorita intens este imposibila. In acel moment, oricum, cel care uraste a abandonat atat de mult din el insusi dorintei de a fi celalalt, incat nu mai exista cale de intoarcere, nici un sine suficient la care sa se intoarca, ci doar satisfactia perversa ca cel care este urat va avea parte de distrugere.

Ura din spatele violentei afective este calea catre unire, o relatie fierbinte intr-o lume cruda. Violenta afectiva cauta sa se uneasca cu celalalt, prezervand relatia in absenta celuilalt, fara a-si face griji in privinta realitatii celuilalt.

Violenta afectiva urmareste sa controleze abandonarea, distrugandu-l pe celalalt astfel incat acesta sa nu-l poata parasi. In adancul sufletului exista o mica diferenta intre parasire si abandon. Mica diferenta, dar in acelasi timp imensa : diferenta dintre control si absenta lui. Nu este o intamplare ca toti prizonierii si 'criminalii cu premeditare', asa cum a demonstrat-o experienta clinica si testele psihologice au dovedit ca aveau nevoi puternice de dependenta.

q           Teoria rezistentei la frustrare

A fost elaborata de W.C. Reckless (1961) si incearca concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic. Conform acestei teorii, la baza protectiei individului impotriva agresivitatii si frustrarii stau doua structuri: cea interioara, de natura psihica si cea externa, de natura sociala. Structura externa este alcatuita din grupurile sociale la care tanarul participa si este socializat (familie, vecinatate, prieteni etc.) si care ofera posibilitatea dobandirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificarii cu grupul s.a.. Structura interioara dobandeste importanta in anumite momente, reprezentand o adevarata ,,matrice'', care singura tanarului constiinta identitatii de sine in raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientarii spre scopuri dezirabile si toleranta la frustrare.

Acordand un rol precumpanitor structurii interne de rezistenta, Reckless considera ca elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personalitate si de predictie, ceea ce reprezinta un mijloc de prevenire a aparitiei sentimentului de frustrare-agresivitate, la randul sau, de acte deviante si delincvente (Mitrofan, 1992). Spre deosebire de teoriile psihologice, el nu accepta ideea unei legaturi directe intre frustrare si agresivitate, ca factori principali in etiologia actului deviant. Alti autori considera ca manifestarile delincvente se datoreaza, in mare masura, capacitatii reduse a indivizilor de depasire a situatiilor de frustrare.

Starea de frustrare apare atunci cand subiectul isi refuza sau i se refuza satisfacerea unei cerinte pulsionale (Laplanche, 1994). Fiecare individ are o anumita capacitate de a surmonta o situatie de frustrare, fara a face apel la mijloace inadecvate, numita ,,toleranta la frustrare'' . Frustrarea poate actiona fie ca element favorizant stimulator, fie ca frana in realizarea scopurilor personale, cu mijloace licite sau ilicite.

Problema raporului frustrare-agresivitate se pune sub doua aspecte

frustrarea prin ea insasi, nu declanseaza un comportament agresiv, ci suscita, mai degraba, o stare de anxietate si de tensiune afectiva, care poate declansa sau nu reactia agresiva;

nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrari, identificandu-se in patologia individuala cazuri de agresivitate constitutionala (in epilepsii, paranoia), accidentala sau castigata.

In cazul adolescentilor si al tinerilor, agresivitatea nu trebuie inteleasa ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delincvent. Ea trebuie vazuta ca o incercare a lor de descoperire a propriei identitati si chiar de formare a unei atitudini combative, necesara pentru a-si dobandi statusul adecvat in societatea adultilor. Agresivitatea acestora poate evolua spre devianta numai atunci cand tanarul realizeaza ca atat atitudinea, cat si comportamentul sau nu sunt acceptate de societate. In acel moment, tanarul va respinge sau va contesta modelele conventional-traditionale, prin parasirea si abandonarea mediului familial sau scolar. Apoi, se asociaza acelor grupuri de referinta care ii asigura suportul emotional si securitatea afectiva, indiferent prin ce mijloace de reusita.

q           Teoria controlului psihosocial

Formulata pentru prima data de Hirschi (1969), aceasta teorie sustine ca tendinta indivizilor este de a devia comportamentul de la norme, in mod normal si constant. Ei se vor comporta frecvent antisocial daca nu sunt sustinuti si formati in a evita aceasta tendinta. Daca legaturile individului cu societatea sunt puternice, atunci probabilitatea de a se conforma legilor este mai mare, iar daca legaturile slabesc, probabilitatea violarii normelor va creste.

Se spune ca legatura fiecarui individ cu societatea este ghidata de patru elemente, si anume:

atasamentul fata de persoane conventionale, ce reprezinta un mijloc de actiune criminoinhibitiva. Un individ atasat de altii, va lua in consideratie atat efectele comportamentului sau, cat si efectele comportamentului celorlalti asupra sa, in timp ce un individ neatasat de nici o fiinta umana se va gandi numai la sine;

obligatia fata de comportamente conventionale. Astfel, o persoana care a investit timp si energie in propria educatie, in propria slujba are legaturi mai puternice cu societatea, decat cei care au o investitie conventionala mai mica. Prin urmare, din aceasta ultima categorie se racoleaza cei mai multi delincventi sau criminali;

implicarea in activitati conventionale, micsoreaza posibilitatile temporale si energetice de angajare in activitati orientate catre scopuri neconventionale;

convingerea individului ca trebuie sa se subordoneze societatii. Neacceptarea legitimitatii societatii in a formula norme si cerinte, va determina implicarea intr-o mai mare masura in directia violarii lor.

Controlul formal, pe care il exercita societatea prin intermediul legilor, face trecerea de la controlul coercitiv (de tipul regimului totalitar) la cel informal. Controlul informal se realizeaza, mai ales, la nivelul rolurilor sociale dintr-un sistem si devine manifest in cadrul interactiunilor interumane. El este rezultatul interiorizarii sistemului de norme, de modele comportamentale si atitudini tipice pentru o societate.

La limita, controlul informal se manifesta ca autocontrol, respectiv ca reglementare rationala de catre o persoana, prin efort constient sau voluntar, a propriilor comportamente si relatii (Mitrofan, 1992). In explicarea cauzelor criminalitatii, pornind de la autocontrol a fost formulata teoria infranarii.

q           Teoria autocontrolului sau a infranarii

Formulata de Walter Reckless (1961), aceasta teorie impleteste mai bine cele doua cauze, psihologica si sociala. In conceptia acestui autor, comportamentul criminal este influentat de o serie de factori, cum ar fi:

factori de presiune sociala: conditiile economice si de locuit precare, statut social scazut, lipsa oportunitatilor, conflicte familiale;

factorii de presiune ce actioneaza ca factori de atragere si care abat individul de la normele acceptate: companionii rai, subcultura delincventa si criminala, grupurile deviante;

infranarea exercitata de grupurile din imediata vecinatate a individului, (adica familia, prietenii etc.), care pot inhiba, mai mult sau mai putin, actiunile deviante;

infranarea interna, ca produs al unei bune internalizari a normelor sociale

presiunile dinlauntrul fiintei individului: tensiuni interne, ostilitate, agresivitate, puternice sentimente de inadecvare si inferioritate etc.

Dupa cum se observa, la extreme, se afla presiunile sociale si cele dinlauntrul individului. Desi orice om se afla la intersectia tuturor acestor factori, Reckless arata ca un copil ce se afla intr-o arie delincventiala in care infranarea externa este slaba, ramane nedelincvent daca infranarea interna este buna si functionala.

q           Teoria invatarii sociale

Conceptul de invatare sociala a fost introdus in sociopsihologie abia in deceniul al saptelea al secolului XX, de catre psihologii nord-americani Albert Bandura si Robert Walters, prin publicarea lucrarii lor comune ,,Invatarea sociala si dezvoltarea personalitatii''(1963). Acest concept se refera la modul de dobandire al experientei umane prin observare, mimare sau si imitatie a comportarii altor persoane sau, cum se mai spune azi, prin prin modelarea unor conduite ale altora (Tucicov-Bogdan, 1992).

Subiectii invatarii sociale pot fi indivizii, grupurile, organizatiile si chiar societatile integrale. Atunci cand grupurile, organizatiile si mai ales societatile sunt considerate ca subiect al invatarii, procesul este individualizat prin conceptul de invatare societala (Vlasceanu si Zamfir, 1993).

Fenomenul invatarii sociale este foarte cuprinzator si continuu, incepand din frageda copilarie si pana la cea mai inaintata varsta. De asemenea, aceasta se realizeaza in variate forme si la diferite moduri de evolutie, istorica, ontogenetica, profesionala, culturala etc., ale fiintei umane.

Bandura considera ca in dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de mecanisme precum imitatia si modelarea. Agresivitatea si dependenta pot fi invatate de la altii si vazand ce fel de recompense si de pedepse primesc acestia pentru actiunile lor. Raspunsurile care conduc la rezultate valoroase vor fi urmate cu mare probabilitate. Invatarea poate fi influentata si de situatia in care apar, sau de specificitatea formelor de intarire si recompensare.

Conform acestei teorii, indivizii nu se nasc cu repertorii performante ale comportamentului agresiv, ci ei trebuie sa le invete.

q           Teoria asocierilor diferentiale

Fundamentata de E.A. Sutherland (1966), aceasta teorie reprezinta o particularitate a teoriei invatarii sociale in studiul delincventei. Pleaca de la premisa ca experienta de viata a individului influenteaza comportamentul social, de mai tarziu, al acestuia.

Preocupat de institutionalizarea delincventei in zonele urbane, E.A. Sutherland considera comportamentul criminal conditionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului, de unde individul ,,absoarbe'' cultura si se conformeaza regulilor si normelor sociale legale (Petcu, 1999).

Teoria lui Sutherland pleaca de la premisa ca indivizii in viata sociala, atat tineri cat si adulti, se confrunta cu modele pozitive (conformiste) si negative (nonconformiste) de comportament si conduita care se invata in cadrul proceselor de comunicare si relationare sociala dintre indivizi si grupuri diverse. Cu alte cuvinte, socializarea intr-un sistem de valori, ce conduce la violarea legii sta la baza comportamentului criminal. Astfel, daca banul reprezinta o valoare pentru majoritatea indivizilor, unii il castiga in mod legal, iar altii folosesc mijloace ilegale. Ca urmare, crima nu va persista in absenta unei ,,subculturi delincvente''.

Principiile de baza ale asocierii diferentiale pot fi sintetizate astfel:

comportamentul criminal este invatat;

comportamentul criminal este invatat in interactiune cu alte persoane, in procesul comunicarii;

invatarea comportamentului criminal include, atat tehnicile comiterii crimei, cat si directionarea specifica a mobilurilor, trebuintelor, rationamentelor si atitudinilor;

influenta invatarii comportamentului criminal apare in cadrul grupurilor sociale familiale;

indivizii au sanse mari sa devina delincventi daca sunt confruntati mai mult cu modele criminale care nu accepta, nu recunosc sau nu respecta normele legale;

,,organizarea diferentiala'' a grupurilor sociale, face ca de cele mai multe ori, normele si valorile sociale sa nu fie cunoscute si receptate in totalitate de catre toti indivizii. Drept urmare, un individ se poate afla, la un moment dat, in fata unor reguli de conduita mai mult sau mai putin divergente, unele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferitele grupuri sociale cu care ele vin in contact. De aceea , desi el realizeaza care anume dintre conduite sunt considerate ,,bune'' si care ,,rele'' de catre un anumit grup social, prin ,,asociatie diferentiala'' va invata si asimila pe cele apartinand grupului cu care vine mai mult in contact, sau pe cele considerate ca fiind favorabile indeplinirii intereselor si scopurilor personale (Radulescu, 1990).

Teoria lui Sutherland a fost criticata deoarece ignora aspiratiile indivizilor, pe de o parte, si reduce mecanismul deviantei doar la procesul de ,,invatare sociala'' din cadrul unui grup restrans, pe de alta parte.

Cu toate aceste omisiuni, teoria respectiva isi gaseste o validitate partiala in domeniul delincventei juvenile. Ea ne arata ca pe parcursul socializarii treptate, tinerii asimileaza exigentele si interdictiile sociale, transmise de familie si scoala, dar pot invata anumite comportamente nonconformiste in cadrul grupului de prieteni sau stradal.

Teoria ,,asocierilor diferentiale'' poate fi folosita cu precautiile de rigoare si in explicarea procesului de ,,inductie negativa'', intalnit in institutiile de resocializare a minorilor delincventi. Aici, adolescentii internati pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorita contactului cu cei sanctionati pentru delicte grave si foarte grave, ,,invata'' pe parcurs o serie de tehnici delincvente, comitand, la randul lor, infractiuni cu grad sporit de periculozitate.

q           Teoria ,,dezorganizarii sociale''

Reprezentantii Scolii sociologice de la Chicago, C.R. Schaw si H.D. Mckay (1942), confruntati cu valul de criminalitate al societatii americane interbelice, au dat o interpretare pur sociologiaca a delicventei. Conform teoriei emise de ei, marile depresiuni economice si sociale, fenomenele de urbanizare si exod rural stau al baza genezei si dinamicii fenomenului delincvential.

Schaw si Mckay au observat ca in marile metropole americane, rata delincventei este mult mai ridicata, comparativ cu alte zone si orase care nu au cunoscut schimbari social economice si culturale spectaculoase. Procesele de dezvoltare si modernizare sociala au fost insotite de o crestere constanta a nivelului de delincventa, in special juvenila, datorita constituirii unor comunitati eterogene, cu grad scazut de structurare si coeziune sociala, in care controlul social a devenit difuz si ineficace. Acest lucru a facut ca, in principal, familiile imgrante sa nu-si poata indeplini adecvat functiile educative si socializatoare, ceea ce a condus la o slaba adaptare si integrare a copiilor si adolescentilor, marindu-le astfel ,,sansa'' de a deveni delincventi.

Cei doi autori ajung la concluzia ca delincventa juvenila este apanajul dificultatilor materiale, al contradictiilor si conflictelor individuale sau colective, cu care se confrunta adolescentii si tinerii, ce provin din familii caracterizate printr-un nivel scazut socio-economic si cultural, cu un numar mare de copiii si, in cadrul carora, nu se asigura o educatie si o socializare corespunzatoare. Delincventii minori domiciliaza, de regula, in zonele periferice si sarace ale marilor orase si provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detesta scoala si mediul scolar, au o slaba insertie scolara, ceea ce ii face, in final, sa fuga sau sa abandoneze scoala, asociindu-se in grupuri stradale deviante.

Solutia eradicarii delincventei ar consta, deci, in elaborarea si aplicarea unor masuri si solutii la nivel de comunitate si nu individual. Accentul ar trebui pus pe ameliorarea conditiilor economice, sociale si culturale din zonele, ariile si cartierele marginase.

q           Teoria ,,subculturilor delincvente" si a ,,grupurilor de la marginea strazii"

Aceasta teorie afirma necesitatea de a observa resorturile intime ale delincventei juvenile, din perspectiva particulara a ,,subculturilor'' existente in cadrul unei societati. Principalii reprezentanti ai acestei orientari (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger s.a.) considera ca subcultura reprezinta o subdiviziune a modelelor culturale la care participa o parte din grupurile sociale.

Aceste subculturi apar ca o reactie de protest fata de normele si valorile societatii, grupand indivizi care au sentimentul ca le sunt blocate posibilitatile si mijloacele de acces spre valorile si bunurile sociale. Orice subcultura isi adopta propriul set de norme si valori, diferit de cel al majoritatii societatii, uneori fiind chiar in contradictie cu sistemul de valori dominant.

Cohen (1972) arata ca principalul mecanism prin care aceste subculturi actioneaza asupra indivizilor este cel de socializare in grup, prin care se transmit si se invata diferitele procedee si tehnici delincvente. Cohen identifica chiar tipuri si nivele diferite de socializare. Astfel, in familie, copiii asimileaza prin intermediul parintilor, modele de valori si norme omogene coerente, in comparatie cu socializarea din scoala unde aceasta omogenitate dispare. In consecinta, sistemul de valori prin care sunt apreciate performantele scolare apartine classelor privilegiate, sau acelora care detin puterea. Supusi celor doua forme de socializare, familiala si scolara, copiii apartinand claselor privilegiate reactioneaza intr-un mod asemanator nevrozei, prin exteriorizarea frustrarii si asocierea in bande sau ,,subculturi'' delincvente. Deci, subcultura apare ca o reactie fata de valorile si normele clasei privilegiate.

F.M. Thraster (1927), preluand aceste idei, considera ca delincventa juvenila are ca sorginte bandele organizate, formate din tineri care se confrunta cu somajul, saracia si ocazii putine pentru distractie si recreere. Aceste bande functioneaza pe baza consensului intim al membrilor , stabilindu-si chiar un veritabil cod al ,,drepturilor si obligatiilor'' mutuale, diferit de cel al societatii globale. Reunind tineri care se confrunta cu probleme sociale asemanatoare (saracie, mizerie, somaj, inegalitate), aceste bande organizeaza actiuni ilicite, pentru a-si realiza scopurile si interesele, transformandu-se uneori in adevarate ,,subculturi criminale''.

O varianta a teoriei ,,subculturilor delincvente'', care incearca sa explice delincventa juvenila ca fiind un comportament ,,invatat'', este cel al ,,grupurilor de la marginea strazii'' sau a ,,societatii de la coltul strazii'', elaborata de W. F. White (Radulescu, 1990 ).

Majoritatea acestor grupuri sunt formate din colegi de scoala, clasa, strada, de cartier sau de oras. Tanarul care vine in contact cu aceste grupuri isi dezvolta limbajul, capacitatea si aptitudinile specifice lor, asimiland si interiorizand o serie de valori si norme specifice acestora. Unele din aceste grupuri pot avea o situatie periferica si marginala in societate, in interiorul lor predominand sentimentele de frustrare si insatisfactie sociala si individuala, de violenta si agresivitate. Ca urmare , aceste grupuri vor contesta normele si valorile societatii adultilor si isi vor elabora altele proprii, in care pevaleaza mijloacele ilicite pentru obtinerea bunurilor sociale. Periculozitatea acestor grupuri consta in aceea ca sunt alcatuite din tineri cu deficite serioase de socializare, care au abandonat scoala si au fugit de acasa, tineri fara serviciu si tineri care au suferit deja condamnari multiple.

Interesanta prin explicatii, teoria ,,subculturilor delincvente'' si a ,,grupurilor de la marginea strazii'' pacatuieste prin faptul ca supraliciteaza efectul ,,socializarii negative'' in grup si neglijeaza resorturile intime ale motivatiei individuale, in comiterea actului infractional.

q           Teoria ,,etichetarii sociale''

Explicitarea delincventei s-a facut, pana acum, fie din perspectiva culturii deviante (accentul fiind pus pe indivizi sau grupuri), fie din perspectiva culturii normative (accentul punandu-se asupra societatii). Punctul de vedere al subculturii deviante, a incercat sa surprinda resorturile delincventei juvenile din perspectiva particulara a indivizilor si grupurilor, calificandu-se drept problematice problemele sociale ale acestora. Punctul de vedere al culturii normative eticheteaza ca ,,problematic'' orice act care atenteaza la ordinea si stabilitatea sistemului social.

Reprezentantii etnometodologiei si interactionismului simbolic, H. Becher, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rubington, E. Goffman etc., considera delincventa nu ca o trasatura inerenta a unui anumit tip de comportament, ci ca o insusire conferita acelui comportament de catre grupul sau indivizii care detin puterea si care evalueaza conduita ca devianta (Radulescu, 1990).

Prin urmare, aceasta teorie realizeaza o distinctie intre prima devianta, adica comportamentul criminal manifest, si devianta secundara, sau reactia societatii asupra conduitei infractionale. Ipotezele acestei perspective sunt urmatoarele (apud. Mitrofan, 1992):

inainte ca unele persoane sa fie etichetate drept criminale, comportamentul lor trebuie sa fie observat, sau cel putin presupus a fi observat de catre societate;

observatia trebuie sa fie urmata de o reactie. Indivizii vor fi etichetati drept criminali numai daca societatea reactioneaza la presupusele infractiuni;

incercarea societatii de a eticheta indivizii drept criminali poate reusi sau esua;

rezultatul negocierii etichetari dintre societate si indivizi, implica mai mult decat calitatile actelor criminale presupuse. Caracteristicile presupusului violator, cum ar fi rasa, sexul sau statutul socio-economic, precum si climatul politic si social in care negocierea apare, vor influenta rezultatele;

daca efectele etichetarii sunt de lunga durata sau nu, constituie o problema negociabila, si ea depinde de reactiile indivizilor in raport cu etichetarea lor, de perceptiile sociale privind aceste reactii, si de amabilitatea societatii de a negocia.

Pornind de la aceste criterii, toreticienii etichetarii considera notiunea de devianta ca fiind ,,relativa si echivoca'', deoarece nici un act sau comportament nu este, prin el insusi, deviant, ci doar etichetat astfel din exterior. Importanta si semnificativa nu este incalcarea normei, ci ,,reactia sociala'' de aparare din partea societatii sau a anumitor grupuri, natura si intensitatea acestei reactii depinzand de o serie de factori, cum ar fi: puterea, clasa privilegiata, bogatia etc. De multe ori, cei care detin puterea sau bogatia, facand parte din categoriile privilegiate social, au tendinta de a ,,eticheta'' ca deviant, orice act nonconformist al indivizilor proveniti din clasele de jos sau mijlocii ale societatii. Acestia din urma, fie ca adopta eticheta si se vor comporta in conformitate cu ea, fie ca o resping si adopta noi conduite (Radulescu, 1990). Devianta depinde, prin urmare, de ceea ce crede societatea din exterior ca inseamna o conduita devianta, fara ca aceasta sa fie considerata astfel din ,,interior'', din perspectiva asa-numitului deviant.

Criticile aduse teoriei sunt legate de faptul ca ignora responsabilitatea ,,deviantei primare'' (actul deviant ca atare), in definirea si sanctionarea corespunzatoare si accentueaza rolul ,,deviantei secundare'' (procesul de etichetare ca atare), care intervine abia ulterior. De asemenea, teoria identifica devianta cu anormalitatea, desi fiecare are un specific aparte (devianta este un fenomen social, iar anormalitatea un fenomen de natura psihopatologica).

Semnaland pericolele institutionalizarii, ale dependentei prelungite fata de institutiile de control social (in cazul detinutilor infractori sau al pacientilor cu tulburari psihice prelungite, care revin greu la conditiile de viata de dinainte de detinere sau internare), teoria etichetarii a avut un impact puternic in directia ameliorarii mediilor ,,carcerale'', contribuind la geneza unei ample miscari de umanizare a spitalelor psihiatrice, inchisorilor etc. Pe de alta parte, aceasta teorie, a furnizat reperele unui model explicativ valid, cu ajutorul caruia s-a putut intelege, mai bine, modul de derulare al unor cariere deviante si influenta exercitata, in acest sens, de o serie de variabile personale (sexul, varsta, rasa, sau nivelul de educatie) in asa-zisul proces de etichetare.