Climatul familial si rolul mamei si tatǎlui in dezvoltarea copiilor

Climatul familial si rolul mamei si tatǎlui in dezvoltarea copiilor

Climatul familial este o formatiune psihosocialǎ complexǎ, cuprinzand ansamblul de stǎri psihice, moduri de relationare interpersonalǎ, atitudini, nivel de satisfactie, ce caracterizeazǎ grupul familial o perioadǎ mai mare de timp. Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru intre influentele educationale exercitate de pǎrinti si achizitiile psiho- comportamentale realizate la nivelul personalitǎtii copiilor. Drumul de la influenta educativǎ la achizitia comportamentalǎ nu este un drum direct, ci este influentat de climatul familial: de exemplu, aceleasi influente educative vor avea unele efecte diferite in functie de climatul familial in care acestea se exercitǎ.

Climatul familial poate fi analizat dupǎ mai multi indicatori, cei mai importanti fiind urmǎtorii:

modul de raportare interpersonal al pǎrintilor (nivelul de apropiere si intelegere, acordul sau dezacordul in legaturǎ cu diferite probleme);

ansamblul de atitudini ale membrilor familiei in raport cu diferite norme si valori sociale;

gradul de coeziune al membrilor grupului familial;

modul in care este perceput si considerat copilul;

modul de manifestare a autoritǎtii pǎrintesti (unitar sau diferentiat);

gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;

nivelul de satisfactie resimtit de membrii grupului familial;

dinamica aparitiei unor stǎri conflictuale si tensionale;

modul de aplicare a recompenselor si sanctiunilor;

gradul de deschidere si sinceritate manifestat de membrii grupului familial.

Climatul familial pozitiv favorizeazǎ indeplinirea tuturor functiunilor cuplului conjugal si grupului familial la cote inalte de eficientǎ.

Climatul familial determinǎ, pe de o parte, eficienta influentelor educative, dar pe de altǎ parte, are un rol important in cresterea si dezvoltarea copilului si adolescentului. In descrierea si clasificarea unor tipuri de climat familial, Rose Vincent opereazǎ cu mai multe criterii: criteriul integrǎrii sociale a familiei, criteriul deciziilor si a planificǎrii vietii de familie pe termen lung sau scurt, criteriul structurii interne a familiei, respectiv natura raporturilor intrafamiliale unde regǎsim familii cu relatii interne de tip autoritar si chiar opresiv, anarhice si democratice, criteriul schimburilor in familie, care pot fi de mai multe categorii: amicale, destinse sau, dimpotrivǎ, agresive, criteriul autodefinirii familiei ca si grup social, unde regǎsim tipul familiei fǎrǎ autodefinire, tipul familiei cu "secrete", tipul familiei nepǎsǎtoare si tipul familiei "lucide".

Oamenii poartǎ intreaga viatǎ imprimatǎ in starturile profunde ale personalitǎtii, schema socio-afectivǎ pe care au absorbit-o in momentul contactului constient cu lumea. Cheia modului de a vedea, de a simti, de a stabili raporturi cu ceilalti membri ai societǎtii trebuie cǎutatǎ in particularitǎtile mediului originar, deci in particularitǎtile convietuirii cu cei care au format familia. Acolo este locul unde copiii au construit prototipuri pentru toate relatiile umane fundamentale, cum ar fi relatiile de supra sau subordonare, de complementaritate, de reciprocitate, acolo se descoperǎ comportamentele sociale elementare, cum ar fi apǎrarea drepturilor proprii si respectarea drepturilor altora.

Schema fundamentalǎ a perechii heterosexuale, a grupului familial, a cresterii copiilor se formeazǎ prin modelul relatiilor dintre pǎrinti, pe modelul relatiilor dintre acestia si copii. S-a subliniat faptul cǎ cea mai mare parte dintre pǎrinti educǎ asa cum au fost educati.

Dar familia nu oferǎ numai premisele socializǎrii. Ea oferǎ copilului si posibilitatea de a se defini pe sine, prin jocul comparatiilor, al intimitǎtilor, al rivalitǎtilor, de a-si insusi modele la care individualitatea sa in formare se poate referi in mod constant, posibilitatea de a-si descoperi, cu alte cuvinte, pozitia proprie in universul social. Grupul familial joacǎ deci acelasi rol si in cucerirea coerentei personale.

Iatǎ cum jocul continuu de actiuni si reactiuni care are loc in mediul familial contribuie si la socializarea si la individualizarea copilului, la constituirea principalelor resorturi care determinǎ specificul dinamic al personalitǎtii.

Relatia dintre mamǎ si copil

Relatia dintre mamǎ si copil este una dintre cele mai rezistente, privitǎ din punct de vedere biologic si social. Se bazeazǎ pe sentimentul matern, la care se adaugǎ interferente sociale, psihologice, educationale, culturale, traditionale. In sistemul social al familiei moderne, ambii pǎrinti sunt implicati in cresterea si educarea copilului, dar mama ramane factorul determinant, care supravegheazǎ si indrumǎ implinirea socialǎ si biologicǎ a fiintei umane.

Calitatea interactiunii pǎrinti-copii depinde de o multime de factori:

constitutia geneticǎ si temperamentalǎ, atat a copilului cat si a pǎrintilor, care directioneazǎ stilul de rǎspuns si capacitatea de adaptare a cuplului;

factori culturali, contextul istoric si geografic, suportul social (actiunile presociale oferite de comunitate), conditiile economice ale familiei (familiile dezavantajate economic si cultural neputand oferi conditii optime);

tipul de relatie (interactiune) a pǎrintilor copilului cu proprii lor pǎrinti, element cu valoare predictivǎ asupra calitǎtii relatiei cu propriul copil;

tipul de relatii familiale si capacitatea de adaptare socialǎ a cuplului parental;

patologie psihiatricǎ a unuia dintre pǎrinti;

dimensiunea familiei.

Dragostea pǎrinteascǎ si relatia biologicǎ pǎrinti - copii nu sunt elemente care sǎ explice si sǎ determine intr-o mǎsurǎ suficientǎ un comportament adecvat si o interactiune optimǎ pǎrinti-copii.

In existenta relatiei mamǎ-copil, existǎ o perioadǎ privilegiatǎ, cand se realizeazǎ cele mai trainice legǎturi si acestea se stabilesc imediat postnatal. In urma acestei legǎturi, parintii devin brusc extrem de atrasi de noul nǎscut. Mama este foarte sensibilǎ, pentru realizarea acestui atasament existand motivatii psihologice si hormonale. Copilul rǎspunde la dragostea pǎrintilor manifestandu-si atasamentul fatǎ de ei, care devine evident in jurul varstei de un an. Calitatea atasamentului copilului reflectǎ, in fond, calitatea relatiei mamǎ-copil. Se pare cǎ aceasta legǎturǎ precoce isi va exercita influenta pentru tot restul vietii.

Sentimentul matern are la bazǎ instinctul matern mult amplificat de motivatii sociale si culturale, ceea ce face ca in prima perioadǎ de viatǎ, relatia mamǎ-copil sǎ fie inseparabilǎ. Mama este elementul esential al copilului, care stimuleazǎ si induce comportamentul social al copilului, acesta fiind o fiintǎ socialǎ, calitate pe care o dovedeste de la cea mai fragedǎ varstǎ. Copilul este un membru cu drepturi depline in celula specificǎ a familiei, cǎreia ii aduce modificǎri de comportament si adaptabilitate, care permit cuplului sǎ includǎ nou nǎscutul in structura familiei.

Pentru a stimula comportamentul social al copilului trebuie cunoscut conceptul de dialog; ambii parteneri inteleg cǎ dialogul presupune douǎ persoane in interactiune, cǎ ambele roluri sunt reciproce si interschimbabile (actor-spectator, vorbitor-ascultǎtor). Dialogul nu poate avea loc dacǎ sugarul nu intelege notiunea de reciprocitate, dacǎ nu-si asumǎ un rol activ in aceastǎ interactiune. Chiar in perioada de nou-nǎscut, mama se comportǎ fatǎ de copil ca si cum acesta ar fi un interlocutor adevǎrat si i se adreseazǎ vorbindu-i. Sugarul dispune de capacitǎti senzoriale si perceptive, astfel cǎ el este capabil sǎ raspundǎ la intentiile de comunicare avansate de adultii din anturaj. La varsta de douǎ luni, sugarul zambeste social. Sub varsta de douǎ luni, sugarul nu are intentii de comunicare, dar percepe bine si repede initiativele partenerului activ (mama). Dupǎ varsta de douǎ luni, este usor de obtinut un zambet prietenos, de cǎtre orice adult care se apropie cu cǎldurǎ de sugar. Dupǎ varsta de douǎ luni, sugarul zambeste provocat, dar nediscriminatoriu. Abia dupǎ varsta de sase luni el devine selectiv, cautǎ si ii rǎsplateste numai pe cei din anturaj cu un zambet. Sugarul dispune de mijloace care sǎ-i permitǎ comportamente de comunicare interumanǎ, initial comunicarea fiind nonverbalǎ. Comunicarea verbalǎ se instaleazǎ in jurul varstei de un an. Inainte sǎ poatǎ rosti cuvintele, copilul le intelege sensul. Rolul mamei este covarsitor pentru deprinderea de cǎtre copil a limbajului verbal (de unde si denumirea de "limba maternǎ").

Rolul mamei in dezvoltarea copilului

Prioritatea rolului matern este evidentǎ chiar dacǎ n-am tine seama decat de considerente biologice. Gestatia, alǎptatul se leagǎ de fondul biologic al fiintei umane. Alte functii, ca ingrijirea curentǎ a sugarului, pentru care femeia a dobandit o specializare ancestralǎ, ar putea fi socotite ca simple tehnici. Ele pot fi, si adesea chiar sunt, indeplinite de alte persoane, aceasta insǎ in dauna dezvoltǎrii bio-socio-afective a copilului, pentru cǎ ingrijirea curentǎ cere totusi un anumit fel de indemanare si o anumitǎ atitudine afectivǎ care sunt conditionate strict de maternitatea afectivǎ.

Mama este termenul de referintǎ al celor dintai raporturi pe care copilul le statorniceste cu viata si cu lumea. "Primul mediu al copilului, dupǎ nastere, se limiteazǎ la mamǎ, care e totul pentru el. Copilul depinde in asemenea mǎsurǎ de mamǎ, incat fǎrǎ indoialǎ cǎ se diferentiazǎ de ea cu greutate, iar mama ia numai treptat, in ochii lui, aspectul unui obiect precis si definitiv, pe mǎsurǎ ce copilul isi dǎ seama cǎ se deosebeste de dansa".

"Afectiunea maternǎ - scrie V. Pavelcu - este oxigenul psihic al copilului. In contact cu mama, in fuziunea afectivǎ cu gestul de tandrete al acesteia, copilul isi gǎseste sprijinul necesar, increderea in sentimentul dinamogenic al securitǎtii si echilibrului. Primul zambet al copilului este aurora zilei lui de maine, este prima licǎrire a unei constiinte de altul. Copiii lipsiti de afectiune in aceastǎ fazǎ preverbalǎ a vietii rǎman vulnerabili, atat organic cat si psihic, pe tot parcursul vietii. De aceea, simpla ingrijire fizicǎ, acasǎ sau in cresǎ, a copilului, nu este suficientǎ.

Lipsit de autonomie, copilul are nevoie de protectia constantǎ, totalǎ a altcuiva. Certitudinea cǎ mijloacele sale de existentǎ sunt asigurate si mai ales certitudinea cǎ cineva il poate asista in permanentǎ joacǎ un rol important in formarea echilibrului sǎu psihic. Ea creeazǎ starea de destindere, seninǎtatea care bareazǎ aparitia anxietǎtii, specificǎ la copiii nesecurizati. Pentru sugari, prezenta aceleiasi persoane, mama, a aceluiasi obraz, a aceluiasi suras este creatoare de sigurantǎ si incredere. Fiecare din noi a putut constata catǎ neliniste, catǎ neplǎcere, cate plansete trezeste, la majoritatea sugarilor, plecarea mamei, aparitia unei figuri strǎine, oricat s-ar strǎdui acel strǎin sǎ capteze increderea lui. Substituirea prezentei mamei inseamnǎ pentru sugar pierderea protectiei vitale; sugarul nu se bucurǎ decat cu rare exceptii de prezenta altei persoane, si numai de prezenta acelei persoane langǎ care el a experimentat sentimentul de protectie si sigurantǎ.

Aceastǎ protectie, intotdeauna personificatǎ, identificatǎ prin urmare in fiinta cuiva, este elementul care stǎ la baza dezvoltǎrii afectelor copilului.

Desi nu-si recunoaste incǎ mama, sugarul, avand inainte obrazul ei, reactioneazǎ la o formǎ (in sens gestaltist), dovedind cǎ este in stare de o optiune semnificativǎ dependentǎ de sentimentul de sigurantǎ si de protectie pe care il inspirǎ acest obraz. Cand sugarul urmǎreste cu ochii fiecare miscare a mamei, cand ajunge sǎ izoleze, cu ajutorul figurii mamei, un "Gestaltsignal", el izbuteste sǎ distingǎ numai datoritǎ acestei figuri, din masa haoticǎ de lucruri lipsite de semnificatie, un element care va deveni apoi tot mai semnificativ.

Mama indeplineste, prin urmare, o functie primordialǎ si fundamentalǎ, intrucat declanseazǎ mecanismul de cunoastere si invǎtare.

Se observǎ o contributie majorǎ a mamei si in instalarea functiei verbale la copil. Prin prezenta sa, prin rolul sǎu linistitor si incurajator, mama intervine ca mijlocitor intre ceea ce doreste copilul sǎ exprime si mijloacele de exprimare de care el dispune. In legǎturǎ cu functia semnificativǎ a mamei in dezvoltarea capacitǎtii verbale, se pot formula urmǎtoarele concluzii:

limbajul se dezvoltǎ prin imitatie in relatiile mamǎ - copil, la inceput intemeindu-se pe autoritatea mamei;

copiii care prezintǎ tulburǎri carentiale datorate internǎrii in institutii de asistentǎ prezintǎ si o intarziere gravǎ a dezvoltǎrii limbajului;

dacǎ contactul stabil cu mama este reluat, el determinǎ, intr-o duratǎ care variazǎ de la douǎ la patru luni, o reversibilitate netǎ a deficitului in dezvoltarea limbajului;

sectorul cel mai afectat de tulburarea dezvoltǎrii limbajului este acela care integreazǎ capacitatea narativǎ si nu cea expresivǎ.

In concluzie, sugarul este o fiintǎ socialǎ, care intrǎ in relatie socialǎ cu mama sa incǎ din perioada de nou-nǎscut. Interactiunea pǎrinti-copii este, in fond, un dialog social, schimbul fiind initiat de ambii pǎrinti, incepand cu varsta de douǎ luni.

Rolul tatǎlui in dezvoltarea copilului

Deoarece este mai putin implicat biologic, functiile tatǎlui nu sunt la fel de complexe ca cele ale mamei. Aceasta nu inseamnǎ cǎ rolul tatǎlui poate fi neglijat. El aduce o contributie esentialǎ in aspectele care privesc protectia copilului si consolidarea sentimentului de protectie in constiinta acestuia. Extinde posibilitǎtile de elaborare si experimentare a atitudinilor si comportamentelor lui socio-afective, echilibreazǎ potentialul sǎu psihic, care nu-si gǎseste deplinǎ valorificare decat in cadrul unei viziuni integratoare, feminine si masculine a societǎtii.

Figura tatǎlui se fixeazǎ in constiinta copilului mai tarziu decat cea a mamei, si pe mǎsurǎ ce trece timpul cele douǎ prezente tind tot mai mult sǎ se echilibreze.

Se recunoaste in general, cǎ spre deosebire de rolul mamei, care este direct, rolul tatǎlui opereazǎ si sub forme difuze, indirecte, in primul rand prin influenta pe care tatǎl o exercitǎ asupra mamei, asupra sentimentelor sale de sigurantǎ si incredere, asupra echilibrului sǎu interior, prin contributia de cele mai multe ori hotǎratoare la asigurarea conditiilor economice ale familiei, la formarea si stabilitatea climatului familial.

Cu privire la rolul direct al tatǎlui, la inceput, prezenta paternǎ constituie pentru copil o simplǎ dublare a prezentei materne, pe care o secundeazǎ si uneori o substituie. Tatǎl introduce, prin aparitia sa, o notǎ nouǎ in sentimentul initial de contopire a copilului cu mama. El ar adǎuga, prin urmare, un element exterior si diferit, un element de discriminare si diferentiere. El isi exercitǎ totusi destul de timpuriu functia esentialǎ, care este aceea de a reprezenta in familie si mai ales fatǎ de copil "o ordine a realitǎtii diferitǎ de aceea pe care o reprezintǎ mama".

Tatǎl reprezintǎ viitorul si necunoscutul. El il scoate pe copil din ambianta maternǎ si il trage spre exterior, il stimuleazǎ sǎ-si urmeze calea proprie in viatǎ, sǎ devinǎ el insusi.

Rolul de model al tatǎlui are aspecte mult mai pregnante decat rolul de model al mamei. Distinctia a fost subliniatǎ de altfel si de Freud. "Copilul mic - scrie acesta - manifestǎ un mare interes pentru tatǎl sǎu: ar dori sǎ devinǎ si sǎ fie ceea ce este tatǎl sǎu, sǎ-l inlocuiascǎ din toate punctele de vedere".

Spre deosebire de prezenta tatǎlui, prezenta mamei apare mai stearsǎ, mai securizantǎ si deci mai putin generatoare de frǎmantǎri si semne de intrebare. Modelul mamei opereazǎ ca atare prin infiltrare lentǎ, care probabil cǎ tocmai de aceea pǎtrunde si mai adanc. El influenteazǎ cu precǎdere infrastructura afectivǎ si in bunǎ parte conduitele de relatie ale copilului.

Ar fi gresit, ca pe temeiul celor discutate panǎ aici cu privire la rolul pǎrintilor sǎ procedǎm la discriminǎri radicale, care are tinde sǎ izoleze functiile mamei de functiile tatǎlui. De fapt, aceste douǎ aspecte sunt de nedespǎrtit in prestatia pǎrinteascǎ si ele trebuie integrate de fiecare din pǎrinti: fermitatea tatǎlui, pentru a nu cǎdea in asprime si rigiditate, trebuie sǎ fie afectuoasǎ; afectiunea mamei, pentru a evita indulgenta excesivǎ, cere fermitate.