Geneza campurilor asistentiale. Excluderea sociala

Geneza campurilor asistentiale. Excluderea sociala

1. Despre spatiul social precar

2. Excluderea sociala. Delimitari ale domeniului

3. Operationalizarea excluderii

1. Despre spatiul social precar

Se poate spune ca, periodic, marile modele explicative asupra lumii sufera modificari importante; exemple gasim nenumarate in istoria cunoasterii, iar stiintele sociale, tocmai datorita specificului lor, nu pot face exceptie, ci sunt chiar cele mai dinamice. Aceste modificari ce se petrec la nivelul paradigmelor au o influenta decisiva asupra actiunii sociale. Spre exemplu, la sfarsitul anilor '30 s-a impus progresiv reprezentarea ierarhizata asupra societatii, impartita in clase sociale si grupuri socioprofesionale, ceea ce a condus la structurarea unor puternice instante ale negocierii sociale. insa imaginea actuala a societatii este una mai degraba dez-ierarhizata: se doreste - si, in multe orizonturi, s-a atins deja acest deziderat - constituirea unei clase mijlocii, preponderente cantitativ, ceea ce presupune si existenta unor extreme. La una dintre acestea se afla saracii, marginalizatii, exclusii, inadaptatii, handicapatii, "izolatii', toxicomanii, somerii, pensionarii, sinucigasii, oamenii fara domiciliu fix - adica toti cei care, pe langa dificultatile materiale si financiare pe care le suporta, poseda in reprezentarile colective doar atribute negative. Numarul si ponderea acestora difera de la tara la tara, dar ei exista peste tot in lumea actuala si alcatuiesc ceea ce se numeste, cu tendentiozitate de altfel, "periferia societatii' ; mai adecvat le putem spune "lumea alternativa', fie numai pentru ca sunt un semn al societatilor dezvoltate. Dar si pentru ca se afla, firesc, la opusul a ceea ce se numeste "zona puterii', unde se gasesc concentrati cei putini, bogati, deci puternici.

Acest model, promovat tot mai fervent, al clasei mijlocii reprezinta triumful "individualismului comunitar' si are ca element central cuplul integrare - excludere, ce consacra demolarea modelului identificarii, construit pe parcursul si specific secolului al XlX-lea si inceputul secolului XX. Caracteristica dominanta a acestuia se refera la construirea unei imobilitati sociale, observabila indesebi la nivelul transmiterii de valori si competente in vederea unei socializari paternaliste. Identitatea sociala se fondeaza inclusiv pe mega-valori - cum au fost cele de natiune si de rasa, la mijlocul secolului.

Forma cea mai evidenta de manifestare a acestui model, ce se intemeia pe rationalitate, morala si munca, o reprezenta insertia/integrarea sociala asigurata prin ritualuri generationale; se formasera deja "familii conducatoare' (dinastiile aristocratice erau incluse aici, dar nu acopereau tot spectrul), "profesiuni consacrate unor grupuri', chiar si artistii sau geniile se legitimau prin descendenta generationala. in aceasta conceptie, individul uman, cu toate performantele sale, este privit ca o achizitie, ca un produs derivat al grupului/societatii; mai mult chiar, legea societatii este cea care ii confera demnitatea si natura umana. in aceasta traditie, ce vine pe filiera cunoasterii europene de la creationismul grec incoace, regasim nume ca Piaget, Durkheim, Freud, Levy-Strauss s.a.

in aceasta lume organizata si respectabila, cel care transgreseaza norma aflata in vigoare, ce denumeste si defineste lucrul dezirabil, este perceput ca un tip particular in care nu se poate avea incredere - pentru ca nu respecta regula recunoscuta; acest

individ este perceput si considerat ca strain (sau deviant) si este pedepsit pentru aceasta. Iar in societatile simple solutiile sunt la fel de simple: cel care incalca linia "in jos' (criminalul, vagabondul, ratatul, nebunul) este inchis si chiar exterminat; iar daca abaterea este "in sus' (ca in cazul artistului, eroului, sfantului), individul este stigmatizat, izolat, chiar spitalizat.

Acest ideal al normalitatii, in care cel ce iese din media statistica este considerat o persoana periculoasa, un bolnav de care trebuie sa te protejezi, a fost depasit prin anii '50 ai secolului XX. Marea industrie, ajunsa la un punct maxim de crestere, a generat o masa considerabila de forta de munca disponibilizata, care nu are nici o culpa pentru situatia sa de saracie si marginalizare socioculturala: mecanismele diabolice de producere a excluderii si deviantei apartin societatii, adica au un caracter natural. Strainul devine un simplu respins sau transgresor care are dreptul sa vada altfel lucrurile, iar locul sau legitim este in societate, si nu in afara ei. Pentru a explica aceasta noua reprezentare, nu usor de acceptat si adoptat indeosebi de catre partea rigida si conventionala a societatii, se construiesc noi modele, noi paradigme asupra spatiului social, fie ca este vorba de contestare si revolta, de socializare ratata, de neperformanta sociala, de o "figura' sociala fara de limitari topologice precise etc.

Se schimba astfel modelul explicativ asupra societatii; idealul trebuie gandit in functie de si prin raportarea la schimbarile - chiar bulversarile - ce abunda la nivelul praxisului social, inclusiv la nivel macro. De la reorientarile rapide ce au loc in spatiul muncii si pana la transformarile grupului familial - care este cel mai puternic grup traditional -, totul se afla intr-o miscare si instabilitate ce restructureaza profund conditiile generale de viata.

Acest model, in care punctul de plecare il constituie contextul si conjuctura si in care punctul central este schimbarea ca element de determinare individuala, il putem numi modelul experimentarii. Caracteristica dominanta a acestuia o constituie precaritatea, dar nu in intelesul clasic de lipsuri complexe, ci in sensul unei instabilitati ce se manifesta multiplu si permanent; cel mai adesea, o asemenea precaritate este transferata/atribuita mai ales populatiei tinere, ce constituie de fapt nucleul unei societati, tocmai pentru ca este componenta sa cea mai dinamica. Acest concept de precaritate se transforma si devine o sintagma : spatiul social precar sau spatiul de viata.

Acest tip de spatiu poate fi delimitat prin dimensiunile pe care le comporta orice spatiu social: proprietatile specifice (cele care definesc relatiile de viata, stilul, trebuintele vitale, raporturile sociale etc), tendintele (sau directiile de orientare si concentrare a proprietatilor specifice) si strategiile de viata (sau tipurile de adaptare/ probare in spatiul social). Desigur, modurile fundamentale de probare a sistemului social (al conformitatii simple, al contestarii, al protestului radical, al manipularii etc.) nu sunt total schimbate si inlocuite cu altele complet noi; unele strategii, dar nu neaparat cele rationalizante, sunt continuate si perfectionate, obiectivele si formele nemaifiind insa aceleasi.

Proprietatile, ca fiind acele atribute ce-l definesc pe individul particular inglobat in orice tip de spatiu, capata o configuratie aparte, in functie de mutatiile pe care le reflecta. Daca pana acum se orientau si se defineau dupa principiul continuitatii (fiecare actor social, indiferent de pozitia sa in reteaua sociala, urma un traseu complet, de la perioada formarii initiale, ce se deruleaza in primii ani de viata, si pana la retragerea din campul utilitatii sociale, echivalenta cu perioada de "odihna' sau

pensionarea), in noul tip de spatiu social apar discontinuitati, rapturi, opozitii ce pot capata un caracter dramatic pentru unii indivizi. Perioada de munca alterneaza cu cea de somaj, formarea profesionala nu mai are un caracter definitiv si alterneaza cu etape de reinsertie profesionala, perioada de odihna devine temporara si este intrerupta voluntar s.a.

Discontinuitatea devine o valoare fundamentala; este vizibila in domenii diverse, de la procesul de atomizare a activitatilor sociale dupa temporalitati multiple - de exemplu, apare munca la domiciliu ca forma particulara de integrare profesionala - si pana la cele mai detaliate modalitati de de-serializare a consumului, inclusiv la nivelul vietii afective (a se vedea noua reprezentare sociala asupra adulterului). in mod esential, in acest tip de spatiu, actorul social vizeaza acum modalitati precise si ample de diferentiere, plecand de la ne-egalitatea cu altul. Ca o reactie exagerata la tendintele de uniformizare si de omogenizare sociala - survenite pe canale diverse, inclusiv pe cel al stratificarii dupa diferentele de varsta -, orientarile personale nu se mai focalizeaza pe elementele solidaritatii colective sau pe macro-valori, ci fiecare locuitor al spatiului social precar emite trebuinte individualizate care deseori nu mai vizeaza confortul clasic, de tip material; locuinta personala nu mai ramane un loc geometric al familiei ca fapt social total, fiind agreata varianta "locuintei itinerante' sau a celei temporare; integrarea in grupurile stabile ale conformitatii este abandonata in favoarea vietii in colectivitati de tip alternativ. Termenii cei mai utilizati, inclusiv la nivelul culturii media-tizate, se refera la expresivitatea existentei, si mai putin la stabilitatea ei; autodezvoltarea, autorealizarea, descoperirea de sine, creativitatea, comunicarea, acceptarea s.a. marcheaza o diferentiere ce poate ajunge pana la zona excentricului, cu fenomene imprumutate din alte modele culturale sau chiar provenind din subculturi.

Integrarea sistemica este inlocuita cu miscarea si cautarea altor modalitati de realizare; instrumentalitatea este abandonata in favoarea formelor bazate pe afinitati. Se observa o retragere - iar in Occident aceasta tendinta este puternica - a individului in spatiile vietii private ; e un fel de refugiere a socialului - cel ce fondeaza interactiunea umana - din fata societalului in calitate de creator de norma ne-reformat. Aceasta retragere, ce are semnificatia unei dez-investiri masive a relatiei sociale, se resimte divers: de la protestul deschis lansat pe liniile postei electronice si pana la psihoze colective. In unele situatii, legaturile cu exteriorul, daca nu sunt complet suspendate, sunt pastrate prin intermediul unor fantasme ; statul ca reprezentant al grupurilor de putere si ideologiile consumatoriste cultiva asemenea forme aproape halucinante cel putin din doua motive. Mai intai, individul neangajat in grupuri puternice este mai usor de controlat si condus ; apoi, ne fiind total absorbit de propria-i subiectivitate - tocmai prin intermediul "colectivitatilor artificiale' create si mentinute inclusiv prin rituri televizate si prin culturi legiferate -, ramane o fiinta plasata in zona si sub influenta moralitatii.

De fapt, tema instrainarii/alienarii umane nu este noua in stiintele socioumane; J.-J. Rousseau, K. Marx, Fr. Nietzsche, J. Habermas sunt doar cateva repere pe traseul acestei interpretari a socialului. Insa finalitatea demersurilor actuale difera. Renun-tandu-se la figurile clasice ale probarii sistemului social de catre actori, se construieste un model explicativ ce poate rezolva o problema incomoda pentru societatea "post-industriala' : marginalul, exclusul, respinsul, deviantul, adica figura alternativa, nu mai este un clandestin si un ilegitim al societatii. Locul sau este in interiorul societatii

si nimeni nu-l poate expulza sub pretextul neasemanarii cu figurile conventionale ale culturii oficializate de norme si legi, si deci nimeni nu-l poate arbitrar condamna.

Comportamentele alternative, cele plasate in zona "noptii sociale', dupa expresia lui A. Touraine, sunt considerate strategii de adaptare definite preponderent din perspectiva trebuintelor individuale de realizare nonsistemica; devianta este abordata ca o supapa creata de sociefal impotriva presiunilor intense ale socialului. Mai mult, noile comportamente reprezinta momente de revenire la intimitatea initiala a vietii sociale si la sinceritatea relatiilor primare, ce exclud hiperautoritatea bolnava si supercom-petenta falsa prezente adesea in structurile tari ale retelei sociale. in aceasta directie se indreapta termeni ca "civilitate', "convivialitate', "emancipare', "de-suveranizare' etc.

in figura 1 sunt reprezentate tendintele de orientare a proprietatilor specifice spatiului social precar care se cristalizeaza in strategiile de adaptare si existenta ale diferitilor actori din reteaua sociala.

Se observa ca pe verticala comportamentul uman se structureaza intre doi poli posibili: integrarea - ce nu poate fi niciodata totala sau perfecta, deoarece s-ar ajunge la o realitate supraumana - si neintegrarea sau refuzul integrarii sistemice conventionale care, la randul sau, nu poate fi decat tot limitata de un prag sub care, daca s-ar cobori, fiinta umana s-ar goli de continutul sau specific ce presupune sociabilitate si socializare.

in plan orizontal se manifesta o tendinta spre un grad de autonomie care sa probeze individual capacitatea de actiune a actorului si o alta, de heteronomie, care indica

si nimeni nu-l poate expulza sub pretextul neasemanarii cu figurile conventionale ale culturii oficializate de norme si legi, si deci nimeni nu-l poate arbitrar condamna.

Comportamentele alternative, cele plasate in zona "noptii sociale', dupa expresia lui A. Touraine, sunt considerate strategii de adaptare definite preponderent din perspectiva trebuintelor individuale de realizare norisistemica; devianta este abordata ca o supapa creata de sociefal impotriva presiunilor intense ale socialului. Mai mult, noile comportamente reprezinta momente de revenire la intimitatea initiala a vietii sociale si la sinceritatea relatiilor primare, ce exclud hiperautoritatea bolnava si supercom-petenta falsa prezente adesea in structurile tari ale retelei sociale. In aceasta directie se indreapta termeni ca "civilitate', "convivialitate', "emancipare', "de-suveranizare' etc.

in figura 1 sunt reprezentate tendintele de orientare a proprietatilor specifice spatiului social precar care se cristalizeaza in strategiile de adaptare si existenta ale diferitilor actori din reteaua sociala.

Se observa ca pe verticala comportamentul uman se structureaza intre doi poli posibili: integrarea - ce nu poate fi niciodata totala sau perfecta, deoarece s-ar ajunge la o realitate supraumana - si neintegrarea sau refuzul integrarii sistemice conventionale care, la randul sau, nu poate fi decat tot limitata de un prag sub care, daca s-ar cobori, fiinta umana s-ar goli de continutul sau specific ce presupune sociabilitate si socializare.

in plan orizontal se manifesta o tendinta spre un grad de autonomie care sa probeze individual capacitatea de actiune a actorului si o alta, de heteronomie, care indica

nivelul sau de conformitate ca raspuns la constrangerile si interdictiile emise de grupul sau de apartenenta.

Din intersectia acestor tendinte rezulta patru figuri de adaptare, definite de locul ocupat de fiecare actor social prin raportare la tendintele posibile. Figura antreprenorului este definita de initiativa si vointa de actiune ca valori centrale, figura conformistului sau a participarii are ca valoare fundamentala integrarea sistemica instrumentala si, din punct de vedere numeric, este dominanta in orice societate particulara; figura devi-antului, cea care provoaca reactii adverse, ajungandu-se pana la respingeri compulsive de tip paranoid, se construieste in jurul valorii de socializare inversata; si, in final, figura marginalului, cu valoarea sa centrala de autodezvoltare si autorealizare simbolica, fiind un raspuns de refuz al mecanismelor de "captivitate' sociala.

Aceasta noua hasurare a campurilor sociale depaseste clasica dihotomie efectuata dupa criterii cu conotatii a priori moralizante (legal/ilegal, moral/imoral); se pot explica, atat din perspectiva sociologiei, cat si a altor stiinte, formele sociale noi ale mobilitatii, noile modele de socializare, tipurile de integrare inedite etc. Profundele modificari petrecute in instantele fundamentale ale societatii - familie, productie, retele sociale - pot fi abordate fara pericolul unei "fracturari' a societatii in parti reciproc exclusiviste sau segregative. Termenul central de analiza pentru reprezentarea intregului in parti nonsubstitutive devine cel de excludere, cu corelatul sau, marginalitate.

Aparent, prin aceste noi figuri de actori sociali ce se adapteaza in interiorul sistemului, s-ar parea ca dispare problema inegalitatii in favoarea celei a libertatii; caci este rezultatul optiunii personale pozitia pe care o ocupa in spatiul social. Individul, asadar, nu ar mai proba sistemul in care traieste, ci s-ar adapta in functie de vointa si proprietatile individuale.

Dar oamenii se simt si actioneaza diferit intr-o societate tocmai pentru ca nu sunt egali; actorii sociali adopta o strategie sau alta deoarece au un acces diferentiat - chiar drastic limitat pentru unii - la resursele de baza din domeniile esentiale - economic, politic, cultural etc. Efectul imediat al diferentierii si limitarii accesului la resurse consta in diferentierea si diminuarea posibilitatilor de participare la activitatile recunoscute si utile din aceste, domenii, in paralel cu scaderea lenta, dar sigura, in cazul celor defavorizati, a resurselor de viata si dezvoltare, ajungandu-se la limite ce vor construi categoriile vulnerabile din care se vor constitui diferitele figuri ale excluderii si marginalitatii. Altii, prin aceleasi mecanisme de percepere si reprezentare a inegalitatii, vor refuza adaptarea si participarea intr-o societate pe care o considera excesiv rationalizanta sau etic-moralizanta, construindu-si comportamente de aparare fie prin retragere (evaziunile de tip toxicoman sunt cele mai relevante cazuri), fie printr-o fidelitate formala fata de un sistem pe care nu-l pretuiesc (aici intra multe tipuri de delincventi). La acestia ii putem adauga pe cei care, nefiind de acord cu modelul actual de societate, ataca regulile existente si refuza orice retragere, abandon sau integrare, propunandu-si ca tel fie restauratii, fie revolutii.

in acelasi timp, trebuie facuta constatarea ca toate societatile au mecanisme, uneori deosebit de fine, ce permit tolerarea unor parti ce nu accepta regulile intregului, adica ale majoritatii - caci ea este cea care instituie norma. Aceasta toleranta, manifestata si prin figura controlului social, se manifesta inclusiv pentru formele de opozitie care-si manifesta in mod fatis dezacordul/neacceptarea si promoveaza vizibil alte valori, propunand o alta ordine sociala.

Societatea suporta presiunile acestor contraculturi, comportandu-se aproape contradictoriu: se manifesta o tendinta, surprinzator acceptata, de exploatare a celui mare de catre cel mic. Grupul majoritar si ordonator il tolereaza pe cel minoritar care, asemenea unui parazit, abuzeaza de resursele "gazdei'. Aici am putea incadra toate fenomenele marginalitatii, acolo unde imaginea puterii apare ca fiind maculata si degradata sau chiar absenta; vagabonzii, bandele de cartier, alcoolicii, sectantii, milenaristii, crima organizata, narcomanii, sinucigasii, teroristii nu manifesta nici cel mai minuscul respect fata de institutii si autoritati, atata timp cat nu este vorba despre exercitarea unui raport de forta, ireductibila si contingenta.

Cum se face deci ca puterea, care are ca scop mentinerea in functionalitate a sistemului, nu ia masuri ferme - la limita, chiar de exterminare - fata de grupuri care deseori se caracterizeaza printr-o solidaritate interna redutabila si izolare sociala puternica ? intrucat este stirbita'imaginea societatii armonioase, iar "egalitatea' este in realitate manifestarea principiului egalitatii intre neegali. Mai mult, mijloacele atat etice, cat si tehnice de punitie drastica a neintegratului sunt mereu la indemana institutiilor de putere (a se vedea cazul Inchizitiei, dar gasim exemple si astazi); oricand se poate justifica orice actiune, chiar crima, utilizand un limbaj nu prea complicat fondat pe mituri politice sau sociale.

La aceasta intrebare (de ce marginalul este exclus, iar exclusul este marginalizat ?) s-au construit diverse raspunsuri, de fiecare data punandu-se in centru (indiferent de modul in care a fost formulata) o relatie de tipul "agresor - victima'. in cele ce urmeaza, prezentam un discurs in plina constructie si desfasurare asupra excluderii ce pune in evidenta ultima afirmatie.

2. Excluderea sociala. Delimitari ale domeniului

Se accepta ca, in ultima jumatate de secol, in domeniul vietii sociale au avut loc schimbari considerabile, pe toate palierele - tehnologice, economice, demografice, politice, ideologice; statele si democratiile occidentale au trecut printr-un proces de profunde restructurari, cele mai vizibile fiind cele economice. Dar, in timp ce politicile sociale inca asigura protectie impotriva riscurilor previzibile din viata cotidiana, vechile modele de dezvoltare individuala si standardizarea bunastarii nu mai pot fi asumate. Exista din ce in ce mai multi oameni care sunt afectati de insecuritate, care devin dependenti de programele si resursele "reziduale' sau ajung in afara protectiei speciale. Statisticile oficiale arata ca, in Comunitatea Europeana, aproximativ 50 de milioane de oameni traiesc sub limita europeana a saraciei si 10,5% din forta de munca sunt in somaj inregistrat, iar peste o jumatate dintre someri nu au loc de munca de peste un an (CEC, 1994). Aceasta face ca unele populatii sa devina mai afectate decat alte categorii de actori sociali si pauperizarea sa fie un proces vizibil in tari in care aceasta perspectiva era o posibilitate indepartata.

. Pentru a completa imaginea acestor schimbari, este necesara sublinierea perspectivei istorice, care arata ca rasturnarile sociale si economice rapide au adus cu ele si o alta "ideologie morala' (Silver, 1995): nu mai e posibila exterminarea populatiilor considerate inutile si reziduale, cum s-a intamplat in Anglia din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.

S-au introdus noi concepte pentru a denumi realitatea actuala. Termenul de somaj, de exemplu, s-a asociat cu cel de industrializare si a devenit complementar notiunii de saracie, ajungand cu timpul sa se combine pentru a defini o realitate complexa -pauperizarea - caracterizata de o accentuata lipsa de venituri si resurse materiale.

Aceste transformari economice si sociale, ce nu contenesc, aduc cu ele in prelungire si ca o imbogatire a realului o schimbare permanenta a "imaginii ideale' asupra lumii, cu noi concepte de analiza in domeniu, cu introducerea unei noi terminologii in dezbaterile stiintifice, dar si politice. De exemplu, in unele tari, saracia si pauperitatea au fost denumite si tratate ca probleme ale unei "subclase', in alte orizonturi s-au gasit terminologii diferite. Este clar insa ca problema excluderii este una centrala in societatea contemporana, chiar daca discursul politic incearca sa o escamoteze.

Discursul despre excludere s-a extins rapid. De exemplu, in 1989, Consiliul si Ministerul pentru Probleme Sociale din Comunitatea Europeana au dat o rezolutie, "O Europa a solidaritatii', care viza tocmai rezolvarea problemelor legate de excluderea sociala (CEC, 1993). Preambulul la Carta Comunitatii Europene cu privire la Drepturile Fundamentale Sociale afirma: "Este important de combatut orice forma de excludere sociala si discriminare, incluzand discriminarea pe fondul rasei, culorii si religiei'. Cartea Alba. a Comisiei Europene pentru Dezvoltare, Competitivitate si Angajare sustine "lupta impotriva excluderii si saraciei care afecteaza si degradeaza atat barbatii, cat si femeile si imparte societatea in doua' (CEC, 1994). Chiar si presedintele Statelor Unite a abordat, in alti termeni, problema excluderii la sfarsitul anului 1993 cand, vorbind despre problemele urbane, a remarcat: "Nu mai este o clasa inferioara. Este o alta clasa'.

Acest interes, pentru unii subit, fata de o realitate destul de veche are cu siguranta numeroase conotatii: economice, sociale, culturale, dar tot mai accentuate implicatii politice. Totodata insa, prezinta multe dimensiuni, ceea ce-l face dificil de explicat intr-o simpla definitie. Un document al Comunitatii Europene, de exemplu, a conchis ca "este dificil sa se dea o simpla definitie' (CEC, 1993). Alte documente care analizeaza acest domeniu si care si-au propus dezbaterea pe tema excluderii nu au putut ajunge la "o concluzie ferma, dar s-au punctat cateva date relevante'. Cel mai adesea, incercandu-se definirea conceptelor care stau la baza excluderii "fara suficienta precizie referitoare la intelesul ei', s-a ajuns doar la "o citire a indicilor impliciti care ar putea aparea', la o listare a "celor mai importanti ingredienti' ai notiunii (ibidem).

in acelasi mod, in literatura de specialitate recenta se subliniaza (Silver, 1995): "De fapt, observatorii sunt de apord asupra unui singur punct: imposibilitatea de a defini statutul exclusului printr-un singur si unic criteriu. Citind numeroase studii si cercetari (sondaje) asupra excluderii, se observa o profunda confuzie printre experti'. Chiar si CGP (Commissariat General du Plan) din Franta, care este responsabil cu proiectarea si evaluarea politicilor antiexcludere, a recunoscut dificultatea majora a definirii termenului si faptul ca nu se poate oferi o perspectiva explicativa unitara asupra acestui domeniu. Comisia de Prevenire a Excluderii din cadrul CGP a conchis: "Fiecare incercare de tipologizare este in mod necesar reductiva, mai ales cand este vorba despre o populatie care este ori exclusa, ori in proces de a deveni exclusa. Factorii cauzatori ai excluderii - individuali, familiali sau socioeconomici - sunt multipli, fluctuand si interactivand si, in final, sunt cumulativi intr-o analiza finala, notiunea de excludere este saturata de intelesuri: oricine poate face orice din acest

termen, de vreme ce se refera la resentimentul celor care nu pot obtine ceea ce isi doresc' (Xiberras, 1993, p. 11).

Conceptul de excludere sociala este atat de evocativ, ambiguu, multidimensional si expansiv incat poate fi definit in mai multe feluri. Cu toate acestea - sau poate derivand din aceste dificultati de definire si interpretare diferita -, apare oportunitatea de a fi delimitat in orizontul teoreticului. Discursul multiplu si derutant asupra excluderii poate servi drept oglinda prin care cineva (specialistul) poate "citi' culturile sociopolitice. Asadar, decat sa fie avansata o singura definitie a excluderii, reductionista prin natura ei, este mai profitabil din punct de vedere stiintific sa fie indicate multitudinea de utilitati, in functie de sistemul de referinta.

Multiplele conotatii ale termenului trimit mai intai la referinte empirice ale ideii de "excludere'. Conceptul este adesea supradimensionat prin cuplarea cu alti termeni de impact {noua saracie, inegalitatea, discriminarea) sau prin asocieri tematice (cu diversi termeni ca superfluu, irelevanta, marginalitate, alteritate, precaritate, inchidere, deposedare, deprivare si destituire sau dezafiliere etc.) (Silver, 1995). Toate aceste referinte empirice se bazeaza insa pe intrebarea "Excludere din ce ? '. Raspunsurile oferite la acest nivel contin in ele si modul in care este structurata si functioneaza societatea: in Statele Unite, spre exemplu, termenul face trimiteri directe la politica imigrationista "excluzionara' : zona "excluzionara', cluburi sociale "excluzionate'. Uneori, se considera chiar ca oamenii pot fi exclusi din zone vizibile, fizic sau chiar geografic : viata decenta, siguranta, loc de munca permanent, bunuri, proprietate, credite, pamant, locuinta (camin), nivel de consumatie minimal, educatie, capital cultural, bunastarea statului, drepturi cetatenesti, egalitate, participare democratica, natiune, clasa dominanta, familie, umanitate, respect, intelegere etc.

Dar, mai importante decat referintele empirice ale termenului, intelesurile "excluderii sociale' sunt introduse si sunt utilizate in paradigmele explicative din domeniul stiintelor sociale si in ideologiile politice. Aceasta deoarece in miezul intrebarii "Excludere din ce ? ' exista o problema mai importanta, problema ordinii sociale (Silver, 1995). Se observa o similitudine si o continuare a traseului urmat, la inceputul secolului XX, de termeni ca saracie si somaj; notiunea de excludere pune in centrul atentiei problemele integrarii sociale in conditiile unor transformari rapide. in acest context, se elaboreaza noi teorii cu privire la "socializare', "insertie', "integrare', "invatare', "adaptare', "drepturi cetatenesti', "solidaritate', ce se constituie ca referinte in intelegerea teoretica a vietii sociale.

Termenul excludere a devenit o parte a limbajului cotidian; la fel ca si saracia sau somajul, termenul excludere este folosit tot mai des in viata de zi cu zi. Specialistii din domeniul socialului ar putea reclama si propune o definire si o definitie mai clare ale termenului, dar, din ce in ce mai mult, el este folosit ca si cum ar avea un sens evident. Excluderea sociala are o mare vizibilitate si se observa cu mare usurinta, data fiind cresterea numarului celor care o suporta - iar categoriile sociale afectate sunt numeroase: persoane fara locuinta ("fara domiciliu fix'), zona mahalalelor urbane, pauperizarea tot mai accentuata a somerilor, a celor fara resurse de intretinere sau cu venituri minimale, lipsa de acces catre locuri de munca, respingerea unor etnii minoritare din cauza comportamentelor de inadaptare si chiar antisociale. Dar lista categoriilor defavorizate si marginalizate este departe de a fi incheiata. in figura majora a excluderii sociale intra o diversitate de situatii ce se refera la grupuri constituite, de la fosti detinuti la copiii strazii, de la minoritati etnice la familii cu un singur parinte; si, totodata, se insista pe diversitatea factorilor sociali implicati: munca, sanatate, educatie, problemele casnice. Aceste probleme diferite pot fi exprimate in termeni diferiti, dar in literatura de specialitate s-a convenit ca notiunea de excludere sociala este mai potrivita deoarece nu descrie numai o situatie, ci isi focalizeaza atentia si asupra unui proces expulzator.

Excluderea cui si din cel Implicit, este vorba despre excluderea grupurilor si indivizilor de la drepturi, mijloace de existenta si surse de bunastare, la care ar trebui sa aiba acces toate persoanele, despre excluderea unor "parti ale populatiei de la viata economica si sociala, de la partea lor de prosperitate generala' (CEC, 1993, p. 7); excluderea sociala pune in evidenta inabilitatea - sau imposibilitatea - de a avea acces prin forte proprii la drepturile sociale, o suferinta determinata de respectul de sine scazut, "incapacitatea de a respecta obligatiile, stigmatizare' (ibidem, p. 10). Dar aceasta perspectiva, aflata la baza analizei majoritatii sociologilor francezi (Touraine, 1991), se refera la acele excluderi care exista intr-o societate functionala. Un individ poate fi exclus de pe piata muncii sau dintr-un grup, dar nu acesta este esentialul; se subliniaza mai degraba faptul ca societatile ii marginalizeaza sistematic pe unii si ii integreaza pe altii; ca mecanismele de participare, deci si de izolare, de includere sociala, dar si de excludere, se afla in societate si apartin societatii.

Excluderea sociala este abordata ca un mod al rationalitatii sociale: ea rezolva problema cum si de ce unii indivizi sau unele grupuri esueaza in construirea accesului in lumea "buna' (conventionala) si nu pot sa beneficieze de posibilitatile oferite de societate si economie. Astfel, ea se defineste ca un puternic argument pentru politica protectiei sociale si a fost folosita in comisii sau organizatii europene chiar in mod explicit in acest sens (de exemplu, in capitolul social al Tratatului de la Maastricht).

in unele tari sau zone, conceptul de excludere sociala nu este atat de mult folosit; posibil ca prioritatile ideologice sa fie altele. Dar i s-a acordat multa atentie, mai ales in tarile in curs de dezvoltare, pentru a sublinia alte realitati cum ar fi saracia, inegalitatea, marginalizarea, deprivarea. Termenul este insa tot mai folosit, nu pentru a adauga ceva cu totul nou la analizele asupra socialului, ci pentru a oferi o noua modalitate de abordare a problemelor inegalitatilor si saraciei in formele grave.

Trebuie sa recunoastem ca aceasta tema - a excluderii - a avut un impact formidabil asupra vietii noastre, mai ales in ultimul deceniu, ajungandu-se chiar la declansarea unor conflicte militare pentru apararea unor categorii ce se considera ca se aflau in pericol, real sau fabricat prin tehnici sofisticate. Acest impact a fost posibil deoarece, aproape ostentativ, au fost promovate si impuse cateva pattern-uri ale excluderii, dintre care, pentru Europa, au fost subliniate indeosebi trei tipuri de excludere: excluderea de pe piata muncii (puternic reflectata in mass-media prin crearea unei adevarate psihoze fata de cresterea numarului de someri); excluderea de tip minoritar, etnic sau/ si religios, spre exemplu, si excluderea din comunitati, mai precis de la serviciile specifice ale acestora.

Daca se ia in calcul, ca element de demarcatie a zonei excluderii, doar criteriul nivelului de trai, in cadrul populatiilor cu venituri mici aceste tipuri de excludere se regasesc pe scara larga, dar formele pe care le iau variaza. Sunt necesare insa o analiza mult mai profunda si o cuprindere mai mare a nivelurilor de analiza (nivel de trai, de subzistenta, drepturi sociale, grad de autorealizare si de autodezvoltare). Nivelul dp

trai se reflecta, de exemplu, prin figura excluderii de la bunuri si servicii, care ia diverse forme. Pentru unii, aceasta implica excluderea de la bunurile productive sau de pe piata de bunuri. Pentru altii, dominanta este excluderea de pe piata muncii: somajul, excluderea din locurile de munca sigure sau excluderea din protectia sociala a muncii, excluderea din oportunitatile de dezvoltare a capacitatilor personale etc.

Aceste moduri de excludere sunt in legatura cu nivelul si procesul de dezvoltare generala a societatii. Sistemul economic de productie, prin caracteristicile sale, determina nivelul de dezvoltare, iar dezvoltarea insasi va crea excluderi, ca si includeri.

Una dintre formele cele mai ample, ca dimensiuni si cuprindere, este excluderea de la accesul la bunuri si servicii, denumita si cu termenul de saracie; saracia este privita tot mai mult ca un nivel scazut de consum si este masurata in relatie cu un standard (cos) de bunuri si servicii, incluzand unele elemente ce provin din canalele publice de circulatie a bunurilor si valorilor, cum ar fi educatia si sanatatea. in acest cadru, excluderea din consum este, in principal, un rezultat al insuficientei puteri de cumparare, determinata de resursele limitate, iar mecanismele excluderii pot proveni din trecut.

Cresterea vizibila a masei de consumatori, dar numai din cadrul unei anumite minoritati, intensifica in mod clar sensul excluderii ca o comparatie intre grupurile sociale, caci saracia absoluta nu creste. Asa cum se observa cotidian, exista o excludere din grupurile ("societatea') consumatoare, dintr-un nivel de consumatie foarte inalt, excludere determinata de nonapartenenta datorata unor indicatori de resurse. Spre exemplu, un indicator il reprezinta locuinta si separarea grupurilor dupa tipul de locuinta (concentrarea celor saraci in anumite zone sau locuri determina implicit o limitare a resurselor - rezidenta intr-o localitate sau intr-un cartier anume poate stigmatiza, poate duce la deteriorarea sanatatii, poate face dificila, chiar imposibila integrarea in comunitate). Separarea spatial-geografica a devenit o sursa majora de construire a excluderii si intolerantei, indiferent de criteriul pe baza caruia se realizeaza.

in general, prin politicile sociale este promovata speranta ca in viitor bunurile publice vor fi distribuite intr-un mod mai echitabil decat alte forme si bunuri de consum, deci excluderea poate fi limitata, construindu-se astfel o ideologie a rezistentei fata de stresul viitorului; implicit insa, se educa acceptarea neprevazutului, caci excluderea de la accesul la bunurile publice poate fi de multe ori o problema de situatie. Serviciile si bunurile publice sunt la indemana unor actori care le gestioneaza, si anume a celor cu resurse - caci adevarul fundamental si incontestabil al societatii se refera la capacitatea si abilitatea de a avea acces la resurse; accesul este garantat pentru cel care nu are constrangerea costurilor sau o rezolva in timp util. in cazul in care costul ramane o constrangere, resursele/bunurile publice, limitate in orice societate, sunt la dispozitia unei instante exterioare individului ce le distribuie dupa alte criterii decat cele ale necesitatilor maximale ale indivizilor aflati in dificultate.

O alta forma este excluderea de pe piata muncii. intelegerea proceselor de excludere sociala vine o data cu intelegerea mecanismelor existente pe piata muncii. Pentru multe grupuri, dar mai ales pentru saraci, veniturile asigurate prin munca sunt principala resursa de trai. incadrarea in munca procura legitimitatea sociala si accesul catre venit, ceea ce asigura insasi subzistenta. La extrema opusa se afla somajul, "slujbele' temporare si nesigure -care conduc in timp la respingerea atat din sfera valorilor materiale stabile, cat si din cea a valorilor simbolice ale societatii. Somajul, foarte persistent in economia multor tari, crescand rapid in multe zone ale tarilor cu economie in curs de restructurare/dezvoltare, devine din ce in ce mai mult un factor crucial, excluzand populatii diverse - si mai ales tinerii - nu numai de la locurile de munca, dar si din procesul construirii si legitimarii unei identitati socialmente acceptate. Ca o consecinta, se observa o proliferare a modelelor alternative (indezirabile social, ilegale, paradoxale, ce relativizeaza sau chiar combat sistemul de valori conventional). Astfel, este normal ca lupta pentru resursele limitate puse la dispozitie sa fie intensa. in timp ce politicienii continua sa promoveze in mod teoretic modelul solidaritatii, segmentarea sistemului economic, precum si barierele care apar pentru a proteja resursele necesare traiului sugereaza ca paradigma monopolului este aplicabila in sens larg. Excluderea din campul fortei de munca active este asociata cu cresterea violentei si a insecuritatii, cu o accentuare a comportamentelor de revolta si contestatie, de tip toxicoman, cu o anomie a vietii individuale si o descurajare prelungita. Unele consecinte sunt vizibile, cum ar fi grupurile de oameni ai strazii, dar multe sunt ascunse - de exemplu, deteriorarea vietii de familie si intensificarea violentei domestice si a abuzului familial.

Somajul oficial si deschis se refera la excluderea directa de pe piata fortei de munca, dar exista, de asemenea, un fenomen de excludere in interiorul pietei fortei de munca. Unele grupuri sunt antrenate in segmente in care slujbele sunt incerte, foarte prost platite si care nu reclama o pregatire deosebita sau specializata. Se observa o dualizare a procesului de ocupare in campul muncii: pe de o parte, exista slujbele "proaste' care nu pun probleme serioase de acces si unde este concentrata populatia saraca, generandu-se saracie si instabilitate. Si mai exista, pe de alta parte, slujbele "bune', cu acces restrictiv, cu un grad de securitate mai ridicat si conditii de munca acceptabile, ceea ce genereaza stabilitate si bunastare sociala. Aceasta arata ca exista diferite niveluri de excludere, deci este posibil ca unele persoane sa fie incluse in piata muncii si, in acelasi timp, excluse din zona "buna, viabila si onorabila' a societatii'. Segmentarea pietei muncii tinde sa fie construita in jurul grupurilor imediat identificabile (de exemplu, dupa varsta, etnie, sex), asa ca excluderea din zona "decentei' este dublata, asociata cu alte forme de excludere sociala.

Excluderea de teritoriu este o problema serioasa in multe tari, si nu doar in cele in curs de dezvoltare, ea fiind asociata cu saracia si insecuritatea; in unele societati, pamantul este o sursa nu numai de existenta, dar si de insertie sociala intr-un sens mai larg. S-au realizat cercetari care au examinat relatia dintre excluderea sociala si accesul la un teritoriu si s-a evidentiat ca aceasta legatura este puternica. in multe zone, accesul la teritoriu este obtinut prin metode discriminatorii si abuzive. De aceea, unele populatii sunt de obicei vulnerabile la acest tip de excludere, si indeosebi cele ce utilizeaza teritoriul ca pe un mijloc de subzistenta. Aceasta forma de excludere nu este insa prea des abordata in literatura de specialitate.

Excluderea din protectie pune o problema tot mai stringenta, indeosebi in contextul cresterii sentimentului de insecuritate determinat de multiplicarea formelor de violenta sociala. Securitatea are mai multe semnificatii sau dimensiuni. Una dintre ele se refera la securitatea fizica, cea a persoanei, in termeni de siguranta, presupunand existenta riscului de violenta fizica. A doua dimensiune este securitatea (sau asigurarea) conditiilor de trai. A treia implica protectia impotriva diferitelor evenimente imprevizibile si cu efecte nedorite - accident, boala, moarte, cataclisme.

in acest domeniu se poate aplica cu succes analiza multifactoriala a excluderii: insecuritatea mijloacelor de subzistenta este corelata cu excluderea de teritoriu si cu

cea de pe piata muncii, dar este focalizata pe risc - riscul pierderii proprietatii sau serviciului si posibilitatea gasirii surselor alternative de venit. in sistemul de protectie sociala, programele de asistenta dau o anumita siguranta, dar ele sunt inconsistente si slabe in multe tari. in schimb, mecanismele neoficiale de la nivelul comunitatii sau familiei (cateodata structurate ca resurse reunite in fonduri de credit mutuale) previn o cadere rapida in zona excluderii. Protectia impotriva acestor elemente neprevazute prin asigurari sociale este foarte larg raspandita, dar, de obicei, tot cei saraci au asigurari mult mai slab cotate.

Excluderea din drepturile omului are, de asemenea, un inteles si o sfera specifice. Un avantaj major al notiunii de excludere este acela ca se iau in calcul atat drepturile, cat si bunastarea in acelasi cadru. Atingerea unui standard de viata adecvat formeaza de fapt o parte din Declaratiile Universale ale Drepturilor Omului, dar in practica standardele sunt de obicei analizate in alti termeni. Cu toate acestea, este foarte importanta corelarea acestor doua perspective, pentru ca indeplinirea drepturilor de baza ale omului poate fi o preconditie pentru depasirea excluderii economice. De aceea, dreptul la exprimare libera, de exemplu, este important si constituie o baza pentru mobilizarea efectiva si pentru organizare, evitandu-se astfel agravarea excluderii. Acolo unde interesele de competitie sunt in joc, egalitatea in fata legii este o arma puternica in mainile categoriilor vulnerabile.

Si relatia inversa este tot atat de adevarata: excluderea economica si sociala afecteaza accesul si exercitarea unor drepturi fundamentale. Nevoile si trebuintele de baza care nu pot fi indeplinite la un nivel rezonabil duc la abuz si forteaza individul sa abandoneze exercitarea unor drepturi (de exemplu, dreptul la protectie legala sau la libertatea de asociere). Excluderea grupurilor minoritare de la participare in economiile moderne le transforma in grupuri vulnerabile la exploatare si le limiteaza resursele de aparare, prin diminuarea surselor de venituri. Pe de alta parte, se poate spune ca nerespectarea anumitor drepturi poate fi in concordanta cu strategiile de modernizare economica. in particular, drepturile muncitorilor (de a face greva, de a negocia colectiv) sunt deseori diminuate si sacrificate in favoarea promovarii competitivitatii si dezvoltarii, atunci cand se considera ca aceasta este cea mai eficienta cale catre progresul social si economic.

Drepturile cetateanului in societatile moderne s-au extins si consolidat progresiv, incepand cu libertatile civile, continuand cu participarea democratica si sfarsind cu consolidarea unor drepturi sociale. Acest proces genereaza un cadru pentru integrarea cetatenilor, realizarea identitatii si atingerea finalitatilor individuale sau de grup ; dar continutul drepturilor sociale ramane ambiguu, imprecis, confuz si, de aceea, sunt cel mai adesea incalcate. Sunt cazuri in care este exacerbata acordarea de drepturi formale unor grupuri inconsistente sau nerelevante, iar scopurile acestor actiuni ies din sfera protectiei sociale, urmarindu-se finalitati ideologice sau politice.

Asadar, specificul analizei excluderii consta in faptul ca ea este intim apropiata de modul in care functioneaza societatea. Orice metoda de dezvoltare si orice strategie de ajustare structurala si macroeconomica implica in mod egal modele variate de construire a excluderii sociale ; aceleasi cifre de crestere economica inglobeaza in ele si modele de construire si crestere a inegalitatii (de venituri sau de distribuire a beneficiilor progresului). Aici, mecanismele institutionale care mediaza si regleaza raporturile dintre dezvoltarea sociala si cea economica sunt cruciale. Ele pot include sau exclude

grupuri si populatii ca participanti si beneficiari sau ii pot transforma in marginali, pot dezvolta instante si modalitati de protectie, pot limita costurile si cresterile sociale, pot impune termene de realizare a obiectivelor etc. Analizand modelul de excludere ca pe o interactiune intre mecanismele economice si institutionale, se pot aduce contributii semnificative la realizarea strategiilor de gestionare a formelor particulare de manifestare a fenomenului de excludere.

Un avantaj major al notiunii de excludere este acela ca permite abordarea intr-un singur cadru atat a drepturilor, cat si a bunastarii (sau nivelului de trai). Punand in relatie elemente cum ar fi drepturile sociale si deprivarea materiala, ea cuprinde nu numai lipsa de acces la bunuri si servicii pe care se construieste si se sustine saracia, ci si respingerea din societate (din justitie, din reprezentarea sociala, din drepturile cetatenesti). Ideea centrala este ca excluderea este strans legata de inechitatea si inegalitatea din multe dimensiuni - economica, politica, sociala, culturala. Acest cadru ajuta nu numai la identificarea celor mai importante mecanisme si dimensiuni ale excluderii, care variaza de la o situatie la alta, dar si la punerea bazelor pentru o abordare interdiscipiinara efectiva.

Dar, daca dimensiunile diferite ale excluderii interactioneaza, aceasta nu inseamna ca sunt si congruente. Cu alte cuvinte, indivizii si grupurile pot fi excluse in anumite sensuri, dar nu si in altele. De exemplu, in unele tari, munca este poate un mecanism de includere economica, dar conduce la alte forme de excludere; includerea prematura sau chiar ilegala pe piata muncii - utilizarea copiilor ca forta de munca - este baza excluderii din dezvoltarea normala si din educatie.

O alta trasatura a excluderii sociale se refera la faptul ca ea descrie o stare, dar in acelasi timp se focalizeaza pe proces. Surprinde atat situatia de saracie si deprivare, cat si mecanismele care produc acest fenomen.

Este important sa se distinga doua situatii diferite : una de excludere permanenta, in care grupurile traiesc la marginea societatii, construindu-si sisteme specifice; si una in care excluderea este creata si recreata de dinamica fortelor economice si sociale, astfel incat indivizii sa treaca alternativ de la vulnerabilitate la dependenta, indreptandu-se catre marginalitate prin procese repetate de respingere si reinsertie limitata/temporara. Resursele pe care fiecare individ sau grup le poseda determina capacitatea de a rezista excluderii - resurse ce trec dincolo de economic, social sau politic si se refera mai mult la componente de tip cultural.

Trebuie sa mai spunem ca exista modele particulare de dezvoltare ce pun excluderea ca temelie a dezvoltarii si bunastarii unor minoritati elitiste (acolo unde dezvoltarea economica este concentrata pe regiuni/grupuri particulare, forme prin care beneficiile/ spolierile sunt deversate catre elite internationale, situatii cand anumite zone sau tari sunt folosite ca forta de munca ieftina si docila, inclusiv prin suprimarea unor drepturi, chiar internationale).

Asa cum unele procese sociale includ si exclud, exista si actori sociali care includ si exclud. Un aspect al intelegerii corecte a excluderii sociale se refera la identificarea acestor actori si explicarea motivatiei actiunii lor (cum si de ce exclud pe altii). Este acceptata teza potrivit careia toate grupurile sociale isi apara activ domeniile impotriva outsiderilor. Statul, care se manifesta si el ca un grup, isi poate asuma un rol de arbitru, controland excluderea unui grup sau a altuia. Dar aceasta imagine pozitiva despre stat este una eronata, pentru ca statul, prin actiunile lui, poate provoca diverse

forme de excludere (din servicii si oportunitati) a acelora de care nu depinde. Alti actori importanti sunt firmele (indeosebi reunite in corporatii), armata, autoritatile locale, personalitatile religioase si elita locala. Nici comunitatile academice si de cercetare stiintifica nu sunt neutre, pentru ca focalizeaza atentia si stabilesc prioritatile in functie de interesele si jocul social al competitiei, ceea ce presupune excluderea din participarea efectiva a unor grupuri sau populatii. Tot ele sunt cele care atrag atentia asupra fenomenului, descriind si analizand comportamentul "exclusilor' in vederea interventiei eficace, interventie din care - idee partizana negratuita - statul sa nu lipseasca, fiind element de control, dar nici sa nu posede un rol dominant, caci ar fi costisitor.

O alta trasatura se refera la faptul ca excluderea poate fi inteleasa la niveluri diferite: natiune, regiune, institutie, grup social, individ. Nu se pune problema ca excluderea sa fie abordata izolat, ca un proces autarhic ; dar nici nu pot fi suspendate toate delimitarile (de timp, de loc, de cultura, de grup etc), pentru ca s-ar ajunge la alte forme ale excluderii. De fapt, excluderea a devenit tot mai mult un camp al actiunii politice si chiar al politicii internationale ; plecand de la o premisa fortata, ca este lipsit de sens sa consideri excluderea in cadrul limitelor nationale ale unui stat fara sa discuti despre excluderea din toata lumea, unii actori redeseneaza in mod abuziv destine individuale si colective. Astfel, se adauga, pe langa excluderea regionala, de grup sau individuala, un nou tip de excludere : cea internationala.

Apare in acest mod un nou continut al termenului de includere: sunt situatii cand includerea - cea fortata - este echivalenta cu excluderea. De obicei, se afirma ca includerea/integrarea sociala este un lucru bun, pe cand excluderea este un lucru negativ. Dar exista mai multe forme de integrare ; unele modele - economice, culturale, politice - pot fi respinse de anumite grupuri, mai ales daca acestea contravin dezvoltarii lor anterioare si sunt nevoite sa le adopte pentru ca nu au alternative. Un exemplu semnificativ il constituie tentativele de includere/integrare a populatiilor de tigani din diverse tari europene.

Oricum, notiunea de excludere este in legatura stransa cu ideea de includere sau insertie, ceea ce simplifica mult problema: integrarea este la fel de ambigua ca si excluderea. Asa ca exista mai multe niveluri si fatete ale includerii: integrarea poate fi voluntara sau fortata, poate implica drepturi, responsabilitati sau obligatii si punitii diferite. Cu alte cuvinte, integrarea si includerea sau acceptarea trebuie gandite doar impreuna cu excluderea si respingerea - iar uneori granita dintre ele nu se mai observa.

3. Operationalizarea excluderii

Pe baza unor analize despre excludere, literatura de specialitate elaboreaza o tipologie tripla a multiplelor intelesuri ale excluderii, care se situeaza in diferite perspective teoretice, ideologii politice si chiar discursuri nationale. Fundamentate pe diferite notiuni ale integrarii sociale, Silver prezinta cele trei tipuri explicative ca fiind tipul solidaritatii, cel al specializarii si cel al monopolului. Aceste paradigme "specifica nu numai ce genuri de entitati contine universul, dar si ce nu contine' (Silver, 1995).

Fiecare dintre cele trei paradigme gaseste cauze diferite ale excluderii si se bazeaza pe diferite filosofii politice: republicanism, liberalism si social-democratie. Fiecare ofera o explicatie a formelor de dezavantaje social-economice, politice si culturale si

TRATAT DE ASISTENTA SOCIALA

are in componenta teorii ale drepturilor si ale inegalitatii. Toate trei se afla in opozitie atat cu notiunile conservatoare care explica integrarea sociala in termenii organicismului, rasismului, corporatismului, cat si cu teoriile neomarxiste ale ordinii sociale capitaliste care neaga posibilitatea integrarii sociale (vezi tabelul 1).

Tabelul 1. Paradigme asupra excluderii (apud Silver, 1995)

Dar iata care sunt principalele coordonate ale acestei tipologii, prezentata si lansata prin publicatiile franceze de specialitate ale anilor '90 de catre Commissariat General du Plan (CGP), organism abilitat sa puna in practica, in Franta, "noul contract social' ce vizeaza o reforma sociala ampla, de la populatiile de risc si pana la programe generale de dezvoltare si insertie (Foucauld, 1992).

Tipul solidaritatii, construit si lansat de gandirea republicana franceza, prezinta excluderea ca fiind ruptura unei legaturi sociale ce s-a produs intre individ si societate. Exemplificata de sociologia durkheimiana si sprijinita pe Rousseau, "ordinea sociala' este conceputa ca externa, morala si normativa, deci nu se bazeaza pe individ sau interese de clasa.

Discursul traditional al "solidaritatii sociale' respinge atat ideologia crestina a milei si caritatii, cat si individualismul liberal ca baze suficiente pentru integrarea sociala. Mai degraba ofera o "a treia cale' prin care se incearca a se concilia drepturile indivizilor cu rolul statului. in etica republicana, cetateanul are putine drepturi individuale si mai mult o viata publica de tip "civil'. Aceasta unitate, dublata de egalitate, cere mfiintarea si functionarea unor institutii de mediere care chiar ar putea concura statul in ceea ce priveste loialitatea cetatenilor. Cu toate acestea, statul apare ca fiind puternic, unitar, centralizat, egalitar, universal si secular; pluralismul politic aproape ca nu-si mai are locul, caci diversitatea - religioasa, nationala, regionala - este reunita si sintetizata in mod activ in doua concepte, cetatenie si civilizatie nationala. Identificam aici multe dintre caracteristicile societatii actuale franceze.

Abordarea solidaritatii din aceasta perspectiva aduce insa numeroase precizari cu privire la modul in care limitele/normele culturale si morale construiesc categorii duale in explicarea ordinii lumii. Excluderea - ca si devianta sau anomia - reprezinta un pericol si prin aceasta amenintare da putere coeziunii sociale. Opusul excluderii este "integrarea', iar procesul de obtinere a acesteia este "insertia' ; in sens durkheimian, ea implica asimilarea culturii dominante. Desi aceasta paradigma este folosita si de postmodernisti (prin incorporarea notiunilor multiculturale), meritul ei consta in faptul ca isi canalizeaza atentia pe excluderea ca proces si figura inerenta in cadrul natiunilor, dupa criterii diverse (rasa, etnie).

Al doilea tip, cel al specializarii, este mai prezent in gandirea liberala anglo-america-na; in acest caz, excluderea este considerata o consecinta a specializarii: diferentierea sociala si diviziunea economica a muncii conduc la separarea sferelor/zonelor sociale. Se presupune ca indivizii difera, si aceasta diferenta se accentueaza prin specializarea din ce in ce mai mare in domeniul schimbului/pietei si al grupurilor sociale. insa cauza nu se afla preponderent la nivelul individului - preferinte sau aspiratii personale -, ci mai ales la nivelul structurilor create (piete, asociatii) prin cooperarea si competitia dintre ele. La acest nivel se regaseste si ideea de ordine sociala, ca o suma de retele ale schimbului voluntar dintre indivizii autonomi, cu interesele si motivatiile lor proprii. Structurile sociale specializate sunt incluse in sfere separate, competitoare, dar nu neaparat si inegale, care devin interdependente prin schimb. Grupurile sociale sunt constituite voluntar din membrii ei, care isi schimba aliantele intre ei in functie de interesele si dorintele diferentiate.

Modelul liberal scoate in evidenta schimbul contractual de drepturi si obligatii si separarea sferelor vietii sociale. Astfel incat excluderea rezulta din separarea inadecvata a sferelor sociale, din aplicarea regulilor in mod incorect in cazul unei sfere date, din barierele dintre miscarile libere sau din schimburile dintre sfere. Din cauza existentei sferelor sociale separate, excluderea poate avea multiple cauze si dimensiuni. Acelasi individ nu poate fi insa exclus din toate sferele. Specializarea protejeaza libertatile - si aceste specializari pot fi eficiente atata timp cat indivizii "exclusi' au dreptul de a trece peste unele limite. Libertatea individuala de a alege, bazata pe diverse valori personale si pe motivatia psihologica, precum si angajarea in relatii sociale duc la afilieri la grupuri particulare/locale care se integreaza in societate. Limitele grupului stanjenesc libertatea individuala sa participe la schimburile sociale, iar excluderea este o forma de "discriminare'. Cu toate acestea, protectia liberala a drepturilor individuale si de grup, ca si competitia de pe piata muncii impiedica adancirea excesiva a acestei forme de diferentiere.

Cea de-a treia paradigma, a monopolului, face parte mai mult din ideologia stangii: excluderea este tratata ca o consecinta a formarii unui monopol de grup. Bazata pe conceptiile lui Weber si Marx, ea vede ordinea sociala ca fiind puternic coercitiva, impusa printr-un set de relatii ierarhice de putere. in aceasta teorie - a conflictului -, excluderea este rezultatul influentei apartenentei la o clasa anume, al statutului si puterii detinute si serveste interesele inclusilor.

in aceasta paradigma intalnim nuante diferite : cele de tip weberian trateaza limitele de grup - "statutul' - ca pe o sursa de dominare potential independenta de clasa sociala, in timp ce marxismul confera un rol mult mai puternic solidaritatii clasei sociale si neaga posibilitatea unei integrari sociale adevarate in societatile bazate pe clase.

Nucleul acestei paradigme, de sorginte weberiana, afirma ca actiunea sociala este motivata de "interesele materiale si ideale', de structura si cultura, constrangere si autonomie; grupurile sunt o manifestare a puterii relatiilor; presupun si pretind onoare si stima si isi au propria ideologie, propriile modele de consum si propriul stil de viata. Monopolurile, fie ca sunt materiale sau ideale, legale sau nu, mentin exclusivitatea grupurilor. Clasele sociale pot fi grupuri cu statut si pot exclude "neproprietarii' din competitia pentru resursele de valoare. Una dintre tezele lui Weber cu cea mai mare influenta este aceea potrivit careia, chiar daca inchiderea sociala a acestor grupuri creeaza monopolul, si deci inegalitatea, nu rezulta ca intotdeauna clasele sociale sunt grupuri cu statut.

Weber a folosit termenul de inchidere pentru a se referi la un proces de subordonare prin care un grup monopolizeaza avantajele pentru a bloca oportunitatile outsiderilor, pe care-i defineste ca fiind inferiori sau nedemni. Orice caracteristica vizibila, cum ar fi rasa, limbajul, originea sociala, religia sau lipsa unei diplome de scoala, poate fi folosita pentru a declara competitorii ca fiind outsideri. Prin restrangerea accesului la oportunitati si resurse, "inchiderea' permite colectivitatii sa-si maximizeze recompensele, in interior, grupul isi imparte, isi distribuie valorile importante, inclusiv identitatea membrilor.

in aceasta paradigma se recunoaste ca o asemenea inchidere sociala poate cauza o reactie/respingere severa si o rezistenta impotriva excluderii si a exclusilor. Caci sunt cazuri cand grupurile excluse uzurpa cu succes privilegiile grupului inclus ; atunci se pot retrage limitele/hotarele astfel incat se exclud grupurile mai putin puternice, intr-un proces numit de Parkin "inchidere duala'. "inchiderea' sociala se poate spune ca este atinsa atunci cand institutiile si diferentele culturale nu creeaza doar bariere care ii tin pe altii in afara in ciuda vointei lor, ci si o inegalitate ce se perpetueaza. Monopolul creeaza o legatura de interese comune intre cei din interior, chiar daca nu au pozitii egale. Exclusii sunt deci outsideri si, in acelasi timp, ocupa pozitia de dominati.

Barierele particulare ale excluderii pot fi ridicate in interiorul sau intre statele nationale, localitati, firme sau grupuri sociale. Indiferent de natura barierelor, suprapunerea sau coincidenta distinctiilor grupului si inegalitatea constituie nucleul tematic al acestei paradigme.

Se pot face cateva observatii cu privire la aceste paradigme. in primul rand, toate sunt desigur tipuri ideale. in realitate, diferitele societati si culturi definesc unii termeni -cum ar fi proprietatea - in mod diferit, chiar daca, din cand in cand, dezbaterile stiintifice puncteaza aceleasi aspecte - ca in cazul excluderii. Deci radacinile culturale ale conceptului de excludere fac dificile identificarea si evaluarea indicatorilor legitimi, astfel ca rezultatele pot fi contestate sau selective, in pofida oricarei paradigme propuse. Adica orice definitie presupune un bagaj teoretic si ideologic ce-i este obligatoriu asociat.

in al doilea rand, fiecare paradigma concepe excluderea ca pe o relatie sociala dintre inclus si exclus. Aceasta relatie poate fi conceputa ca actiune sociala pentru ca activitatea excluderii reclama o atentie speciala din partea actorilor responsabili. Excluderea este vazuta ca un proces, iar analistii trebuie sa specifice inceputul si sfarsitul acestui proces. Diferentele care genereaza excluderea depind de permeabilitatea limitelor si se pune intrebarea legitima daca eforturile sociale au vreun beneficiu social; pentru ca unii indivizi marginali sau devianti nici nu-si doresc calitatea de inclusi.

Apoi, excluderea poate fi vazuta macro- sau racro-sociologic. Weinberg si Ruano-Borbalan (1993) fac distinctia intre cauzele micro si macro, opunand excluderea de "sus' cu cea de "jos'. Perspectiva macro (de "sus') prezinta excluderea ca o criza a politicii sociale ineficiente sau ca o criza a institutiilor sociale de integrare a natiunii in general. in contrast, abordarea micro vede "radacinile' excluderii in elemente locale si comunitare si defineste excluderea ca o criza a solidaritatii comunitatii si a regulilor sociale.

O alta precizare trebuie sa faca distinctia dintre paradigme si institutii; nu trebuie facuta confuzia intre tipuri ale explicatiei si clasificarile institutiilor, ca tipologii ideologice ale statului, chiar daca orice institutie poarta cu sine o amprenta istorica a confruntarilor si colaborarilor dintre ideologii si paradigme.

Mai trebuie spus ca aceste paradigme (solidaritatea, specializarea si monopolul), desi fiecare se caracterizeaza printr-un singur element, vizeaza si reclama intotdeauna mai mult decat o singura dimensiune sau un aspect despre excludere - economic, sociologic si interactional, cultural si politic; ele reprezinta o suma de stiinte sociale, cu elemente/teorii extrase din economie, stiintele politice si antropologie. Aceasta abordare interdisciplinara depaseste unele abordari teoretice ale excluderii care sunt focalizate pe o singura disciplina, in special sociologia, sau analizeaza situatia/exemplul unei singure tari.

Apoi, exista o distinctie neta fata de preocuparile "empiriste' ; chiar si atunci cand studiile empirice definesc excluderea sociala in termeni "globali', cercetarea tinde sa fie cat mai "sectoriala'. Totodata, este adevarat ca, prin focalizarea atentiei pe o populatie specifica identificata cu "risc' de excludere, studiile se axeaza pe mai multe paradigme.

Cercetarile si studiile asupra excluderii fac referiri la categorii sociale specifice ca :

somerii de lunga durata;

angajatii in munci precare si necalificate;

cei cu venituri mici si saracii;

persoanele fara proprietati/teritoriu;

necalificatii profesional, analfabetii prin abandon scolar;

persoanele cu handicap mintal si fizic sau cu alte dizabilitati;

toxicomanii, narcomanii;

delincventii, in detentie sau cu cazier ;

parintii singuri;

copiii abuzati sau care traiesc in conditii improprii;

tinerii, in special absolventii fara experienta, dar si cei fara diploma;

copiii utilizati ca forta de munca;

femeile in dificultate ;

strainii, refugiatii si imigrantii;

minoritatile etnice, lingvistice, religioase sau rasiale aflate in dificultate;

cei fara drepturi cetatenesti;

beneficiarii de asistenta sociala;

cei care au nevoie de asistenta sociala, dar nu primesc;

rezidentii cartierelor rau famate ;

cei cu consum sub nivelul de subzistenta (subnutriti, fara locuinta etc.);

deviantii, inclusiv cei prin etichetare si stigmatizare;

izolatii, inadaptatii, celibatarii.

Toate aceste categorii, ce reprezinta populatiile-tinta ale asistentei sociale, fara ca lista sa fie completa, prezinta o serie de dezavantaje sociale, absolute sau relative, care pot fi si in relatie. Dimensiunile acestora constituie un subiect frecvent al cercetarilor, iar rezultatele difera; unii gasesc foarte mici corelatii intre diferitele tipuri de dez-avantaje/excJuderi, in timp ce altii percep excluderea ca acumularea sau concomitenta mai multor dezavantaje sau factori de risc; de exemplu, cei nascuti in grupuri particulare, cum sunt cele de tigani.

Pe scurt, aceste trei paradigme majore ale excluderii pot fi descrise astfel: in paradigma solidaritatii, excluderea este o ruptura a legaturilor sociale dintre individ si societate; in paradigma specializarii, excluderea reflecta discriminarea; in fine, cea de-a treia paradigma vede excluderea ca o consecinta a formarii monopolului de grup prin care grupuri puternice, deseori cu identitate culturala distincta, interzic accesul outsiderilor la resurse printr-un proces de "inchidere sociala'.

intelesurile excluderii sunt insa multiple, de la explicatia ei in termeni individuali (caci fiecare om se considera in cele din urma o persoana exclusa) si pana la utilizarea ei in sfera politicului ("noile programe sociale'). Mai mult chiar, poate fi explicata si promovata in scopuri diversioniste (atunci cand se supradimensioneaza problemele unor actori/state pentru a se sustrage de la alte obligatii) sau in scopuri de manipulare in masa (cand este utilizata pentru a distrage atentia de la inegalitatile grave ale unei societati, insistandu-se pe o redistribuire a resurselor spre categorii dezavantajate, iar alte categorii trebuie sa suporte costurile). Oricum, excluderea este un fenomen cu o mie de fete, cu foarte multe intelesuri si poate fi folosita intr-o varietate de scopuri.

in concluzie, orice discurs despre "excludere' este posibil din mai multe puncte de vedere si implica perspective politice. Poate fi un apel pentru restructurarea radicala a societatii, astfel incat, de exemplu, somajul sa nu mai reprezinte o problema pentru societate luata ca intreg, ci doar pentru cei cu pregatire profesionala scazuta, pentru handicapati si alte grupuri specifice. Poate fi folosit pentru a se ajunge la o intoarcere la valorile de solidaritate intragrupala chiar cu riscul autoizolarii (ca in cazul gruparilor etnice). Exista deci pericolul ca notiunea de excludere sociala sa fie integrata in ideologiile particulare sau ale grupurilor politice, ceea ce distrage atentia de la problema fundamentala: cum se poate actiona astfel incat efectele si formele excluderii sa se diminueze si sa gliseze spre integrare si cooperare sociala. Caci focalizarea atentiei pe dezavantaje si deprivari, pe injustitii si inechitati nu reprezinta decat o deliberata risipire de resurse.

in aceasta perspectiva, a abordarii problemelor-etalon ale excluderii, trebuie reconsiderat rolul statului; dupa ce doctrina liberala a teoretizat ineficacitatea statului ca agent activ in dezvoltarea economica, propunandu-i o politica reactiva, se poate construi realitatea unei politici proactive in domeniul social, acolo unde se gestioneaza mecanismele principale ale excluderii. insa acest lucru nu este posibil fara o autoritate morala indubitabila care sa-i permita sa proiecteze programul consensului social, fara sa renunte la o logica administrativa centralizata, dar construind retele viabile ale imputernicirii si reprezentarii sale. Cu atat mai mult cu cat problema excluderii a devenit miza si platforma ale actiunii politice si, in ultimul timp, ale interventiilor militare.

Bibliografie selectiva

Autes, M., "Genese d'une nouvelle question sociale : l'exclusion', Lien social et Politiques -RIAC, Montreal, nr. 34/1995.

Autes, M., Travail social et pauvrete, Syros-Alternatives, Paris, 1992.

Barei, Y., La marginalite, PUF, Paris, 1982.

Becker, H.S., Outsiders, A.M. M6taille, Paris, 1985.

Castel, R., "Les pidges de l'exclusion', Lien social et Politiques - RIAC, Montreal, nr. 34/1995.

Commision of the European Communities (CEC), Towards a Europe ofsolidarity: Intensifying the fight against social exclusion, fostering integration, Bruxelles, 1993.

Commision of the European Communities (CEC), White Paper: Growth, Competitivness, Employment, Luxembourg, 1994.

Foucauld, J.-B. de, "Exclusion, inegalites et justice sociale', Esprit, nr. 182/1992. Miftode, V. (coord.), Populatii si fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iasi, 2002.

Rogers, G., "What is special about a social exclusion approach? ', in International Institute for Labour Studies, Social Exclusion : Rhetoric, Reality, Responses, United Nations Development Programme, Geneva, 1995.

Silver, H., "Reconceptualizing social disadvantage: Three paradigms of social exclusion', in International Institute for Labour Studies, Social Exclusion : Rhetoric, Reality, Responses, United Nations Development Programme, Geneva, 1995.

Touraine, A., "Face a l'exclusion', in Jean Baudrillard et al., Citoyennete et urbanita, Editions Esprit, Paris, 1991.

Weinberg, A.; Ruano-Borbalan, J.-C, "Comprendre l'exclusion', Sciences Humaines, nr. 28/1993.

Xiberras, M., Theories de l'exclusion sociale, Meridiens Klincksieck, Paris, 1993. * * *, Sociologie et sociite, Montreal, nr. 1/1993.