Politica sociala in Romania

Politica sociala in Romania

Dezvoltarea si evolutiile politicii sociale in Romania, ca de altfel si in celelalte foste tari europene cu economie planificata centralizat, au avut ca ax central, conceptul ocuparii depline. Din motive ideologice, somajul nu a fost considerat o problema sociala. Procesul de industrializare si politica de dezvoltare regionala au condus la o rata relativ inalta de ocupare situata in anii '80 in jurul a 47%.

O crestere spectaculoasa a inregistrat rata de ocupare a femeii in ramurile neagricole. Intr-o anumita masura, aceasta atragere a femeii in productie a fost si rezultatul promovarii drepturilor egale intre barbati si femei cu privire la accesul si ocuparea unui loc de munca, al impulsurilor date de nivelul de trai foarte scazut in perioada postbelica, fiind insuficient un salariu ca mijloc de existenta. De asemenea, accesibilitatea larga la invatatura a condus la atragerea masiva a femeii in productie. Femeile au reprezentat aproximativ 45% din totalul fortei de munca. Una din consecinte a fost scaderea semnificativa, in ultimele decenii, a natalitatii, fenomen care a atras dupa sine anumite masuri, atat de natura administrativa, cat si de natura economica, vizand sporirea numarului de copii.

O caracteristica a ocuparii a fost permanentizarea locurilor de munca si, intr-un anumit sens, siguranta acestora. Nu era o problema majora ocuparea unui loc de munca, de aceea obisnuinta de a cauta un loc de munca a lipsit aproape complet. Absolventii invatamantului secundar (profesionalizat) si ai invatamantului superior aveau asigurata repartizarea unui loc de munca, evident planificata centralizat. De aici, si rigiditatea pietei fortei de munca.

In aceste conditii, legatura dintre performanta economica si salariu nu a constituit o preocupare a factorilor de decizie. Au fost introduse distorsiuni legate de aprecierea diferitelor categorii de populatie ocupata prin politica de venituri. Salariile stabilite centralizat erau diferentiate foarte putin.

Dupa 1989, ocuparea fortei de munca a fost unul din domeniile cele mai puternic afectate. Modificarile au fost de amploare, ridicand numeroase probleme politicii sociale, atat din perspectiva ocuparii, a pietei muncii, cat si din aceea a protectiei sociale - asigurarea in caz de somaj. Astfel, dupa o usoara crestere a numarului de salariati in 1990 fata de 1989 (cu circa 150 mii persoane), a urmat o scadere masiva a acestuia incepand cu 1991. In 1994, numarul mediu al salariatilor era, comparativ cu 1990, mai mic cu aproape 1,7 milioane de persoane. Fenomenul somajului si-a facut, asadar, aparitia in mod oficial. Problema somajului s-a amplificat rapid, incat in mai putin de patru ani, la finele anului 1994, rata somajului a ajuns la 10,9% acesta afectand in primul rand tineretul. Aceasta este principala problema a ocuparii, din care deriva o multitudine de alte tensiuni sociale in legatura cu locuintele, formarea si disolutia familiilor, fenomenul traditional etc. Cea de a doua problema este somajul in randul femeilor. La sfarsitul anului 1994, din numarul total al celor ce beneficiau de ajutor de somaj si alocatie de sprijin, 56% erau femei. De asemenea, ele reprezentau 60% din cei aflati in cautarea unui loc de munca. Aceste proportii se leaga nu numai de efectele restructurarii, de politica de ocupare din perioada anterioara, ci si de nivelul de trai scazut al majoritatii familiilor, care a condus la o supralicitare a ocuparii femeii.

In fine, legat de necesitatea protectiei sociale a somerilor, in 1991 s-a adoptat o lege referitoare la acest subiect, care a suferit o serie de modificari ulterioare. Ajutorul de somaj a aparut ca o componenta a sistemului securitatii sociale. a fost creat un fond independent, extrabugetar, privind asigurarea de somaj, finantat din contributii ale intreprinderilor si salariatilor, fond din care se platesc: ajutorul de somaj, alocatia de sprijin, cheltuielile cu pregatirea profesionala a somerilor etc.

Politica fundamentata pe ocuparea deplina a fortei de munca a constituit unul din principalii suporti ai politicii sociale. Este vorba de faptul ca statul ocupational a constituit baza dezvoltarii sistemului securitatii sociale. Sistemul de securitate sociala in Romania s-a dezvoltat inegal daca avem in vedere conditiile de accesibilitate si nivelul prestatiilor pentru diferitele categorii de populatie.

Sistemul pensiilor a avut o dezvoltare de tip extensiv. Pana in 1989, au functionat scheme separate pentru salariatii din sectorul de stat, pentru lucratorii din cooperatia mestesugareasca, pentru membrii uniunilor de creatie, culte etc.; de asemenea, pentru taranii cooperatori si pentru taranii cu gospodarie individuala. Pensiile de asigurari sociale de stat - de toate tipurile: pentru munca si limita de varsta, invaliditate si urmasi - erau finantate de la bugetul statului; veniturile din contributiile de asigurari sociale de stat, desi evidentiate separat, erau venituri ale bugetului statului. Celelalte fonduri erau distincte, cu administrare proprie.

Principala consecinta a acestei faramitari, a fost nivelul puternic diferentiat al pensiilor de acelasi tip, primite de pensionarii afiliati la fondurile mentionate. De exemplu, nivelul mediu al pensiei unui taran cooperator reprezenta, pana in 1989, doar 18% din nivelul pensiei medii a unui pensionar de asigurari sociale de stat.

Aceste caracteristici s-au pastrat in cea mai mare parte si dupa 1989. S-au facut modificari legate de separarea bugetului asigurarilor sociale de stat la bugetul de stat si de includerea in acest sistem a unor sisteme mai mici: cel al Uniunii Artistilor Plastici (1992), al Bisericii Ortodoxe Romane si al Cooperatiei mestesugaresti (1993).

Din anul 1990, bugetul asigurarilor sociale de stat a fost supus unor presiuni financiare, in special din cauza masurilor de pensionare anticipata (la varsta de 55 de ani - barbati si 50 de ani - femei, daca indeplinesc conditiile de vechime integrata) si a scaderii numarului platitorilor de contributii de asigurari sociale, si urmarii cresterii somajului. Din acest motiv, in perioada 1990-1992 s-au luat masuri de crestere a contributiilor de asigurari sociale.

In perioada de pana in 1990, data fiind politica de venituri, pensia reprezenta, pentru cea mai mare parte a pensionarilor, o resursa sigura pentru existenta - la parametrii nivelului de trai caracteristici perioadei. Incepand cu 1991, pensiile, ca si salariile, au suferit o puternica eroziune datorita inflatiei, astfel ca cea mai mare parte a pensionarilor se afla in fata unei insecuritati amenintatoare. Este o problema sociala deosebita a perioadei actuale ea meritand o atentie speciala din partea factorului politic.

Alocatiile familiale. Politica fortat pronatalista a constituit motivatia unei dezvoltari ascendente a alocatiilor familiale pana in 1990, criteriul numarului de copii fiind luat in considerare si la alte facilitati de natura sociala: de exemplu, accesul prioritar la o locuinta din fondul de stat. In consecinta, in Romania, cheltuielile cu alocatiile familiale au inregistrat o crestere continua, ajungand la finele deceniului 9 la un nivel comparativ cu cel al cheltuielilor aferente altor segmente de politica sociala: sanatate, invatamant etc.

Alocatia pentru copii a fost si este cea mai importanta prestatie dina ceasta categorie. Pana in 1993, accesibilitatea a fost discriminatorie, in sensul ca, de alocatia de stat pentru copii beneficiau numai copiii salariatilor din intreprinderile de stat si institutiile publice, ai pensionarilor, studentilor si somerilor, pentru care finantarea se facea de la bugetul de stat. Copiii salariatilor cuprinsi la unele fonduri proprii de asigurari sociale primeau alocatii sau ajutoare similare cu alocatiile de stat, dar finantate din fondurile proprii. Copiii taranilor erau exclusi de la acest drept: ei primeau pana in 1989 o indemnizatie finantata din fondurile proprii ale cooperativelor agricole, in masura in care acestea aveau capacitatea de plata. Erau exclusi de la alocatii copiii liber-profesionistilor, ai taranilor particulari si ai salariatilor cu venit salarial peste un anumit plafon. In 1991, aproximativ un sfert din numarul total al copiilor de varsta corespunzatoare nu beneficiau de alocatii.

Incepand cu octombrie 1993, a intrat in vigoare o lege care prevede ca alocatia de stat pentru copii este universala; au dreptul la alocatie toti copiii in varsta de pana la 16 ani sau 18 ani daca urmeaza o forma de invatamant sau sunt handicapati. S-a renuntat, de asemenea, la reducerea de impozit, introdusa in 1990, acordata salariatilor cu copii.

Alaturi de distorsiunile enuntate mai sus, legate de gradul de cuprindere (accesibilitate), incepand cu anul 1991, au aparut altele legate de inflatie si de metodele de indexare. Nivelul de alocatie de stat pentru copii era functie de venit si rangul copilului. In prezent, aceasta este fixata la o suma platita tuturor, indiferent de venit si rangul copilului.

Masurile recente referitoare la alocatia pentru copii ofera posibilitatea punerii in discutie a unei probleme, care tine de conceptia generala a politicii de sustinere a veniturilor prin prestatii de securitate sociala, nedefinita pana in prezent in coordonatele ei esentiale. In legatura cu aceasta, se considera ca, in conditiile unei perioade de criza si austeritate bugetara, ar fi fost mai economicoasa si eficienta din punct de vedere social, acordarea unei alocatii potrivit unui criteriu de selectivitate, in functie de nivelul veniturilor pe o persoana din familie. De asemenea pentru corectarea unui comportament demografic deviant in cazul unor categorii de populatie (romii), era mai oportuna stoparea acordarii sau scaderea cuantumului alocatiei incepand cu cel de al patrulea sau al cincilea copil. In conditiile adoptarii unui criteriu de selectivitate, alocatia pentru copii ar putea indeplini un criteriu de sustinere a veniturilor familiilor cu copii.

Asistenta sociala

Asistenta sociala a ocupat un loc minor in politica sociala din Romania. Saracia nu a fost recunoscuta ca fenomen real, motiv pentru care cheltuielile cu asistenta sociala au detinut o pondere nesemnificativa in cheltuielile sociale.

Accesul la prestatii de asistenta sociala a fost pana in 1989 extrem de limitat, iar nivelul prestatiilor, foarte scazut. Au predominat serviciile in institutiile de asistenta sociala.

Dupa 1989 a existat un val de cereri pentru prestatii de asistenta sociala. Ele au fost motivate de nevoia mare de protectie a unor categorii de populatie defavorizate, complet neglijate sub vechiul regim. Legislatia adoptata in aceasta perioada a stabilit o serie de drepturi, in special de natura financiara, si gratuitati pentru unele servicii.

Cele mai semnificative prestatii de asistenta sociala ce s-au acordat in anii 1990-1992, ca o continuare a gamei prestatiilor ce se acordau si pana in 1989, au fost cele institutionalizate: leagane, case de copii, scoli speciale, camine-spital pentru copii, centre primire minori, camine-spital pentru adulti, camine pentru pensionari, camine pentru bolnavii cronici etc. Aceasta categorie de servicii este foarte putin dezvoltata in raport cu nevoile. Este cunoscuta nevoia deosebit de mare de asistenta sociala pentru copii. In cazul persoanelor adulte, procentul celor asistati este si mai scazut. In general, numarul de beneficiari de servicii in institutii de asistenta sociala a scazut, in conditiile cresterii necesarului de ingrijire. A crescut insa, aproape de la simplu la dublu, numarul celor ce iau masa la cantinele saracilor, ceea ce semnifica o degradare puternica a posibilitatilor de trai, pana sub limita minima a existentei.

In ceea ce priveste prestatiile in bani in cadrul asistentei sociale, pana in 1995, acestea ocupau un loc minor in ansamblul prestatiilor banesti de securitate sociala. In aceasta categorie intra ajutoarele sociale ocazionale, cel mai frecvent, trimestriale. Nivelul acestora a fost total nesemnificativ in raport cu un minim de trai. Din octombrie 1995 a intrat in vigoare legea ajutorului social. Aceasta fixeaza dreptul familiilor cu venituri reduse de a beneficia de un ajutor social ce reprezinta diferenta dintre sumele stabilite de lege si venitul net lunar al familiei.

O alta problema este legata de faptul ca asistenta sociala intra in responsabilitatea unui sistem institutional, organizatoric si administrativ divers, complicat si chiar confuz. Principalele surse de finantare sunt bugetul de stat si bugetele locale. Sunt, de asemenea, acordate unele ajutoare cu caracter de asistenta de urgenta prin bugetul asigurarilor sociale de stat si, respectiv, fondul de somaj din care se finanteaza alocatia de sprijin pentru cei carora le-a expirat durata de acordare a ajutorului de somaj - prestatie cu caracter de asistenta sociala. A fost creat, de asemenea, fondul de risc si accident din care se finanteaza prestatiile sociale acordate persoanelor cu handicap.

In legatura cu asistenta sociala, se impune mai intai un criteriu de delimitare a sferei prestatiilor de asistenta sociala. Cartea alba a asistentei sociale (1993) nu clasifica acest lucru. In aceasta categorie sunt incluse de exemplu, alocatiile pentru copii. Desi finantarea alocatiilor pentru copii se face de la bugetul de stat, date fiind criteriile de acordare, acestea nu au caracter de prestatie de asistenta sociala. Acest segment al securitatii sociale are in general o identitate aparte. De regula, in grupa "asistenta sociala" sunt incluse prestatiile pentru saraci, pentru cei amenintati de saracie sau care se afla in situatii speciale. Or, in aceasta grupa ar trebui incluse prestatiile sociale care indeplinesc concomitent doua criterii: a) sunt acordate persoanelor sarace pe baza unui criteriu de verificare a venitului, sau persoanelor aflate in situatii speciale (copii si varstnici fara sustinatori, bolnavi cronici, handicapati etc.); b) finantarea se face de la bugetul public (central sau local).

Alaturi de problematica resurselor, care ramane fundamentala, una din conditiile indispensabile pentru promovarea unor masuri de asistenta sociala bine orientate este aceea de adoptare a unui instrument operational, practicat in multe tari, si anume, un minim de trai oficial si a unui sistem de verificare a veniturilor. Fara un astfel de instrument, masurile din acest domeniu fie genereaza un anumit tip de risipa de resurse, fie nu-si ating scopul, fie apar ambele efecte. El este necesar si datorita faptului ca fenomenul saraciei a escaladat in aceasta perioada in tara noastra, atingand categorii tot mai extinse de populatie. Insistenta, previzibila de altfel, a acestui fenomen si ignorarea lui va avea consecinte grave pe termen lung, daca tinem seama de faptul ca intre categoriile vulnerabile sunt copiii, ale caror sanse de integrare in viata sociala devin tot mai limitate.

In perioada anterioara, o semnificatie aparte a avut-o faptul ca sistemele de protectie prin venituri din munca si din sistemul securitatii sociale au fost insotite de o politica de sustinere a preturilor de consum prin subventii. Acest sistem a dus la un imobilism al preturilor, la o reflectare distorsionata a fenomenelor reale din economie in sfera sociala, in nivelul de trai al populatiei.

Liberalizarea preturilor si eliminarea subventiilor au avut repercursiuni dramatice asupra puterii de cumparare a veniturilor si economiilor populatiei. Aceasta arata o concertare slaba a politicilor in domeniul preturilor si al veniturilor populatiei. Dovada este ca rezultatul nesatisfacator al indexarii salariilor si prestatiilor de securitate sociala genereaza multe tensiuni. Eliminarea completa a subventiilor la bunurile si serviciile de consum a fost probabil o reactie de respingere a tot ceea ce parea a fi o continuare a unor metode utilizate de vechiul regim. Sloganul ca orice lucru are un pret care trebuie platit de utilizator nu este practicat in forma pura nici in economiile de piata dezvoltate. Exista exemple bine cunoscute legate de subventionarea agriculturii, a transportului public si locuintelor. Odata facuta aceasta liberalizare, se ridica problema regandirii sistemului de sustinere a veniturilor prin sistemul securitatii sociale, a unei reforme in acest domeniu.