Metodologia investigatiilor de asistenta sociala

Metodologia investigatiilor de asistenta sociala

1. INTERVIUL

Ca metoda de investigatie in asistenta sociala, interviul presupune ascultare activa, interpretare si chestionare. Asistentul social este o persoana specializata in intervievare, iar abilitatile sale tehnice sunt cel mai adesea insotite de cunostinte teoretice, valori adecvate si o considerabila experienta practica.

Ascultarea activa este o sarcina fundamentala a interviului. Un bun interviu se bazeaza pe capacitatea asistentului social de a fi un bun ascultator. Un bun ascultator nu este pasiv, ci arata interes sincer fiind concentrat asupra a ceea ce clientul spune.

Interviurile initiale sunt adesea dedicate unei treceri in revista generale, pentru a vedea daca persoana respectiva are nevoie de interventia profesionista a unui asistent social. In acest caz potentialul client devine utilizator real al serviciului. Pentru asistentul social practicant intervievarea nu trebuie sa devina niciodata o rutina. Doar prin ascultarea si observarea atenta a modului in care oamenii cauta sprijin se poate ajunge ca faptele obiective si sentimentele subiective sa devina parti componente ale unui schimb interpersonal care percepe mesaje deschise sau inchise, le decodeaza si raspunde la diferitele niveluri de comunicare initiate.

Fiecare interviu tinde sa aiba o directionare si o structura (inceput, mijloc si sfarsit). Trebuie sa se reflecteze asupra fiecarui interviu si sa se revada mereu continutul acestuia.

Faza introductiva a interviului - sunt recomandate intrebari sau discutii cu caracter general, pentru o pregatire emotionala a clientului. Cele mai importante abilitati sunt cele de punere a intrebarilor (deschise sau inchise) si de ascultare activa.

In faza introductiva, intrebarile urmaresc:

explorarea problemei si a situatiei clientului;

socializarea clientului in rolul de intervievat;

incurajarea clientului sa impartaseasca informatii factuale si afective;

ajutarea clientului sa se simta respectat si confortabil in relatia de interviu.

Exista si o exersare a altor tipuri de intrebari:

directe: ce implica in mod direct responsabilitatea clientului pentru raspunsul dat;

indirecte: responsabilitatea este difuza;

intrebari de clarificare - concretizare.

Faza de mijloc a interviului - asistentul social va explica scopul si obiectivele intrevederii. Sunt necesare urmatoarele deprinderi:

de explorare si insotire (nonverbale si verbale);

de orientare spre schimbare;

de observare (limbajul verbal, limbajul nonverbal al clientului, contactul vizual, evitarea unor subiecte sensibile pentru client, observarea unor inconsistente sau lipsuri, conjuncturi stresante sau conflictuale);

de ascultare (activa, pasiva, etc.);

de a pune intrebari (intrebari inchise, deschise, de ghidare, intrebari care urmaresc continuarea raspunsului, intrebari cu raspuns aprobator);

de a focaliza, ghida si concentra;

de a indruma clientul pentru realizarea obiectivelor propuse;

de a parafraza;

de a rezuma;

de a se confrunta;

de a tacea;

de dezvoltare a climatului.

Incheierea interviului - are loc atunci cand clientul a depasit problema sau profesionistul nu mai poate lucra cu acesta. Asistentul social va trebui sa aiba deprinderi in a pregati clientul pentru aceasta etapa, sa sumarizeze, sa stie sa identifice clientii care isi exprima ingrijorarile doar in aceasta etapa.

In cadrul interviului, asistentul social trebuie sa se asigure ca este inteles de clientul sau; asistentul social va avea un comportament profesional, va respecta confidentialitatea informatiilor furnizate in cadrul interviului.

Viorel Prelici (2002) a identificat un numar de intrebari care pot eficientiza un interviu in asistenta sociala:

unde este mai potrivit locul de desfasurare a interviului? (conditii confortabile pentru client, evitarea unor intreruperi ( ex. telefoane, colegi, etc.);

care va fi continutul interviului? (in functie de scopul acestuia);

cum se va realiza acomodarea la conditiile interviului? (anticiparea trebuintelor si sentimentelor clientului de catre asistentul social).

Este de recomandat ca tehnica interviului sa fie aplicata numai dupa ce asistentul social a conceput un ghid de interviu. Asistentul social trebuie sa evite confuzia intre interviu si tehnica chestionarului, chiar daca ambele urmaresc inregistrarea unor opinii (chestionarul se utilizeaza pentru identificarea unor opinii pe un esantion mare).

Interviurile din asistenta sociala au caracteristici speciale care le diferentiaza de conversatiile cotidiene. Ele au un anumit context, sunt directionate spre un scop particular, munca are de obicei o durata planificata, iar uneori limitata, in timp ce dezvoltarea de relatii pozitive sau negative, este inevitabil o parte a procesului.

Interviurile incununate de succes nu depind de continut (de ce anume s-a spus) sau de faptul ca clientul a obtinut sau nu ceea ce a solicitat. Un rezultat semnificativ pentru primul interviu este ca asistentul social sa fie perceput ca cineva capabil sa inteleaga preocuparile clientului si sentimentele acestuia cu privire la dificultatile prin care trece.

Un rezultat pozitiv al intervievarii se bazeaza de asemenea pe incercarea de a elimina unele dintre barierele de comunicare care pot duce la neintelegeri. Utilizarea jargonului profesional este de asemenea un obstacol evident pentru un bun interviu; el distanteaza clar clientul de asistentul social. Erorile pe care le comit chiar si intervievatorii experimentati constau in anticiparea a ceea ce are de gand sa spuna persoana respectiva sau presupozitia ca ai inteles sensul unor cuvinte sau semnale non-verbale.

2. CONSILIEREA

Succesul coordonarii de caz se bazeaza pe concentrarea asupra detaliilor interactiunii dintre cel care ajuta si cel care este ajutat. Pentru aceasta consilierea ocupa un loc pivot.

Asociatia britanica de consiliere defineste conceptul de consiliere ca fiind "faptul cand o persoana ocupa cu regularitate sau temporar functia de consilier, ofera si accepta explicit sa acorde timp, atentie si respect altei persoane, care va fi temporar in rolul de client" (Membership Notes, 1990). Sarcina consilierii este aceea de a oferi clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi si de a-si clarifica modurile de trai cu resurse mai multe si bunastare mai mare. Aceasta este o foarte scurta descriere a faptului ca exista mai multe scoli de consiliere: behaviorista, psihodinamica, umanistica, etc.

Cu toate acestea, indiferent de scoala de gandire careia ii apartin, in general asistentii sociali trebuie sa fie capabili sa asculte, sa observe si sa raspunda. Pentru aceasta ei au nevoie de abilitati specifice: abilitati de a astepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva probleme si a planifica actiuni.

Dupa Nelson Jones (1983), consilierii trebuie sa detina urmatoarele calitati:

empatia sau intelegerea, efortul de a vedea lumea prin ochii celuilalt;

respectul (increderea in capacitatea celuilalt de a rezolva problema);

concretetea sau specificitatea (cel consiliat sa-si reduca astfel confuziile);

autocunoasterea si autoacceptarea;

autenticitatea in relatiile cu clientii;

congruenta (limbajul verbal se potriveste cu cel nonverbal).

Un consilier experimentat realizeaza faptul potrivit caruia consilierea este un proces cu dubla directionare in care asistentul social si clientul trebuie sa tina cont unul de celalalt (Kell si Mueller, 1986).

Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele in procesul de dezvoltare, de a ajuta individul sa devina o persoana cu functionalitate deplina prin deschiderea catre experienta si ambiguitate, incredere in sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare si invatarea faptului ca cresterea si revizuirea sunt procese continue, nu rezultate odata pentru totdeauna ale terapiei.

Rolul clientului este de a renunta la "ar trebui" si "ar fi bine", adica la a trai in functie de asteptarile celorlalti. O persoana decide asupra propriilor standarde si valideaza independent alegerile si deciziile pe care le ia.

In general, sunt cunoscute doua tipuri de consiliere: una centrata pe rezolvarea de probleme si una centrata pe persoana. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere nondirectiv, aceasta insemnand in buna parte ca nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta si in ce succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita si incuraja discutia. De cele mai multe ori, acesta se concentreaza asupra lumii emotionale a clientului, si nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor tulburari emotionale ale clientului. Consilierul trebuie sa fie impreuna cu clientul inca de la inceputul procesului. Aceasta inseamna ca atitudinea consilierului este una deschisa, autentica, astfel incat clientul va renunta la mecanismele de aparare. Empatia este fundamentul procesului de consiliere.

Conditiile de desfasurare a unei bune consilieri sunt empatia, "caldura" non-posesiva, acceptarea si autenticitatea.

Empatia se poate defini ca "intrare/pasire" in lumea interioara a unei alte persoane, cu scopul de a intelege gandurile, sentimentele, comportamentele si semnificatiile pe care pe care persoana respectiva le atribuie unor evenimente. In acelasi timp, consilierul ramane insa el insusi, empatia nepresupunand identificare. Nivelul empatiei este strans corelat cu gradul in care clientul reuseste sa-si exploreze lumea interioara.

"Caldura" nonposesiva se exprima in general prin: limbajul trupului (postura, proximitate, spatiu personal, contact vizual), cuvinte si vorbire (tonul, tipul cuvintelor, etc), congruenta acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul nonverbal creeaza confuzie. Caldura si apropierea trebuie utilizate cu maxima atentie. Cineva foarte "rece", distant, cinic si neincrezator se poate simti amenintat in fata unei persoane care se arata "calda" si plina de afectiune. Caldura si apropierea sunt atributele care inlesnesc formarea aliantei de lucru dintre client si asistentul social.

Autenticitatea reprezinta gradul in care consilierul este el insusi in cadrul relatiei cu clientul.

Ca baza a comunicarii, autenticitatea este in acelasi timp o preconditie a empatiei care incurajeaza clientul sa se exploreze si sa fie, la randul lui, sincer si deschis.

Acceptarea este o alta conditie esentiala in consiliere. Ea contine implicit o alta, si anume cea a recunoasterii unicitatii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar schimbarii. Consilierii au in general grade diferite de acceptare care pot varia de la zi la zi sau de la client la client. Daca acceptam oamenii asa cum sunt ei, la randul lor, acestia ne vor accepta pe noi asa cum suntem.