Socializarea copilului prin prisma familiei

Socializarea copilului prin prisma familiei.

"Socializarea reprezintǎ procesul social fundamental prin care orice societate isi proiecteazǎ, reproduce si realizeazǎ prin conduite adecvate ale membrilor sǎi, modelul normativ cultural" (S. Rǎdulescu). Mecanismele si agentii socializǎrii cunosc o mare varietate asigurand stabilitatea si functionalitatea structurilor sociale, coeziunea internǎ, continuitatea si permanenta structurilor grupale.

Conceptul de socializare defineste procesele, mecanismele si institutiile prin care societatea se reproduce in fizionomia personalitǎtii umane care ii este specificǎ, in anumite structuri de comportement ce rǎspund asteptǎrilor si prescriptiilor sociale.

Unii autori abordeazǎ socializarea ca proces fundamental prin care se transmite mostenirea culturalǎ, normele si valorile perene, ca mecanism prin care cultura unei societǎti formeazǎ personalitǎtile umane. Cunoscuta afirmatie a lui R. E. Park "omul nu se naste uman ci devine in procesul educatiei", redǎ sinteza procesului de socializare. Fiind un proces complex, care cuprinde educatia fǎrǎ sǎ se rezume doar la ea, socializarea se manifestǎ pe tot parcursul vietii individului implicand forme si mijloace specifice de realizare. Cele mai semnificative aspecte pe care le cuprinde sunt:

socializarea formeazǎ educatia, stǎpanirea instinctelor si nevoilor, satisfacerea lor intr-un mod prevǎzut si acceptat de societatea respectivǎ;

socializarea insuflǎ aspiratii si nǎzuinte in vederea obtinerii unor lucruri sau calitǎti, a unui prestigiu;

socializarea permite transmiterea unor cunostinte si posibilitatea satisfacerii unor roluri;

socializarea asigurǎ o calificare profesionalǎ si alte calitǎti necesare in viatǎ.

In orice societate "familia constituie factorul primordial al formǎrii si socializǎrii copilului, reprezentand cadrul fundamental in interiorul cǎruia sunt satisfǎcute nevoile sale psihologice si sociale si implinite etapele intregului sǎu ciclu de crestere si dezvoltare" (R. Hill).

In calitatea sa de grup social omogen si institutie social-juridicǎ fundamentalǎ, familia reprezintǎ cadrul principal in interiorul cǎruia, prin intermediul procesului de socializare, indivizii isi insusesc primele notiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdictie, marcand dezvoltarea unei structuri generalizate a constiintei morale si juridice.

Familia constituie cadrul de realizare al sociabilitǎtii, premisa deprinderilor normelor dezirabile, a modelelor de conduitǎ acceptate. Individul, in cadrul familiei, stabileste primele contacte in intelegerea notiunilor de responsabilitate si rationalitate, primele confruntǎri cu situatii supuse prescriptiilor, interdictiilor, evaluǎrilor, normelor si idealurilor grupului social larg.

Functia de socializare a familiei se realizeazǎ in patru situatii specifice:

situatiile de "educatie moralǎ", avand la bazǎ relatiile de autoritate prin intermediul cǎrora i se furnizeazǎ copilului regulile morale;

situatiile de "invǎtare cognitivǎ" prin care copilul invatǎ sistemul de cunostinte, aptitudini, deprinderi necesare convietuirii in societate;

situatiile angajand inventia sau imaginatia, prin intermediul cǎrora se dezvoltǎ si gandirea "participativǎ";

situatiile de "comunicare psihologicǎ", care dezvoltǎ afectivitatea specific umanǎ cu un rol deosebit de important in echilibrul moral si psihologic al individului.

Familia este recunoscutǎ ca cel mai puternic agent socializator in dezvoltarea copiilor, mai ales in perioada copilǎriei mici. In primii ani ai dezvoltǎrii copilului familia este esentialǎ pentru dezvoltarea psihicǎ a copilului si este o sursǎ primarǎ de dragoste si afectiune. Familia este cea care trebuie sǎ implineascǎ aproape toate nevoile de crestere si dezvoltare, atat fiziologice cat si psihologice ale copilului. In cadrul familiei, copiii castigǎ si dezvoltǎ aproape toate achizitiile (motorii, cognitive, afective), motiv pentru care evaluarea contributiei sau influenta familiei in dezvoltarea copilului fatǎ de alti factori, cum ar fi cei genetici si sociali este dificil de decelat. Este sigur cǎ familia reprezintǎ un factor esential in cresterea, dezvoltarea si educarea copilului.

Numǎrul, complexitatea si varietatea de situatii care pot apǎrea intr-o familie si conduitele specifice pe care aceste situatii le solicitǎ, varietatea de aspecte pe care le imbracǎ relatiile dintre membrii ei este practic imposibil de definit. Se poate afirma cǎ nici un alt mediu nu oferǎ asemenea diversitate de relatii intr-o unitate socialǎ atat de restransǎ. P. Osterrieth surprinde foarte exact aceastǎ semnificativǎ calitate atunci cand aratǎ cǎ, prin diversitatea de persoane pe care le integreazǎ - pǎrinti si copii, puternici si slabi, tineri si bǎtrani, fiinte de sex masculin si fiinte de sex feminin, persoane atasate unele de altele prin multiple legǎturi ale vietii in comun si prin afectiune - familia formeazǎ un esantion foarte reprezentativ al societǎtii, ale cǎrui influente copilul le simte chiar din prima zi de viatǎ. Ca si in societate in familie gǎsim un amestec de generatii, deci confruntare intre trecut si viitor, si solidaritate profundǎ, care uneste toti membrii ei pe un fond complex de simpatie si armonie, dar si de conflicte si rivalitǎti.

Fiind grupul cel mai coeziv si factorul care exercitǎ influentele cele mai persistente asupra personalitǎtii, familia educǎ spiritul de comunicare si cooperare, faciliteazǎ      transmiterea obiceiurilor, atitudinilor si valorilor de la pǎrinti la copii, ghideazǎ din punct de vedere moral conduitele acestora.

In cadrul familiei are loc modelarea personalitǎtii copilului, trecerea de la un comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare si autonomie moralǎ). Familia, fiind un mediu afectiv si protector asigurǎ copiilor securitate, ingrijire, subzistentǎ si sprijin material si moral.

"Mediul familial - afirma Andre Berge - il satisface pe copil in mǎsura in care rǎspunde trebuintelor sale elementare, adicǎ in mǎsura in care este un mediu afectiv si protector, dublǎ conditie indispensabilǎ pentru ca fiinta tanǎrǎ sǎ invete sǎ se construiascǎ pe sine, sǎ se situeze in raport cu ceilalti, sǎ se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuand fǎrǎ pericol, primele sale experiente sociale si sentimentale".

Socializarea primarǎ este prima etapǎ a procesului, cea care orienteazǎ evolutia copilului in primii 6-7 ani de viatǎ. Ea constituie un fundament al formǎrii conduitelor si comportamentelor si constǎ in deprinderea regulilor, normelor, valorilor care asigurǎ bagajul informational, afectiv si civic al individului.

Familia fiind primul grup cu care copilul intrǎ in contact, rǎmane reperul permanent si fundamental in conditia indivizilor, in manifestarea unor atitudini civice, comportamentale si morale.

Prin nastere copilul este plasat in societate potrivit statutului social al familiei sale care il va influenta in relationarea cu ceilalti, in realizarea profesionalǎ si socialǎ.

Fiecare familie participǎ la un numǎr limitat de subculturi si retele (bazatǎ pe pozitia de clasǎ, pe apartenenta etnicǎ, de rudenie, ocupatie sau interese). Acestea sunt versiunile societǎtii largi care ajung la copil prin exemple, prin invǎtare, prin activitate zilnicǎ (M. Voinea, 1993).

Procesul de socializare, prin familie este un process de invǎtare socialǎ care se manifestǎ in mai multe directii:

copiii invatǎ cǎ adultii au dorinte, interese, obiceiuri, nevoi si cǎ este avantajos sǎ se adapteze acestora;

invatǎ cǎ trebuie sǎ impartǎ resursele (spatiul, bunurile, jucǎriile, hrana, timpul si afectiunea pǎrintilor);

invatǎ cum este de dorit sǎ se poarte pentru a fi acceptat, apreciat, recompensat;

invatǎ cum sǎ lupte pentru a obtine un lucru, pentru a-si satisface o dorintǎ.

Procesul de socializare, ca si componenta lui fundamentalǎ - educatia - prezintǎ particularitǎti si exigente specifice varstei copiilor. Clasificare lui M. Debess privind etapele educatiei ne ajutǎ sǎ intelegem problemele educogene, continuitatea procesului de educatie, influentele pe care le suportǎ:

varsta cresei (de la 0 la 3 ani)

varsta micului faun (de la 3 la 7 ani);

varsta scolarǎ (de la 6 la 14 ani);

varsta nelinistilor pubertale (de la 12 la 16 ani);

varsta entuziasmului juvenil (de la 16 la 20 de ani ).

Plecand de la idea cǎ viata de familie este complex formatǎ din mai multe cicluri (etape) care se conditioneazǎ dar si diferentiazǎ intre ele considerǎm necesarǎ utilizarea unei clasificǎri simple in care sunt puse in relatie directǎ varsta copilului cu etapele ciclului familial:

familii cu copii prescolari;

familii cu copii scolari;

familii cu adolescenti.     

Trecerea de la o formǎ la alta include modalitǎti diverse de formare a relatiilor intrafamiliale, intergenerationale, a normelor si valorilor specifice acestora. Pentru fiecare din aceste varste sunt specifice actiuni legate de ingrijire, protectie, educatie. Astfel, in primele luni pǎrintii pun accent pe ingrijirea, ocrotirea, protectia copilului; la varstele scolare pǎrintii indrumǎ, sugereazǎ si controleazǎ activitǎtile acestora; la varsta pubertǎtii apar probleme legate de educatia sexualǎ, apar manifestǎri si sentimente specifice, se imbogǎteste sensibilitatea individului.

Carentele apǎrute in functia de socializare sunt grave, antrenand comportamente indezirabile, deviante, conflicte de adaptare si integrare socialǎ.

Sarcinile educogene sunt multe si complexe: ele presupun o actiune constientǎ si consecventǎ a ambilor pǎrinti, orientarea comportamentului descendentilor spre modele acceptate de societate.

Functia de socializare are un caracter intentional, urmǎrind formarea personalitǎtii copilului, inducerea de comportamente dezirabile, integrarea lui socialǎ.

In aceastǎ ordine de idei se apreciazǎ cǎ existǎ cel putin trei tipuri de familii:

Familii inalt educogene, care sprijinǎ educarea tinerilor, le asigurǎ conditii pentru realizarea unei pregǎtiri profesionale si culturale adecvate, pentru petrecerea timpului liber in mod util si plǎcut, realizand legǎtura cu scoala pentru a asigura controlul activitǎtilor din acestǎ sferǎ.

Familii educogene satisfǎcǎtoare, care asigurǎ copiilor conditii obiective si subiective de educatie familialǎ, se preocupǎ de reusita lor profesionalǎ, fǎrǎ a organiza si controla sistematic activitǎtile acestora;

Familii nesatisfǎcǎtoare educogen caracterizate prin climat psihic necorespunzǎtor, relatii reci sau de indiferentǎ, slab control parental, insuccese profesionale ale copiilor.

Procesul de socializare - inceput in familie si continuat in diferite instante sociale, oferǎ individului sansa formǎrii sale, dobandirii echilibrului emotional si psihic, mentinerii integritǎtii personalitǎtii sale, integrǎrii in viata socialǎ.