SISTEMUL ASIGURARILOR SOCIALE

SISTEMUL ASIGURARILOR SOCIALE

Noua problema sociala

Prin analogie cu sintagma 'problemei sociale' (la question sociale), lansata provocator la sfarsitul secolului IX sub influenta marxismului si a socialismului utopic pentru a amorsa o ampla dezbatere intelectuala si politica in privinta dividendelor dezvoltarii industrial-capitaliste si a distributiei juste a veniturilor in societate, Pierre Rosanvallon repune in discutie tema unei alte abordari a socialului, in celebra sa carte 'Criza statului-providenta' din 1981. Daca pentru secolul nostru raspunsul la 'problema sociala' l-a constituit se pare statul-bunastarii, Rosanvallon considera ca acest model, in viziunea sa traditionala, si-a epuizat resursele si nu mai poate supravietui in absenta unei profunde refome de conceptie[1]. Criza este in fapt una multipla, fiind descrise o dimensiune financiara, una ideologica (de legitimitate politica) si nu in ultimul rand o dimensiune filosofica. Despre aceasta criza filosofica a statului-bunastarii la sfarsitul secolului XX vorbeste o alta carte a aceluiasi autor, publicata in 1995 la Paris si tradusa in romaneste in 1998.

Ideea fundamentala a intregii lucrari este 'dezagregarea principiilor de organizare ale solidaritatii si esecul conceptiei traditionale despre drepturile sociale.' In fapt, Rosanvallon respinge nu numai modelul liberal, considerand ca 'ideologia statului ultraminimal a iesit din moda' iar 'interventia publica si-a gasit intr-adevar justificarea deplina' dar si modelul conservator bazat pe sistemul asigurarilor sociale, pe motivul ca: ,, fostele mecanisme ale solidaritatii sunt pe punctul de a disparea, probabil, definitiv. Ele se bazau pe sistemul de asigurari sociale: solidaritatea era intemeiata pe reciprocitatea crescanda a riscurilor sociale, astfel ca statul-providenta putea fi asimilat unui tip de societate asiguratorie.'

Astfel conceput, sistemul securitatii sociale functioneaza ca o 'masina de plati' de tip compensator, finantand practic excluderea de pe piata muncii. Abordarea actuala a drepturilor sociale, crede Rosanvallon, stimuleaza separarea economicului de social, acordand compensatii financiare celor inactivi, in loc sa se concentreze pe activarea lor prin masuri de reinsertie sociala. Critica politicilor pasive ale statului-bunastarii decurge in paralel cu un atac virulent la adresa societatii asiguratorii, pe care autorul o vede in declin in special in Franta si Germania si mai putin in Statele Unite.

Istoria intelectuala a asigurarilor a parcurs un traseu accelerat incepand cu sfarsitul secolulului al XVIII-lea, cand Claviere a propus un proiect amplu (,,Prospect pentru infiintarea asigurarilor de viata', 1788) considerat manifestul programatic al societatii asiguratorii. Desi interpretata de sustinatori ca parte a contractului social, mana nevazuta a asigurarilor avea sa patrunda totusi cu destula greutate in constiinta vechii Europe, suspectata fiind de a favoriza nepasarea si lenea, in timp ce prevederea si responsabilitatea individuala erau vazute drept cele mai demne forme de realizare a bunastarii. Dupa Revolutia Franceza, una din marile dileme ale filosofiei politice a fost punerea in acord a principiului solidaritatii (societatea are o datorie fata de membrii ei) cu principiul responsabilitatii (fiecare individ e stapan pe propria-i existenta si trebuie sa se intretina), ambele acceptate si promovate de doctrina iluminista a noii Europe care se nastea pe ruinele Bastiliei. Liberalii, care avusesera cele mai mari reticente fata de asigurari, incep sa inteleaga treptat necesitatea unei diferentieri a celor loviti de o nenorocire fata de ,,lenesii neprevazatori' si, mai mult decat atat, incep sa inteleaga ca sistemul asigurarilor sociale putea proteja regimul capitalist de amenintarea socialismului, respectiv a marxismului odata cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Bazandu-se pe o dimensiune probabilistica si statistica a socialului (riscul e masurabil), abordarea in termenii riscului asigurat oferea avantajul net de a putea fi apreciate global diverse probleme: batranetea, boala, somajul, accidentele. Asumptia de baza era ca riscurile sunt absolut intamplatoare si pot fi in consecinta impartite in mod egal intre participantii la sistem[2]. In 1865, Emile Laurent, aparand principiile mutualismului, arata ca :,,asigurarea poate patrunde peste tot: bazandu-se pe legea majoritatii, ea poate imbogati economiile, poate determina victoria sanselor de reusita asupra nereusitelor si pierderilor, poate introduce ordine in dezordine, poate elimina hazardul, in sfarsit, poate regla nesiguranta'

Dincolo de aprecierile de ordin filosofic, se produc mutatii profunde in plan juridic, beneficiile sociale nemaifiind un act caritabil, un ajutor benevol si neconditionat (cum era asistenta sociala), ci executarea unui contract in care cetatenii si statul sunt angajati in mod egal. In acest fel, asigurarea devine o institutie a contractului social, consfiintind regimul de indemnizare sociala in cazul concretizarii unui risc acoperit. De la Bismarck incepand, statul modern european isi asuma o parte din ce in ce mai mare a garantiilor de bunastare pentru cetatenii sai, culminand cu statul-providenta keynesian, ale carui deconturi sociale au depasit in deceniile postbelice posibilitatile de acumulare economica reala.

,,Astazi, in domeniul social, conceptul central il constituie mai curand precaritatea sau vulnerabilitatea, decat riscul.' Cu aceste cuvinte isi incepe Rosanvallon pledoaria pentru un nou tip de interventie sociala, pentru un nou tip de drepturi sociale, pentru o alta abordare a politicilor bunastarii. Considerand ca vechile instrumente de gestionare a socialului sunt depasite si ca riscul nu mai este uniform distribuit in societate, existand grupuri dezavantajate sau marginalizate in mod constant, autorul afirma ca socializarea riscurilor nu mai este operanta. In plus, au aparut o serie de riscuri noi : delicventa urbana, subculturile agresive, amenintarile internationale, terorismul, riscul de catastrofa etc. fata de care sistemul traditional al asigurarilor (centrat pe instabilitatea economica si pe pierderea capacitatii de munca) nu are solutii. Amintind de minoritati si de cultura marginalului, Rosanvallon se apropie de abordarile specifice antropologiei americane contemporane, vorbind chiar de unele ,,categorii de riscuri colective"[3].

O tema provocatoare in discursul sau este si invocarea rezultatelor extraordinare ale geneticii medicale, care demonstreaza stiintific ca riscurile imbolnavirii nu sunt egal impartite si, in consecinta, ca intreg edificiul asigurarilor sociale de sanatate tinde sa-si piarda caracterul unificator. ,,Progresele geneticii determina o reevaluare totala a analizei riscurilor de sanatate, ducand la o conceptie mai individualista si, concomitent, mai determinista a socialuluiAcolo unde nu aveam decat hazardul si nesansa, medicina genetica dezvaluie cauze organice previzibile.' Logica pare simpla: daca ceea ce este congenital primeaza in raport cu ceea ce este dobandit, atunci insasi ratiunea asigurarilor sociale dispare. Concluzia ar fi ca se impune o personalizare a riscurilor, avand in vedere ca nu mai este vorba de hazard iar deteminarile sunt individuale. ,,N-ar mai fi nimic de mutualizat, daca toti oamenii ar fi perfect circumscrisi naturii lor.' Totusi, Rosanvallon recunoaste ca nu se poate merge atat de departe, singurul lucru acceptabil fiind acela ca solidaritatea va trebui regandita, in sensul unei mai bune cunoasteri a sanselor si limitelor fiecaruia. Aceasta adevarata ,,revolutie a cunoasterii destinului' va introduce probabil clase de risc, ,,conducand la o segmentare progresiva a socialului. ' Putem spune ca semnele aparitiei claselor de risc exista deja, fiind semnalate in sistemul asigurarilor de sanatate din anumite tari masuri concrete de ,,sanctionare' sociala a comportamentelor cu risc dovedit (ex: fumatorii sau marii consumatori de alcool vor trebui sa plateasca suprataxe la asigurari sau sa-si deconteze singuri serviciile medicale in cazul unei imbolnaviri cauzate de toxice). Simplu spus, costul social al atitudinilor individuale va impune o exigenta mai mare in controlul comportamentelor, ceea ce inseamna ca universul asigurarilor in vechea sa formula este serios zdruncinat. Aici vede Rosanvallon punctul de plecare al declinului societatii asiguratorii, in faptul ca ,,solidaritatea si libertatea vor merge din ce in ce mai putin in acord' , generand nemultumiri si de o parte si de cealalta.

Schimbarile demografice (in special imbatranirea populatiei si inversarea piramidei varstelor) reprezinta un alt factor de disolutie a logicii asiguratorii, in opinia lui Rosanvallon. Considerand ca statul-providenta functiona asemenea unei ,,gigantice masini de transferuri intre generatii', se apreciaza ca una din finalitatile prestatiilor era garantarea reportului pe durata unui ciclu de viata. In prezent, s-a calculat ca la nivelul tarilor OECD ,, consumul medical intre 20 si 60 de ani (varsta cotizatiilor) este in medie de trei ori mai mic decat in cazul varstelor de 80-90 de ani.' Astfel, concentrarea resurselor nu se mai realizeaza in timpul vietii active iar segmentul de populatie cotizanta beneficiaza foarte putin de bugetele asigurarilor. Acest consum disproportionat face sa se vorbeasca de ,,generatia sacrificata: 20-45 de ani' (Christian Saint-Etienne), datorita faptului ca tinerii si maturii ,,suporta povara impozitelor obligatorii, cea mai ridicata din istoria noastra [n.a.-se refera la Franta] si cea mai grea dintre marile tari industrializate, pe cand cei trecuti de 60 de ani beneficiaza simultan de un nivel mediu al pensiilor cel mai ridicat din istorie, de un nivel fara precedent de ingrijiri sustinute de comunitate, si de veniturile considerabile ale unui patrimoniu concentrat in mare parte in mainile lor.' Fara a impartasi in totalitate viziunea autorilor francezi, mergand pana la sugerarea spectrului unui razboi al varstelor, trebuie totusi recunoscut ca sistemul traditional al asigurarilor si al protectiei sociale in vestul Europei favorizeaza net varstele a treia si a patra, care se bucura acum de o bunastare apreciabila si de un consum al resurselor fara precedent in istorie, improbabil de repetat peste 10-15 ani, cand cotizantii de astazi vor dori si ei aceleasi drepturi sociale. Deci, notiunea de echitate inter-generationala poate fi privita in sensul echilibrarii sanselor in timp si nu numai in intelesul traditional al egalitatii sanselor inceputului-aceasta este opinia autorilor francezi de stanga cu privire la transferul resurselor pe verticala in sistemul asigurarilor.

O viziune liberala inedita asupra noii probleme sociale intalnim la Ralf Dahrendorf, a carui filosofie sociala a primit de-a lungul timpului cele mai inalte recunoasteri academice si stiintifice internationale. Sintetizand prin excelenta modelul intelectualului angajat al anilor`60-70[4], membru important al Partidului Liberal German, deputat in Bundestag si pentru o vreme secretar de stat la Ministerul Culturii, Dahrendorf a reprezentat in acelasi timp un creator de scoala sociologica si de filosofie sociala liberala (alaturi de Karl Popper, T.H.Marshall, Raymond Aron, Rawls, Nozick etc.) opusa la fel de faimoasei scoli de la Frankfurt (Habermas, Marcuse etc). Ideea fundamentala in opera lui Dahrendorf o constituie maximizarea sanselor de viata individuale, idee din care autorul german incearca sa faca un adevarat ,,nou crez politic al liberalilor' in secolul XX. In volumul ,,Sanse de viata' publicat in 1979 , Dahrendorf scrie:,,in ce priveste conflictele societatii moderne, avem de a face cu sanse de viata. Mai multe sanse de viata pentru mai multi oameni- aceasta este intentia politicii libertatii" . Sansele de viata, la randul lor, sunt indisolubil legate de optiuni si ligaturi. Prin optiuni autorul intelege proportionalitatea intre indreptatiri si oferta, cu alte cuvinte ceea ce poate face concret un individ cu libertatile (indreptatirile) pe care le are, sau, si mai simplu, valoarea pozitiva, functionalitatea drepturilor sale. Aici Dahrendorf se apropie de T.H. Marshall, spunand: ,, Optiunile sunt posibilitati de alegere date in cadrul structurilor sociale, alternative ale actiunii" . Asupra sanselor de viata si raportului dintre indreptatiri si oferta, Dahrendorf revine pe larg intr-o alta carte, a carei versiune in limba romana a vazut lumina tiparului in 1996: ,,Conflictul social modern (Eseu despre politica libertatii)'. ,,In Statele Unite a domnit multa vreme un concept precum cel de sansa, prin care se intelege in mod restrictiv egalitatea conditiilor de start si in mod extensiv posibilitatile de alegere ale cetateanului. Se adunau in conceptul american de libertate drepturile fundamentale civile, drepturile politice si granitele deschise. Pana intr-un anumit grad, acesta este inca valabil si astazi. Cei saraci primesc ajutor daca se ajuta singuri; in rest, circumstantele lor de viata ii privesc. In Europa , secolul XX a cunoscut o alta dezvoltares-a impus parerea ca membrii societatii au nevoie de mai mult decat de drepturi civile si politice. Drepturile sociale si-au facut si ele aparitia, dupa expresia lui Marshall- un drept universal la venituri reale, care nu este masurat dupa valoarea de piata a celui caruia ii este destinat. Este o indreptatire in sensul pe care l-am expus" .

Definirea idealului liberal contemporan se face in termenii urmatori: ,,Noua libertate este o politica a conflictului regularizat si o economie sociala a maximizarii sanselor de viata individuale' Pornind de la asumptia ca sansele de viata nu sunt distribuite in mod egal, Dahrendorf afirma ca: ,,inegalitatea este un mijloc al libertatii, atata vreme cat ea ramane o inegalitate a ofertei si nu se extinde asupra indreptatirilor Cand indreptatirile tuturor cetatenilor sunt garantate, inegalitatile ofertei nu mai reusesc sa faca istorie. Ele ofera doar prilej de invidie, dar nu mai duc la conflicte de clasa.' Din acest motiv, progresul drepturilor de la sfera civila la cea politica si apoi la cea sociala reprezinta un lucru bun in optica filosofului german, pentru ca a atenuat conflictul de clasa si a slabit insasi notiunea de clasa sociala.

Dahrendorf isi explica la fel de plastic si de sugestiv viziunea asupra semnificatiei sociale a ligaturilor. ,,Ligaturile sunt [] legaturi culturale adanci pe care oamenii le transfera in diferite situatii pentru a-si gasi drumul in lumea optiunilor. ' Modernitatea a slabit sau in unele cazuri a distrus vechile ligaturi, (generand o eliberare incontestabila a individului) dar a creat simultan premisele unei alienari fara precedent in istorie. ,,La sfarsitul acestei lumi fara ligaturi, falsii zei nu sunt departeSe poate ca sinuciderea in masa a celor 916 discipoli americani ai pastorului Jones din Guyana sa fie un simbol si un simptom al unei lumi fara ligaturiCand ligaturile absolute ale timpurilor precedente se distrug, atunci se instaureaza un vacuum. Societatea civila poate numai partial sa umple acest vacuum. Unul dintre pericolele la care este expusa societatea civila este anomia. Oamenii isi pierd echilibrul pe care numai legaturile culturale adanci il pot conferi; la sfarsit nimic nu mai merge si totul devine la fel de valabil, adica indiferent. Vremurile de anomie sunt timpuri de nesiguranta extrema in viata cotidiana Oamenii isi cauta sprijin acolo unde cred ca il pot gasi. Si nu numai seducatorii au succes. Ies la iveala si amintiri din sanul istoriei, amintiri despre caldura pierduta a cuibului in vechile oranduiri sociale. Originile redevin interesante, la fel ca si profesiunile absolute de credinta"[8].

Fireste, in aceasta expunere seducatoare asupra ligaturilor, Dahrendorf se apropie mult de conservatorismul lui Edmund Burke, dar faptul ca in filosofia sa accentul cade totusi pe optiuni (asa cum a precizat el insusi in numeroase ocazii) ii garanteaza plasarea in familia gandirii liberale.

Viziunea asupra noii probleme sociale se completeaza cu o reafirmare a discursului de tip Popper. ,,Mesajul lui Popper este simplu si, cu toate acestea, profund. Traim intr-o lume a incertitudinii; incercam lucruri noi si cadem in eroare. Nimeni nu stie exact care dintre drumuri duce inainte, iar aceia care pretind ca poseda o astfel de stiinta se pot insela. O atare incertitudine este greu de suportat. De-a lungul istoriei, visul certitudinii a insotit realitatea incertitudinii. Platon a desenat imaginea statului guvernat de filosofii regi, in care cuvantul il au aceia care stiu adevarul. Hegel, si dupa el Marx au pretins ca vorbesc in numele istoriei Acestia sunt insa falsi profeti. Nu poti sti ceea ce noi, ceilalti , nu stim. In lumea reala exista mereu conceptii diferite si, de aici, conflict si schimbare. De fapt, conflictul si schimbarea sunt libertatea noastra; fara ele nu poate exista libertate".

Incercand sa concluzionam opinia lui Dahrendorf asupra tendintelor societatii contemporane, cea mai fina sinteza pe care am identificat-o este transferul accentului de la politica indreptatirilor la politica ofertei. Acceptand ideea ca, cel putin in ultimele doua secole, politicile progresiste au fost cele ale solicitarii mai multor drepturi, Dahrendorf scrie ca se face simtita acum: ,,o rasturnare de tendinta. Pentru prima data in istoria contemporana, gandirea inovativa despre politica si societate a venit dinspre dreapta si nu dinspre stanga".

Pierre Rosanvallon si Ralf Dahrendorf exprima in mod evident doua conceptii diferite asupra noii probleme sociale. Statul-providenta, in forma sa actuala, nemultumeste atat familia gandirii de stanga cat si pe liberali. Primii doresc mai multa raspundere a statului si mai multe garantii de bunastare, ceilalti opteaza pentru stimularea ofertei, a alternativelor, a initiativei particulare. Zona socialului european este in prezent supusa unor presiuni reformiste venind din sensuri opuse iar dezbaterile intelectuale si politice se concentreaza pe problema centrala a politicior sociale: dozarea raportului rezonabil intre alocarea de resurse publice si eficienta consumului acestora.

Politica asigurarilor intre considerente sociale si constrangeri economice

Meritul istoric al sistemelelor de asigurari a constat in concilierea functiei de acoperire a riscurilor sociale cu logica profitabilitatii financiare. Astfel s-a realizat ceea ce nici economistii liberali din secolele XVIII-XIX, nici socialistii si marxistii ultimei jumatati a secolului al XIX-lea nu au vazut posibil: rentabilizarea socialului.

Prin mecanismul contributiilor generalizate s-a ajuns treptat la acumularea unor fonduri impresionante, suficiente atat pentru acordarea de garantii privind compensatiile banesti (in cazul pierderii veniturilor individuale sau al unor nevoi crescute) cat si pentru obtinerea unui profit la administrarea fondului pe termen lung. Desigur, principiul asigurarilor presupunea egalitatea tuturor participantilor la sistem in fata diferitelor categorii de riscuri sociale si asumarea unei solidaritati depline a indivizilor in fata acestor riscuri. Opacitatea socialului precum si convingerea ca riscul e absolut aleatoriu, sansele de aparitie a unei crize fiind egal impartite intre persoanele asigurate, au determinat ca statul bunastarii sa functioneze o buna perioada pe principiul ,,valului ignorantei'.

In prezent, considera Rosanvallon, acest lucru a devenit imposibil. Mai buna cunoastere a sanselor si diferentelor intre indivizi face ca ,,valul ignorantei' sa fie rupt iar abordarea socialului sa se faca produca ,,sub soarele cunoasterii'. Indivizii sunt diferiti iar sansele lor de viata sunt diferite. Capacitatea si limitele lor sunt deasemenea diferite, putand fi masurate sau prognozate[9]. Antropologia a demonstrat ca exista marginalizare sociala, discriminare si inegalitati persistente, cum ar fi: saracia cronica, somajul de lunga durata, lipsa oricarei perspective de acumulare financiara, blocarea oportunitatilor educationale etc. chiar in societatile cele mai dezvoltate. Genetica a aratat si ea ca predispozitiile noastre in fata bolilor nu sunt egale. Se mai poate vorbi in noile circumstante de distributia egala a sanselor si riscurilor? Ce se intampla in acest caz cu baza de calcul a politicii de redistribuire a resurselor? Cum abordam problema sociala si sistemul asigurarilor atunci cand ,,stim dinainte cine este castigator si cine pierde, cine sunt bogatii si cine sunt saracii?'

Conform lui Rosanvallon[10], aceste interogatii grave bulverseaza la sfarsitul secolului XX increderea publica si mai ales stiintifica in sistemul universal al asigurarilor, sistem construit cu un secol in urma pe principiul egalitatii, al calculului probabilistic si al socializarii raspunderii. Principiul societatii asiguratorii ar fi in consecinta depasit. Nu putem fi in totalitate de acord cu acest punct de vedere. Fireste, exista inegalitati importante intre performantele indivizilor, uneori acestea pot fi chiar anticipate, dar politica asigurarilor vine sa garanteze un suport de bunastare proportional cu nivelul contributiilor reale platite in timpul vietii active, incluzand in mod evident performantele in administrarea fondului. In principiu, fiecare persoana asigurata poate beneficia de o indemnizatie egala cu produsul dintre suma cotizata de-a lungul timpului si un coeficient de multiplicare, acelasi pentru toti membrii fondului. In acest fel se realizeaza cea mai fidela legatura intre mecanismele economice ale pietei (reflectate in acumularile de resurse) si necesarul social (reflectat in alocarea de compensatii banesti pe baze contractuale). E drept, nu intotdeauna functioneaza acest principiu. El este valabil cu precadere in asigurarile private, mai riguroase din punct de vedere financiar, in timp ce in asigurarile sociale (denumite si ,,de stat'), avand in vedere proportiile imense ale sistemului si obligativitatea contributiilor, opereaza principiul garantarii unui minim de servicii (ex: servicii medicale) in caz de nevoie, aceleasi pentru toti asiguratii, indiferent de suma reala cotizata si de timpul care s-a scurs de cand persoana respectiva s-a asigurat impotriva unui risc. Compensatiile banesti acordate (beneficiile sociale) se bazeaza in acest caz pe legea numerelor mari si pe convingerea ca un anumit tip de risc nu se poate obiectiva simultan la toti asiguratii, realizandu-se de fapt amortizarea ,,iesirilor' (output) din sistem cu ,,intrarile' (input), deci a nivelului cheltuielilor cu nivelul contributiilor.

Analizand argumentele criticii severe la care Pierre Rosanvallon supune sistemul asigurarilor sociale si mai ales observand ,,solutia' pe care acesta o intrevede (trecerea de la cetateanul asigurat -traditional in societatea occidentala-la statutul de contribuabil, altfel spus inlocuirea asigurarilor realizate prin contributii la fonduri autonome cu un impozit general platit la bugetul statului), deducem optiunea puternic etatista a autorului francez si viziunea sa politica de orientare socialista[11]. In ceea ce priveste opinia despre stadiul actual al socialismului in Europa si in mod special in Franta, Rosanvallon pledeaza pentru o reconstructie pragmatica a stangii, criticand rigiditatea de care au dat dovada dupa razboi socialistii si invitandu-i la o reconsiderare profunda a atitudinilor: ,,Conceptia traditionala a socialismului a fost legata, din punct de vedere istoric, de o reprezentare dualista a societatii, opunandu-i pe cei mari celor mici, pe burghezi proletariatului, pe capitalisti clasei muncitoare. In loc sa priveasca societatea reala in toata complexitatea ei, stanga n-a fost capabila sa actioneze asupra acesteia. Astfel, stanga a fost, inainte de toate, prizoniera propriilor mituri. Din acelasi motiv, ea n-a putut gandi solidaritatea in mod practic si a trecut pe tacute de la fantasma la realitate, in mod aproape rusinos, fara mijloace de a iesi din oscilatia mortala intre o ideologie depasita si un pragmatism flotant. De aici decurge si importanta prabusirii mitului reformei fiscale ca operator central al schimbarii sociale, in anii 1980. In modul cel mai limpede cu putinta, a fost exprimata epuizarea viziunii socialiste traditionale. Accentuarea excluderii invita oare la schimbarea acestui rationament, facand societatea sa se intoarca spre un soi de fragmentare simpla si arhaica intre un ,,inauntru' si un ,,afara' ce ar dirija, inca o data, intelegerea si actiunea?"

Problema solidaritatii sociale este reluata astazi sub o puternica restrictie politica si economica, putand fi identificate doua aspecte care intra in discutie: selectivitatea crescanda a prestatiilor si redefinirea structurii prelevarilor.

Selectivitatea beneficiilor sociale este, asa cum am vazut in capitolul precedent, ,,cheia de bolta' a abordarii socialului in varianta liberala, reprezentand o solutie pentru criza financiara a statului-providenta. Intr-un raport oficial al Uniunii Europene din 1993, se spune: ,,Pe timp de criza, resursele fiind rare iar nevoile considerabile, predomina dorinta de a focaliza in mai mare masura prestatiile pentru cei mai defavorizati. ' Statul bunastarii de inspiratie liberala este deci selectiv, minimalist si considerat ,,rezidual' (in comparatie cu cel social-democrat care a avut pretentia expansiunii pana la garantarea universalitatii prestatiilor), deschizandu-si punga numai celor lipsiti efectiv de resurse. Selectarea beneficiarilor de servicii sociale se face in acest caz pe baza unei verificari riguroase a tuturor veniturilor realizate, procedura numita ,,means testing'. Pierre Rosanvallon, in pofida orientarii sale socialiste, face din nou o analiza lucida a statului-providenta, aducand critici la adresa atitudinilor ,,traditionale' adoptate sub influenta ideologiei de stanga. ,,Stanga a denuntat mereu selectivitatea, acuzata ca i-ar stigmatiza pe saraci si ar provoca intoarcerea la vremurile moralizatoare ale asistentei. In mod constant, ea a cerut abrogarea conditionarilor de resurse si generalizarea accesului la prestatiiIata pozitia constanta a stangii in acest domeniu: pe de o parte, a da tuturor prin prestatii sociale si, pe de alta, a lua prin impozite de la cei mai instariti. Mai pragmatica, dreapta s-a multumit sa introduca o ,,selectivitate sociala moderata', fixand, in anii 1970, plafoane relativ ridicate pentru atribuirea celor mai multe dintre prestatiile sociale privitoare la familie"[13].

Universalismul de tip keynesian al bunastarii primeste deci, la sfarsitul secolului XX, lovituri dure inclusiv din partea teoreticienior de stanga, nevoiti sa accepte treptat o abordare mai liberala (selectiva) a sistemului social. ,,In timpul crizei, statul-providenta egalitar nu mai poate fi modelul de referinta, in afara de acoperirea cotei principale din cheltuielile de sanatate. Bazat pe o prelevare a gabelei sociale la o rata uniforma, pe oricare venit, e inechitabil si cauzator de somaj; fondat pe tratamentul egal al tuturor francezilor, el neglijeaza nevoile proprii ale celor mai saraci si se loveste de logica resurselor, legata de folosirea incompleta a mainii de lucru la a carei aparitie a contribuit. Explozia cheltuielilor si necesitatea scaderii impozitelor pe salariile mici impun acum o discriminare pozitiva intre francezi, privilegiind nevoile din straturile medii si joase ale clasei mijlocii. Ceilalti, detinatorii veniturilor celor mai ridicate, vor trebui sa accepte a contribui mai mult, pentru a primi mai putin"[14].

Problema de fond pare a deveni asadar ,,explozia cheltuielilor' in sistemul social, datorita diversificarii nevoilor populatiei si complexitatii provocarilor la care este supusa bunastarea, avand ca prim exponent scumpirea serviciilor. Aceasta tendinta s-a facut simtita in ultimii 10-15 ani si este caracteristica in primul rand serviciilor medicale (care s-au scumpit de peste 3 ori numai in ultimul deceniu!) facand ca balanta sistemului sa se dezechilibreze in mod amenintator. Solutia reechilibrarii poate fi cresterea prelevarilor din veniturile segmentului activ (varianta socialista) sau scaderea consumului social prin introducerea selectivitatii (varianta liberala). Si intr-o abordare si in cealalta, formula aleasa trebuie sa tina cont de logica resurselor, diferenta constand in accentul pus pe principiul solidaritatii sociale in primul caz, respectiv pe principiul responsabilitatii individuale in al doilea caz. Constrangerea economica este elementul comun.

Vom da ca exemplu pentru cele spuse anterior efectul in plan financiar al introducerii unei selectivitati moderate, luand in discutie alocatia familiala din Franta. Daca s-ar conditiona acordarea acestei alocatii de nivelul veniturilor si s-ar suprima plata in cazul a doar 15% din familiile cele mai instarite (cadre superioare si profesii liberale, de pilda) economisirea neta ar fi de 14 miliarde de franci anual! Desi suma este impresionanta, daca adaugam ca ea nu reprezinta decat 5% din totalul prestatiilor sociale ale statului catre familiile franceze vom deduce dimensiunile uriase, aberante aproape, la care au ajuns cheltuielile de bunastare.

Considerentele economice sunt inseparabile finalmente de cele sociale, culturale si politice. Introducerea selectivitatii, desi recunoscuta ca necesara din punct de vedere financiar, il nelinisteste pe Rosanvallon, care nu inceteaza sa critice abordarile clasice ale celor doi poli ideologici. ,,Dincolo de cautarea neincetata a economiilor bugetare, ar aparea intr-adevar riscul de a face din selectivitate un principiu filosofic. Aceasta ar insemna o intoarcere, o reducere a statului-providenta la un sistem de asistenta a celor mai saraci (versiunea dreptei asupra ideologiei selectivitatii) sau, invers, o reluare a mitologiei bogatilor care pot plati totul (versiunea stangii)"[15].

Redefinirea solidaritatii in pragul secolului XXI si reforma asigurarilor sociale a trezit interesul pentru dezbateri aprinse, animate de dorinta partilor angajate de a propune solutii cat mai ingenioase la criza financiara pe care o traverseaza sistemul. Una din posibilele solutii este CSG (contributia sociala generalizata), introdusa la inceputul anilor`90 in Franta. CSG este o noua forma de prelevare, puternic redistributiva si avand un caracter juridic hibrid, care imbraca aspectul intermediar intre un impozit si o cotizatie sociala. De partea cealalta, a beneficiilor, introducerea RMI (venitul minim de insertie) a insemnat cel putin incercarea de a da o noua semnificatie culturala ajutorului social, oferind ceva ,,intre un drept si un contract'.

Dilema statului-providenta consta, asa cum am mai afirmat, in incercarea de a transforma cheltuielile pasive in cheltuieli active, deci de a creste eficienta consumului de resurse publice. Intrebarea fireasca pe care si-o pun specialistii este daca n-ar fi mai bine sa se subventioneze ocuparea deplina a fortei de munca, platindu-se pana la urma salarii normale pentru munca normala, in loc sa se acorde faimoasele indemnizatii de somaj? Chiar daca aceste intrebari fac in mod evident trimitere la Keynes si Beveridge si la principiile economiei politice, trebuie recunoscut faptul ca in prezent statul-bunastarii functioneaza ca o ,,masina de indemnizare, compensand pierderile de venit (somaj, boala, pensie)', sau, altfel spus, finantand excluderea de pe piata muncii. Spirala denaturata in care s-a intrat in ultimele decenii a condus la aparitia fenomenului de ,,deflatie sociala': un numar tot mai mare de persoane inactive sunt intretinute de un numar tot mai mic de persoane active. Numai in Franta exista 7-8 milioane de asistati social, care traiesc efectiv din venitul minim garantat, ceea ce il face pe Jean-Francois Revel sa vorbeasca de ,,autodistrugerea solidaritatii'(1994)[16]. Constrangerile financiare la care este astazi supus sistemul securitatii sociale se datoreaza in parte si fenomenului de separare a economiei de societate (indus de statul-providenta din anii`60-`70), care a facut ca eforturile de armonizare a imperativelor sociale si demersurile de respectare a exigentelor economice sa se neutralizeze reciproc. Privita dupa razboi ca un semn al progresului, miscarea de disociere (aproape institutionalizata) a economicului de social si incercarea de a indemniza excluderea de pe piata muncii s-au soldat in mod nefericit si cu cresterea somajului in tarile OECD (peste pragul psihologic de 10%) si cu un decalaj de competitivitate economica a Europei fata de Statele Unite si Japonia. Din acest motiv, a doua jumatatate a anilor`80 si anii`90 au marcat in mod firesc incercarea europenilor de a-si imbunatati atat performantele economice (prin masuri de liberalizare), cat si eficienta politicior sociale (printr-o mai mare exigenta in acordarea beneficiilor).

Vom insista acum asupra unei analize a contextului economic al statelor europene ale bunastarii, punctand doua trasaturi ale marilor procese economico-sociale din deceniile 8 si 9: externalizarea si diferentierea.

Pana in anii`60, economiile occidentale -sub influenta keynesianismului si a garantiilor statului- internalizau la nivelul intreprinderilor o parte a costului social global. Aceasta internalizare consta in subventii incrucisate (intre diferite sectii, diferite categorii de salariati etc.) sau in redistribuirea resurselor intre generatii, prin intermediul traditionalului spor de vechime. In anii`80, sub influenta Noii Drepte, a privatizarilor masive si a ,,revolutiei thatcheriste', firmele au inceput sa caute cu prioritate competitivitatea economica si sporirea profitului, externalizand pe cat posibil costurile sociale. Restructurarile interne severe si declararea eficientei drept unicul criteriu demn de interes pentru manageri au dus la o mai mare lejeritate in a face concedieri si la o mult mai mica disponibilitate de a suporta, fie si partial, cheltuieli sociale suplimentare cotelor obligatorii impuse de stat. Prin disocierea registrelor competitivitatii de cele ale solidaritatii sociale, formula la moda a devenit: ,,somajul nu e problema intreprinerilor, ci a statului, societatii in ansamblu si bineinteles a indivizilor insasi.' In multe cazuri, efectele au fost benefice pentru firme si au contribuit substantial la depasirea crizei economice din anii`70, chiar daca sindicatele si muncitorii in general le-au criticat cu vehementa.

Diferentierea a presupus trecerea de la evaluarea globala a valorii muncii (facuta prin negocieri centralizate si grile salariale fixe, stabilite pe unitate sau pe ramura de activitate) la evaluarea si salarizarea performantelor individuale, conform teoriei economice clasice (liberale). Nivelul managerial a optat pentru remunerarea fiecarui angajat in functie de productivitatea (performanta) lui reala, fara sa mai tina cont de vechime, avantajand in mod logic salariatii cu o calificare mai buna si crescand decalajele de venit intre acestia si muncitorii necalificati. Pe de alta parte, cresterea inegalitatilor salariale -salutata de liberali- a fost urmata si de descarcarea ,,balastului social' din intreprinderi, prin adaptarea organigramelor la strictul necesar.

Companiile de asigurari au trebuit sa raspunda tuturor acestor provocari ale mediului economic si mai ales sa faca fata schimbarilor profunde survenite in tipologia riscului social, cea mai importanta dintre aceste schimbari fiind chiar diversificarea riscului. In principiu, considerentul social major al asigurarilor a ramas vointa unei acoperiri maximale a situatiilor de risc, dar atat segmentarea socialului -urmata de multiplicarea fireasca a nevoilor- cat si constrangerile financiare severe din ultimele decenii (ca sa nu mai punem la socoteala tentativele de fraudare din partea clientilor) au obligat conducerea fondurilor la o politica mult mai atenta de distribuire a compensatiilor banesti. Restrangerea generozitatii sistemelor de asigurari incepand din anii`80, fara sa afecteze in mod considerabil increderea populatiei in cea mai solida forma de solidaritate sociala sau sa conduca la inlocuirea acesteia -asa cum prevedea Rosanvallon- a spulberat totusi imaginea utopica si vechea credinta ca asigurarile reprezinta panaceul universal pentru problemele societatii.

Departe de a putea rezolva totul, sistemele de asigurari (sociale sau private) au incetat sa mai fie considerate o forma a providentei coborate pe pamant, o revarsare a ,,cornului abundentei', devenind pur si simplu expresia unui business -cu o incontestabila functie sociala- supus in intregime regulilor eficientei si profitabilitatii. Prabusirea unui mit si subordonarea fata de logica resurselor nu inseamna sfarsitul povestii, ci doar acceptarea unei realitati mai austere si mai putin spectaculoase.

Implicatii politice ale reformei sociale[17]

A devenit aproape un loc comun a afirma ca societatea de indemnizare pasiva si-a epuizat resursele, fiind condamnata la o reforma profunda si neintarziata a sistemului beneficiilor sociale. Promovata in ultima jumatate a secolului XX de ideologia universalista a statului-providenta, finantarea publica a ne-muncii, a excluderii sociale (generoasa si neconditionata dar finalmente contra-performanta) este astazi sever criticata, asa cum am vazut in capitolele precedente, atat dinspre dreapta cat si dinspre stanga spectrului. Acesta pare a fi motivul pentru care se manifesta in prezent tentatia inversa: adoptarea unei politici de separare totala a obiectivelor si parametrilor performantei economice din interiorul intreprinderilor de criteriile generale ale solidaritatii sociale (alimentata prin co-interesare si pluralismul surselor), masura salutata de liberali si criticata de socialisti.

In principiu, toate gruparile democratice din Europa sustin promovarea unei solidaritati sociale reinterpretate, plecand de la elaborarea pe baze noi a unor strategii si programe de politica sociala pragmatice, eficiente si performante. Nimic nu mai este astazi posibil fara a tine cont de logica resurselor. Fireste, liberalismul este mult mai aproape de aceasta interpretare actualizata decat socialismul. In unele cazuri se vorbeste chiar despre un inceput de deschidere, de flexibilizare sau ,,liberalizare' a programelor partidelor socialiste, nevoite sa accepte realitati putin favorabile dogmelor ideologice. Aceasta convergenta doctrinara (deviata spre polul liberal), fara pretentia de a fi foarte recenta sau de a anula diferentele traditionale existente intre gandirea liberala si cea socialista, estompeaza totusi (in mare parte) o serie de vechi dispute care marcau dezbaterile publice in Europa occidentala.

Solutiile politice propuse au consecinte diferite in plan social si economic. Asumarea cu prioritate a criteriilor de eficienta si profitabilitate in sistemul de asigurari creaza poate un sentiment de nesiguranta sociala, de teama, de erodare a temeliei securitatii sociale in intelesul ei reconfortant, keynesian. Astazi, mai mult ca oricand, se cere ca plata fiecarui beneficiu social sa aiba acoperire financiara iar solutia cresterii datoriei interne (realizata prin imprumuturi inter-generationale girate de stat) este din ce in ce mai putin acceptata. In plus, se cere tot mai insistent ca beneficiile sociale sa fie selective si conditionate de un efort personal (educational, pe piata muncii sau decurgand din prestarea unei activitati in folosul comunitatii). Avem deci toate argumentele sa credem ca ,,varsta de aur' a bunastarii sociale a apus si ca s-a intrat efectiv intr-o noua etapa a distributiei resurselor in societate, in care constrangerile financiare, concurenta pe piata si evaluarea riguroasa a performantelor individuale vor da tonul.

Modernizarea structurilor sociale in majoritatea tarilor occidentale si cresterea influentei politice, economice si culturale a clasei mijlocii incepand din anii`80, in special in Statele Unite, Marea Britanie si Germania, s-au suprapus peste un climat politic liberal (sau ,,liberal-conservator', conform terminologiei propuse de Milton Friedman). Aceasta situatie a corespuns unui context politic de dreapta, dominat de Partidul Republican in SUA, Partidul Conservator in Regatul Unit si Uniunea Crestin-Democrata in RFG, partide care au realizat guvernari compacte de 12, 18, respectiv 16 ani!

La randul lor, partidele au trebuit sa tina cont de fortificarea clasei mijlocii si sa-si construiasca oferta politica in functie de aspiratiile economice si socio-culturale ale acestui segment de populatie. In ansamblu, cele doua procese s-au alimentat reciproc: pe de o parte, dezvoltarea clasei mijlocii a intretinut un climat politic favorabil partidelor de orientare liberala, pe de alta parte guvernarile de dreapta au stimulat competitia valorilor si implicit au favorizat ascensiunea clasei mijlocii. Fara indoiala ca in asemenea situatii e greu de apreciat care a fost cauza si care este efectul, cel mai des limitandu-ne la a spune ca a fost vorba de un complex de imprejurari, de o mega-tendinta in ceea ce priveste liberalizarea, proces care a urmat la nivel mondial unei lungi perioade de hegemonie a social-democratiei de tip keynesian.

Mega-tendintele se inscriu in teoria ciclurilor istorice de dezvoltare. Ele sunt precedate de ,,semne premonitorii', de crize sau perioade de stagnare, dureaza in medie 10-15 ani, produc efecte (aproape) inevitabile, apoi se atenueaza si dispar, fiind urmate de noi curente politice, economice sau socio-culturale, de obicei in sens contrar.

La sfarsitul anilor `90, ascensiunea partidelor de dreapta parea sa se fi oprit. In majoritatea tarilor vest-europene guverneaza din nou forte socialiste sau social-democrate. Totusi, efectele reformelor liberale din anii`80 si prima parte a anilor`90 persista, nu putine fiind cazurile in care noile cabinete au mentinut principalele repere de eficienta, piata libera si competitivitate trasate sub influenta Noii Drepte.

Implicatiile politice ale reformei sociale nu inceteaza sa se faca simtite. In mare parte, liderii care le-au pus in aplicare au parasit viata politica iar partidele lor sunt acum in opozitie. Discursul politic a pierdut mult din accentele ideologice de altadata, prezentandu-se astazi, de la dreapta la stanga esicherului, intr-o forma mai flexibila si mai pragmatica. Programele politice inglobeaza tot mai frecvent in capitolul bunastarii sociale notiuni ca ,,marketizare', pluralismul surselor de finantare, co-interesare, eficienta consumului de resurse publice, managementul serviciilor sociale, participarea (parteneriatul) sectorului privat si a celui non-guvernamental, privatizarea sau procedura de ,,contracting out' in domeniul serviciilor sociale etc. Practic, se poate afirma ca statul bunastarii -in forma in care l-au proiectat Keynes si Beveridge- nu mai exista. I-a luat locul o ,,societate a bunastarii', in care statul este doar unul din actorii sociali implicati in garantarea bunastarii cetatenilor, dar nu singurul si cateodata nici cel mai important.