POLITICI MENITE SA ASIGURE PROTECTIA SOCIALA

POLITICI MENITE SA ASIGURE PROTECTIA SOCIALA

In sensul cel mai general, prin politici sociale se au in vedere atitudinile, programele si actiunile indreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. Politica sociala cuprinde deopotriva implicarea autoritatilor publice, actiunile organizatiilor nonguvernamentale si ale persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat si voluntar. Uneori exista tendinta de a limita politica sociala la ceea ce intreprind autoritatile publice. Pe de alta parte, se atrage atentia asupra faptului ca, fiind vorba de o politica publica, politica sociala include atit ceea ce fac autoritatile, cit si ceea ce nu fac (fie ca se abtin, fie ca ignora) intr-un anumit domeniu al vietii sociale .

Politica sociala se defineste in cadrul principiilor, valorilor si traditiilor ce guverneaza relatiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunitati si institutii cu referire la distributia resurselor si nivelul bunastarii populatiei.

O alta strategie de definire a politicii sociale consta in enumerarea domeniilor in atentie, cum ar fi securitatea (protectia) sociala cu cele doua componente de baza -asigurarile si asistenta; serviciile sociale publice si personale; sanatatea; educatia; locuinta; delincventa; statusul social, participarea si distributia puterii, mediul inconjurator, securitatea personala etc. In fapt, se oscileaza intre o acceptie restransa, potrivit careia politica sociala priveste numai institutiile bunastarii sociale si o enumerare, care se vrea a fi exhuastiva, a problemelor sociale de interes .

Combinind cele doua strategii de definitie a politicii sociale vom avea ca prima delimitare institutiile oficiale ale bunastarii sociale, mai exact sistemul securitatii (protectiei) sociale promovat de autoritatea publica, iar pe de alta parte asistam la incercari de a reuni in cadrul politicii sociale factori si actiuni diverse din sfera socialului. Dealtfel, delimitarea stricta a politicii sociale in raport cu alte politici publice (economice, de exemplu) este dificila, daca avem in vedere multiplele interferente si interconditionari (cel mai adesea mijloacele de realizare a unei politici sociale sunt de natura economica). Diferite modele de politici sociale se asociaza cu anumite conceptii, putindu-se distinge trei mari orientari, respectiv dreapta, stinga si centrul politic.

Orientarile de dreapta se sprijina pe laissez-faire, punind accent pe maximizarea bunastarii ca efect al libertatii. Distributia veniturilor, a educatiei, a serviciilor medicale si sociale depinde de sistemul productiv si puterea individuala de negociere in relatiile de piata. Statul intervine, pentru a-i proteja pe cei slabi si a-i infrina pe cei puternici, doar atunci cind nivelul de trai se situeaza sub minimul de subzistenta sau este amenintata societatea. Potrivit conceptiilor de dreapta nu exista o baza morala pentru sacrificarea distributiei ce rezulta din mecanismul pietii. Pozitia unui individ pe piata reflecta productivitatea lui, politica sociala este coercitiva. Distributia bunastarii nu se poate realiza din perspectiva morala, deoarece aceasta ar fi neproductiva si afecteaza drepturile si libertatile individuale. Or, o buna societate trebuie sa fie productiva si libera . Prin urmare, de pe pozitii de dreapta se va argumenta necesitatea dimensionarii la minim a cheltuielilor sociale, reducerea importantei sectorului public, inclusiv in domeniul social, impozite mici si neprogresive.

La randul lor, orientarile de stanga accentueaza valorile egalitatii si drepturile tuturor cetatenilor de a lua parte la activitatile politice, economice si sociale, ceea ce nu este posibil pentru cineva aflat in stare de saracie. In acord cu aceste orientari, statul este raspunzator pentru organizarea relatiilor sociale, economice si politice pentru a-i permite fiecaruia sa acceada la un nivel de trai in acord cu demnitatea umana. Politica sociala cuprinzatoare nu este atit un element de generozitate cat unul al bunei functionari a sistemului social, factor de mentinere a pacii sociale si cadrul activitatii economice. Asa zisa orientare de stanga reuneste modele diferite de politici sociale, uneori aflate in opozitie, daca avem in vedere conceptiile socialiste (comuniste), social-democratice sau crestin sociale .

Cat priveste orientarile de centru, ele acorda importanta atit libertatii individuale, cit si pietei ca mijloc de distributie sociala. Responsabilitatea guvernului (a statului) trece insa dincolo de a asigura doar nivelul de subzistenta. Se are in vedere asigurarea unui minim social de trai, care sa permita implicarea activa a individului in societate.

De-a lungul timpului s-a inregistrat o evolutie a politicilor sociale: de la initiativele caritabile izolate la programe sociale complexe. Sursele care au alimentat dezvoltarea politicilor si programelor sociale sunt de natura umanitara si pragmatica in incercarea de rezolvare a problemelor existente si a asigura pacea in societate. Democratiile occidentale au ajuns sa aloce resurse importante pentru bunastarea sociala, aproape indiferent de partidele care s-au succedat la putere . Factorii de actiune in favoarea politicilor sociale ample au fost si sint sindicatele, partidele si statul, iar actiunile sunt stimulate de competitia electorala, de existenta sectorului public (de stat) si realizarea prin intermediul institutiilor publice si administrative. Din punct de vedere istoric, se inregistreaza o evolutie a politicilor sociale de la modelul individualismului represiv, la modelul individualismului liberal si apoi la modelul universalist al statului bunastarii sociale, sustinut de sindicate, social democratie, social crestinism, liberalismul moderat, alte forte sociale si politice.

Modelul individualismului represiv a fost caracteristic inceputurilor industrialismului reluat intr-o anumita masura de noua dreapta. Modelul respectiv se bazeaza pe libertatea de actiune a individului, dar si pe responsabilitatea lui pentru esec. Saracia este considerata deopotriva un pacat si un act delincvent ce trebuie pedepsit (Ilustrarea modelului individualismului represiv este Legea saracilor din Marea Britanie, din 1834, cu Casele de munca).

Modelul individualismului liberal creaza primele elemente ale statului bunastarii sociale. Sistemul de piata este considerat calea morala si justa de obtinere a prosperitatii, dar apar si victime ale jocului pietii, ceea ce face necesara asigurarea de risc (accidente, somaj, boala, pensii).

Modelul universalist are in vedere o viziune larga asupra nevoilor umane, care sunt gandite la nivelul prosperitatii. Statul este raspunzator de bunastarea cetatenilor sai, ceea ce impune o politica ampla de redistribute a veniturilor. Anii '80 au inregistrat o critica puternica la adresa modelului universalist, al statului bunastarii, reprosandu-se lipsa de performanta, eficienta scazuta a programelor sociale, risipa de resurse, abuzul de protectie si beneficierea de ajutoare nemeritate, critici facute de pe pozitiile liberalismului conservator, promotor al unui model rezidual de politica sociala, potrivit caruia cheltuielile sociale trebuie mentinute la un nivel scazut pentru a incuraja efortul individual. Introducerea sectorului privat in domeniul serviciilor sociale asociata cu atentia sporita fata de eficienta programelor constituie directii importante de reforma a politicilor sociale. Dealtfel, distinctia dintre modelele rezidual si universalist se face in ultima instanta prin ponderea cheltuielilor sociale in PIB. Pentru modelul rezidual valoarea relativa a cheltuielilor se situeaza in jur de 20%, iar pentru modelul universalist se depaseste 30%. In ultimele decenii Marea Britanie a trecut de la modelul universalist la cel rezidual, in timp de Italia a parcurs traseul de la modelul rezidual la cel universalist, promovat de marea majoritate a tarilor occidentale. Uneori se face afirmatia, nu lipsita de realism, potrivit careia politica sociala specifica modelului universalist s-a vrut si a reusit sa fie o alternativa reformista la modelul comunist de "rezolvare" a problemelor sociale .

Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca modelul universalist de politica sociala a fost adoptat in perioade de criza (asa a fost cazul modelului suedez al anilor '30, al celui britanic din timpul razboiului (1942), sau al celui German, cu economia sociala de piata din anii '50), dar ulterior s-a generalizat din intentia de a asigura o calitate a vietii inalta pentru intreaga populatie, ca efect al dezvoltarii economice la care au ajuns tarile occidentale. Pentru tarile foste socialiste, aflate in tranzitie la economia de piata, se pune problema adoptarii unui model de politica sociala in acord cu noile caracteristici ale societatii, in care se inlocuieste proprietatea de stat cu proprietatea privata.