Violenta in familie si maltratarea copilului

Violenta in familie si maltratarea copilului

Definitii si functii ale familiei

2. Violenta domestica

Abuzul si neglijarea copilului. Maltratarea copilului

1. Definitii si functii ale familiei

1.1. Definitii ale familiei

Data fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate, in anumite circumstante, ca alcatuind o "familie', pare inutila stradania formularii unei definitii. Cu toate acestea, exista o multitudine de definitii si o remarcabila dinamica a formularilor in timp si de la o societate la alta. Tinand seama insa de importanta unitatii familiei in interventiile care se fac, din perspectiva asistentei sociale, definitia apare necesara in calitate de cadru de lucru al intervenientilor.

De asemenea, dezvoltarea unei politici sociale pentru bunastarea familiei reclama o definire functionala a familiei.

De aceea, cea mai larga definitie, si in special aceea bazata pe functiile pe care le indeplineste familia, apare ca fiind de maxima utilitate in interventie. Definitia familiei in cazul interventiilor va delimita ceea ce constituie "norma' de ceea ce apare ca fiind "deviant' si care in acest fel va orienta obiectivele planurilor de interventie si alcatuirea echipei de profesionisti chemati sa intervina, precum si politica bunastarii familiei.

Definitia va diferentia in acelasi timp familia de alte forme de organizare a unor grupuri umane. Fiecare dintre noi avem o definitie mai mult sau mai putin constientizata a familiei si a ceea ce ar trebui sa devina ea, pentru simplul fapt ca fiecare provenim dintr-o familie. Aceste experiente personale laolalta cu valorile societatii in care traim, pe care le impartasim si care sunt structurate in mentalitatea comunitatii din care facem parte ne vor influenta interventia.

Desi toate aceste elemente subliniaza importanta definirii familiei, dificultatile si divergenta de opinii care apare intre specialisti determina adesea o evitare a definirii si o conturare a definitiei in mod implicit prin ceea ce apare ca fiind continut al:

simptomatologiei deviantelor;

interventiilor;

politicilor sociale.

O definitie inflexibila ar putea dezavantaja interventiile. Caci masurarea realitatii familiei, cu tensiunile, problemele, crizele ei, la un moment dat cu un model idealizat, cu o medie generala care nu exista, ar putea orbi interventia, rupand-o de ceea ce ar putea fi resurse si nevoi in cazul dat.

O definitie formulata de Burgess, Locke si Thomas (1971, apud Hartman, Laird, 1983), care tine seama de legaturile dintre membrii familiei, este urmatoarea:

"un grup de persoane unite prin legaturi de casatorie, sange sau adoptie; gospo-darindu-se impreuna; interactionand si comunicand intre ele de pe pozitia rolurilor sociale de sot si sotie, mama si tata, fiu si fiica, frate si sora; creand si mentinand o cultura comuna'.

Aceasta definitie structurala ridica anumite probleme. De exemplu, poate aparea situatia necunoasterii tatalui biologic, a inexistentei tatalui; de asemenea, exista cazuri

in care, fara un divort prealabil, apar cupluri formate din parteneri care provin fiecare din alte legaturi si care, in noul cuplu, dau nastere si cresc copii alaturi de copiii adusi din cuplurile anterioare. Deci aceste definitii structurale, clare, risca sa dea la o parte grupuri de persoane ce se numesc si se considera ca formand o familie si au o viata organizata ca a unei familii.

in 1930, Mary Richmond (apud Hartman, Laird) a dat o frumoasa definitie, care, in contextul pierderii limitelor fenomenului "familia' in societatea moderna, apare ca fiind utila interventiilor : "familia este alcatuita din toti cei care impart aceeasi masa'.

Definitia sociologica, tinand seama de functiile familiei ca unitate societala, cu responsabilitati in acelasi timp fata de fiecare membru, precum si fata de societate in general, permite luarea in considerare de catre specialisti si de catre politicieni a celor mai surprinzatoare forme structurale si functionale.

Hartman si Laird (1983) adopta o definitie fenomenologica a familiei, afirmand ca:

"o familie devine familie cand doi sau mai multi indivizi decid ca ei formeaza o familie si asta inseamna ca, in momentul respectiv pe care il traiesc impreuna, ei dezvolta o intimitate in care isi impartasesc nevoile emotionale de apropiere, de a trai intr-un spatiu numit de ei caminul lor si in care se definesc roluri si sarcini necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale si psihologice ale indivizilor implicati'.

1.2. Functii ale familiei si homeostazia familiei

Functiile familiei se schimba in timp, in relatie cu schimbarile culturale si de civilizatie ale societatii. Cu toate acestea, apar doua functii generale ale familiei, care, desi sub aspectul practic al realizarii lor pot varia de-a lungul istoriei, raman ca sarcini majore ale familiei din orice timp si loc :

asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei;

cresterea noilor generatii.

Exista un mecanism de reglare sistemica a universului familiei. Acesta este mecanismul homeostaziei familiei (Woods, Hollis, 1990). Cand functionarea sistemului este benefica si membrii familiei sunt fericiti, homeostazia le asigura functionarea cu continuitate in acelasi mod. Cand insa apar disfunctii, acestea se perpetueaza, caci in homeostazia familiei ele capata roluri semnificative si obligatorii. Asadar, ca si in cazul unui sistem biologic, homeostazia este mecanismul care asigura supravietuirea, forta neg-entropica a sistemului. Daca insa familia a creat roluri nefericite, homeostazia perpetueaza acele roluri cu unicul scop de a mentine sistemul familiei in modul in care este deja rutinat. in acest moment, criza sistemului, cu potentialul de schimbare pe care il aduce, apare ca fiind salvatoare. Criza sistemului poate fi definita ca o stare in care fortele de schimbare au devenit atat de puternice incat pun in pericol stabilitatea si integritatea sistemului (Hartman, Laird, 1983). Asadar, criza poate aduce cu sine un mare potential de schimbare care, valorificat de profesionist, va repune in functie sistemul, dar cu un alt tip de relatii si componente.

Familia X. avea doi copii. O fetita mai mare, cu variate tulburari de dezvoltare, diagnosticata insa in mod eronat ca fiind cu retard si autism. Cel de al doilea copil era un baiat fara probleme, facand deliciul parintilor, mai ales al tatalui. in vreme ce fetita era motivul de anxietate al familiei, baiatul era motivul de bucurie. Peste 5 ani de la

intrarea in terapie de reabilitare, fetita reuseste sa se integreze cu succes in scoala si incepe sa inregistreze succes dupa succes. in acest moment pare ca familia nu are decat motive de bucurie din partea copiilor. Dar homeostazia ei cerea anxietate legata de copii. Baiatul este vazut la inceput ca ar avea diverse probleme si sfarseste prin a deveni o reala problema, cu repetentie si incapacitate de a face fata sarcinilor scolare. Baiatul intra intr-o terapie si situatia lui se amelioreaza. in acest moment familia divorteaza. Greseala interventiilor a fost ca s-au axat de fiecare data pe un element al sistemului familiei (un copil) si au neglijat forta homeostaziei familiei.

1.2.1. Nevoile umane pentru o dezvoltare si o functionare normale

Cele doua functii principale ale familiei ne obliga la considerarea generala a nevoilor individului pentru o dezvoltare si o functionare normale.

Maslow clasifica piramidal cele cinci tipuri de nevoi umane astfel (apud Mayhew, 1997):

tip I: nevoi fiziologice ;

tip II: nevoia de siguranta si securitate;

tip III: nevoia de apartenenta si dragoste ;

tip IV: nevoia de respect si stima de sine ;

tip V: nevoi de autodezvoltare ;

pe care le investiga la individul uman in doua mari categorii:

a)      nevoi de tip D ;

b) nevoi de tip B.

Cele de tip D apar prin lipsa, prin deficienta, se cer implinite cu regularitate si imping individul, il motiveaza spre a le satisface. Este vorba despre o motivatie extrinseca, din afara, a comportamentelor individului. O data satisfacute, ele inceteaza sa mai impinga individul la cautare, actiune. Pentru satisfacerea lor individul depinde in mare masura de cei din jurul sau. Familia este cadrul in care sunt satisfacute aceste nevoi. Este vorba despre primele patru trepte ale nevoilor prezentate in cunoscuta piramida a nevoilor umane.

constituie automotivatia comportamentelor individului. Este vorba despre nevoile de autodezvoltare ale individului uman. Ele sunt deci permanente in individ si asigura dezvoltarea, evolutia individului. Familia poate actiona ca un suport pentru satisfacerea lor sau, in cazul nefericit, ca o frana.

Maslow le-a considerat mai slab motivante in comparatie cu primele. De asemenea, le-a desconsiderat din cauza riscului pe care il intrevedea de a induce la individ atitudini nerealiste, nepractice. Cu toate acestea, el a recunoscut ca persoanele care traiesc prin implinirea nevoilor plasate pe primele trepte pot avea uneori vagi stari de insatisfactie, de neimpliniri neidentificate.

Asadar, familia are menirea de a implini aceste nevoi pentru toti membrii sai, in egala masura, iar a-l proteja pe individ de neimplinirea acestor nevoi inseamna a-l proteja de suferinta, de trauma. Teoria traumei arata ca functionarea creierului este afectata negativ de trairile emotionale generate de trauma. Ca urmare, dezvoltarea individului este franata, stopata sau chiar se produce o regresie. Creierul functioneaza la capacitate

maxima doar in cazul in care este complet relaxat (Lewis, apud Speckhard, 1999), cand individul traieste pe plan afectiv o stare de relaxare si confort, iar anxietatea se pastreaza la un nivel inferior, referindu-se doar la reusita sarcinii care absoarbe total individul.

Csikszentmihayli (1975, 1992, apud Mayhew, 1999) a dezvoltat teoria "curgerii' plecand de la nevoile de tip B descrise de Maslow. El demonstreaza ca dezvoltarea maxima a potentialului individului uman se petrece in situatiile in care el este complet absorbit de activitatea pe care o desfasoara, rupt de micile sau marile probleme ale realitatii, liber. Csikszentmihayli defineste aceasta stare ca pe o "senzatie holistica pe care oamenii o traiesc atunci cand actioneaza cu implicare totala'. De asemenea el arata ca familia ar trebui sa asigure acest cadru de maxima eficienta pentru fericirea si dezvoltarea membrilor ei, ingaduindu-le acestora trairea "starilor de curgere'.

in cazul copiilor, aceasta exigenta devine stringenta pentru dezvoltarea lor ca indivizi fericiti, creatori, liberi, la nivelul potentialului de care dispun prin ereditate.

1.2.2. Functii si abilitati parentale

Cadrul dezvoltarii copilului in familie este conturat de modul in care sunt realizate functiile parentale. De gradul si modul in care sunt realizate functiile parentale depinde masura in care familia devine un cadru mai mult sau mai putin propice dezvoltarii copilului.

Statisticile spun ca noua din zece indivizi adulti devin parinti, iar trei sferturi dintre ei vor avea mai multi copii (Hayes, 1998). Daca insa acest lucru este atat de dificil si riscant, de ce adultii doresc copii ? Raspunsurile date la aceasta intrebare de catre unii parinti sunt adesea atat de egoiste incat nesatisfacerea nevoilor copiilor pentru o dezvoltare normala nu este decat continuarea fireasca a atitudinii exprimate de aceste raspunsuri: "credeam ca este amuzant sa ai copii, ca te poti juca, distra cu ei', "am crezut ca prin copil voi salva casnicia care simteam ca se duce de rapa'.

Dar a fi parinte este cea mai dificila, importanta si exigenta munca pe care o desfasoara un adult in viata lui. Cand viata cotidiana aduce mai mult stres decat satisfactii, este foarte usor sa-ti reversi resentimentele generate de frustrare pe cei mai slabi, pe copii.

Kari Killen (1998) defineste, pe baza propriilor cercetari, precum si a literaturii de specialitate - subliniind in acelasi timp ca nu exista parinti perfecti -, sapte functii parentale, pe care parintii le indeplinesc in masura abilitatilor pe care le au :

1) Abilitatea parintilor de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului

Aceasta abilitate presupune in primul rand cunoasterea nevoilor de baza ale copilului si apoi disponibilitatea parintilor de a-si sacrifica propriul confort in favoarea satisfacerii nevoilor copilului. Daca nu cunosc importanta

de a vorbi copilului in timpul cand ii acorda ingrijirile,

de a lasa timp copilului spre a raspunde in felul lui,

de a stimula tactil copilul,

de a raspunde chemarilor copilului,

de a reconforta copilul cand plange, luandu-l in brate si vorbindu-i cu blandete, multi parinti nu vor face toate acestea, fara a putea fi insa gasiti vinovati de inabilitatile si dezvoltarea ciuntita a unor capacitati ale copiilor.

Pe de alta parte, perceperea copilului ca pe un remediu pentru propriile suferinte, pentru neimplinirile trecute, prezente sau viitoare va motiva parintele sa ofere acele ingrijiri care-l vor face pe copil sa creasca astfel incat acesta sa-i compenseze propriile nesanse.

O mama se plangea ca de la nasterea copilului ea nu a mai putut merge la chefuri decat cu mare greutate si lasandu-si copilul la mama ei. Aceasta era departe de a fi o bunica buna si iubitoare. Mama vedea in copilul ei o piedica in calea propriilor satisfactii care i se pareau mai importante decat nevoile copilului de a fi cu parintii.

Abilitatea de a oferi copilului experiente noi, de a-l stimula cognitiv si afectiv

Dezvoltarea mentala a copilului are nevoie de experiente. Piaget asemana copilul in fata universului, avand marea sarcina de a descoperi lumea in care exista, cu un cercetator. Parintele trebuie sa fie capabil sa ingaduie copilului aceste experiente, care il sperie adesea pe cel dintai prin riscul pe care ele il incumba si pe care copilul nu il cunoaste inca. Datoria parintelui este de a-si stapani propria anxietate si a asista cu rabdare copilul in experientele si descoperirile lui. Caci ceea ce descopera copilul este modul in care functioneaza lucrurile, dar si propriile lui limite, precum si limitele ingaduintei si ale cunoasterii celor din jur.

Mama mergea cu copilul, care avea intre 4 si 5 ani, pe strada. Plouase si pe drum erau balti. Copilul, fascinat de apa, dorea sa intre in balti si sa stropeasca cu picioarele. Mama insa nu il lasa, pentru a nu se murdari, a nu strica pantofii etc. Dar copilul avea nevoie de aceasta experienta pe care o cerea varsta lui.

Abilitatea de a avea o relatie empatica cu copilul tau

Aceasta relatie iti va permite sa-ti cunosti copilul dincolo de cuvinte, caci empatia iti ingaduie o traire in propria ta fiinta a trairilor celuilalt. Kari Killen (1998) da o definitie a empatiei, preluata dupa Letournan (1981) si bazata pe trei elemente:

a)      abilitatea de a diferentia si a identifica sau numi gandurile si sentimentele celeilalte persoane;

b) abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental, de a se pune in locul celeilalte persoane;

c)      abilitatea de a raspunde in functie de sentimentele celeilalte persoane.

O buna capacitate empatica il va face pe parinte sa se angajeze in jocul, bucuria, tristetea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care poate insa, la limita extrema, sa dezvolte la parinte o atitudine hiperprotectoare, de "posesiune cu caldura', care sa impiedice buna dezvoltare a copilului. Dar abilitatea parintelui de a se pune in locul copilului, de a intelege modul in care acesta experimenteaza situatii noi este decisiva pentru capacitatea parentala de a raspunde nevoilor copilului si de a-si infrana pornirea de revarsare a frustrarilor zilnice in relatia cu copilul. Daca parintele are o empatie scazuta fata de copil, exista un mare risc ca si cea mai putin intensa traire de stres sa fie descarcata asupra copilului.

O mama tara dupa ea, tinut de mana, un copil cam la vreo patru ani care plangea in gura mare, sfasiat de tristete. Mama parea furioasa si grabita. Am intrebat-o ce s-a intamplat si mi-a raspuns ca fiul luase bulina neagra la gradinita si ca il duce acasa,

unde tatal il va pedepsi pentru bulina. Mama nu intelegea durerea copilului pentru ca primise acea bulina si, in loc sa il reconforteze pentru suferinta care ii fusese provocata in afara familiei, il ameninta in plus cu continuarea si agravarea suferintei acasa. Mama il facea sa vada ca propriii lui parinti sunt aliatii celor care ii provocasera prima suferinta - bulina neagra -, si nu ai lui, asa cum crezuse inainte. Aceasta lipsa de empatie a mamei pentru suferinta copilului darama intregul sistem de securitate pe care trebuie sa-l dea familia copilului.

Abilitatea de a-si infrana propriile dureri si porniri agresive fara a le rasfrange in relatia cu copilul

Este vorba despre exprimarea verbala si fizica a frustrarii. Un anumit grad de toleranta la frustrare si conflict este strict necesar pentru rolul de parinte. Exista parinti a caror agresivitate se manifesta doar in familie. Ei sunt periculosi insa pentru dezvoltarea normala a copilului, in special daca sunt purtatorii convingerii potrivit careia a bate copilul inseamna a face om din el. Exista insa un numar de parinti care au o agresivitate crescuta si care se revarsa si in afara familiei. Ei pot sa provoace copilul, pedepsindu-l apoi pentru comportamentul pe care tot ei l-au indus.

Kari Killen considera ca imaturitatea parintilor afecteaza in cea mai mare masura indeplinirea rolului de parinte. De asemenea, enumera printre cauzele tratamentului agresiv aplicat de catre parinte copilului:

problemele emotionale ale parintilor;

psihozele;

retardul mental;

dependenta de alcool si droguri.

Se intampla adesea, in situatia in care parintii divorteaza, iar divortul este un proces incomplet din punct de vedere emotional, ca un parinte sa proiecteze asupra copilului toate resentimentele pe care le-a avut si le are fata de fostul partener. Acuza copilul (putand chiar trece la pedepse fizice) de toate frustrarile pe care i le-a provocat fostul sot.

Capacitatea de a avea asteptari realiste fata de copil

Aceste asteptari ale parintilor sustin conduita lor fata de copil. Ele pot stimula copilul provocandu-l la dezvoltarea acelor trasaturi pe care parintele le asteapta si pot fi deci confirmate de evolutia copilului.

O mama care va repeta mereu copilului ca nu e bun de nimic va face ca acest copil sa ajunga astfel, in vreme ce una care-i va exprima mereu increderea ei in capacitatile lui va dezvolta la copil aceste capacitati. Asteptarile prea mari sau prea mici fata de copil conduc la frustrari sau la lipsa de stimulare. Asteptarile trebuie sa fie in permanenta pozitive si in acord cu capacitatile si varsta copilului. Uneori, parintii pot dezvolta asteptari nerealiste prin exigentele rigide privind comportarea, curatenia, ordinea, depasind capacitatile copilului. Un parinte care asteapta de la copil doar note maxime la scoala este un parinte care ridica exigente atat de mari in fata copilului incat urmarile vor fi grave. Copilul poate sa fie surmenat de sarcinile scolare care trebuie satisfacute toate la maximum sau poate sa inceapa sa minta si sa ascunda carnetul cu note. in ambele cazuri, scoala, care ar trebui traita ca un prilej de bucurie a descoperirii, va fi o sperietoare. Parintele pierde mult in relatia cu copilul, dar copilul pierde de asemenea, simtindu-se tradat, neiubit, acceptat nu pentru ceea ce este el, ci pentru rezultatele scolare.

Pe de alta parte, exigentele prea mici (a nu acorda copilului nici o responsabilitate, in virtutea ideii ca e prea mic, nu trebuie sa fie incarcat prea mult) conduc la nedezvoltarea responsabilitatii si a capacitatii de a rezolva probleme. Copilului ii este subminata dezvoltarea autonomiei. Or, dezvoltarea autonomiei individului impreuna cu capacitatea lui de a creste noi generatii sunt cele doua scopuri majore pe care le are oricare comunitate fata de membrii ei.

Copiii care au crescut in casele de copii, fara a se confrunta cu nici un fel de exigente ale adultilor, fara responsabilitati si sarcini, sunt cel mai dramatic exemplu al neindeplinirii functiei parentale de a avea asteptari realiste fata de copil. Adulti fiind, ei nu mai sunt capabili sa-si gireze propria viata. Nimeni nu a asteptat ceva de la ei, nimeni nu le-a cerut sa faca ceva, sa fie raspunzatori pentru ceva, iar rezultatul este o totala inabilitate de a raspunde pentru ceva, de a rezolva o problema, de a-si organiza viata de zi cu zi.

in unele familii cu mai multi copii, parintii asteapta si impun copilului mai mare sa aiba grija de cei mai mici. Ei nu vad ca au in fata lor un copil, chiar daca mai mare ca varsta. Este un mod de a exploata copilul, de a-i fura copilaria, in care activitatea lui de baza este jocul, prin aceste responsabilitati care ii sunt puse pe umeri de la o varsta prea frageda. Copilul ii ingrijeste pe cei mai mici si este pedepsit pentru greselile pe care le face in aceste sarcini.

Capacitatea de a percepe copilul in mod realist

De modul in care percepem copilul depind atitudinea si comportamentul fata de el. Asteptarile fata de copil sunt determinate de imaginea pe care o avem despre el. in situatiile conflictuale dintre parinti si copii, este necesara evaluarea modului in care parintii isi percep copiii. Adesea, parintii nu observa calitatile reale ale copilului sau dificultatile proprii nivelului de dezvoltare la care se afla copilul ori ivite ca urmare a unei conditii speciale in care se afla copilul. Pentru a percepe realist copilul, parintele trebuie sa fie disponibil pentru acesta. in momentul in care este coplesit de conflictele maritale sau de probleme din afara familiei, dar care conditioneaza viata familiei, parintele poate atribui copilului propriile lui frustrari si agresivitati. Orbit de resentimentele proprii, parintele nu isi mai vede copilul, ci proiecteaza in el aspectele frustrante ale vietii lui.

L. era un copil cu retard de dezvoltare a abilitatilor de comunicare. Era insa un copil linistit, cooperant si afectuos. Bunica, in grija careia era lasat mai tot timpul, afirma mereu, in fata tuturor si a copilului, ca "L. este nebun' si ca deci trebuie sa ia medicamente. in momentul in care copilului i-au fost prescrise medicamente, bunica ii administra doze mai mari decat cele prescrise, asa incat copilul a dezvoltat cateva probleme serioase consecutive administrarii medicamentelor. Aceasta bunica nu a putut niciodata sa-l vada pe L. asa cum era el. Ea avea imaginea unui copil nebun, bolnav si actiona in consecinta.

Abilitatea de a rasplati, de a valoriza copilul

Aceasta abilitate parentala se leaga de cele expuse anterior: a fi empatic cu copilul, a-l vedea realist. Copilul are nevoie de incurajari si aprecieri. Numerosi parinti considera ca, atunci cand copilul face ceea ce ei, parintii, ii cer, este normal si nu mai trebuie sa-i multumeasca acestuia sau sa-l rasplateasca intr-un fel. in momentul cand

copilul greseste, parintii penalizeaza imediat greseala. Riscul acestei atentii parentale focalizate pe rau, pe greseala este de a fixa aceste comportamente gresite, nedorite la copil. Caci, in vreme ce parintele nestiutor trece peste comportamentele pozitive fara a le remarca in mod deosebit, pe cele negative le "rasplateste', pastrandu-le mai mult timp, fixandu-le in mintea copilului. Ca adulti, ne bucuram cand cineva ne lauda. Cu atat mai mult cu cat este vorba despre o persoana semnificativa pentru noi. Dar pentru copil cea mai semnificativa persoana este parintele. Copilul face orice pentru a fi pe placul acestuia, iar una dintre cele mai importante functii parentale este aceea de a raspunde pozitiv, valorizandu-ti copilul pentru lucrurile bune pe care le face. in felul acesta vei fixa in comportamentul copilului acele comportamente pe care le doresti. Rasplatindu-l, apreciindu-l, valorizandu-l, ii arati clar ce astepti de la el si ii mentii ca un focar de excitatie permanenta dorinta de a face ceea ce iti place.

Numerosi parinti pedepsesc cu asprime copilul cand acesta vine de la scoala aducand o nota mica. Acesti parinti trec insa sub tacere momentul cand copilul le prezinta o nota buna. Eventual scapa cate un "bine' sters. Un astfel de parinte isi impinge copilul pe o panta a notelor proaste si, in acelasi timp, a unor comportamente de a ascunde rezultatele pe care le obtine.

Aceste functii parentale se leaga de nevoile copilului pentru o dezvoltare normala. Prin aceste abilitati descrise, parintii vin in intampinarea nevoilor copiilor lor. Desi nevoile individului uman, asa cum au fost descrise de Maslow, sunt valabile si pentru copil, vom particulariza aceste nevoi, subliniind importanta prioritara a unora in cazul copilului. Pe de alta parte, intre aceste nevoi, in functie de varsta copilului, apare o schimbare a importantei rolului. O nevoie care a fost la o anumita varsta in prim-plan trece pe un plan secund, o alta luandu-i locul. Ele raman insa toate importante pe intreaga perioada a copilariei. Un parinte bun va intampina prin abilitatile lui nevoile de baza ale copilului, astfel incat acesta va putea creste ca un adult normal, adaptabil, capabil de o viata independenta si de a fi la randul sau parinte.

1.2.3. Nevoile de baza ale copilului

Acestea sunt de fapt o particularizare, la varsta copilariei, a eternelor nevoi umane formulate de Maslow si alti autori.

1) Dragoste si securitate

Este o nevoie permanenta in copilarie, dar la varsta mica este cea mai importanta. Prin aceasta nevoie copilul se leaga de mama, tata, de ai lui, adica isi construieste atasamentul. De masura in care va fi satisfacuta aceasta nevoie va depinde calitatea viitoarelor relatii sociale ale adultului: cu colegii, cu prietenii, in propria lui familie. Aceasta nevoie este conditia dezvoltarii unei personalitati sanatoase. Daca este implinita de catre parintii copilului, acesta isi dezvolta abilitatea de a reactiona si a raspunde la dragostea care i se da si, mai tarziu, de a deveni un parinte iubitor. Dragostea il face pe copil sa se simta in siguranta cu ai lui. La dragoste insa trebuie sa se adauge si ordinea. Ordinea vietii familiei care face ca lucrurile sa fie predictibile si sa aiba continuitate. Unul dintre teoreticienii asupra traumei, Bruce Perry (apud Speckhard, 1999) arata ca dezvoltarea si functionarea normala a creierului au nevoie de continuitate,

predictibilitate si dragoste. Viata stabila a familiei, cu continuitate in trecut, prezent si viitor, da copilului sansa construirii unei identitati clare.

Nevoia de experiente noi, de stimulare

Aceasta nevoie conditioneaza dezvoltarea inteligentei copilului; asa cum hrana buna calitativ si cantitativ conditioneaza dezvoltarea fizica, experientele sunt conditia dezvoltarii mentale, cognitive, a copilului.

Jocul si limbajul sunt cele mai importante activitati ale copilului, in sensul trairii de experiente noi, caci teoria lui Csikszentmihayli ne arata ca dezvoltarea plenara a individului are loc in starea de curgere, de maxima satisfactie si implicare in sarcina. Or, aceasta este caracteristica jocului. Jocul aduce o bucurie in implicarea totala a copilului intr-o realitate decupata de interesul sau de moment. Acest interes poate apartine varstei - de exemplu, pe la cinci-sase ani este fascinat de scrisul pe perete -sau poate fi o particularitate a copilului. Daca este o particularitate si va fi bine girata de catre parinti, poate duce la dezvoltarea unor inclinatii si chiar talente.

Din studiile care s-au facut asupra traumei a rezultat ca creierul functioneaza cu potential maxim doar in stare de relaxare (Speckhard, 1999). Iata o explicatie a importantei jocului si a experientelor traite in stare de joc de catre copilul aflat in dezvoltare.

in joc, copilul exploreaza lumea si isi dezvolta mecanismele de coping cu situatiile provocatoare ale realitatii. Din aceste experiente de cunoastere a lumii, copilul isi dezvolta lumea lui interna, care este o reflectare a celei externe, impregnata, colorata cu sentimentele traite in momentul in care a descoperit-o.

Aceasta lume interna ne face atat de deosebiti, atat de unici in modul de a percepe si reactiona la situatii, evenimente, persoane, obiecte ale realitatii. Aceasta lume interna, populata de conceptele noastre, ne face sa fim fiecare in parte un intreg univers, niciodata deplin descifrabil si cunoscut de catre ceilalti. De aici pot veni anumite neintelegeri, dar si farmecul descoperirii celuilalt, cu totul diferit de tine. Suntem cu totii purtatorii acestei lumi interne, internalizate, care este cu atat mai bogata cu cat in copilarie si mai tarziu, in viata, am avut parte de mai multe experiente si descoperiri pe un fundal emotional de bucurie.

Dar calitatea experientelor copilului, cognitiv si afectiv, depinde de calitatea adultului care ii asista experientele. O mama care este vesnic speriata de ceea ce i se poate intampla copilului, o educatoare cu o atitudine severa si intoleranta fata de curiozitatile copilului, o invatatoare care crede ca toti copiii trebuie sa invete acelasi lucru si sa aiba aceleasi performante vor ingusta sansele de experienta si cunoastere intru bucurie a lumii acesteia.

Entuziasmul, interesul, receptivitatea adultilor fata de incercarile copilului sunt contagioase, la fel ca si rigiditatea, ingustimea, lipsa de interes si blazarea, care sting gustul si pofta copilului de a cunoaste lumea, ca pe un dar pe care 1-a primit la nastere si care ii apartine.

Nevoia copilului de a fi apreciat si de a-i fi recunoscute capacitatile

Daca mai tarziu, la varsta adulta, o activitate dusa la bun sfarsit contine in ea insasi rasplata, la inceput, pentru a deveni increzator in posibilitatile lui, copilul are nevoie de incurajari si rasplati. Aceste rasplati sunt utile si pentru a depasi dificultatile si

posibilele conflicte care apar in perioada dezvoltarii. incurajarile adultului si exprimarea unor exigente rezonabile fata de copil sunt esentiale in socializarea acestuia din urma.

Adultul va formula asteptari care sa permita copilului trairea succesului in urma unui efort depus. Desigur, aceasta presupune ca adultul sa cunoasca bine capacitatile copilului, caci nu pentru toti copiii de aceeasi varsta sunt posibile rezolvari ale acelorasi tipuri de sarcini.

Abilitatea copilului depinde si de starea de moment a copilului, precum si de nivelul de dezvoltare la care se afla el.

Recompensa pe care o da adultul, prin care recunoaste meritele copilului, este importanta pentru stima de sine a copilului, dar si pentru atitudinea fata de sarcini si fata de efort. Aceasta recunoastere a meritelor copilului trebuie facuta in special fata de efortul depus de copil, si nu atat fata de rezultat. Caci rasplatirea rezultatului, si nu a efortului, va dezvolta la copil tendinta de a vana cu orice pret rezultatul si de a dispretui efortul. Copil fiind, va copia pentru a lua note bune; adult fiind, va aprecia locul de munca unde nu va face nimic si unde va castiga un salariu mare.

Toti copiii dispun de un potential de invatare pe care scoala il poate stimula, recunoscand si apreciind eforturile copilului, sau pe care il poate transforma in dizabilitati de invatare, sanctionand mereu esecurile copilului si comparandu-l mereu cu succesele altor copii. Poate ca aceasta nevoie a copilului, mai mult decat celelalte, solicita respectul adultului fata de copil.

Un copil care este respectat de adultii din jur va creste cu sentimentul valorii si a respectului de sine si conduita lui in viata va fi in limitele acestui respect. El nu va putea avea deviante, caci respectul pe care 1-a resimtit in afara este acum lege in inima lui, iar el nu va putea face decat acele lucruri care il vor face sa se respecte si sa se simta respectat.

4) Nevoia de responsabilitati

La o anumita varsta, aceasta devine o nevoie de baza a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvolta autonomia copilului. Mai intai copilul invata sa se ingrijeasca singur: sa manance, sa se spele, sa se imbrace. Responsabilitatile cresc pe masura ce copilul creste si ii dau acestuia sentimentul puterii lui, al libertatii in actiunile proprii. Crescand astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilitati si pentru altii, pentru cei care depind de el.

Asumandu-si responsabilitati pe masura capacitatilor lui, copilul invata in acelasi timp regulile, tiparul dupa care se face un anumit lucru, ceea ce este permis si ceea ce nu este permis. Adultul ii va atribui responsabilitati si il va asista la realizarea lor, dand copilului libertatea de a decide, iar cand decizia nu a fost corecta, de a-si asuma consecintele.

. Familia este importanta la inceputul acestui proces de responsabilizare a copilului. Dar si scoala este de maxima importanta in acest proces de dezvoltare a copilului. in scoala poate fi formata atitudinea de cooperare intre copii in rezolvarea sarcinilor sau, dimpotriva, atitudinea de competitie. Experimentele au demonstrat ca acele scoli care cultiva mai degraba cooperarea intre copii decat competitia si care nu utilizeaza pedeapsa corporala au cele mai mici incidente de violenta si delincventa la copii, pastrandu-si in acelasi timp un bun nivel academic (Lee, 1994).

5) Nevoile de baza, fiziologice ale copilului

La varsta mica, adultul raspunde in totalitate de cunoasterea si indeplinirea lor de catre copil. Aceste nevoi sunt garantia supravietuirii si a dezvoltarii copilului. Copiii malnutriti, calitativ sau cantitativ, pot dezvolta anumite caracteristici, unele chiar ireversibile. Reversibilitatea unor consecinte ale malnutritiei copilului este conditionata in special de durata malnutritiei, dar si de caracteristica afectata. Caci un copil care este plasat intr-un mediu bun, inainte de implinirea varstei de doi ani, luat dintr-un mediu in care a fost prost hranit, are toate sansele de a-si reface potentialul de sanatate fizica si mentala, dar va ramane de regula mai mic de statura (Fitzgerald et al., 1982).

Atunci cand copilul este mic, adultul este expertul care stie de ce are el nevoie. Mai tarziu insa, copilul poate sa ceara ceea ce are nevoie si rolul adultului devine unul de ghid, indrumandu-l pe copil prin informatii corecte. Mai tarziu, devine un rol de partener, cand parintele si copilul se zbat pentru un scop comun, pentru satisfacerea nevoilor comune si poate a intregii familii.

Greselile pe care le fac adultii in satisfacerea nevoilor copilului pot distorsiona dezvoltarea lui. Consecintele sunt grave si sunt platite atat de indivizi, cat si de societate in ansamblu. Tensiunile intolerabile dintre indivizi au la origini dureri, pericole, traume pe care le-au trait in copilarie. Mai tarziu, acestea se manifesta simptomatic prin: lupta sau fuga, atac sau renuntare, generate de mecanisme defensive mai putin dezirabile.

Tratarea cu agresivitate, ca si supraprotejarea copilului sunt greseli ale adultilor prin care nevoile emotionale, sociale, intelectuale ale copilului pentru o dezvoltare normala sunt neglijate. inchisorile, spitalele de boli mintale, scolile de corectie sunt pline de indivizi care nu au avut parte de respect si dragoste in copilaria lor. Somerii cronici si neadaptatii "provin' din aceleasi copilarii nefericite.

Reactiile celor rejetati in copilarie sunt de furie, frica, ura, lipsa de interes si responsabilitate fata de ceilalti, instabilitate in relatii si incapacitatea unor relatii mutuale satisfacatoare. Copiii care cresc in familii cu tensiuni, chiar daca sunt iubiti de catre parinti, dezvolta tulburari emotionale si comportamente antisociale.

Un copil tratat cu ostilitate de catre parinte in copilaria sa este ranit de acesta si ostilitatea se va perpetua de la o generatie la alta. Caci ceea ce nu ai primit nu poti da. El nu va fi in stare de dragoste neconditionata, generoasa, neegoista, nici pentru cei din jur si nici pentru propriii copii.

Asadar, intre trauma si starea de curgere, familia asigura membrilor ei satisfacerea nevoilor lor, pe o scara de implinire care evolueaza intre supravietuire si dezvoltarea deplina a potentialului, in functie de resursele de care dispune familia, de societatea in care functioneaza si care asigura un cadru existential, dar si in functie de informatiile pe care le detine referitoare la riscuri, trauma si efectele lor in dezvoltare.

Cele doua fenomene pe care dorim sa le discutam in continuare, violenta domestica si maltratarea copilului, se refera la deviatii in indeplinirea celor doua functii fundamentale ale familiei.

2. Violenta domestica

2.1. Violenta domestica. Abordarea socioculturala

Nevoia unei explicatii paradigmatice asupra fenomenului de violenta domestica a aparut de indata ce s-a constatat ca, din punct de vedere spatial si temporal, nu exista limite ale manifestarii si ca violenta domestica este un rau prezent in orice societate. Diferentele care se consemneaza de la o societate la alta sunt date doar sub aspectul frecventei si al formelor concrete pe care le imbraca. Pe de alta parte, fiecare manifestare apare individualizata intr-o constelatie de detalii care fac ca un tip de interventie eficienta intr-un caz sa fie total nepotrivita in altul.

Ca urmare a nevoii de explicatii generalizatoare, la nivelul comunitatilor, in reprezentarile sociale asupra fenomenului, au inceput sa functioneze miturile explicative (Schechter et al., 1989). Astfel:

"alcoolul si drogurile conduc la incidentele de violenta' ;

"tatal lui era un om violent, isi batea sotia, si deci el a invatat acasa acest mod de comportare cu sotia' ;

"din cauza necazurilor pe care le au, a greutatilor vietii, o bate' ;

"ea s-a invatat sa fie fara aparare in fata lui' ;

"din cauza saraciei' ;

"ea il cicaleste intruna pana il scoate din minti si-l face sa o bata' ; "ea merita sa fie batuta' ;

"ei ii place; altminteri s-ar desparti' ; "femeile batute sunt masochiste' ;

"exista putine cupluri in care se petrec scene de violenta intre parteneri' ;

"violenta exista numai in cuplurile lipsite de educatie' ;

"bataia este fara urmari, este un fenomen de moment datorat pierderii controlului' ;

"este o parte a dragostei dintre cei doi' ;

"Biserica il va schimba si nu-si va mai bate partenera' ;

"chiar daca isi bate partenera, este un tata bun pentru copii, si deci trebuie sa ramana impreuna ca sa creasca copiii' ;

"daca vor sta impreuna destul de mult timp, lucrurile se vor schimba in bine si el va inceta sa o mai bata'.

Toate aceste afirmatii contin o parte de adevar, chiar daca relatia cauza - efect nu este cea proclamata de asertiune si realitatea arata mai degraba o acompaniere reciproca in cadrul evenimentelor de violenta domestica. Astfel:

exista parteneri violenti care nu sunt consumatori de alcool; in 18% din cazurile de parteneri violenti, acestia nu au avut o copilarie cu violenta in familie (Catheline, Marcelii, 1999), nu au existat modele de relationare violenta intre sot si sotie;

exista situatii in care familia nu are o viata nesigura, marcata de stresul cotidian al supravietuirii;

exista femei care sunt victimele unor astfel de incidente fara sa se poata obisnui cu situatia si traind de fiecare data evenimentul ca pe un cosmar ireal.

Exista o unica explicatie si cauza reala a violentei domestice. Este vorba despre functionarea dominatiei barbatului asupra femeii, in societatile patriarhale. in virtutea traditiei care trece de la o generatie la alta, se invata rolurile sexuale de dominator (barbatul) si supus (femeia). Aceste roluri se contureaza la varste foarte fragede, chiar intre doi ani si jumatate si trei ani si jumatate (Anastasiow, 1986), care se confirma si se rafineaza de-a lungul intregii vieti, in toate instantele sociale.

Din punct de vedere sociologic, putem defini patriarhatul ca un sistem de autoritate in familie, in cadrul caruia loialitatea datorata "sefului' se bazeaza pe puterea lui de a dispune de bunuri, inclusiv de femeie si copii, si pe mentalitatea potrivit careia aceste relatii personale de dependenta sunt la fel de naturale, de legitime, ca insasi viata. Asadar, pe langa loialitate personala, patriarhatul mai depinde si de respectarea traditiei. Traditia, reprezentata istoric prin institutii, alaturi de cateva limitari legale, impune singurele constrangeri sistemului de dominare masculina (Stark, Flitcraft, 1996, p. 36).

2.1.1. Paradigma explicativa

Explicatii psihologizante, de natura comportamentala sau psihanalitica, ne conduc pe un drum relevant pentru unele aspecte care tin de indivizii implicati, dar nu sunt suficiente pentru intelegerea fenomenului in esenta lui sociala, de relatie intre parteneri.

Viziunea sistemica sau cea ecologica ne pot da o formula explicativa valabila, dar aceste formule raman departe de drama realitatii.

O paradigma usor de particularizat este aceea in care constructia explicativa are ca piloni de sprijin:

mecanismele mentalitatii;

situatia economica a societatii;

serviciile si legislatia pe care le ofera societatea.

Mentalitatea sau reprezentarea sociala asupra violentei domestice se reflecta atat in opinia individului comun, cat si a specialistului in probleme sociopsihologice, in masura in care acesta din urma este lipsit de o formatie initiala in vederea abordarii competente a fenomenului.

Profesionistul lipsit de o pregatire de specialitate in violenta domestica, in absenta unei atitudini de punere intre paranteze a fenomenului si a unei chestionari permanente asupra naturii si a consecintelor lui, devine tributarul acelorasi mituri vehiculate de mentalitatea unei societati care ingaduie si chiar apreciaza dominatia celui mai puternic asupra celui mai slab, in diverse forme, cu o incarcatura variabila de violenta. Probabil aceasta este una dintre cauzele absentei fenomenului de violenta domestica din lucrarile de politici sociale, aparute dupa 1994 si prezentand situatia familiei si a copilului in Romania. Dar aceasta neglijare a fenomenului de catre literatura de specialitate genereaza o atitudine periculoasa la nivelul strategiilor sociale, care la randul lor vor ignora acest fenomen.

Uneori, diferentele de informatie intre Est si Vest sunt usor de calculat: la inceput de mileniu in Romania suntem putin inaintea anilor '70 in lumea vestica. De fapt, aceasta diferenta de 30 de ani este o medie atunci cand se calculeaza diferenta dintre ofertele de servicii sociale in general. Modul in care acum, in Romania, specialistii teoreticieni si practicieni incep sa fie preocupati de fenomenul de violenta domestica se

aseamana cu inceputurile abordarilor profesioniste ale fenomenului in restul lumii. Cronologic, exista o diferenta de aproximativ 30 de ani intre tarile vestice si Romania privind luarea in considerare a violentei domestice ca fenomen de insanitate sociala si, in general, ca un simptom al inadecvarii ofertei de servicii sociale.

Reprezentarea colectiva asupra fenomenului, cu tot ce inseamna aceasta sub aspectul valorilor, atitudinilor si al unor modalitati de a actiona in situatie, poate sa sprijine sau sa impiedice crearea si functionarea eficienta a serviciilor speciale adresate fenomenului. Mentalitatea este cea care face ca anumite servicii sa fie considerate utile, necesare, solicitate sau, dimpotriva, in dezacord cu starea lucrurilor, si deci ignorate sau cel putin evitate de catre cei care ar trebui sa fie beneficiarii lor. Daca acest teren al reprezentarii comune, impartasite de toata lumea, de victime si, in egala masura, de agresori, nu este pregatit, sensibilizat, cele mai bune servicii nou create vor ramane fara solicitari. In acelasi timp, mentalitatea reflecta si sprijina perpetuarea serviciilor existente.

Absenta, in realitate, a unor servicii speciale pentru interventie in situatii de violenta domestica este valorizata de mentalitate prin ignorarea sau, cel putin, desconsiderarea fenomenului. Unul dintre rezultatele acestei imagini colective asupra violentei domestice sunt glumele care se vehiculeaza in legatura cu aceasta si sunt gustate de toti cei ce impartasesc mentalitatea care le-a generat si care le ingaduie.

Pe langa cele de mai sus, crearea unor servicii speciale presupune:

costuri;

legislatie.

Costurile sunt necesare pentru :

pregatirea resurselor umane, profesionale ;

functionarea serviciilor;

organizarea unor campanii de educatie comunitara in vederea schimbarii mentalitatii.

Legislatia stipuleaza cadrul de functionare a serviciilor. Exista o relatie biunivoca intre mentalitate si legislatie. Astfel, in masura in care mentalitatea va reflecta ca pe o stare de urgenta sociala fenomenul de violenta domestica, la nivelul legislatiei vor aparea reglementarile necesare pentru crearea serviciilor adecvate. Pe de alta parte, o data create aceste servicii, ele influenteaza mentalitatea, impunandu-i o reconsiderare, o mai profunda constientizare a fenomenului.

Sub influenta unor recomandari din afara, a fost schitata o lege privind abordarea fenomenului de violenta domestica ; dar, deoarece in interior, in tara, legea aceasta nu este perceputa ca o necesitate, discutarea ei in vederea adoptarii este mereu amanata.

Asadar, intre mentalitate, legislatie, servicii si puterea economica a societatii exista un proces continuu de influentare reciproca, proces care sta la baza dezvoltarii.

Cei patru factori mentionati mai sus se afla intr-o evolutie sincrona; chiar daca sub influenta unor informatii venite din afara, legislatia sau serviciile pot devansa la un moment dat starea mentalitatii sau a economiei societatii. Numai in masura in care si ultimele doua componente vor fi ajustate si puse in acord cu serviciile si legislatia, va putea fi vorba despre o reala abordare in cadrul sistemului social a fenomenului de violenta domestica.

Definitia clinica a fenomenului de violenta domestica

Definitiile sunt utile in primul rand cercetatorilor si profesionistilor, pentru a putea identifica si clasifica fenomenul si pentru a orienta o abordare terapeutica in cadrul unor servicii de specialitate. Definitiile surprind obiectivitatea unui fenomen, manifestarea lui, relatia cauzala, indiferent de cultura; cand avem de-a face cu un fenomen social, este vorba despre o obiectivitate statistica, si nu despre una absoluta. in aceste cazuri, realitatea sociala poate opera si opereaza chiar cu altfel de definitii. Acestea formeaza reprezentarea sociala asupra fenomenului sau mentalitatea. Aici pot aparea mari diferente de la o cultura la alta. La nivelul mentalitatii functioneaza mai degraba mituri (Schechter et al., 1987) decat definitii, asa cum am vazut in sectiunea anterioara. Aceste mituri pot avea o parte de adevar, dar cel mai adesea identifica eronat o relatie de corelatie pozitiva cu o relatie cauzala (de exemplu, alcoolismul este cauza violentei domestice).

Din punct de vedere clinic, o definitie larg acceptata a violentei domestice este aceea formulata de Stark si Flitcraft (1996):

"Violenta domestica este o amenintare sau provocare, petrecuta in prezent sau in trecut, privind ranirea fizica in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi insotit de intimidari sau abuzuri verbale; de distrugerea bunurilor care apartin victimei; de izolarea de prieteni, familie sau alte potentiale surse de sprijin; de amenintari facute la adresa altor persoane semnificative pentru victima, inclusiv a copiilor; de furturi; de controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasarilor, telefonului si a altor surse de ingrijire si protectie'.

Violenta domestica vazuta ca forma de tortura a femeii

Violenta domestica este considerata de catre OMCT (Organizatia Mondiala Contra Torturii), in raportul sau din 1999 (Benninger-Budel, Lacroix, 1999), o forma de tortura. Conceptul juridic international al torturii apare in :

articolul 1 al Declaratiei privind protectia tuturor persoanelor impotriva torturii si a altor dureri provocate si tratamente crude, inumane sau degradante, din 1975 ;

articolul 1 al Conventiei impotriva torturii si a altor dureri provocate si tratamente crude, inumane sau degradante, din 1984.

in paragraful 1 al articolului 1 al Conventiei, tortura este definita ca:

" orice act prin care sunt produse intentionat unei persoane o durere sau o suferinta acuta, fizica sau mentala, cu scopul de a obtine de la ea sau de la o terta persoana informatii sau dovezi pentru a o pedepsi pentru un act pe care persoana sau o persoana terta 1-a comis sau se banuieste doar ca 1-a comis, de a o intimida sau a face presiuni asupra ei sau a unei terte persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o forma de discriminare, de orice fel, cand aceasta durere sau suferinta sunt provocate de un agent al unei functii publice sau o persoana actionand in postura oficiala sau la instigarea unei astfel de persoane sau cu consimtamantul ei expres sau tacit'.

Raportul OMCT argumenteaza ideea ca violenta domestica este o forma de torturare a femeii (apud Benninger-Budel, Lacroix, 1999). Definitia de mai sus se bazeaza pe cinci elemente principale:

a) tortura consta intr-o durere sau suferinta acuta, fizica sau mentala;

b) exista intentia de a provoca aceasta suferinta;

c)      este provocata cu scopul de a obtine informatii sau dovezi, de a pedepsi, de a intimida sau a face presiuni asupra persoanei sau pentru alte motive bazate pe o forma de discriminare, oricare ar fi ele;

d) este provocata de catre un agent al unei functii publice sau oricare alta persoana care actioneaza in numele unei pozitii oficiale sau la instigarea sau cu consimtamantul unei asemenea persoane;

e)      nu inseamna tortura durerea sau suferinta rezultand din sanctiuni legitime.

Aceste aspecte definitorii ale torturii sunt regasite in majoritate in situatiile de violenta domestica:

Durere sau suferinta acuta (fizica sau mentala)

Regasim in violenta domestica toate formele de durere fizica si mentala acuta. Sub aspectul manifestarilor fizice, violenta domestica are ca mecanisme de producere: lovituri cu palma sau pumnul, cu piciorul, cu diverse obiecte, imbranciri, strangulare, muscaturi, injunghiere, arsuri sau chiar impuscare. De asemenea, femei care au fost victime ale unor parteneri agresivi relateaza despre violurile si perversiunile sexuale la care au fost supuse. Aceste suferinte fizice sunt acompaniate constant de cele psihologice, caci victimele sunt amenintate, manipulate, private adesea de resurse economice. Agresorul impune victimei izolare sociala, chiar si fata de alti membri ai familiei, pentru ca acestia sa nu afle suferintele care ii sunt provocate. Poate ca suferinta mentala cea mai periculoasa (pentru ca este constanta) este cea provocata de ideea ca in orice moment victima se afla la bunul-plac al agresorului si fara putinta de aparare. Constieti-zarea acestei situatii determina la victima permanenta autoculpabilizare si cautare de solutii pentru a preveni incidentele violente, torturante.

Raportul OMCT consemneaza:

"in acelasi mod in care tortura produsa de un agent al statului are cel mai adesea loc in timp ce victima se afla intr-o detentie secreta, fara acces la lumea exterioara, fiind la bunul-plac al celor care o interogheaza sau sechestreaza, care la randul lor nu sunt deloc controlati, femeia batuta, din cauza situatiei ei in familie, traieste departe de prietenii de familie sau de alte persoane. Desi aparent libera sa plece, spre deosebire de detinute, fuga ei ar putea fi, din punct de vedere psihologic si de facto, imposibila, pentru ca ea se teme de violenta impotriva ei sau a copiilor, sau nu are familie, sau nu dispune de sprijin juridic ori de sprijin si ajutor in comunitate' {apud Benninger-Budel, Lacroix, 1999).

Prezenta intentiei din partea unei persoane responsabile

in situatii de violenta domestica exista, cu diferente de la o tara la alta, o toleranta fata de asemenea acte. Aceasta toleranta se leaga de sentimentele de onoare ranita, gelozie, furie ale barbatului, provocate de comportamentul nepotrivit al partenerei. Adesea, este vorba mai degraba despre ceea ce barbatul isi imagineaza despre comportamentul femeii, si nu despre acte reale comise de ea. Aceste scuze sunt valabile insa doar pentru comportamentul barbatului, sunt deci discriminatorii si tolereaza de la actele impulsive la actele de razbunare planificate, deliberate. Cel mai adesea, violentele impotriva partenerei sunt bine gandite, organizate de catre barbat, pentru ca ele se bazeaza pe o atitudine constanta de dominare a barbatului asupra femeii.

Urmarirea anumitor scopuri (obtinerea de informatii, dovezi, pedepsire, exercitare de presiuni) care se bazeaza pe forme de discriminare

Violenta domestica este, conform Conventiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare a femeilor (CEDAW), o expresie si un act de discriminare bazate pe diferenta de gen. Declaratia privind eliminarea violentelor impotriva femeii arata ca aceasta violenta semnifica raporturi sociale de inegalitate intre femeie si barbat, care au fost fondate de-a lungul istoriei. Raportul OMCT notifica:

"Tortura are rolul de a intimida nu doar victima, ci si grupul cu care se identifica victima, in cazul violentei domestice, acest grup este format in ansamblu de catre femei. Recurgand la forta impotriva femeilor si incercand sa induca intimidare si frica, barbatii incearca sa mentina femeile intr-o pozitie subordonata' (apud Benninger-Budel, Lacroix, 1999).

Statutul celui care tortureaza

Pare aspectul cel mai discutabil in incriminarea violentei domestice ca forma de tortura. Caci violenta domestica este o forma de manifestare privata si aceasta trasatura "privata' a fost si este cauza neinterventionismului celor din afara si a perpetuarii practicilor in timp. Agresorul, care incalca drepturile omului asigurate de catre oricare stat, scapa in aceste situatii controlului statului si se bazeaza adesea pe atitudinea mai mult sau mai putin oficiala de toleranta.

Statul are datoria, atat in situatii publice, cat si in cele private, sa asigure drepturile fiecarui cetatean, sa-si protejeze cetatenii contra violarii drepturilor fundamentale. Daca aceasta protectie nu se realizeaza, statul poate fi acuzat ca ar "consimti' la actele de violenta, care in acest caz tin de domeniul privat.

in statul Kentucky (SUA), victimei i se explica faptul ca statul este acuzatorul agresorului si ca procurorul va lua decizia: "Victima poate sa aleaga intre a continua relatia cu agresorul sau nu, dar ea nu poate sa aleaga daca el poate fi acuzat sau nu'.

in astfel de situatii, statul este implicat in mod indirect, prin tolerarea practicilor, si, in mod implicit, procedurile de ancheta si urmarire penala nu mai pot functiona normal.

Excluderea din categoria torturilor a suferintelor rezultate din sanctiuni legitime

in unele tari exista toleranta fata de pedepsele pe care sotul le aplica sotiei pentru comportamentele ei "nepotrivite'. Dar aceste "sanctiuni legitime' nu sunt permise decat barbatului; ele sunt deci rezultatul unor discriminari la care este supusa femeia.

Raportul OMCT arata ca:

"Violenta domestica este, inainte de toate, o violare a drepturilor omului. Mai mult, reluand argumentul sanctiunilor in cazuri de violenta domestica, putem infiera statul pentru asumarea unei parti din responsabilitatile privind consecintele violentei domestice, deoarece aceasta se produce de fapt cu autorizarea si consimtamantul sau'.

2.1 A. Nivelul de constientizare a violentei domestice de catre specialisti

Constientizarea fenomenului de violenta domestica s-a petrecut relativ recent in lume. inceputurile se situeaza nu mai devreme de anii '70, in traditionala si conservatoarea societate britanica. Acest semnal de alarma si-a avut imediat rasunetul meritat in lumea vestica prin miscarea femeilor abuzate din SUA. Comisia Drepturilor Civile a avut o

initiativa federala lansata sub titlul: "Femeia batuta: o problema a politicii publice' (vezi Stark, Flitcraft, 1998). Aceasta campanie a atras imediat fonduri, crearea de servicii de urgenta de tipul refugiilor, schimbari de legislatie pentru protectia victimelor si a lansat conceptul de "violenta domestica' care a facut o stralucita cariera politica, intrand in tematica egalitatii intre sexe.

in fiecare an, peste 1,5 milioane de femei din SUA necesita tratament medical ca urmare a injuriilor suferite in urma episoadelor de violenta domestica (American Medical Association Council on Scientific Affairs, 1992, apud Stark, Flitcraft, 1996). O data ce aceasta frecventa ridicata, inregistrata statistic, asa cum este ea in majoritatea tarilor lumii, sau apreciata empiric, in virtutea informatiilor pe care le detine fiecare, asa cum se petrece la noi, este scoasa de sub incidenta falsului "normal statistic' si latura maligna a fenomenului este supusa atentiei, chiar aceasta frecventa devine motivul principal de ingrijorare.

Violenta domestica este un fenomen social care poate fi asociat cu o maladie sociala. Cu toate acestea, luarea in considerare a violentei domestice ca o problema de sanatate publica, necesitand o politica si servicii sociale adecvate, s-a petrecut relativ recent (Koop, 1991, apud Stark, Flitcraft, 1996).

in contextul profesiunilor practicate acum in tara noastra, profesionistii chemati sa se implice in abordarea complexa a violentei domestice sunt medicii, psihologii, asistentii sociali, juristii si politia.

in absenta unei pregatiri initiale si a posibilitatilor de specializare in domeniul prevenirii si interventiei in violenta domestica, atitudinea specialistilor oscileaza intre amuzament si compasiune, ceea ce genereaza o conduita profesionala superficiala adresata in special simptomului, si mai putin cauzei.

Pe de alta parte, nu exista nici reglementari care sa oblige specialistul la o interventie asupra violentei domestice. Este relevanta in acest sens situatia politistilor care, din 1998, au primit noi reglementari prin care sunt chemati sa intervina in situatii de violenta in familie. O discutie purtata cu un numar de zece politisti pe tema acestor reglementari a relevat un aspect ce s-ar putea generaliza si la celelalte profesii in momentul in care ar aparea reglementata obligativitatea de interventie in absenta unei pregatiri speciale. Asertiunea generala a politistilor a fost: "Nu avem abilitatile necesare pentru a interveni; politistul din teren se simte in totala nesiguranta, nu este pregatit sa intervina si, daca este solicitat, o face in mod formal, de obicei aplicand amenzi care eventual pot conduce la noi incidente de violenta in familie'.

Ideea impartasirii de catre politisti a mentalitatii comune, in absenta unei pregatiri speciale, apare in afirmatia facuta de o politista: "Poate chemi politistul sa intervina intr-o situatie de violenta domestica intr-un moment in care acasa la el se afla o sotie care la randul ei este victima tratamentelor brutale recente'.

in ceea ce ii priveste pe juristi, ei recunosc ca singura lege aplicabila in situatii de violenta domestica este din Codul Penal si se refera la vatamarile corporale de orice fel.

Numerosi juristi considera aceasta lege ca fiind suficienta pentru incriminarea violentei domestice. Ei mentioneaza insa ca, deoarece violenta domestica se petrece in general "in spatele usilor inchise', se recurge rar la aceasta lege. Juristii care sunt satisfacuti de lege si incrimineaza mentalitatea si practicile de rutina pentru neaplicarea ei sunt de fapt putin dispusi sa actioneze in situatii de violenta domestica. Vederea lor asupra fenomenului este una de suprafata, nespecifica, asa cum este si legea invocata,

si, in general, considera violenta domestica doar ca pe un argument pentru sustinerea divortului partenerilor, si nu ca pe un eveniment care necesita abordare separata, speciala.

Aceasta categorie de juristi exemplifica insa o realitate care trebuie avuta in vedere : orice lege sau serviciu care exista in comunitate functioneaza pe terenul mentalitatii. Daca mentalitatea comuna nu incrimineaza si nu considera grava problema violentei domestice, ca fiind o drama ce afecteaza vietile membrilor familiei, facand victime care trec de la o generatie la alta, reglementarile sau serviciile care apar raman fara audienta.

Exista si juristi care afirma insuficienta legislatiei si recunosc posibilitatile de a schimba atitudinea* comuna fata de violenta domestica prin aplicarea unor legi mai precise si mai severe.

Una dintre problemele care apar in general in randul specialistilor si care se datoreaza lipsei de intelegere profesionala a fenomenului de violenta domestica este faptul ca interesul si viziunea lor asupra interventiei se opresc la:

pedepsirea agresorului;

eventual, sprijinirea victimei.

Discursul specialistilor axat exclusiv pe aceste doua puncte de interventie este relevat la toate intalnirile in care se discuta pe tema violentei in familie.

Viziunea interventiei educative si terapeutice la nivelul agresorului si a familiei, luata ca unitate de interventie, ca si viziunea actiunilor preventive sunt aproape absente.

Aceasta dovedeste inca o data ca subiectul violentei domestice este un subiect importat, care nu a fost inca bine aclimatizat in conditiile societatii, ale politicienilor si ale comunitatii profesionistilor de la noi. Faptul ca in ultimul timp au loc tot mai multe intalniri si discutii cu specialisti si politicieni pe tema violentei domestice constituie o mare speranta de schimbare a actualei situatii.

in cercetarea intreprinsa in 1996 asupra fenomenului de violenta domestica in comunitatea Timisoarei, am incercat sa stabilim o colaborare cu serviciile medicale de urgenta, precum si cu cele de psihiatrie, obstetrica-ginecologie si chirurgie maxi-lo-faciala. Desi initial aceste unitati medicale de specialitate s-au declarat dispuse la colaborare si au fost stabilite persoanele de contact, in realitate lucrurile nu au functionat. Explicatia data in unul dintre aceste servicii a fost o rationalizare a refuzului: "Noi trebuie sa asiguram securitatea victimei si asta inseamna sa nu furnizam date despre ea, sa pastram confidentialitatea asupra celor petrecute'.

Pozitia serviciului de psihiatrie a fost relevanta pentru starea lucrurilor; desi literatura specifica faptul ca intr-o proportie de 50% femeile victime ale violentei in familie ajung in servicii de psihiatrie cu acuze in general neurotice, cum ar fi insomnii, anorexie (Violence in the family, 1994), serviciul de psihiatrie de la noi si-a declinat rolul de partener in cercetare considerand ca "la noi nu vin femei victime ale violentei domestice'. Aceasta atitudine poate fi data fie de o reala neglijare in conduita de investigare a cauzelor prezentate de pacienta, fie de o necunoastere a influentei cauzale a violentei domestice in manifestarile neurotice cu care se prezentau aceste paciente.

Singurul serviciu medical unde femeile victime sunt luate in considerare ca atare s-a dovedit a fi serviciul de medicina legala. Femeile ajung aici manate de dorinta de a obtine un certificat medical prin care sa se protejeze intr-un fel fata de agresor. Serviciile pentru investigatii medico-legale, fiind solicitate de victime, manifesta un interes real pentru o, mai buna cunoastere a fenomenului si crearea unor servicii de sprijin.

A forma specialistii necesari, capabili sa intervina preventiv, inseamna a acoperi anumite costuri de formare. Pentru a face aceste investitii, este necesar ca, la nivelul comunitatii, violenta domestica sa apara ca un rau care trebuie tratat, si nu ascuns sau ignorat, caci: "Faptele care nu se vad si sunt ignorate continua sa existe' (Huxley).

Pana la a exista servicii, legi, pana la specialisti pregatiti, constientizarea pericolului, violenta in familie continua sa fie privita atat de catre specialisti, cat si de catre comunitate ca un subiect de rusine, compasiune, amuzament si chiar iritare.

in lucrarea Politici sociale (Zamfir, Zamfir, coord., 1995) se identifica urmatoarele obstacole privind crearea si implementarea unei politici sociale favorabile familiei:

nationalismul;

limitele translatiei demografice;

ignoranta si indiferenta;

conflictele valorice;

absenta unui demers integrativ in politicile sociale;

insuficienta fondurilor alocate.

Consideram ca ignoranta si indiferenta exprimate de mentalitatea romaneasca, fenomene ilustrate in cercetarea noastra, caracterizand mediile incriminate de lucrarea citata, dar, in egala masura aproape, si mediile educate sau de specialisti, sunt principala cauza a absentei unei politici sociale de creare a unor spatii sigure pentru victime si de interventie preventiva complexa.

2.1.5. Nivelul de constientizare a violentei domestice in comunitati

Unul dintre obiectivele cercetarii noastre din 1996 a fost investigarea opiniei publice privind intelegerea complexitatii fenomenului, precum si atitudinea fata de fenomenul de violenta in familie.

Loturile cercetate au fost doar orientativ valabile si nu le consideram statistic semnificative. Totalul de 78 de persoane care au raspuns, dintre care 48 sunt femei si 30 sunt barbati, cu varstele cuprinse intre 20 de ani (studenti) si 61 de ani, se repartizeaza astfel:

20 de subiecti au fost abordati aleatoriu, pe strada;

29 de subiecti au fost studenti, ingineri;

15 subiecti proveneau din mediul educational;

8 din cel medical.

La intrebarea privind prezenta unor comportamente violente intre parinti, in familia subiectului investigat, in copilaria acestuia, raspunsurile apar semnificativ pozitive. Este de notat faptul ca, atunci cand subiectul investigat are o formatie profesionala cu mai mare intelegere asupra fenomenului (de exemplu, o formatie medicala) sau in cazul in care este asigurat anonimatul total al subiectului (pe strada), raspunsurile atestand prezenta scenelor de violenta in propria copilarie intre parinti apar la jumatate dintre subiectii intervievati.

Se cuvine facuta o remarca: cel mai adesea intrebarea vizand propria experienta a condus la raspunsuri evident nesincere. Consideram ca, in realitate, procentul subiectilor care au trait experienta unor scene de violenta domestica in casa copilariei lor este mult mai ridicat. Pe de alta parte, pe strada, unde anonimatul era total, precum si in mediul medical, unde exista o alta comprehensiune si atitudine fata de situatiile anormale, apar procente ridicate. Credem ca suntem indreptatiti sa consideram aceste procente (45%-50%) caftind relevante pentru intreaga populatie.

O alta intrebare, vizand indirect frecventa fenomenului, este formulata astfel: "Cunoasteti personal o femeie care a fost lovita de sot sau parteneri'. Din 78 de persoane care raspund, doar 26 (dintre care 23 sunt studenti) neaga ca ar cunoaste astfel de situatii. Rezulta o cunoastere a fenomenului in proportie de 66%.

Aceasta intrebare, precum si relevanta raspunsului sunt agravate de intrebarile referitoare la:

a)      timpul cand s-au petrecut evenimentele de violenta domestica despre care stiu;

b) daca au cunostinta depre femei gravide care au fost batute de sot.

69 % din populatie afirma ca evenimentele de violenta domestica pe care le mentioneaza s-au petrecut recent (in cursul anului). 20% din subiecti, comparabil cu statisticile americane (National Victim Center and Crime Victims Research and Treatment, Center's 1994 Report), confirma cunoasterea unor situatii in care femei gravide au fost batute de parteneri. Este cazul sa amintim aici datele mentionate de statisticile americane care arata ca femeile gravide sunt batute de partenerii lor in proportie de 15-25% (ibidem) si ca agresiunile la care este supusa gravida sunt cauza cea mai frecventa a handicapurilor prezentate de copil la nastere (Oklahoma Coalition on Domestic Violence and Sexual Assault, 1994).

Raspunsurile subiectilor mai arata ca, in proportie de 43%, acestia cunosc femei care au necesitat ingrijiri medicale in urma agresiunilor partenerului. Revenind la statisticile americane, acestea arata ca, in fiecare an, mai mult de un milion de femei necesita tratament medical in urma evenimentelor de violenta domestica si ca aceasta costa in bugetul fiecarui american platitor de taxe aproximativ 75 USD (Oklahoma Coalition on Domestic Violence and Sexual Assault, 1994).

Raspunsurile la intrebarea referitoare la comportamentul violent al propriului partener sunt relevante privind sentimentul de stigma pe care il traieste victima tratamentelor agresive ale partenerului. Din 50 de subiecti investigati, 15 (aproximativ 30%) refuza sa raspunda, si aceasta chiar si in situatia de deplin anonimat a sondajului facut aleatoriu, pe strada.

Lucrurile se petrec astfel incat sugereaza o dorinta intensa a subiectilor de a nu discuta despre raul care le este facut, de a-l trece sub tacere, fie pentru ca au sentimente de umilinta si vinovatie, fie pentru ca urmaresc o influenta magica asupra unei realitati greu de marturisit, gandind ca ceea ce nu se poate spune nici nu exista.

Studentii au fost exclusi de la aceasta intrebare deoarece, in general, ei nu sunt prinsi in relatii stabile cu un partener.

intrebarea privind propria opinie asupra tratarii cu violenta a femeii in familie a suscitat raspunsuri relevante pentru luarea unor masuri de interventie pe plan national:

50% din totalul de subiecti au considerat ca violenta domestica este in crestere ;

16 subiecti (20%) considera ca ar trebui facut ceva, dar nu au nici un fel de sugestie;

apar raspunsuri negative astfel: desi apare evidenta constientizarea tot mai pregnanta, la mai mult de jumatate dintre subiectii intervievati, a riscului si a aspectului de anomalie a violentei domestice, au existat si raspunsuri dezarmante de tipul: "Nu cred ca e o problema care trebuie luata in considerare' (barbat, inginer); "Nu cred ca este o situatie care merita atentie si oricum nu se va face nimic' (barbat, pe strada); "Poate ca unele femei merita bataie. Poate nu este cea mai buna metoda, dar este cea mai la indemana' (barbat, pe strada); "Exista situatii cand bataia este buna' (student); "Femeia trebuie sa se teama de barbat' (student); "Femeia trebuie sa fie un ajutor pentru om. Dumnezeu trebuie sa mentina dragostea intre ei' (student).

Consideram raspunsurile studentilor ca fiind cele mai ingrijoratoare. Femeia este exclusa din conceptul de "om' (ultimul raspuns citat mai sus) si este considerata o entitate menita "sa fie un ajutor pentru om' ; aceste raspunsuri venite din partea tinerei generatii obliga societatea la luarea unor masuri educative urgente.

Referitor la cauze, opinia publica vede, in ordinea descrescatoare a frecventei cu care apar, urmatoarele situatii ca fiind generatoare de violenta domestica:

nivelul de trai scazut;

toleranta femeii fata de violenta;

lipsa de cultura;

traditia care favorizeaza pozitia barbatului;

prezenta copiilor in familie ;

dependenta materiala a sotiei de sot;

alcoolul.

Este relevant faptul ca doar 17 persoane din 78 au raspuns la intrebarea privind cauzele. Celelalte persoane intervievate raspund ca nu stiu care ar putea fi cauzele.

Acest raspuns vadeste mai degraba o ingrijoratoare lipsa de interes pentru fenomenul violentei domestice. Subiectii nostri nu considera violenta in familie ca pe un fenomen grav, care necesita o buna intelegere si stabilirea unor practici adecvate, speciale, de interventie.

Am considerat intrebarea referitoare la tipurile de schimbari care ar trebui sa se produca in societate ca fiind cea mai relevanta. Doar o treime dintre persoanele care au fost intervievate au raspuns la aceasta intrebare, iar in ordinea frecventei cu care apar, sugestiile sunt urmatoarele:

institutii de protectie;

legi;

educatia comunitara;

cunoasterea fenomenului la nivelul comunitatii si al profesionistilor.

Asadar, opinia publica din Romania nu este inca pregatita sa inteleaga fenomenul violentei in familie. Raspunsurile tinerei generatii ne fac sa credem ca inca nu poate fi vorba nici macar despre a discuta cu interes, pertinenta si atitudine deschisa acest subiect.

Ca o concluzie la datele relevate de investigarea opiniei publice, se poate spune ca ignoranta si indiferenta, puternic inradacinate in mentalitatea romaneasca, reprezinta principala cauza a absentei unei politici sociale de creare a unor spatii sigure pentru victime, de luare a unor masuri preventive si de interventie complexa si de reglementare legala protectiva eficienta.

2.2. Izolarea sociala

Familia care constituie un teren de manifestare a violentei domestice devine mai putin transparenta si deschisa mediului social imediat: familia largita, vecinii, prietenii, colegii. Este evidenta izolarea sociala a acestor familii. Ele capata o stigma in ochii celorlalti si, in acelasi timp, un sentiment de stigma si culpa care le face sa se izoleze.

Sotul violent nu doreste ca sotia lui sa intretina relatii sociale in cadrul carora sa-si poata marturisi suferinta si, eventual, sa poata primi un sprijin.

Pe de alta parte, barbatii violenti au drept caracteristici de personalitate lipsa abilitatilor si a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenti, a comunica in mediul intim al caminului devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celalalt, in vreme ce, la locul de munca, ramane o rutina de relationare superficiala cu ceilalti, un rol jucat in limitele orelor de serviciu.

2.3. Influente asupra dezvoltarii copiilor

Functia principala a familiei, cresterea copiilor, este distorsionata cu largi si dramatice consecinte in viitor. Perturbarea acestei functii se petrece in general ca o stare de boala cronica ce se acutizeaza in momentele evenimentelor de violenta. Cercetarile arata ca trauma copiilor care cresc intr-o atmosfera de violenta, chiar daca nu ei sunt victimele directe, este mai intensa, cu consecinte mai profunde si mai de durata decat in cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor si neglijarii din partea parintilor (Catheline, Marcelii, 1999).

intr-o familie bantuita de violenta, copiii cresc intr-o atmosfera in care nevoile lor de baza (nevoia de siguranta, de viata ordonata, de dragoste) sunt profund neglijate.

Functiile parentale nu mai pot fi indeplinite. O mama victima a violentei sotului este mai putin capabila sa asigure ingrijirile de baza necesare copilului (hrana, casa, igiena, haine, sanatate fizica) sau sa-l protejeze pe acesta de raniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Coplesita de rusine pentru ceea ce i se intampla, de sentimentul esecului in cea mai importanta relatie interpersonala, de teroare, de autoacuzatii (Polman, 1994), femeia nu mai este capabila de a juca nici unul dintre rolurile impuse de viata familiei.

in atmosfera de violenta, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor; de fapt, ramane intr-o singuratate umpluta doar de tipetele celor din jur. Aceasta situatie explica probabil si numarul mare de accidente domestice ale caror victime sunt copiii. Desigur, mama nu ar fi vrut sa-si vada copilul la sectia de urgenta a unui spital, ars de oala cu apa fierbinte care s-a rasturnat peste el, dar mama nu a mai fost capabila sa-i dea copilului atentie, sa fie prezenta si sa se bucure de el.

Investigatii sumare in cazurile de copii neglijati scot la iveala violenta din caminele lor, violenta care nu mai lasa copilului locul de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta normal. in atmosfera unui camin plin de violenta, nici mama si nici tatal nu mai pot sa se preocupe de stimularea copilului pe planul cunoasterii si al experientelor sociale. Ei isi pierd in ochii copilului autoritatea de care ar trebui sa se bucure ca parinti. in locul autoritatii parintesti, se instaleaza teroarea, care nu educa, nu formeaza si care poate frana dezvoltarea mentala si afectiva a copilului. Copilul va invata o singura regula: sa se fereasca cu orice pret de agresiuni. De asemenea, va invata ca cel mai tare din punct de vedere fizic invinge, iar cel mai slab trebuie sa se supuna. Copilul va intelege ca relatiile sociale se bazeaza pe raporturi de forta, de supunere a celui mai slab de catre cel mai tare, iar mintea lui va fi tot mai mult preocupata de cautarea si gasirea tertipurilor pentru a scapa din situatie. Copilul nu va avea ocazia sa cunoasca si sa deprinda abilitatile si atitudinile necesare intr-o viata sociala normala: abilitatile de comunicare, toleranta, afectiunea, negocierea si compromisul. Propriile relatii cu ceilalti, cu familia, cu colegii, le va baza pe strategii care au ca scop dominarea agresiva sau fuga de situatie.

2.3.1. Trecerea de la o generatie la alta a modelului de relationare violenta

O data invatat in copilarie, acest model de relationare capata pentru copil forta unui tipar care se aplica tuturor relatiilor sociale in care va intra ca adult. Se constata ca in 74% din cazuri (Killen, 1998) are loc aceasta repetare de la o generatie la alta a modelului de comportament violent in familie.

Exista insa si indivizi care au sansa sa se desprinda de modelul in care au fost crescuti. Eric Erikson considera ca acest privilegiu apartine adolescentei.

G.M., in varsta de 12 ani, copil unic al unor parinti violenti, elev bun, cu o figura prea grava si trista pentru varsta lui, spunea in 1997 : "Tata a fost un baiat ca si mine. El il vedea pe bunicul cum o batea pe bunica si cum ii vorbea cu vorbe devastatoare. Tata a facut la fel cu mama. Dar la mine s-a terminat. Eu nu-mi voi creste copiii ca sa vada astfel de lucruri si nu ma voi purta urat cu sotia mea'. Marturia grava a acestui copil te ducea cu gandul la un pom plin cu fructe verzi, dar avand undeva, pe un ram, un fruct deja copt, mult inainte de vreme, deoarece in interiorul lui, fructul poarta un vierme. E viermele violentei din familia in care a crescut si care 1-a condamnat la o maturitate precoce, furandu-i copilaria.

Studii mai recente arata ca repetarea violentei de la o generatie la alta se petrece in urmatoarele proportii diferite: cand este vorba de violenta fizica, trecerea se face in proportie mai mare; cand este vorba de abuz sexual, se dezvolta o violenta fizica in relatiile interpersonale in proportie relativ mai redusa.

Pe de alta parte, 18% dintre partenerii violenti nu provin din familii unde sa li se fi oferit modele de relationare violenta. in aceste diferente de la o generatie la alta ar trebui cautata calea diminuarii violentei in familie.

intr-o cercetare condusa in 1997, in Timisoara, Scoala Generala nr. 22, pe un lot de:

32 de copii, elevi in clasa a Vil-a;

36 de parinti ai acestor copii;

34 de bunici ai acelorasi copii,

au rezultat cateva date semnificative care arata ca de la o generatie la alta constiinta efectelor nocive ale bataii creste, in vreme ce incidentele de abuz fizic asupra copiilor scad, desi nu in aceeasi masura (Muntean, 1999).

Astfel, copiii recunosc in proportie de 68,7% ca sunt batuti, in vreme ce parintii lor, doar 18,7%, considera ca a bate copilul este o metoda potrivita de educatie.

Apare un procent de aproape 50% de copii care sunt batuti, desi parintii lor stiu ca aceasta nu este o metoda adecvata de educatie.

in generatia parintilor, 78,1% au fost batuti de catre parintii lor, actualii bunici. Desi 60% dintre parintii care au fost batuti in copilarie sunt constienti de efectele negative ale bataii, toti utilizeaza bataia in relatia cu copilul lor.

Bunicii marturisesc ca in proportie de 87,5% au fost batuti in copilarie. Ei considera in proportie de 84,3% ca bataia este o metoda necesara in educatie.

Cercetarea noastra a investigat, de asemenea, opinia publica in privinta bataii copilului. Rezultatele arata ca opinia publica sustine ca, in familia romaneasca, abuzul fizic al copilului se intalneste cu o frecventa de 90% (80% considera ca este un fenomen generalizat si frecvent intalnit), 16,6% considerand bataia o metoda educativa indispensabila, iar 20% o metoda uneori necesara.

Datele noastre se apropie de cele obtinute intr-o cercetare organizata de EPOCH Worldwide in Romania in 1996. S-a aflat atunci ca in proportie de 96% parintii romani nu considera ca a bate copilul inseamna a-l umili si a-i provoca suferinta psihica, gasindu-se ca in proportie de 87% bataia copilului este considerata o practica frecventa.

2.3.2. Copilul ca motiv de actiune pentru femeile victime ale partenerilor

Se constata ca femeile prinse intr-o relatie violenta incearca sa ia o masura de protectie (care adesea nu este cea mai nimerita) abia in momentul in care simt ca pericolul se rasfrange si asupra copilului. Cata vreme femeia crede ca suferinta o atinge doar pe ea si ca pentru copil este de preferat sa aiba ambii parinti, femeia ramane in relatie, pierzandu-si incetul cu incetul sentimentul puterii de a stapani o situatie, sentimentul generozitatii si capacitatea de a darui dragoste si de a crea bucurie in jur, adica acele caracteristici care definesc feminitatea ca opusa masculinitatii. Ceea ce pierde femeia prinsa intr-o relatie violenta este insasi puterea feminitatii ei, puterea de a crea si recrea lumea, de a fermeca lucrurile. Cand mama plange, microcosmosul copilului se zguduie. Cu toate acestea, manata de "ratiuni practice', mama ramane inclestata intr-o relatie distructiva pentru ea si pentru copil.

Mama victima a violentelor partenerului nu-si mai poate valoriza abilitatile de mama: empatia, acceptarea copilului cu imaturitatea specifica varstei, dragostea si capacitatea de a-l rasplati pentru ceea ce face, de a-l face sa se simta important, valoros.

Un studiu asupra violentei domestice, realizat intr-o comunitate romaneasca in 1996, a aratat un fapt relevant si in acord cu literatura de specialitate : femeile victime se hotarasc sa intreprinda ceva, pentru a iesi din situatia de violenta in care se afla, abia in momentul in care devin constiente de pericolul ce planeaza asupra copiilor. Propria lor situatie nu le determina la un gest de autoprotectie si ele raman in relatia violenta, alterandu-si progresiv imaginea de sine. Dar, atunci cand, in rolul de mame, constientizeaza ca ceea ce se intampla cu copilul este un rau asemanator sau mai mare cu cel care se petrece cu ele, cu ultimele forte, aceste mame incearca sa faca ceva pentru a proteja copilul. O mama victima spunea: "Am hotarat sa fac ceva; trebuie sa fac ceva pentru ca fetita mea, in varsta de 9 ani, incepe sa tremure de indata ce aude pasii sotului meu pe strada, apropiindu-se de casa'.

E o trezire dureroasa, tarzie si consecintele sunt deja impregnate in copil, croindu-i un destin nu dintre cele mai fericite.

2.3.3. Personalitatea copilului care creste intr-o familie violenta

Consecintele neindeplinirii functiilor parentale se vad in modul in care se structureaza personalitatea copilului.

Imaginea de sine, increderea in ceilalti si in propriile forte devin nesigure, fragile, tulburate de cele mai mici disfunctii care apar, copilul fiind incapabil sa faca fata unor situatii dificile care ar cere rezolvarea unor probleme prin propriile forte si prin implicarea celorlalti.

Copilul prezinta un tablou usor de recunoscut. Este insa greu, adesea imposibil, sa determini copilul sa exprime sentimentele pe care le traieste si care ar putea fi formulate astfel: "Eu sunt de vina pentru problemele din familia mea' ; "Nimeni nu mai are problemele pe care le avem noi' ; "Nu poate fi adevarat, poate ca inebunesc ! ' ; "Sunt fara importanta, nu am nici o valoare, nici un rost, si trebuie sa-mi justific existenta' ; "Nu am nici o putere asupra a ceea ce se intampla, sunt o victima si voi fi intotdeauna o victima'.

Imaginea de sine impreuna cu imaginea pe care copilul, tanarul, individul o are despre lume stau la baza idealurilor de viata, a planurilor de viitor, a orientarii spre un loc in lumea socioprofesionala si culturala. Cu o imagine de sine slaba, neincrezator in fortele sale, cu mecanisme defensive cel mai adesea imature sau nevrotice, cu putine abilitati de coping, copilul, ca adult, este sortit esecului. Unui esec care nu inseamna doar neimplinirea, nerealizarea, nefericirea unui individ, ci, in acelasi timp, si o pierdere la nivelul intregii societati.

Reactia si structurarea personalitatii copilului care creste intr-o atmosfera violenta nu sunt uniforme pentru toti indivizii. Intervine aici fenomenul de rezilienta a copiilor care-i va face pe unii dintre ei, cativa mai puternici, mai norocosi, sa faca fata fortei distructive a violentei domestice si sa scape mai putin marcati. Este insa o sansa pe care o au doar unii copii si in virtutea careia nu poate fi neglijat efectul nociv al violentei domestice asupra dezvoltarii noilor generatii.

Contrar acestor ratiuni practice, numeroase studii au aratat ca nu atat separarea parintilor sau divortul in sine determina tulburari in dezvoltarea copilului, cat mai ales conflictele care se asociaza cu aceasta separare.

intr-un studiu amplu condus de Hetherington et al. (apud Pelsser, 1989), s-a alcatuit o ierarhie a gradului de suferinta, subliniindu-se consecintele nefaste ale calitatii vietii de familie asupra dezvoltarii copilului. S-a constatat ca:

suferinta cea mai intensa si cu repercusiunile cele mai severe o provoaca familia monoparentala (de regula, mama fiind parintele) in care continua conflictele, dupa separare;

suferinta intensa traiesc copiii aflati in familii aparent organizate, unite, dar cu numeroase conflicte;

o situatie mult mai buna o au copiii care traiesc in familie monoparentala (cu mama), fara conflicte;

cea mai buna situatie o au copiii care traiesc cu ambii parinti, fara conflicte.

2.4. Portrete ale actorilor implicati

in ceea ce il priveste pe agresor, exista cateva trasaturi care sunt definitorii pentru personalitatea agresiva. Acestea trebuie recunoscute in vederea tratamentelor de reabilitare. Dintre caracteristicile mai importante sunt (adaptare dupa studiul lui Darlene Thomas privind violenta domestica, MSSW, CDVC, Director Center for Women and Families, Domestic Violence Program, SUA, 2000):

istorie personala cu abuz in copilarie;

nemultumiri la locul de munca;

consum de alcool sau substante;

atractie pentru arme ;

neincredere in sine;

inabilitate de a-si identifica sentimentele;

schimbari de atitudine (instabilitate);

imaturitate emotionala (copil in corp de adult);

temperament violent;

ironic;

critic;

schimba partenerele;

invinovateste pe altii pentru esecurile proprii;

suparat pe lume;

in conversatii incearca sa domine;

gelos/posesiv;

nu considera ca partenera este egalul lui;

abilitati scazute in viata intima;

crede ca puterea si controlul pot fi obtinute prin violenta;

incredere in sine din ce in ce mai scazuta;

traditionalist si rigid privind rolul barbatului si al femeii;

isi vede partenera ca pe o mama;

foloseste sexul ca pe un act agresiv;

atitudine negativa fata de femeie.

Asupra femeii victime, amprentele violentei suportate apar in cateva trasaturi mai mult sau mai putin persistente, in functie de durata relatiei si, in acelasi timp, de fragilitatea psihica pe care a dobandit-o in propria copilarie :

pierderea increderii in sine, a valorii de sine si a simtamantului de control;

crede ca innebuneste ;

neglijenta personala - igiena si nutritie;

stres ridicat si frica - putandu-se declansa boli psihosomatice (ulcer, migrene etc.);

se pot agrava bolile cronice (astm, bolile coronariene etc.);

cresterea consumului de droguri si alcool;

poate aparea comportamentul de deplasare a furiei pe copii, devenind violenta cu acestia.

Copiii care cresc in familii violente dezvolta comportamente si o conditie fizica ce-i fac usor de recunoscut. Ei prezinta :

probleme fizice, boli inexplicabile, expunerea la accidente in casa si in afara casei, dezvoltare fizica mai lenta;

probleme emotionale si mentale : anxietate marita, simtamant de culpabilitate, frica de abandon, izolare, manie, frica de raniri si moarte;

probleme psihologice: neincredere in sine, depresie, comparare cu viata mai fericita a colegilor;

probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalti, probleme cu somnul, enurezie, batai, fuga de acasa, sarcini la varste mici, relatii pentru a scapa de acasa, mutilare, consum de droguri si alcool, comportament defensiv cu minciuna;

probleme scolare - neincredere, eliminare, schimbari bruste in performantele scolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;

identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai putin luat in considerare pana acum este faptul ca in randul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii¹ si tentativelor de suicid si ca pe primul loc in randul cauzelor se afla climatul familial deteriorat si slaba comunicare in cadrul familiei (Chalon, 1997-l998).

1. in Franta, a sasea tara cu rata mare de sinucidere la copiii intre 15 si 25 de ani, dupa Austria, Elvetia, Danemarca, Suedia si Germania, sinuciderile sunt a doua cauza a mortii acestor tineri, dupa accidentele rutiere.

2.5. Victimele violentei domestice si sindromul traumei

Victimele violentei domestice dezvolta adesea, la fel ca marile victime ale unor situatii--limita de viata, sindromul de stres posttraumatic. Acest sindrom descris prima data in manualul DSM-III din 1980, apare atunci cand persoana nu se mai simte capabila sa reziste la stresul situatiei, iar retragerea nu este cu putinta. Persoana pierde sentimentul controlului asupra situatiei, sentiment care conditioneaza adaptarea la realitate. Cei care nu au avut aceste experiente isi imagineaza ca ei ar fi capabili sa reziste mai bine si gasesc ca dezvoltarea sindromului se datoreaza faptului ca persoana bolnava nu are suficient curaj sau forta. Acest lucru se petrece si in situatia victimelor violentei domestice. Cei din afara, in special femeile, considera ca ar gasi o solutie, ar sti cum sa reziste situatiei. Toate acestea sunt insa constructii mentale naive, in lipsa unei experiente, care reuseste sa surclaseze resursele adaptive ale individului. Sindromul de stres posttraumatic se caracterizeaza in principal prin:

sentimentul de izolare si neputinta;

pierderea sentimentului de sine, de identitate;

retrairea evenimentului traumatizant (flashback, vise terifiante etc.);

disociere in situatii care reamintesc trauma;

pierderea interesului pentru activitati sau persoane;

alerta crescuta, incapacitate de relaxare.

Toate aceste trasaturi ale indivizilor prinsi in relatia violenta se rasfrang la nivelul intregii societati prin:

cresterea numarului de crime si sinucideri;

cresterea costurilor pentru interventiile juridice, politienesti si medicale si pentru gazduire sau asistenta psihosociala;

perpetuarea ciclului de violenta;

perpetuarea mitului privind inegalitatea dintre barbat si femeie;

scaderea calitatii vietii.

3. Abuzul si neglijarea copilului. Maltratarea copilului

3.1. Elemente pentru o definitie

Definirea fenomenului de maltratare a copilului poate fi facuta din punct de vedere legislativ, cultural, psihologic.

Exista cateva elemente definitorii ale maltratarii copilului:

raport inegal de forte intre victima si agresor;

victima, copilul, se afla in ingrijirea agresorului;

agresorul are acces permanent la victima;

imoralitatea/iresponsabilitatea agresorului;

efectele sunt asupra dezvoltarii copilului: incetinirea, stoparea sau regresia in dezvoltarea acestuia;

maltratarea poate fi produsa prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) sau prin comiterea unor acte agresive impotriva copilului (abuz);

abuzul se face cu intentie distructiva;

neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferentei si ignorantei parentale fata de nevoile copilului.

in 1988, in lucrarile pregatitoare ale legii referitoare la prevenirea relelor tratamente si la protectia copilului din Franta, comisia de lucru a utilizat ca definitie de lucru pentru copilul maltratat urmatoarea asertiune :

"Copilul victima a parintelui sau a adultului care il are in grija, fie prin acte brutale voluntare comise contra copilului, fie prin omisiunea intentionata a ingrijirilor, fapte ce conduc la raniri fizice sau comportamentale, mai greu de evidentiat pentru ca nu lasa urme fizice: brutalitati controlate, comportamente sadice, manifestari de respingere, dispretuitoare fata de copil, abandon afectiv; exigente educationale disproportionate fata de capacitatile copilului, ca si abuzul sexual. Toate acestea afecteaza dezvoltarea psihoafectiva a copilului, putand duce pana la distrugerea corporala a acestuia' (Divet et al., 1999).

Din punctul de vedere al interventiei in maltratare, se identifica doua categorii de copii:

copii in situatii de risc de maltratare : reperarea precoce a riscului poate conduce la masuri care sa previna producerea maltratarii. in general necesita un sprijin pentru familie;

copii victime ale maltratarii: in general se evalueaza locul, forma, asocierea leziunilor, in relatie cu varsta copilului si cu marturiile acestuia (explicite sau implicite, in comportamentul copilului). Adesea, prin indepartarea copilului de relatia maltratanta semnele dispar, ceea ce constituie o dovada in plus a maltratarii.

Se pot identifica trei forme diferite de abuz si neglijare a copilului. Abuzul fiind varianta activa a maltratarii copilului, prin comitere de acte, neglijarea reprezinta varianta pasiva - prin omiterea de acte de ingrijire a copilului. Amandoua pot fi de ordin emotional, fizic si sexual (Lynch, 1985).

Atat in cazul abuzului, cat si al neglijarii, formele se includ reciproc intr-un continuum care, desi nu obligatoriu, este frecvent intalnit in realitate. Asadar, abuzul sexual il contine si pe cel fizic si emotional, in vreme ce abuzul fizic il contine si pe cel emotional. Regula se aplica si in cazul neglijarii. Lucrurile par a se petrece dupa regula papusilor rusesti, in care papusa mare contine succesiv alte papusi mai mici.

Abuzul emotional este mai greu de identificat, dar consta in umilirea, hartuirea, adresarea unor cuvinte abuzive, izolarea copilului (Hodgkin, Newell, 1998).

Whitman (1994) identifica urmatoarele forme:

respingere;

ignorare;

terorizare;

exploatare;

izolare;

coruperea copilului.

Respingerea si ignorarea se refera la respingerea activa sau mai putin activa a dovezilor de afectiune si a chemarilor copilului. Terorizarea copilului consta in adresarea unor amenintari care au scopul de a linisti copilul, dar care au consecinte mult mai profunde si grave decat isi pot imagina parintii, care spun copilului: "daca mai

plangi, aici te las ! ' sau "te dau la lup' ori "o sa te spun lui tata si o sa vezi tu' ; sau nevinovata si frecventa amenintare : "daca mai faci nu te mai iubesc ! '. Exploatarea copilului consta in utilizarea copilului pentru satisfacerea nevoilor adultului. in cultura romaneasca este frecventa exploatarea copilului mai mare, mai ales daca este fetita, pentru a-i ingriji si creste pe cei mai mici. La tara, de obicei, se practica exploatarea copilului pentru treburile gospodaresti, in special ingrijirea animalelor din gospodarie. Aceasta conduce adesea la sacrificarea obligatiilor scolare ale copilului si astfel apare o crestere a fenomenelor de esec scolar, abandon si analfabetism. Izolarea copilului, prin incuierea lui in casa cu orele, prin interzicerea de a se juca cu alti copii, are ca efect sentimentul de neputinta si lipsa de incredere in sine si in ceilalti a copilului. Coruperea este o forma de abuz emotional in care imoralitatea adultului castiga avans asupra moralitatii copilului prin oferte care-l tenteaza pe copil. Parintele care trimite copilul sa-i aduca o sticla de bautura si care invinge negativismul copilului prin promisiunea restului de bani pentru a-si cumpara bomboane corupe copilul.

Toate aceste forme de abuz emotional se insotesc de cuvinte umilitoare si jignitoare care, luate in sine, sunt o forma de abuz emotional: abuzul verbal.

Aceste forme de abuz sunt de obicei prezente intr-o combinatie care le face mai eficiente in influentarea negativa a dezvoltarii copilului.

Abuzul fizic este probabil cea mai frecventa forma de abuz. A fost prima forma de abuz recunoscuta de specialisti si definita de H. Kempe, initiatorul domeniului prevenirii abuzului si a neglijarii copilului, ca fiind: "atacuri neaccidentale sau injurii fizice, mergand de la forme minime pana la injurii fatale, provocate copilului de catre persoana care il ingrijeste' (apud Lynch, 1985).

H. Kempe a impus lumii medicilor pediatri, din SUA mai intai si apoi din lumea intreaga, in 1962, conceptul de "sindrom al copilului batut'.

in cazul abuzului fizic, urmele sunt vizibile si merg de la simple vanatai, zgarieturi, pana la oase rupte sau desprinderi ale membranei arahnoidiene, asa cum apar in cazul "sindromului copilului scuturat'.

Abuzul sexual este un fenomen care a inceput sa fie recunoscut si studiat doar in ultimii ani. Definitia lui ar putea fi aceea formulata de Schechter si Roberge (apud Lynch, 1985): "Implicarea unor copii sau adolescenti imaturi, dependenti din punctul de vedere al dezvoltarii, in activitati sexuale pe care ei nu le inteleg pe deplin si (de aceea) sunt incapabili sa-si dea un consimtamant adevarat, acte care violeaza tabuurile sociale ale rolurilor familiei'. Definitia este aplicabila insa si in institutii, in afara familiei, in general. Abuzul sexual nu inseamna doar intromisiunea vaginala sau anala, ci si pipaitul, masturbarea, sexul oral si utilizarea copilului pentru poze si filme pornografice.

Neglijarea emotionala afecteaza ceea ce numim "copilul neiubit', lipsit de dragoste. Desi nu exista semne fizice evidente, lipsa dragostei va impiedica dezvoltarea normala a copilului, caci dragostea este marele motiv pentru care copilul creste si se dezvolta.

Neglijarea fizica este evidenta. Copilul urat mirositor, cu haine nepotrivite si murdare, prost hranit si cu o igiena proasta, lipsit de ingrijiri medicale atunci cand se imbolnaveste, neprotejat de accidente, incepand de la cele casnice pana la cele rutiere, este copilul neglijat fizic.

Neglijarea sexuala pune copilul in situatie de risc de a fi abuzat sexual. Acest copil nu este protejat si educat de catre cei care-l ingrijesc. El poate fi expus activitatilor sexuale ale adultilor, unor materiale pornografice, intr-un mediu promiscuu, nepreocupat de copil.

1) Din punct de vedere legislativ, in Romania, incriminarea relelor tratamente aplicate copilului se poate face conform Codului Penal, care sanctioneaza agresiunile produse asupra unei persoane de catre o alta, conform Codului Familiei, care prevede decaderea din drepturile parentale a acelor parinti care aplica rele tratamente copilului, si conform Legii nr. 108/1998, care reia Ordonanta de urgenta nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate.

Nu avem inca o lege specifica bazata pe o cunoastere a fenomenului de abuz si neglijare a copilului, cu toata gravitatea consecintelor pe care le antreneaza.

Romania a semnat insa, inca din 1990, si a ratificat ulterior Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului, din 1989, si este, in consecinta, obligata sa transpuna in protectia copilului articolele Conventiei care vizeaza bunastarea acestuia. Articolul 19 al Conventiei se ocupa in mod explicit de prevenirea abuzului si a neglijarii copilului.

Textul acestui articol arata ca :

a)      statul trebuie sa promoveze toate masurile necesare de natura legislativa, administrativa, sociala si educationala pentru a proteja copilul aflat in grija parintelui, custodelui legal sau a oricarei alte persoane, de orice forma de violenta fizica si mentala, injurie sau abuz (incluzand abuzul sexual), neglijare sau tratamente neglijante, maltratare sau exploatare;

b) aceste masuri de protectie trebuie sa cuprinda metode eficiente de implementare a unor programe sociale menite sa ofere sprijin copilului si celor care il au in ingrijire; alte forme de prevenire; sa stabileasca mecanisme specifice de identificare, denunt, referinta, investigatie, tratament si monitorizare a cazurilor de maltratare a copilului descrise mai sus si sa descrie implicarea judiciara.

in 1998, UNICEF a lansat un manual de implementare a Conventiei, venind astfel in sprijinul statelor semnatare, care, cu regularitate, sunt obligate sa raporteze masurile luate si gradul de implementare a articolelor Conventiei in sistemul de protectie a copilului din tara respectiva. Acest manual prezinta criterii si itemuri de evaluare pentru fiecare articol al Conventiei.

Evaluarea implementarii articolului 19 se face printr-o serie de criterii care sunt clasificate in doua mari categorii:

a) masuri generale : in ce masura s-au luat masuri generale, adecvate implementarii articolului 19, incluzand:

identificarea si coordonarea activitatii departamentelor si institutiilor responsabile de la toate nivelurile guvernamentale (in special Ministerele Protectiei Sociale, Justitiei, Sanatatii si Educatiei);

identificarea organizatiilor nonguvernamentale, a partenerilor din societatea civila care sunt relevanti in domeniu;

o analiza completa a masurilor legislative, politice si practice pentru a se verifica daca sunt in consonanta cu prevederile articolului 19 si gradul in care acestea sunt valabile pentru toti copiii;

adoptarea unei strategii pentru implementare care sa cuprinda obiective si indicatori de progres necesari; care sa nu afecteze alte dispozitii existente in domeniul protectiei copilului; care sa respecte standardele internationale; care sa stabileasca punctele in care este necesara cooperarea internationala;

analiza bugetului si alocarea resurselor necesare;

dezvoltarea unor mecanisme de monitorizare si evaluare;

mediatizarea prevederilor articolului 19;

cresterea constientizarii si strategii adecvate de training (conform articolului 19, ar trebui sa existe un training disponibil pentru toti cei implicati in protectia copilului: cei care lucreaza direct cu copiii sau pentru copii si familiile lor si cei implicati in educatia parentala).

Aplicarea criteriilor principiilor generale trebuie sa aiba in vedere nu numai articolul 19 al Conventiei, ci si Art. 2 - drepturile egale ale copiilor; Art. 3(1) -prioritatea interesului copilului; Art. 6 - dreptul la viata, supravietuire si dezvoltare maxima ; Art. 12 - respectarea opiniilor copilului.

b) probleme specifice : legislatia statului protejeaza real copiii impotriva oricaror forme de violenta fizica si psihica? in cazul tratarii cu violenta a copilului, exista subterfugii, exceptii sau vicii de procedura de care se pot prevala parintii sau alte persoane ? in ce masura legislatia protejeaza toti copiii impotriva oricarei forme de pedeapsa fizica :

acasa;

in scoli (publice sau private);

in institutii de ocrotire;

in sistemul foster;

in alte forme alternative de protectie;

in institutii de ingrijire de zi;

in sistemul penal (sentinta Curtii, institutia penala) ?

in ce masura legislatia, politica sociala si practica protejeaza copiii de:

maltratare si violenta, incluzand si violenta intre copii, in scoli sau in alte institutii;

practici traditionale ce implica violenta fizica si psihica si prejudiciaza sanatatea si integritatea copilului?

A luat statul masuri adecvate pentru prevenirea tuturor formelor de violenta impotriva copiilor ? in ce fel statul a luat masurile educative adecvate sau alte masuri pentru promovarea unor forme pozitive, nonviolente de disciplinare si tratare a copiilor, in familie, in sistemul de ingrijiri alternative, in toate institutiile care se adreseaza copiilor ? Au toti copiii acces la sau cunosc procedeele concrete de denunt in caz de maltratare :

de catre parinti sau responsabilii lor legali;

in formele de ingrijiri alternative;

in toate institutiile, inclusiv in scoli si institutii custodiale?

in caz de maltratare, ce fel de despagubiri sunt prevazute pentru copil (compensatii)? in ce masura legislatia obliga denuntarea violentei si a abuzului comis asupra copilului, la forurile competente:

de catre anumite grupuri profesionale;

de catre toti cetatenii ?

in ce masura au fost reanalizate anumite procedee si cerinte ale situatiei de denunt in lumina principiilor Conventiei, in special articolul 12 (respectarea opiniilor copilului) si articolul 16 (dreptul copilului la intimitate)? Statul a stabilit oare masuri eficiente de :

identificare a violentei, abuzului etc.;

denunt;

referire a cazului;

investigare;

tratament si monitorizare;

implicare juridica ?

A luat statul masuri speciale de identificare si rezolvare a situatiilor de abuz sexual in familie si in institutii ? in ce masura s-a asigurat el ca in procedurile si practica de protectie a copilului este aplicat articolul 12 privind respectarea opiniilor copilului? in ce masura s-au luat masuri de catre stat in vederea implicarii mass-media in denuntarea abuzului ? in ce masura statul a sprijinit crearea liniilor telefonice confidentiale, a serviciilor de consiliere pentru copiii victime ale violentei, abuzului si neglijarii?

Evaluarea problemelor specifice referitoare la articolul 19 impune considerarea urmatoarelor articole : Art. 9: separarea de parinti; Art. 18: responsabilitatea parentala; Art. 20: ingrijiri alternative; Art. 24(3): protectia copilului impotriva practicilor traditionale; Art. 25 : evaluarea periodica a plasamentului si tratamentului copiilor; Art. 28(2): disciplina fara violenta in scoala; Art. 34 : protectie impotriva exploatarii sexuale; Art. 37 : protectie impotriva torturii, tratamentelor inumane sau degradante; Art. 38 : conflictul armat; Art. 39 : masuri de reabilitare pentru victimele violentei.

O sumara comparare a starii de fapt a lucrurilor in protectia copilului in Romania cu aceste criterii de evaluare ne face sa apreciem eforturile care se fac pentru ameliorarea situatiei, dar si sa constientizam drumul lung pe care il mai avem de parcurs.

Noua strategie guvernamentala in protectia copilului, lansata de Agentia Nationala de Protectie a Copilului, noua strucura guvernamentala creata in decembrie 1999 consacra o intreaga sectiune - sectiunea a treia - a acestei strategii protectiei copilului abandonat, abuzat si neglijat.

2) Din punct de vedere cultural, in Romania, diferitele forme de violenta sunt bine tolerate de catre societate. Reamintim in sensul acesta rezultatele studiului intreprins de End Physical Punishment of Children Worldwide (EPOCH) in 1992 :

96% din populatia adulta din Romania nu considera ca a palmui copilul inseamna a-l umili;

84% dintre parinti utilizeaza palmuirea copilului ca metoda de educatie.

Reamintim, de asemenea studiul nostru intreprins pe trei generatii, ale carui rezultate, desi el a avut loc in 1997 (Muntean, 1999), nu se indeparteaza prea tare de rezultatele obtinute de EPOCH, in 1992.

in cultura traditionala romaneasca, a-ti bate copilul semnifica "a face om din el' si un precept educational te invata "sa nu ascunzi bata de copil'. Se stie ca "unde da mama creste', iar "bataia e rupta din rai'. Copilului ii dai o "mama de bataie' s.a.m.d.

Daca mentalitatea iti recomanda aceste practici, propria ta experienta de copil ti le confirma, si nu exista nici o scoala pentru cea mai dificila si importanta meserie, aceea de parinte. Parintele va apela la bataie si pedepse fizice fara a se intreba prea mult asupra consecintelor si fara a cauta alternative.

in absenta unei pregatiri de specialitate, chiar si persoanele care lucreaza cu copiii (sunt deci asa-zisii "profesionisti') vor fi tributarii aceleiasi mentalitati, atat in relatia cu propriii copii, cat si cu cei carora le ofera serviciile. Mentalitatea se instaleaza in golul lasat de ignoranta.

3) Sub aspectul psihologic, mecanismul maltratarii copilului, precum si consecintele nu difera fundamental de la o societate la alta. Ceea ce difera sunt formele si frecventa de manifestare a maltratarii copilului. Aceste elemente circumstantiale ale maltratarii sunt in relatie cu fundalul socioeconomic si cultural, care reprezinta unul dintre elementele de sustinere a fenomenului. Vom gasi insa mereu aceleasi raporturi definitorii intre agresor si victima si aceleasi aspecte ale personalitatilor celor implicati.

Sub aspectul formelor si al frecventei, vom gasi in Romania perioadei de tranzitie forme de maltratare a copilului care in alte societati nu exista. Vom incerca o enumerare a lor, fara a pretinde exhaustivitatea ei si fara a descrie specificul fiecarei forme. in fiecare insa se pot decela aspecte ale maltratarii emotionale, fizice, sexuale. Sunt forme dramatice, frecvente si de care trebuie sa se tina seama in interventii:

copiii strazii;

copiii abandonati de parinti;

copiii fara identitate ;

copiii analfabeti si cu abandon scolar;

copilul institutionalizat care dezvolta un sindrom specific usor recognoscibil;

copiii pusi sa cerseasca de catre parinti sau cei care ii ingrijesc.

Sub aspectul consecintelor, nu exista diferente de la o cultura la alta. Indiferent de cultura, ceea ce se atinge in maltratare sunt structurile de baza ale fiintei umane. Acestea conditioneaza capacitatea individului de a se adapta eficient, de a avea o viata autonoma, ceea ce inseamna inteligenta si creativitate in gasirea solutiilor la micile si marile probleme ale adaptarii, si de a creste copii sanatosi si normali.

Exista fenomenul de rezilienta a copilului, care poate da, de la un individ la altul, o capacitate diferita de a depasi situatia, de a face fata manifestarilor de agresiune ale adultilor. Rezilienta este insa o exceptie si strategiile de prevenire a abuzului si neglijarii copilului nu trebuie sa o ia in considerare.

3.2. Parinti abuzivi

Exista doua tipuri de parinti abuzivi si, prin combinare, apare si cel de-al treilea tip :

parinti abuzivi din dorinta de a disciplina copilul;

parinti abuzivi din dorinta, constientizata sau nu, de a distruge copilul;

parinti abuzivi care afirma ca doresc disciplinarea copilului, negand intentia distructiva. De obicei, acestia din urma sunt cei mai periculosi, caci ei nu recunosc tratamentul inacceptabil pe care il aplica propriului copil.

Iata diferenta dintre disciplinare si abuz (apud Whitman, 1994):

Exista indicatori ai riscului de maltratare a copilului care apar adesea inca inainte de nasterea acestuia, in comportamentul parental, si pe care specialistul trebuie sa fie capabil sa-l descifreze. Pe de alta parte, acesti indicatori nu trebuie luati izolat, ci doar prin cumularea mai multor semne. Sesizarea lor permite masuri urgente pentru a preintampina maltratarea copilului (apud Divet et al., 1999):

I.      in perioada sarcinii si prima luna de viata a copilului A. Prenatal

Negarea sarcinii, sarcina nedorita, neacceptata

Sarcina nedeclarata, ascunsa

Sarcina traita de femeie ca o perioada dificila

Antecedente de moarte subita a unui copil sau a cuiva important din familie

Antecedente obstetricale (avort spontan sau provocat, spitalizare in perioada sarcinii, nasteri premature)

Situatia actuala a mamei: izolare, ruptura afectiva, conflicte conjugale

Varsta prea tanara a mamei sau sarcini apropiate una de cealalta

Lipsa unui domiciliu fix, conditii proaste de locuit

Conditii de viata grele (munca, naveta etc.)

Antecedente de plasare provizorie a altor copii in familie

Lipsa unui proiect de viitor pentru copilul care urmeaza sa se nasca si pentru modul in care urmeaza sa fie ingrijit

Absenta sprijinului social

B. Perioada internarii la Maternitate

Descoperirea in anamneza mamei a semnelor de mai sus, din perioada prenatala

Nastere dificila sau prematura

Separarea mamei de copil imediat dupa nastere

Intoleranta mamei la tipetele copilului

Anxietatea excesiva a mamei privind ingrijirea copilului

Absenta vizitatorilor la mama si copil

Copil cu malformatii sau handicap de orice fel

Relationare proasta in general cu copilul

Refuz de a vedea copilul si de a se ocupa de el

Dificultati de hranire a copilului

Conduite inadecvate ale mamei

Impulsuri periculoase reale sau care se apreciaza ca ar fi posibile

Depresii si psihoze post-partum

Elemente de risc ale vietii de familie (somaj, locuinta nesigura etc.)

Absenta pregatirilor in vederea nasterii copilului (cumparat hainute etc.)

Fuga mamei din Maternitate dupa nastere

Declararea faptului ca vrea sa abandoneze copilul

Prelungirea sederii in Maternitate din motive psihosociale

Internare prelungita a copilului cauzata de conditia fizica precara

C. Dupa intoarcerea acasa de la Maternitate

Considerarea indicatorilor de risc anterior amintiti

. Depresia mamei

Delasarea mamei dupa nasterea copilului

ingrijiri inadecvate ale copilului

Copil cu tulburari (alimentare, de somn etc.)

Cererea de plasare a copilului la altcineva (familia largita etc.)

Dezinteres pentru copil

Neprezentare la control medical cu copilul

Spitalizari repetate ale copilului

II. Caracteristici specifice ale copilului, parintilor si modului de viata A. Caracteristici ale copilului

Statutul copilului (adulterin, din alte relatii etc.)

Malformatii sau handicap

Prematuritate

Comportamente dificile (anorexie etc.)

Spitalizari repetate, prelungite

Patologie neonatala

Sedere in afara familiei

B. Caracteristici ale parintilor

Carente afective in propria lor copilarie

Antecedente psihiatrice (depresii, boli mintale) sau handicap fizic

Dependenta (alcoolism, toxicomanie)

Deficienta mintala cu comportamente inadecvate

Stari depresive ciclice sau cronice

Indiferenta, atitudini reci, distante, fata de copil

Intoleranta, principii educative rigide

Imaturitate parentala

Intoleranta la frustrari si lipsa de afectivitate

Violenta in cuplu

Comportamente perverse, sadice fata de copil

C. Caracteristici ale modului de viata (familial, social, economic)

Antecedente personale sau familiale nefavorabile (crescut in casa de copii, copii abandonati, divorturi)

Amestecul generatiilor (socrii care intervin, preluand conducerea ingrijirilor copilului)

Alti copii ai familiei care se afla in servicii de protectie a copilului

Izolare sociala si familiala

Insuficienta a resurselor existentiale, somaj

Conditii proaste de locuit, promiscuitate, dezradacinare din zona de origine

Grupuri marginalizate, vulnerabile

Separare, divort, mutatul familiei, doliu dupa o persoana importanta pentru familie

intoarcerea acasa a unui copil anterior plasat

O noua sarcina neasteptata

Identificarea acestor semne de risc permite luarea unor masuri rapide si eficiente pentru a preveni suferinta copiilor.

3.3. Prezentare de caz

B.D.

Varsta: 11 ani

A absolvit trei clase si este repetent in clasa a patra.

in momentul investigarii, copilul se afla la un centru de plasament in regim de urgenta.

Istoria familiei

1) B.D. locuieste, in momentul investigarii, la Centrul de Minori din Timisoara. A petrecut aici deja doua luni de la data internarii (25 aprilie). A fost adus la Centru de lucratori ai primariei unei comune din judetul Timis, unde copilul fugise la inceputul lunii aprilie.

De la patru la sapte ani a trait la Casa de Copii Prescolari din L. A fost apoi transferat la Casa de Copii Scolari din R, unde a frecventat clasa I. in cursul ultimului semestru scolar a fost reluat de mama acasa, in Timisoara, si inscris la o scoala generala din oras. De la data reluarii lui de catre mama si pana in prezent a fugit de acasa de sase sau sapte ori (afirmatia mamei; copilul nu mentioneaza acest lucru).

Actualmente, familia copilului este monoparentala, mama fiind despartita de concubinul cu care convietuise ultimii sase ani. Aparent, exista un alt concubin pe care copilul inca nu il cunoaste.

Pe perioada celor trei ani petrecuti de B.D. in familie, in Timisoara, dupa reluarea lui din Casa de Copii, concubinul anterior al mamei a jucat rolul de tata. Copilul relateaza cu furie ca fusese obligat de catre mama sa-i spuna acestuia "tata'.

Parintii biologici ai copilului au divortat cand B.D. avea 7 luni. Pe atunci familia locuia la L., in apartamentul proprietate personala a tatalui. Primul an de viata al copilului s-a pierdut pe fundalul tensiunilor, scandalurilor si batailor, din perioada imediat premergatoare divortului, si apoi al schimbarilor dramatice consecutive divortului. La acea data familia avea doi copii, B.D. fiind mezinul. Nici unul dintre copii nu fusese dorit, asteptat. Fratele lui era cu trei ani mai mare. Dupa divort, copilul mai mare a ramas cu tata, iar B.D., la mama. Imediat dupa separare, mama a plecat impreuna cu B.D. la O., la tatal ei R, care era recasatorit. Ea relateaza ca mergea la sarbi cu marfa de vanzare, a fost prinsa si a petrecut aproximativ un an in detentie. in acest timp tatal biologic 1-a luat pe B.D. de la bunicul din O. in orasul L., unde locuia el, a plasat copilul, care avea atunci aproximativ trei ani si jumatate, la Casa de Copii Prescolari. intoarsa acasa, mama nu 1-a vizitat la Casa de Copii, dar sustine ca avea mereu informatii legate de starea lui B.D., printr-o ruda mai indepartata care lucra la acea casa de copii. il cunoaste pe cel cu care a trait ulterior sase ani si caruia B.D. trebuia sa-i spuna "tata' si se muta in Timisoara, in apartamentul acestuia. Acesta va intretine intreaga familie atat inainte, cat si dupa scoaterea lui B.D. din casa de copii.

a)      in vreme ce concubinul mamei era cu un nivel de instructie superior si provenea dintr-o familie cu un grad de educatie ridicat, mama are 8 clase (afirmativ: 10 clase). Tatal biologic al lui B.D. are 4 clase si este categorisit de mama ca avand meseria de "hot si alcoolic'. El a suferit si o condamnare penala cu privare de libertate pe o perioada de cateva luni, timp in care copilul lor cel mare a fost la mama. Conform afirmatiei mamei, tatal nu are nici un loc de munca.

b)      Casnicia lor a durat aproximativ trei ani. Mama 1-a cunoscut in orasul L., unde ea se afla la mama ei, bunica naturala din partea mamei a lui B.D. Aceasta era vecina de bloc cu viitorul sot al fiicei ei. Motivul casatoriei rapide a fost ca mama lui B.D. isi dorea cu orice pret o familie si o casa a ei. Dorea sa scape de provizoratul incomod in care traia : o vreme, la tatal recasatorit si cu a carui sotie nu se intelegea si o vreme la mama, care nu manifesta nici un interes pentru ea. Mama lui B.D. le reproseaza parintilor ei mai ales faptul ca nu au sprijinit-o pentru a putea continua scoala. Aceasta este marea ei neimplinire pe care o proiecteaza acum in relatia cu copiii, si mai ales cu B.D. pe care doreste sa-l vada cu orice pret ca urmeaza scoala si ca are rezultate bune.

Este insa foarte critica la adresa invatatoarei lui B.D., care il batea pe copil si care i-ar fi adresat si ei cuvinte jignitoare, atat direct, cat si prin B.D., in fata celorlalti copii din clasa. in aceasta situatie ea a reclamat purtarea invatatoarei la directoarea scolii. Abandonul scolii de catre copil si in general situatia lui scolara precara au fost determinate, in parte, si de aceste neintelegeri dintre mama si invatatoare.

c)      Mama considera ca banii sunt elementul esential pentru reusita unei casnicii.

d) Crede ca in viata unui cuplu copiii au rolul de liant. Separarea ei de concubin o pune partial pe seama faptului ca ea nu mai poate avea copii. Este foarte putin constienta de responsabilitatea pe care o implica rolul de parinte. De aici rezulta optimismul ei privind viitorul lui B.D. Cu scoala se va aranja, ea va vorbi cu invatatoarea, cineva de la Centrul de Minori o va insoti la intalnirea cu aceasta, copilul va invata, ea stie cum sa il ia de acum inainte, desi nu prea ii este la indemana, copilul solicitand multa tandrete de care ea nu se simte in stare. Dar recunoaste ca este posibil ca B.D. sa mai fuga. Crede acum ca ar necesita si un consult psihiatric, desi pana acum a refuzat ideea ca B.D. poate avea tulburari de comportament. il descrie pe copilul mai mare ca fiind mai putin inteligent decat B.D. si cu probleme psihiatrice care au determinat internarea lui la Spitalul de Neuropsihiatrie din L. Perspectiva ei asupra viitorului copiilor se opreste la dorinta de a-i vedea ca fac scoala. Scoala e un mit. Total confuza privind viitorul copiilor, unicul ei vis este ca B.D. sa absolve scoala.

e)      Mama afirma ca i-ar fi placut sa aiba mai multi copii si o viata de familie asezata. Etaleaza insa o mare imaturitate privind responsabilitatile pe care le incumba rolul de parinte. Din copilaria ei sfasiata intre cei doi parinti despartiti i-a ramas o singura idee privind rolul parintilor in cresterea copiilor: sa-si sprijine copiii, prin orice mijloace, sa faca scoala.

f)      B.D. a trait cu ambii parinti si cu fratele sau, pana la varsta de 7 luni. Apoi a fost cu mama in casa tatalui acesteia pana in jurul varstei de trei ani. Atunci a ramas cateva luni doar cu bunicul si sotia acestuia. A venit tatal sa il ia si a fost plasat in Casa de Copii. La aproape 8 ani revine la mama si la concubinul acesteia.

g) Niciodata copilul nu a avut sentimentul de securitate pe care ti-l da parintele. Niciodata nu s-a putut simti protejat de parinti. Nicaieri nu are radacini, ii lipseste sentimentul de apartenenta. Daca initial s-a construit un atasament intre el si mama (ceea ce este indoielnic, tinand seama de evenimentele care s-au succedat in prima parte a vietii lui), nu a urmat decat un doliu lung si fara sprijin. Mama afirma ca in momentele ei de slabiciune, cand copilul o vedea plangand, trista, el devenea puternic si o asigura de protectia lui. Aceasta anormala inversare a rolurilor, mama o considera o dovada a fortei copilului, cand este, de fapt, un alt mod de a abuza un copil. Ea afirma ca, spre deosebire de celalalt copil, B.D. nu a avut niciodata "tulburari de comportament' (in formularea mamei) si ca, drept urmare, ea a refuzat intotdeauna ideea unui consult de specialitate.

h) Casa de Copii Scolari i-a lasat lui B.D. amintirea batailor primite de la cei mai mari, a umilintelor de tot felul la care erau supusi cei mici de catre cei mari, in vreme ce educatorii asistau neutri la tot. Cu fata intoarsa si fara amanunte, povesteste despre abuzurile sexuale la care ii supuneau copiii mai mari. Nu, pe el nu l-au atins cei mari. in ciuda acestei situatii, B.D. vorbeste despre cat de bine era la Casa de Copii, de prietenii multi pe care ii avea si despre mancarea, in general suficienta, spre deosebire de viata lui in familie. Ar prefera, afirma el, sa se intoarca la Casa de Copii, mai ales ca acolo si scoala e mai usoara. Nu mai vrea sa mearga la scoala si afirma ca mama il terorizeaza cu lectiile, ca il tinea pana la ora 2 noaptea si il batea pentru teme. Visului nutrit de mama ii

opune un refuz la fel de puternic. Ziua, spune el, mama dormea si il punea pe el sa faca in toata casa curatenie si sa spele vasele sau dusumeaua. Nici asta nu-i placea lui B.D., pentru ca mama nu era multumita niciodata si il batea.

Mama afirma ca, atunci cand 1-a luat de la Casa de Copii, "B.D. era un copil distrus'.

Situatia materiala este aparent suficienta pentru o viata decenta. Modul in care este obtinuta ea este insa nesigur, precar. La venirea in Timisoara a mamei, si mai tarziu a lui B.D., au locuit in apartamentul de doua camere al concubinului mamei. Acesta castiga suficient de bine pentru a-i intretine pe toti. Acum, dupa despartirea de concubinul vechi, mama a inchiriat un apartament de doua camere, mobilat, platind lunar o suma uriasa. Aici ar urma sa revina si B.D. Mama afirma ca are un castig sigur de aproximativ 600.000 de lei pe luna, la care se adauga castigurile ocazionale, care sunt duble.

"Disciplina'

Mama considera ca, pentru a ajunge om, copilul trebuie batut. Doar parintii naturali au insa acest drept si chiar datorie. De asemenea, B.D. trebuie sa faca scoala. Mama nu era de acord cu bataia aplicata copilului de catre invatatoare. B.D., afirma ea, este un copil care pretinde multa tandrete ; doreste sa fie luat in brate si mangaiat, doreste sa stea fizic aproape de mama. Mama stie ca prin aceste metode ar putea obtine de la el orice, dar nu este dispusa. Crede ca este un copil rau care ii fura din casa obiecte, bani. "imi era frica ca intr-o zi va disparea si el, si portmoneul meu.' Cocheteaza cu ideea de a gasi pentru copiii ei (mai ales pentru cel mai mare, ramas cu tatal) o institutie buna care sa ii creasca si unde sa faca scoala. Totusi, pe B.D. il va lua acasa si este sigura ca se va descurca cu el. Planul ei are insa in vedere doar aspectul material. Este constienta de faptul ca el ar putea fugi din nou. De cele sase-sapte ori cand a mai fugit de acasa, copilul s-a refugiat la bunici, fie la L., fie la O. Acum insa nu a fost nicaieri unde stia ea ca poate fi gasit si 1-a cautat apeland la ajutorul politiei. O cunostinta i-a semnalat ca-l vazuse pe copil in oras si ca acesta era la Centrul de Minori. Ea 1-a cautat si 1-a gasit acolo. Acum pare multumita de perspectiva copilului de a merge cu copiii din Centru in Franta. Obisnuieste sa il ia acasa in weekend, dar de aceasta data nu 1-a luat, drept pedeapsa pentru ca nu a invatat.

Copilul neglijat

Copilul era in primul rand neglijat de mama. in viata lipsita de satisfactii a mamei, cu o copilarie lipsita de un model parental, B.D. nu avea un loc precis. Mama nu avea nici o intelegere pentru posibilele probleme ale copilului. La aceasta se adaugau si bataile pe care i le aplicau atat ea, cat si concubinul. Exprimari de tipul: "nu se alege nimic de capul tau', "esti un hot ca si tatal tau' alcatuiesc mesaje cotidiene. Principalul motiv il constituiau aparent rezultatele scolare proaste si faptul ca nu era un copil supus, ci crea probleme (minciuni, furt, fuga). Copilul afirma ca il batea cu cablul de la televizor, lasandu-i pielea vargata si insangerata. De asemenea, ca nu avea hrana suficienta. Din relatarile lui reiese si incercarea mamei de a-l plasa pe anumite perioade la bunici. Explica fuga lui de acasa prin aceste rele tratamente aplicate de mama.

Asistenta sociala a Centrului afirma ca B.D. o iubeste pe mama sa si ca este gelos pe concubinul acesteia. De asemenea, ca aparent este o familie fara probleme de ordin

material si ca, prin urmare, copilul ar putea si ar trebui sa locuiasca acasa. Totusi, este deja de doua luni in Centru intr-un provizorat care se perpetueaza.

Nivelul cognitiv al copilului

intreaga dezvoltare a copilului este marcata de relatia cu mama, care este puternic ambivalenta. B.D. traieste sfasiat intre dragostea pe care i-o poarta mamei si dorinta de a se razbuna, de a o pedepsi pentru lipsa ei de afectiune. De aici relatarile lui urate si pe care le face oricui, despre comportamentul mamei. Se simte singur, izolat.

Din punct de vedere cognitiv, are o dezvoltare medie inferioara, marcata de carentele socioeducative si afective din casele de copii si din viata in familia lui. Cu toate acestea, performantele lui scolare slabe nu pot fi explicate doar prin capacitatea mintala. Se adauga aici inadaptarea lui scolara facilitata probabil de o invatatoare fara multa experienta pedagogica si cu o doza mai mare de duritate in comportamentul cu copiii si parintii acestora. Aspectul fizic placut 1-a ajutat pe B.D. sa acapareze si sa exploateze mila adultilor din jur. Este preocupat de aspectul sau si aceasta componenta narcisica este evidenta si in desenul arborelui. O componenta histrionica structurata probabil langa mama il face sa-si marcheze momentele mai dramatice ale povestirii cu lacrimi. Pare mereu gata sa-si spuna povestea intr-un mod stereotip. De altfel, performantele sale cognitive par marcate de o oarecare rigiditate, de stereotipii. intrerupt la inceputul relatarii, reia cu exact aceleasi cuvinte, ca pe o lectie invatata pe dinafara. Pentru a-si atrage atentia si simpatia celor din jur, confabuleaza pe tema abuzurilor pe care le-a suportat. Mama afirma ca B.D. are si alte povesti pregatite pentru a se face mai interesant in ochii celorlalti. El manifesta o dezorientare temporala tipica acelor copii crescuti in afara unui camin cu un ritm si o ordine de viata. Toleranta la frustrare este foarte scazuta. Nu suporta ingradirile, constrangerile si reactioneaza fie prin fuga, fie printr-o agresivitate indreptata impotriva celor care nu i se pot opune. Echilibrul emotional fragil il face sa treaca de la momente de intensa preocupare la totala demisie din sarcina.

Cauta securizarea afectiva si materiala cu orice pret. Ceea ce i-a lipsit mereu il tine intr-o permanenta stare de cautare, de neliniste. Absenta tiparelor sociale si a normelor morale pe care copilul le deprinde atunci cand creste in mediul normal al familiei il face sa nu aiba limite in cautarile lui si sa nu vada pericolele, in ciuda gradului de inteligenta si a unei relative abilitati sociale (sub aspect emotional reuseste sa ii manipuleze pe cei din jur: copii si adulti). Din punctul de vedere al dezvoltarii limbajului, acesta este corect structurat sub aspect semantic, abil in plan pragmatic, dar cu o saracie de vocabular. Face fata situatiilor de frustrare prin evadarea din situatie, fara a rationa asupra comportamentului si a consecintelor. Eul sau profund ranit de la inceput, strivit de nepasarea celor din jur, nu cauta acum ratiuni si adevaruri; cauta doar confort. Aflat la varsta cand copiii isi structureaza diverse interese cognitive, el nu are nici un interes clar. La insistentele examinatorului, sustine ca ii plac povestile. De fapt, singura lui preocupare este sa evite suferinta. increderea lui primara in ceilalti nu s-a construit; ceilalti pot fi doar surse de confort in masura in care reusesti sa le starnesti atentia. Autonomia copilului si initiativele lui s-au constituit mai mult directio-nate impotriva celorlalti decat din dorinta de a fi pe plac celorlalti.

Ceea ce s-a construit este de suprafata, este pentru aparenta si protectie, dar fundamentul, baza care se constituie in relatia de comunicare adevarata cu ceilalti, in

care capeti incredere, lipseste. in interiorul copilului se afla un sine ruinat, destramat, incapabil de a gira un comportament unitar.

Profilul mamei

Cu o doza de egoism si preocupare pentru propriul confort, mama are o imaturitate care o face incapabila de a-si asuma responsabilitati parentale. Narcisica, preocupata de aspectul fizic, dar si de imaginea pe care o lasa celuilalt, ea mistifica adesea adevarul. Cu o componenta agresiva mai crescuta, dublata de un sentiment de nerea-lizare pe care il pune pe seama celorlalti, mama prezinta usoare tendinte paranoide. Afirma despre sine ca este "mai rece' si ca nu poate avea comportamente calde, de gratificare pentru copil. Copilului ii spune adesea ca ea este nebuna. Are incredere insa in capacitatile sale de a face fata situatiei. Lipsa maturitatii morale o face disponibila pentru orice metode de a-si castiga existenta. De aici si intentiile ei vagi de a gasi un loc bun unde sa plaseze copiii. De asemenea, lipsa de scrupule in a-si exploata copilul pentru treburile casnice. Copiii exista pentru ca asa s-a intamplat, dar sunt doar surse de probleme. Parintii sunt la fel, si in general toti cei din jur. Ceea ce ea nu a primit si nu a vazut in copilarie nu poate imagina si da copilului sau.

Interventii

Absenta unor servicii de psihoterapie, consiliere si sprijin pentru mame aflate in situatii de deruta au facut ca relatia dintre copil si aceasta mama sa fie de la inceput compromisa, sa se inscrie pe linia esecurilor din copilaria mamei. Relatia aceasta constituie cheia de bolta a intregii situatii. Nici o interventie insa nu s-a facut din aceasta perspectiva. Copilul a fost plasat in mai multe case de copii si precara relatie dintre el si mama s-a deteriorat si mai mult inca. Aceasta relatie ar fi putut fi salvatoare si pentru mama, daca ar fi existat servicii de sprijin. Casele de copii, cu un mediu abuziv si de neglijare prin definitie a copiilor, au fost singurele servicii disponibile. in timp ce legatura dintre ei s-a rupt complet, asa cum s-a intamplat si cu legatura cu tatal sau cu fratele, mama decide sa il ia acasa, preocupata fiind de calitatea scolii pe care o frecventa copilul aflat in Casa de Copii. Nici in acest moment nu a existat nici un serviciu care sa fructifice buna intentie a mamei si sa-i sprijine reusita. O integrare treptata, cu timp de cunoastere reciproca intre cei doi, care isi erau deja complet straini, cu o supervizare discreta si prompta in momentele de nesiguranta ale mamei, ar fi salvat situatia. O psihoterapie a mamei ar fi ameliorat inca situatia. Fuga copilului de acasa in familia largita nu a constituit un semnal de alarma pentru acestia pentru a-i face sa sprijine mama si copilul. Acuzele reciproce, violentele verbale si nu numai au jucat rolul monedei de schimb in aceste relatii. Acum copilul se afla in Centrul de Minori. Personalul insuficient cantitativ si sub aspectul calificarii face ca in continuare situatia celor doi sa para fara iesire. Centrul este preocupat de copil, acuza in buna masura mama, "da dreptate' copilului care nu vrea sa se intoarca acasa, fara a intelege ca tot ceea ce este copilul, ceea ce se intampla cu el are drept cauza relatia cu mama. Mama nu a fost anuntata de catre Centru de sosirea copilului ei aici. Ea a aflat absolut intamplator. Centrul de Minori nu a luat legatura cu scoala, desi copilul era acolo din 25 aprilie, si deci ar fi putut frecventa inca o luna si trei saptamani din ultimul semestru de scoala, ceea ce cu siguranta ar fi condus la evitarea repetentiei.

Serviciile care li s-au oferit pana in acest moment celor doi aflati intr-o deruta existentiala de proportii au fost solutii costisitoare, ineficiente si ale caror interventii s-au dovedit maligne.

incadrarea juridica

Cazul se incadreaza in prevederile art. 15 din Legea nr. 108/2 iunie 1998 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 26/1997, privind protectia copilului aflat in dificultate, care arata urmatoarele : "in situatii exceptionale, daca parintii sau unul dintre acestia pun in pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morala a copilului prin exercitarea in mod abuziv a drepturilor parintesti sau prin neglijenta grava in indeplinirea obligatiilor de parinte, serviciul public specializat pentru protectia copilului poate decide plasarea copilului in regim de urgenta intr-un centru de primire care este organizat si functioneaza in subordinea sa sau a unuia organizat privat autorizat ori la o persoana sau o familie atestate in acest scop'.

incadrarea juridica amintita se motiveaza prin urmatoarele :

mama, careia la divort ii fusese incredintat copilul, nu 1-a vizitat pe acesta in timpul internarii lui la Casa de Copii din orasul L., aratand deci dezinteres fata de el;

are antecedente penale;

nu a dus copilul la un consult psihiatric;

manifesta imaturitate privind rolul de parinte;

copilul nu a avut alaturi de mama sentimentul de securitate;

a fost neglijat si abuzat fizic cu duritate;

mama prezinta usoare tendinte paranoide si este lipsita de caldura afectiva pentru copil;

isi proiecteaza neimplinirile in relatia cu fiul ei.

Neexistand alte persoane disponibile sa protejeze copilul, plasamentul in serviciul public specializat este singura posibilitate de interventie in acest caz. Aceasta masura se impune pana la integrarea mamei si a copilului intr-un serviciu de psihoterapie si consiliere care sa creeze un mediu securizam pentru copil si o buna relationare cu mama. in acest caz, serviciul caruia ar putea fi referit cazul pentru consiliere si psihoterapie este Serviciul de consiliere mama-copil, condus de dr. Aurelia Anciu.

Pentru iesirea din criza a mamei, i se recomanda sa se adreseze pentru obtinerea unei locuinte Confederatiei intreprinzatorilor Particulari, ea lucrand la o firma particulara.

Pentru a beneficia de alte posibilitati de protectie sociala, mama se poate adresa Serviciului Social din cadrul Primariei Timisoara.

3.4. Interventii

Whitman (1988), psihoterapeut american specializat in interventii cu victime si agresori, ne invita la considerarea unor principii de baza in interventie:

Sa nu provocam durere in plus persoanei care ne solicita sprijinul. Femeile victime care ajung in serviciile medicale sau de protectie sociala intampina adesea, la cei chemati sa le vina in sprijin, o atitudine critica, de judecare si blamare, de refuz de a vedea situatia reala in care se afla; aceasta atitudine, indiferent de actiunea care se realizeaza si care poate fi benefica, este dureroasa pentru femeia victima.

Sa gasim strategii de interventie care sa fortifice victima si sa determine schimbari sociale pozitive in viata acesteia, vazute pe termen lung, dar in acord cu satisfacerea nevoilor ei imediate. Daca interventiile noastre se limiteaza la a fi un raspuns la nevoile ei imediate inseamna ca vom oferi doar protectie, si nu reabilitarea ei.

Protectia este o interventie care mentine persoana intr-o stare de dependenta fata de cel care o protejeaza, o stare de imaturitate care nu creeaza premisele gasirii unei solutii si ale unei vieti autonome si cu satisfactii.

in orice fel intervii, interventia ta ca profesionist trebuie sa se realizeze impreuna cu victima, si nu pentru ea. Ea, victima, este cea care trebuie sa-si recastige puterea de a-si gira viata, de a decide pentru sine. Prin concertarea eforturilor specialistului cu ale victimei, aceasta isi va reconstrui respectul de sine avand dovezi ale propriei capacitati. Nu decide deci pentru ea, ci respecta-i deciziile si, daca este necesar, ofera-ti sprijinul pentru ca ea sa poata decide.

Pentru evaluarea succesului interventiei tale este necesar sa stii in ce masura interventia ta a scos-o din izolare, a facut-o sa fie mai sigura de ea si mai in siguranta, in acest punct al evaluarii, ai si datoria de a lucra pentru o mai buna intelegere a fenomenului de violenta domestica in comunitate, caci scopul ultim nu sunt refugiile pentru femei si inchisorile pentru barbati, ci dezvoltarea unei comunitati libere si care sa dea siguranta membrilor ei.

Comunicarea cu victima maltratarii, indiferent ca este vorba despre copil sau femeie, nu se poate face decat pe baza empatiei intervenientului. Poate ca empatia ar putea fi un criteriu de evaluare a eficientei profesionale a intervenientului. Numai comunicarea sincera poate sa vindece. Capacitatea empatica intra in profilul psiho-terapeutului ca o trasatura de baza. Aceasta te face sa intelegi lucrurile fara a mai avea nevoie de cuvinte. Victimele, copii si femei, sunt adesea incapabile sa transpuna in cuvinte ceea ce s-a petrecut. Daca este vorba despre o femeie matura, incapacitatea de a povesti vine din faptul ca lucrurile pe care ea le traieste sunt irationale, de neacceptat. Or, cuvintele sunt instrumente ale ratiunii, ale lucrurilor care se lasa numite. Caci "nu poti cunoaste decat cu inima', spunea Micul Print. Cand este vorba despre un copil, s-ar putea ca limbajul sau sa nu fie suficient de dezvoltat pentru a-i permite expunerea evenimentului traumatizant. Din punct de vedere fiziologic, trauma afecteaza structurile profunde ale creierului, si deci nu exista o legatura directa intre structurile limbajului si cele atinse in sindromul de stres posttraumatic. Asadar, un bun terapeut va fi acela care prin capacitatea empatica va cunoaste si va intelege in propria lui fiinta ceea ce s-a petrecut, fara a avea nevoie prea mult de puntea cuvintelor intre el si pacient. Capacitatea empatica este insa conditionata de propria experienta a terapeutului, inca din copilarie, cu ceilalti, cei care l-au iubit si ingrijit. Daca nu a avut parte de empatie, de rezonanta afectiva din partea celorlalti, ca adult nu va fi capabil de empatie. Ceea ce nu ai primit nu cunosti si nu ai cum sa dai. Exista anumite elemente care pot fi considerate indicatori ai capacitatii empatice a individului. O autoevaluare poate fi facuta raspunzand la urmatoarele intrebari:

in general, va simtiti bine acasa si, de asemenea, va simtiti in siguranta cand sunteti inconjurat de oameni ?

Va plac animalele de casa? Daca nu aveti, v-ar placea sa aveti?

Simtiti ca renasteti, va reconforteaza o plimbare in natura: in padure, pe o plaja etc. ?

Ati receptat vreodata sentimente care sunt in contradictie cu modul cuiva de a se comporta si de a vorbi (furia din spatele unei expresii placide, tristetea ascunsa intr-o voce bine modulata, bucuria mascata de cuvinte cumpatate, de compasiune) ?

5. Va dati seama imediat daca ceva ce ati spus fara rea intentie a afectat interlocutorul ?

6. Sunteti dispus sa acceptati sentimentele unei persoane pe care ati jignit-o intentionat si pe care s-ar putea sa o mai jigniti o data?

7. Continuati sa fiti un bun ascultator, chiar si atunci cand cineva va cere mai mult decat sunteti dispus sa dati ?

8. Va justificati atunci cand o persoana la care tineti va reproseaza ca ati jignit-o sau ca ati dezamagit-o ?

9. Puteti asculta ce spun ceilalti fara a va simti obligat sa aprobati sau sa respingeti afirmatiile lor ?

10. incercati sa-i mai ascultati pe oameni atunci cand sunteti in panica?

11. Va amintiti ce v-a reprosat cel cu care ati avut ultima disputa ?

12. Atunci cand copilul dumneavoastra sufera o dezamagire, simtiti nevoia sa-i alinati suferinta?

13. Simtiti nevoia sa ignorati nevoile persoanei cu care veniti in contact, pentru a-i putea spune "Nu' ?

Raspunsurile afirmative la intrebarile 1-7, 9, 11 si raspunsurile negative la intrebarile: 8, 10, 12, 13 denota o mare capacitate empatica.

Calitatea interventiei este conditionata de cunostintele celui care intervine si de afectivitatea lui, in special de capacitatea empatica. Cunostintele si empatia genereaza o atitudine fata de client, victima sau agresor, si fata de situatie. Aceasta va conditiona eficienta interventiei.

Trebuie evitata psihiatrizarea situatiilor de violenta domestica sau de maltratare a copilului. Despre femeia care este batuta se spune de regula ca este "nebuna', si deci ca merita sa fie astfel pedepsita de partener. Foarte rar, in cazurile in care femeia este sever maltratata sau chiar ucisa de catre partener, se spune si despre acesta ca este nebun. in ceea ce priveste abuzul copilului, sunt frecvente afirmatiile de tipul: "parintele care a putut sa faca asta copilului sau este nebun, nu este normal! ', mai ales cand este vorba de abuzul sexual. Realitatea arata ca in majoritatea situatiilor cei care sunt actorii violentei domestice sau ai maltratarii copilului sunt in limitele normalitatii.

Margareth Lynch (1985) generaliza si abstractiza situatia maltratarii copilului, spunand ca avem intotdeauna:

copil special;

parinte special;

eveniment care precipita criza;

fundalul socioeconomic favorizant.

Felson (1994, apud Mannon, 1987) spune ca in situatii de violenta domestica avem:

un agresor motivat;

o victima accesibila;

absenta unor "gardieni' capabili.

Ambele paradigme arata ca exista un concurs de imprejurari care converg spre producerea evenimentului si ca nu poate fi incriminata sanatatea mentala ca factor principal si omnideterminant.

in anumite momente ale evolutiei lui normale, copilul poate prezenta un grad mai mare de dificultate in relationarea cu ceilalti. El devine "special' in virtutea caracteristicilor

generale ale stadiului de dezvoltare prin care trece. Pe de alta parte, cu totii trecem prin momente de oboseala cand intoleranta la frustrari creste si gradul de cenzurare si inhibare a comportamentelor impulsive scade. Exista cateva sfaturi care vin in ajutorul construirii unei reactii mature, de coping cu situatiile de frustrare. Prin aceste sfaturi se urmareste de fapt amanarea actiunii.

Cand este insa vorba despre o trauma produsa, abordarile terapeutice trebuie sa ia in considerare frica, anxietatea permanenta a victimei si trebuie sa se adreseze acelor zone ale creierului care mediaza reactiile crescatoare de alarma/frica/teroare. Interventia va trebui sa tina seama de urmatoarele principii (Speckhard, 1999):

Interventiile cognitive si verbale nu au efect asupra zonelor creierului care gireaza reactiile de alarma/frica/teroare.

Modalitatea principala de a actiona asupra structurilor profunde ale creierului este aceea de a asigura un mediu previzibil, empatic, in care victima sa se simta in siguranta, confort, dragoste si compasiune.

Sa se incerce dezvoltarea unui atasament real (cu consonanta fiziologica si comportamentala aferenta); daca este copil, sansele sunt mai mari; daca este o victima adulta, ea are nevoie sa i se ofere "mama buna' de care nu a avut parte in copilarie; asadar, interventia este de durata si specialistul poate lucra si cu voluntari carora sa le ofere permanenta supervizare.

in general, zonele creierului afectate de trauma au o plasticitate mai mica decat cortexul si asta inseamna ca interventiile vor fi de mai lunga durata pentru a avea eficienta.

Cu cat victima este mai putin anxioasa, cu atat succesul terapeutic este mai sigur:

a) persoanele traumatizate au o reactie de "incremenire' cand sunt speriate. Aceasta reactie este adesea considerata "sfidare', negativism;

b) cand o victima are o criza de afect, adesea ea se afla intr-o stare de teroare, iar agresivitatea ei semnifica raspunsul de "lupta'. Victima are nevoie de ajutor pentru a se calma; trebuie tinuta in brate (daca e copil), linistita;

c)      victimele traumatizate sunt mai vulnerabile si anxioase cand nu pot controla situatia in care se afla. Cand cei din jurul victimei preiau controlul, aceasta devine mai anxioasa, mai tematoare si neincrezatoare si va opune o rezistenta mai mare la ceilalti, inclusiv la interventiile care se fac in favoarea ei. Aceasta poate conduce la regresiuni ale victimei intr-un stadiu mai primitiv ;

d) starea de disociere este echivalenta cu transa; victima nu este constienta de propriul comportament in intervalul de disociere. Ea nu se poate servi de interactiunile cu ceilalti sau de informatiile din mediu, indiferent de importanta acestora pentru situatia ei.

Deoarece amintirile traumatice persista in memoria vizuala, in contrast cu cea verbala, adesea victima isi poate exprima mai bine trauma prin desen decat prin cuvinte.

Amintirile foarte timpurii se codifica la nivel senzorio-motor. Traumele care survin la aceasta varsta afecteaza comportamentul de autoreglare si identitatea proprie. De aceea pot fi folositoare :

a)      terapiile de integrare senzorial-motrice ;

b) terapiile bazate pe actiune-miscare, dramatizare etc. ;

c) terapiile de atingere care pot declansa amintiri stocate in sistemul limbic;

d) un anumit ritm muzical poate deschide calea exprimarii anumitor trairi;

e) mirosul si culorile pot stimula amintirile.

8. Oamenii trebuie sa-si aminteasca pentru a se vindeca. Daca refuza sa-si aminteasca, nu vor sti de ce corpul si mintea le joaca feste. Ei vor continua sa simta si sa vada peste tot lucruri pe care altii nu le-au cunoscut, prin care nu au trecut. Numai comunicarea sincera vindeca.

Exista un singur mod adecvat de interventie in cazul femeii victima: interventia cu scopul de a o sprijini sa iasa din relatia violenta in care este inlantuita, captiva. A nu-i da acest ajutor, cu acest scop precis, inseamna a neglija esenta relatiei violente in care ea este batuta, victimizata.

Cel mai adesea, cand femeia batuta cauta ajutor, este etichetata, i se prescrie o medicatie pentru a o linisti, iar personalul care se ocupa de ea in serviciile la care face apel o considera ca fiind autoarea si responsabila pentru ceea ce i se intampla. Cand personalul nu are competentele necesare pentru a interveni in situatiile de extrema dificultate constituite de violenta domestica si sindromul femeii batute, acesti profesionisti isi gasesc o scuza a incompetentei lor, blamand femeia pentru problemele care apar.

Semnul reabilitarii ei este considerat a fi reaparitia cochetariei, a tendintelor de a se ingriji, a preocuparilor pentru cum arata si cum se comporta cu ceilalti. Aceasta inseamna reiterarea limitarii accesului ei la putere si redefinirea pozitiei ei de "persoana care are obligatia de a placea' celor din jur.

Apare in acest tip de interventie un ciclu al inconstientei care se mentine, conducand victima si personalul specializat din servicii de la un incident la altul. Caci pentru a intrerupe cercul vicios femeia ar trebui ajutata sa constientizeze cauzele profunde ale dramei prin care trece, capacitatile, nevoile si drepturile ei. Cata vreme solicitarea si oferta de sprijin se rezuma la depasirea momentului, rezultatul nu este decat o mica pauza intre doua episoade de violenta.

Orice interventie necesita obiective precise, constiente, fixate intr-un plan de interventie care sa atinga toate laturile vietii femeii victima, asa cum efectele violentei domestice atinge toate fatetele existentei femeii. O comunitate inteleapta nu-si poate permite pierderea unui individ, care reprezinta o resursa. Dar, pentru a reprezenta o resursa, individul respectiv trebuie sa atinga cele doua mari tinte ale oricarei comunitati cu oricare individ al ei:

sa fie capabil de o viata autonoma;

sa fie capabil sa creasca noile generatii.

Aceste scopuri generale ale comunitatii cu oricare individ al ei se rasfrang in reabilitarea femeii victima prin cele doua obiective pe termen lung care trebuie sa vizeze autonomia femeii si stimularea capacitatilor de a face fata problemelor si de a se adapta realist (Stark, Flitcraft, 1996).

Construirea autonomiei este un proces ale carui durata si grad de dificultate depind de severitatea si cronicitatea simptomelor care alcatuiesc sindromul femeii batute, prezentat de femeie.

in structurarea capacitatii vietii autonome se va pleca de la acceptarea realista a separarii. Dependenta ei de partenerul violent este cu atat mai accentuata cu cat relatia

a durat mai mult timp si cu cat ea s-a instalat pe un teren fragil, sensibil, construit de experientele anterioare. Acceptarea realista a separarii se poate realiza in momentul in care, investigandu-se nevoile vietii autonome, femeia este capabila sa vada resursele de care ar dispune.

in locul limitarii si rigiditatii de care avea nevoie pentru a se adapta relatiei submisive cu partenerul, acum ea trebuie sa devina flexibila in viziunea asupra lumii si a problemelor, in cautarea solutiilor. Ea este obligata - si serviciile de sprijin trebuie sa intervina in acest sens - sa-si gaseasca propria capacitate de a imagina solutii realiste. Comportamentului reactiv, necontrolat trebuie sa i se suprapuna un autocontrol matur si femeia sa-si redobandeasca puterea de a se autostapani si capacitatea de a-si defini interesele personale in public si in cadrul relatiilor mterpersonale. Ea trebuie sa-si reconstruiasca o imagine de sine pozitiva, imaginea unui om capabil sa-si revendice drepturile.

Exista un moment important in procesul de reabilitare a femeii victima, un moment care de obicei scapa interventiei, desi el ar putea forja capacitatea femeii de a trai autonom si a-si rezolva problemele, constienta fiind de resursele de care dispune : este vorba despre trezirea dorintei de a pune capat inegalitatii dintre sexe. Mai mult inca, aceste resurse pot creste pe baza sentimentului solidaritatii si al identificarii problemelor ei cu problemele celorlalte femei victime ale violentei, pe constiinta ca nu este singura, izolata in nefericirea ei, ci ca impartaseste o drama traita de multe alte femei si ca toate au posibilitatea, dreptul, obligatia de a se smulge din situatie, de a-si construi o imagine de persoana stapana pe viata si puterile ei. in momentul de nevoie in care, in serviciile de sprijin, in refugiile pentru femei victime, ea intalneste alte femei victime, femeia traieste comuniunea cu celelalte, o efuziune care se constituie in factori de sprijin emotional, moral, inlaturandu-i sentimentul de rusine, izolare, stigma. Din nefericire, in momentul iesirii, pozitive sau negative², din aceste refugii, ea ignora in general existenta celorlalte femei, aflate in aceeasi situatie. Dar clipele ei de solidaritate cu celelalte femei aflate in aceeasi situatie ar trebui permanentizate intr-o conduita civica avand ca scop eliberarea femeii in general din situatia de dominare de catre elementul masculin. Caci aceasta forma de sclavagism modern general, aceasta desconsiderare a drepturilor omului ingaduie aparitia violentei domestice in care sunt prinse nenumarate femei.

Nu este o intamplare faptul ca majoritatea refugiilor pentru femei victime au fost deschise si organizate de catre femei care au trecut prin aceasta experienta, reusind sa se salveze, dar pastrand constiinta dramei de neingaduit (Stark, Flitcraft, 1996).

Deoarece fiinta umana este construita pe patru dimensiuni mari: bio-psiho-so-cio-culturala, orice problema de adaptare, de la boala la delincventa, atinge toate aceste dimensiuni, in proportie variabila. Violenta domestica este o problema de sanatate a persoanei, dar este in acelasi timp si o problema de sanatate sociala (Stark, Flitcraft, 1996). Interventia va necesita asadar o conjugare a serviciilor puse in slujba rezolvarii, a vindecarii.

Toate tipurile de servicii: caritate, preventie, reabilitare, sprijin (Hartman, Laird, 1983) functioneaza, trecand pe rand in prim-planul interventiei, in functie de momentul procesului reparatoriu, dar in acelasi timp si in functie de resursele comunitatii.

Consideram iesire pozitiva regasirea capacitatii de a opta pentru o viata autonoma, in vreme ce iesirea negativa este, in viziunea noastra, reintoarcerea in relatia abuziva.

intr-o comunitate lipsita de servicii de preventie si sprijin adaptate situatiei ca urmare a cunoasterii importantei, gravitatii fenomenului, vor functiona serviciile de caritate si cele nespecifice de reabilitare, cum ar fi serviciile medicale generale.

Serviciile de caritate au la baza compasiunea umana, empatia si dorinta de a veni in ajutor. Femeia poate beneficia de ele la propria solicitare sau aceste servicii ii pot fi oferite in cadrul comunitatii, unde se cunoaste situatia in care traieste. Aceste servicii de caritate pot fi oferite de catre o persoana sau de catre o organizatie ori agentie. Interventia de acest tip poate fi salvatoare in situatii-limita, dar nu poate conduce Ja rezolvarea problemei femeii victima si a partenerului de viata. Caritatea poate lua chipul unei vecine, a unei colege de serviciu care, impresionata de suferinta femeii victima, intervine cu un sfat, un gest, o rugaciune, un adapost pentru o noapte sau cu bunuri materiale, acolo unde se considera ca saracia este cauza violentei. Caritatea in general se caracterizeaza insa prin discretie si neinterventie de profunzime, fiind un serviciu circumstantial³. Iata un exemplu al unei interventii de caritate in cazul unei femei victima a violentei domestice⁴ :

"Acum nu stiu daca mai are probleme, dar imi amintesc ca, in perioada cand s-a angajat la noi, intr-o dupa-amiaza in care eram amandoua de serviciu si era vara, A. avea pe mana o vanataie lunga ca o banda. Am intrebat-o: A., unde te-ai nenorocit asa? ; nu stiu ce mi-a raspuns, dar a inceput sa planga si mi-a aratat tot spatele si era plina de rani si am uns-o cu ulei caldut si cu crema din aia care amorteste si atunci mi-a povestit ca a batut-o cu cureaua si i-am spus sa mai stea la noi pana s-o mai linisti si el'.

in general, despre aceste interventii femeia victima are amintiri foarte sterse. Acest aspect se datoreaza probabil faptului ca, desi binevenite, interventiile de caritate, nu ating specificul si profunzimea problemei victimei si nu se constituie cu obiective precise de a ajuta femeia sa iasa din situatie. Acest lucru are o cauza reala: lipsa de profesionalim a celor care intervin. Dar practicile de interventie prinse uneori in reglementari legale pot valoriza si stimula interventiile de caritate. Astfel, in Suedia, o simpla semnalare facuta de catre o terta persoana conduce la implicarea serviciilor de specialitate (Body-Gendrot, Orfali, 1997).

Serviciile de reabilitare vizeaza in special sanatatea fizica si mentala, capacitatile scazute ale femeii. De la serviciile medicale la cele de consiliere, trecand prin cele sociale de adapost temporar si prin cele juridice, atunci cand situatia cere o considerare din punctul de vedere al legii, serviciile de reabilitare actioneaza pentru restabilirea femeii victima prin interventii specifice, realizate de profesionisti, in general. Cand serviciile sunt oferite de catre voluntari, acestia sunt supervizati de catre specialisti. Voluntarii suplinesc in aceste cazuri lipsa de timp sau disponibilitate pentru implicare mai profunda a specialistilor.

Serviciile de suport sunt retele de sprijin care se constituie in jurul femeii victima pentru a o asista in procesul de reabilitare. Interventia acestora este continua, de durata, cu o constiinta clara a datoriei si disponibilitatii de a sprijini victima. De aceea, serviciile de sprijin sunt oferite de persoane disponibile pentru nevoile victimei. Aceste

in functie de conditiile de moment ale victimei.

Din Raportul pregatit de catre Gender Theme Group al UNDAF, 1999 (in curs de aparitie).

retele pot fi foarte variate in alcatuirea si functionarea lor, implicand de la grupuri de sprijin⁵, la vecini, prieteni, familia largita. Deosebirea dintre interventia de suport realizata prin aceste retele sociale si serviciile de caritate o constituie continuitatea interventiei in cazul retelelor si o mai mare individualizare a atentiei acordate persoanei.

Serviciile de preventie sunt la dispozitia publicului larg, a comunitatii si constau in proiecte si programe educative pe tema violentei domestice, vizand totodata dezvoltarea unor deprinderi generale de cooperare in situatii dificile, pentru rezolvarea sarcinilor vietii de zi cu zi. Au ca scop schimbarea mentalitatilor, educatia civica si creeaza de fapt terenul implementarii serviciilor de specialitate. O statistica din 1998 arata ca 85% dintre femeile victime ale violentei domestice din Romania nu apeleaza la servicii din rusinea de a-si expune situatia⁶. Programe educative, care sa schimbe perceptia femeilor victime asupra situatiei lor fata de restul comunitatii si a membrilor comunitatii fata de astfel de situatii, ar fi stimulul crearii unor servicii de sprijin, precum si garantul apelurilor la servicii in momentul in care ele ar exista. Schimbarea reprezentarii sociale asupra fenomenului afecteaza si categoria profesionistilor, care vor deveni interesati in a-si specializa capacitatea de interventie si a crea servicii adecvate. Desi aceste programe necesita in derularea lor specialisti care sa creeze mesaje corecte catre comunitate, interventia de acest tip se realizeaza in principal prin intermediul mass-media. in absenta unor informatii corecte, mass-media pot avea o influenta nedorita asupra perceperii subiectului la nivelul comunitatii.

Toate aceste tipuri de servicii, prezentate pe categorii distincte, se imbina in procesul complex al interventiei, fara sa apara o diferentiere clara intre tipul lor de actiune si, cel mai adesea, intervenind sincron.

Ele creioneaza echipa multiprofesionala de interventie. Iata de ce planul de interventie care sa stabileasca obiective precise, pentru o durata mai scurta si pe durata mai indelungata de timp, este strict necesar.

Avantajele lucrului bazat pe un plan de interventie sunt urmatoarele :

armonizeaza interventiile venite din diferite servicii cu diferiti profesionisti;

da posibilitatea evaluarii eficientei interventiilor;

ajuta la stabilirea unui echilibru in fiecare moment intre nevoi si resurse;

pastreaza clare obiectivele in cadrul fiecarei actiuni cu victima;

mentine permanent filosofia interventiei in atentia echipei de interventie.

Atingerea obiectivelor mari se poate realiza plecand de la:

corecta radiografiere a situatiei;

cunoasterea tuturor factorilor implicati;

identificarea nevoilor si resurselor existente.

Interventia este un proces care incepe in momentul semnalarii unui caz de violenta domestica sau de maltratare a copilului si ia sfarsit in momentul reabilitarii si reinserarii sociale a victimei, ca individ cu drepturi depline al comunitatii ei, trecand prin procesul de punitie si reabilitare a agresorului, precum si prin protejarea intereselor copilului.

Grupurile de sprijin sunt alcatuite in general din persoane cu acelasi tip de nevoi si pot beneficia uneori de prezenta unui specialist.

Pumnul si bocancul iubirii, un program video despre violenta in familie, producator Fundatia Master Media, 1999

3.5. Interventia din perspectiva medicala

"Daca personalul din serviciile de sanatate ar fi mai vigilent in detectarea incidentelor de violenta impotriva femeii, am putea sa facem oamenii sa fie mai constienti de faptul ca violenta domestica reprezinta o problema cruciala pentru sanatatea si viata femeii' (Datinguinoo, 1991, apud Heise, Pitanguy, Germain, 1994, p. 43).

Asa cum am mai spus, identificarea violentei domestice si a maltratarii copilului ca o problema ce tine de sanatatea publica s-a petrecut recent. Aceasta a schimbat insa modul de actiune al personalului medical si interesul pentru identificarea cazurilor.

Din perspectiva interventiei medicale, in domeniul violentei domestice si al maltratarii copilului, asemanator cu fenomenul altor boli, putem vorbi despre preventie:

primara;

secundara;

tertiara.

Preventia primara urmareste scaderea numarului de cazuri de femei si copii victime ale violentei domestice sau ale maltratarii, prin schimbarea unor comportamente ce tin de mediul in care apar cazurile, de regula. In cazul medicilor si al serviciilor de sanatate este necesara stoparea aspectelor de interventie medicala care accentueaza victimizarea femeii batute. in lumea cu preocupari pentru stoparea violentei domestice si a abuzului si neglijarii copilului, interventia primara a dat nastere si se realizeaza prin numeroase corpuri profesionale care isi propun promovarea si respectarea unor norme in interventie. De asemenea, aceste corpuri profesionale faciliteaza formarea medicilor si a personalului medical si modificarea formarii de baza, chiar in sensul studierii fenomenului in cadrul pregatirii initiale pentru profesie. Preventia primara se conjuga cu eforturile politice de a crea legi si servicii de specialitate in cadrul comunitatilor. Preventia primara inseamna recunoasterea de catre specialist a importantei fenomenului, a apartenentei lui, atat prin consecintele imediate, cat si prin cele de durata, si la domeniul medical. Ca actiuni imediate ale specialistilor la acest nivel se impun:

educarea comunitatii pentru a face o recunoastere de rutina a fenomenului;

evaluarea gradului de siguranta a victimei care a fost salvata din relatia abuziva;

a atrage atentia adultilor si parintilor care nu au ajuns in situatia de a cunoaste violenta domestica si maltratarea copilului asupra posibilelor riscuri si consecinte.

Preventia secundara se instituie in cazurile identificate si are ca obiectiv interventia cat mai rapida si mai adecvata. Elementele specifice ale interventiei la acest nivel sunt:

identificarea;

validarea cazurilor;

tratamente medicale pentru a raspunde unor aspecte de sanatate compromisa a victimei;

evaluarea aspectelor de sanatate mentala;

documentarea cazului printr-o atenta si discreta colectare de informatii despre victima, partener, copii, familie in general;

evaluarea gradului de risc/siguranta in care se afla victima;

referirea cazului pentru aplicarea legii daca se dovedeste necesar;

referirea catre serviciile comunitare specializate (daca evaluarea gradului de risc evidentiaza ca este necesar) (Stark, Flitcraft, 1996)

Clinicile unde se prezinta, insotite adesea de agresori, victimele, solicitand ingrijiri medicale, au evidente precise care sunt pastrate si actualizate. Toate demersurile de mai sus trebuie sa fie urmarite de clinici. Interventiile la acest nivel reclama personal cu o buna pregatire si experienta profesionala in cele mai provocatoare situatii din medicina si cu bune abilitati de colaborare in echipa de lucru. O strategie de interventie adecvata cere abilitati formate in variate discipline medicale, dar si paramedicale de ingrijire si asistenta sociala. La acest nivel, sunt necesare atat procedee de evaluare, de radiografiere a situatiei, cat si de cercetare, pentru o mai buna cunoastere a fenomenului in general.

Preventia tertiara se realizeaza prin interventia organizatiilor si a organismelor abilitate sa dezvolte servicii de specialitate care sa actioneze la confluenta cu alte servicii tangente situatiilor de violenta domestica si maltratare a copilului. Serviciile specializate trebuie sa dispuna de un personal antrenat in abordarea fenomenelor si de protocoale de lucru, de formalizare si inregistrare a datelor privind cazurile. Aceste sectii spitalicesti trebuie sa colaboreze cu politia, serviciile sociale si cele de tratament ambulatoriu de sanatate mentala. in toate aceste colaborari care au ca obiectiv reabilitarea victimei si a agresorului, protocoalele de inregistrare a datelor sunt mementoul care obliga la referirea cazului si la colaborare interprofesionala si interservicii. Aceasta abordare a victimei violentei domestice sau a copilului maltratat va implica interventii in situatie de criza, spitalizare de urgenta a victimei pentru a o proteja, consiliere, grupuri de sprijin, promovarea unei atitudini corecte in comunitate, si nu doar identificare si referire la alte servicii. in acest punct, preventia tertiara a inchis cercul interventiei, apropiindu-se de preventia primara.

Rezumand cele trei tipuri de interventie, putem spune ca, in primul pas, structurezi cunostinte, norme de interventie, standarde profesionale, cu care antrenezi specialistii care, in pasul al doilea, vor interveni, pentru ca, in timpul trei, sa creeze servicii speciale conectate la toate resursele comunitatii si sa promoveze legi care sa faciliteze interventiile in favoarea victimei.

Desi in procesul de dezvoltare pe plan politic, legislativ si profesional vom gasi aceste trei mecanisme, ele nu functioneaza intr-o insiruire cronologica, ci intr-o sincronie care este menita sa ajute rapid si eficient victima.

Eforturile au debutat doar recent, in urma cu mai bine de douazeci de ani, dar dramatismul si amploarea fenomenelor ne obliga la atitudini si actiuni in favoarea victimelor.

in ciuda faptului ca cel mai frecvent loc unde ajung victimele sunt serviciile medicale, se pare ca interesul personalului medical pentru violenta domestica si maltratarea copilului este de data recenta si ca acest personal necesita o formare speciala.

Bibliografie selectiva

Anastasiow, N., Development and disability. A psychological Analysis for special Infant and Young Child, The Dorsey Press, 1982.

Benninger-Budel, C.; Lacroix, A.-L., Violence contre lesfemmes, Rapport OMCT, Eric Sottas, Directeur, Geneva, 1999.

Catheline, N.; Marcelii, D., "De l'enfant a l'adolescent: de l'agressivite a la violence', Le Journal des Professionnels de l'Enfance, nr. 2, Martin Media, 1999.

Chalon, R, "Le suicide', Enfance Majuscule, nr. 38, decembrie 1997 - ianuarie 1998, Paris.

Divet, Y.; Heleine. J.; Morellec, J. (sub redactia), Enfants en danger, elaborat de Direction

des Affaires Sociales, Conseil General d'Ille et Vilaine, 1999.

EPOCH Worldwide, Hitting people is wrong - and children are people too, Londra, 1992. Fitzgerald, H.; Strommen, E.; McKinney, J.P., Developmental Psychology. The Educators,

Brooks Publishing, Baltimore, Londra, 1986.

Hartman, A.; Laird, J., Family-centered social work practice, The Free Press, New York, Londra, 1983.

Hayes, E., Tips to beat stress, NSPCC, Londra, 1998.

Hodgkin, R.; Newell, P., Implementation Handbook for the Convention on the rights. of the

child UNICEF, 1998.