Fundamentele stiintifico-metodice ale protectiei sociale a persoanelor cu handicap mintal

1 Etiologia handicapului mintal

In toate epocile copii cu anomalii erau observati de cei din jur, caci aceste nenorocite fiinte au solicitat intotdeauna o atentie sporita. Societatea nu a putut sa nu-si determine atitudinea fata de aceste persoane.

Pe parcursul secolelor, atitudinea societatii fata de aceste persoane cu anomalii in dezvoltare mintala a fost in dependenta directa de nivelul de dezvoltare al culturii invatamantului, medicinii, propasirii economice. Se stie ca in Grecia Antica si India, de exemplu, persoanele cu deficiente atit fizice cit si mintale pronuntate erau nimiciti si aruncati in prapastie.

Pornind de la clasificarea stiintifica a bolilor mintale, doar in secolul XIV-XV se incetatenesc notiunile formulate de grecii antici si romani referitor la bolile mintale. In epoca lui Galileo Galilei si Jiordano Bruno devine proeminenta figura profesorul - medic Felix Platter (1537-1614) care viziteaza manastiri si inchisori, observand comportamentul suferinzilor de boli mintale care se aflau anume in aceste asezaminte. Dupa moartea lui Platter apar doua lucrari ale sale "Observari" si "Practica medicala", in care este realizata prima clasificare a suferinzilor de boli mintale .

In lumea antica si in Evul Mediu desi biserica ii chema pe toti oamenii la mila si indurare, societatea era prea putin preocupata de destinul persoanelor cu handicap mintal. La aceste persoane oamenii se uitau ca la niste fiinte condamnate, care nu merita compasiune. In aceeasi epoca de asemenea erau si cazuri cand cei bogati tindeau sa capete anumite dobinzi, castiguri din faptul ca adaposteau o persoana cu handicap mintal. In Roma Antica uneori, o persoana cu handicap mintal era ocrotit doar ca sa-i distreze pe cei bogati si oaspetii lor. In manastirile catolice si ortodoxe acest tip de persoane erau tinuti ca sa adune pomana.

In India, de exemplu, si pina astazi exista o secta religioasa in care credinciosii traiesc doar din pomenile adunate de catre persoane cu acest tip de handicap. Bineinteles in manastiri erau adapostiti doar unii dintre acesti nenorociti. Iar majoritatea dintre ei peregrinau, hoinareau de foame caci familiile nu vroiau sau nu doreau sa intretina un copil sau o persoana lipsita de minte.

Ian Amos Comenius este primul pedagog care vorbeste despre necesitatea de a manifesta grija de acele persoane care au un handicap mintal pentru ai instrui si educa. In cartea sa " Didactica Magna" pedagogul scrie: Cel care de la nastere e lipsit de minte are nevoie cu atit mai mult de ajutor, de instruire si educatie. Nu exista o minte slaba, care nu ar putea fi cit de cit pe calea invataturii. Tot in Epoca Renasterii apare si problema referitor la statutul juridic al deficientului mintal. Totusi oricare ar fi legile si straduintele oamenilor carturari de a schimba starea sociala a persoanelor cu handicap, societatea nu-si asuma mare raspundere fata de persoanele cu capacitati mintale reduse, destinul acestora ramanind inca mult timp in voia hazardului. Materialistii francezi optau pentru o aptitudine umanista fata de bolnavii mintali. In 1793 "Conventul" organul suprem de conducere al revolutiei franceze, prin declaratia dreptului omului si intr-un sir de alte decrete a remarcat ca ajutorul acordat oamenilor nenorociti este sacra datorie sociala, ca societatea este datoare sa asigure un loc de munca pentru fiecare om apt sa munceasca si sa indestuleze existenta celor ce nu pot munci - e vorba de persoanele cu anumite disfunctii in dezvoltarea psiho-fizica. Revolutia franceza considera ocrotirea sociala nu ca o pomana sau o manifestare filantropica, ci ca o datorie a statului.

Atitudinea fata de deficientul mintal in epoci diferite ale timpului este diversa, incepind cu exterminarea, ridiculizarea plasarea in aziluri semi-carcerale pina la educare si adecvare ocupationala.[2]

R. Perron (1979) aduce la cunostinta citeva etape in abordarea evolutiei gindirii si atitudinilor fata de deficienta mintala:

inainte de 1800, cind problema nu exista din punct de vedere stiintific, ea reprezentindu-se mai ales ca problema sociala ;

etapa 1800-1870, cind se intreprind primele cercetari sistematice si se inregistreaza primele demersuri terapeutice si educationale;

aproximativ din 1870 pina la cel de-al doilea razboi mondial, cind apare o orientare clara catre o abordare mai realista si in acelasi timp mai optimista.

Daca la inceput atitudinea fata de persoanele cu dizabilitati intelectuale se defineste mai ales prin existenta prejudecatilor si a superstitiilor, secolele al XIX-lea si al XX-lea reprezentind perioada infiintarii institutiilor si a scolilor publice pentru deficienti care se caracterizeaza printr-o imensa activitate la nivel legislativ, cind au fost elaborate legile care reglamenteaza drepturile persoanelor cu handicap mintal.

Etiologia[3] (F=etiologie; E=etiology; G=atiologie) releva legatura cauzata agentul patogen si boala psihica. Agentul patogen poate fi constituit dintr-un ansamblu de conditii care luate izolat formeaza un element, un factor. Etiologia handicapului mintal este extrem de variat, agentul patogen fiind un mozaic de factori care determina aparitia handicapului mintal.

Etiologia handicapului mintal prezinta importanta intrucit, cu cit se vor cunoaste mai bine cauzele, cu atit pot deveni mai eficiente masurile de profilaxie, de tratament medical, precum vor creste si diferentele de diagnosticare si tratare diferentiata psihopedagogica a diferitelor moduri de manifestare ale handicapului mintal.

Cu toata importanta acestei probleme, stabilirea precisa a cauzelor handicapului mintal este de multe ori dificila. Aceasta dificultate rezulta din faptul ca in cazul handicapului mintal relatia cauza-efect este diferita in cazurile individuale. In unele cazuri relatia dintre etiologie si deficienta mintala este directa, iar in alte cazuri asistam la faptul ca efectul factorului etiologic este in raport de momentul onto-genetic in care aceasta actioneaza. Dificultatea stabilirii cauzelor handicapului mintal mai rezulta si din faptul ca de multe ori, handicapul mintal este o consecinta a actiunii sumate a mai multor factori care actioneaza simultan sau succesiv sau de multe ori putem asista la coincidenta actiunii a 2 factori fara ca intre ei sa existe vreo legatura cauzala directa. In multe situatii o anume cauza poate sa actioneze indirect asupra dezvoltarii psihice, producind mai intii un mediu nefavorabil, care apoi poate constitui un impediment pentru dezvoltarea ulterioara normala.

Importanta cunoasterii cauzelor handicapului mintal a determinat existenta unor multiple studii din care se desprinde ideea ca handicapul mintal din punct de vedere etiologic, nu se constituie ca o categorie unitara, datorita multiplelor si variatelor cauze care merg de la cele ereditare, constitutionale, lezionale, pina la acelea in care rolul important apartine conditiilor psihogeneze[4]. In literatura psihiatrica si in cea interdisciplinara, pe baza criteriilor complexe de natura medicala, psihologica, epidemiologica, genetica, exista numeroase sistematizari ale complexului de factori (etiologici si de risc) incriminati in aparitia handicapului mintal. Sistematizarea cea mai fregventa este cea care imparte deficienta mintala in "endogena" si "exogena" bazata pe criteriul evidentierii unui factor patogen dinauntrul sau din afara individului, care dupa C.Gorgos, are mai mult o valoare de orientare didactica. J.De Ajuriaguerra estimeaza ca exista confuzii terminologice. Clasificarea lui A.A.Strauss si C.E.Lehtiem in deficienta mintala "exogena", unde anamneza, examenul neurologic si cele paraclinice conduc la depistarea unor leziuni cerebrale cistigate pre- peri- sau postnatal, si deficienta mintala "endogena", la care nu se releva o leziune cerebrala, este opusa altora care apreciaza deficienta "endogena" ca fiind o deficienta "organica" atunci cind pe primul plan apar tulburarile relationale si/sau socioculturale. Din studiile existente rezulta ca factorii mai des incriminati in etiopatogenia deficientii mintale pot fi clasificati in :

1. Factori ereditari - genetici ( endogeni );

factori genetici nespecifici

factori genetici specifici

2. Factori extrinseci (exogeni);

prenatali

perinatali

postnatali

3. Factori psihogeni (psihosociali);

I. Factori endogeni. Originea ereditara a handicapului mintal este privita de diferiti autori (S. Penrose, A. Lewinson, R. F. Tredgold, etc.) in mod diferit, unii acceptind importanta ereditatii, iar altii diminuind-o .

Factorii genetici nespecifici nu pot fi individualizati clinic sau genetic. Acestea formeaza grupa cazurilor "aclinice" sau endogene (debilitate endogena subculturala sau familiala) ce cuprinde majoritatea deficientilor mintal lejer si de gravitatea medie. Aceasta categorie de factori pune in evidenta corelatia dintre contingetul de inteligenta al deficitului cu cel al rudelor sau prin studiul comparativ al gemenilor. Exemplu: 27% dintre fratii deficientilor mintali au diferite grade de nedezvoltare intelectuala un procent de 40% din deficientii mintali in cazul in care un parinte este deficient mintal si 80% cind ambii parinti sunt deficienti concordanta de 100% pentru mongoloizi sau dizigoti .

Din studiile privitoare la rolul ereditatii in diminuarea deficientei mintale se desprinde ideea ca este dificil sa izolam contributia factorilor ereditari de cea a factorilor de mediu. De asemenea, se contureaza ideea ca prin ereditate nu se transmite deficientele mintale ca atare, ci se transmit doar particularitati anatomo - fiziologice care influenteaza relatiile individului cu mediu. Astfel, un copil cu un deficit nativ, crescut intr-un mediu social, economic, cultural deficitar, va avea o evolutie psihica mult mai deficitara, decat in cazul in care acesta ar fi optim.

Factori genetici specifici care determina sindroame numeroase, e drept sint foarte rare, dar care influenta genetica are uneori un caracter mai direct asupra dezvoltarii psihice. Asa este cazul anomaliilor craniene familiare care determina sindromul Apert, microcefalia, hidrocefalia, maladia Cronzon; a aberatiilor cromozomiale care pot fi gonozomale care determina sindromul Turner, sindromul Klinefelter descris in 1942 de H.F.Klinefelter, cazurile care prezinta 47 de cromozomi in loc de 46, iar formula cromozomiala este XXY in loc de XX la indivizi de sex femenin, si XY la cei de sex masculin; sau pot fi autozomale care determina sindromul Down sau trisomia 21, la care apare aberatia la cromozomul supranumerar autonom; sau a ectodermozelor congenitale care sint sindroame datorate unor deficiente specifice a genurilor care determina scleroza tuberoasa Bourneville, neorofibromatoza, angiomatoza cerebrala, maladia Reklinghausen, sindromul Sturge Weber;

Alteori, ereditatea determina aparitia handicapului mintal intr-un mod mai indirect prin transmiterea unor deficiente metabolice sau endocrine. In cazul deficientelor metabolice putem intilni: dizlipoidoze care determina idiotia amaurotica Tay-Sachs, maladia Niemann Pick, boala Gaucher, maladia Hurley; disproteidoze care determina fenilcetonuria, degenerescenta hepato-lenticulara, sindromul Hartnup maladia siropului de artar; dizmetaboliile hidratilor de carbon care determina galactosemia, hipoglicemia idiopatica.

Din grupa tulburarilor endocrine sau disendocriniile putem aminti hipotiroidismul, hipoparotiroidismul, diabetul insipid nefrogen si cretinismul cu gusa familiala.

II. Factori exogeni. Acesti factori se refera la acele cauze externe care duc la tulburarea activitatii cerebrale, fie sub forma lezarii structurilor anatomice, fie sub forma tulburarii mecanismelor biochimice ale sistemului nervos. In raport de momentul actiunii aceste cauze pot fi clasificate in cauze prenatale, cauze perinatale si cauze postnatale.

Cauzele prenatale ale deficientei mintale Gravitatea influentelor factorilor care actioneaza in aceasta perioada depinde de virsta sarcinii. Astfel, factorii care actioneaza in primele trei luni ale sarcinii duc la consecinte din cele mai grave, intrucit in aceasta perioada apar si se diferentiaza organele separate ale fatului, iar tesuturile sunt foarte fragile si au o vulnerabilitate crescuta.

Cauzele care pot actiona in aceasta perioada pot fi: cauze infectioase, cauze toxice, incompatibilitatea factorului Rh, subalimentatia, radiatiile, unele boli cronice ale mamei, virsta parintilor si emotiile puternice.

Cauzele infectioase se refera la infectiile de natura virotica, infectiile de natura bacteriana si infectiile cu protozoare.

Dintre bolile virotice pe care le poate contracta mama in timpul sarcinii si care pot avea repercusiuni asupra sarcinii amintim: rubeola, gripa, rujeola, variola, orionul, hepatita epidemica, si tusa convulsiva.

Infectii de natura bacteriana se refera la influenta pe care o poate avea asupra dezvoltarii normale a sarcinii unele boli microbiene cum ar fi: streptocociile, stafilocociile, dar mai ale sifilisul.

Infectiile cu protozoare se refera la toxoplasmoza congenitala, care apare ca urmare a molipsirii fatului de la mama. Toxoplasmoza este produsa de un protozoar (toxoplasma) vehiculat de obicei de catre animale.

Factorii toxici care actioneaza asupra tinerei mame in timpul sarcinii de natura exogena; se refera la intoxicatiile cu CO, cu plumb, cu arsen, cu unele medicamente luate de mama in scopul intreruperii sarcinii, cu barbiturice, intoxicatii alimentare, alcool, intoxicatii profesionale acute sau cronice, care au urmarii destul de grave asupra dezvoltarii normale a sarcinii.

Incompatibilitatea factorului Rh se refera la cazul in care mama este Rh negativ iar copilul mosteneste un Rh pozitiv de la tata. In acest caz se ajunge la un conflict serologic intre sangele mamei si al copilului care determina aparitia de anticorpi, ce produc la copil un icter grav (deosebit de cel fiziologic de la nastere).

Subalimentatia cronica din timpul sarcinii, lipsa unor vitamine, abuzul de vitamine, o alimentatie saraca in calciu, fosfor, proteine, pot duce la nedezvoltarea normala a sarcinii .

Radiatiile, mai ales in primele luni de sarcina, pot afecta dezvoltarea normala a fatului.

Unele boli cronice ale mamei cum ar fi diabetul, hipo sau hipertiroidita, maladiile cardiace, anemia, nefropatia, pot afecta dezvoltarea normala intrauterina a copilului.

In cea ce priveste virsta parintilor A. Lewinson arata ca numarul mamelor care au dat nastere la copii cu handicap mintal creste intre 30 si 48 ani.

De asemenea, exista o relatie si intre virsta prea frageda a mamei si posibilitatea aparitiei unui copil cu handicap mintal.

In cazul mamelor care au o sarcina la o virsta mai inaintata se incrimineaza scaderea functiilor reproductive. De asemenea, Penrose, Walpas, Jenkins arata ca virsta inaintata a parintilor influenteaza frecventa aparitiei sindromului Down si a unor malformatii ale S.N.C., cum ar fi: encefaliile, hidrocefaliile, spina bifida.

Emotiile puternice din timpul sarcinii pot avea o influenta negativa asupra evolutiei normale a sarcinii, fie prin substantele biochimice care se produc in timpul emotiilor, fie prin starile generale ale mamei, care pot determina lipsa de apetit, ce duce la o subnutritie.

Cauzele perinatale ale deficientei mintale. Dintre factorii patogeni legati de procesul nasterii care pot fi incriminati in etiologia deficientelor mintale amintim: prematuritatea, postmaturitatea cu greutatea prea mare a fatului la nastere, nasterea prin cezariana, expulzia prea rapida, travaliul prelungit, suferinta fetala, traumatismele mecanice, infectiile, sindromul neuro-vascular. Acesti factori, care pot sa apara la nastere, ne intereseaza in masura in care duc fie la anoxie sau hipoxie si deci la oxigenarea anormala a S.N.C., fie la producerea unor leziuni sau hematoame la nivelul sistemului nervos central, determinind o nedezvoltare normala ulterioara.

Cauzele postnatale ale deficientei mintale. In aceasta perioada ne intereseaza acei factori care prin interventia lor pot afecta direct sau indirect sistemul nervos central. Printre factorii care pot actiona asupra sistemului nervos central si a caror consecinte pot determina aparitia handicapului mintal de grade diferite sunt: neuroinfectiile (meningite, encefalite), intoxicatiile (cu CO, cu plumb, etc.), leziunile cerebrale post traumatice, accidentele vasculare cerebrale, encefalopatiile de post imunizare, bolile organice cronice, subalimentatia, alimentatia nerationala, conditiile neigienice.

III. Factorii psihogeni (psihosociali). Factori psihogeni, desi se considera ca o semnificatie secundara in aparitia handicapului mintal, totusi trebuie luati in considerare intrucit actiunea lor in primii ani de viata determina frinarea dezvoltarii normale a copilului si in primul rind a dezvoltarii functiilor psihice .

Rolul cel mai nociv il au carentele afective si educative, care printr-o interventie de lunga durata, in special in primii ani de viata, reusesc sa produca veritabile tablouri a handicapului mintal. Mecanismele de actiune a acestor factori constau in lipsa stimularii si activarii structurilor morfofunctionale ale sistemului nervos, care trec prin primii ani de viata prin stadii rapide de dezvoltare si diferentiere.

Desigur, influenta factorilor psihogeni va fi mai mare la cazurile de copii care se nasc cu un deficit constitutional, determinind o reducere a posibilitatilor potentiale de adaptare la mediu; coeficientul mintal invers proportional cu marimea familiei, atunci cind coeficientul mintal mediu este cu atit mai scazut cu cit copii apartin unei familii mai numeroase (aceasta se poate raporta si la ansamblul populatiei); conditii socio-economice defavorabile, adica nivelul mintal mediu creste in functie de clasa sociala si de resursele economice ale familiei; corelatia negativa intre coeficientul intelectual (QI) si rangul de nastere. Acesti factori etiologici pot actiona atit izolat cit si in diverse combinatii (succesiv sau simultan) in diferite etape determinind diverse forme si grade de manifestare a handicapului mintal. J. De Ajuriaguerra apreciaza ca factorii socio-culturali care au rol in aparitia handicapului mintal trebuie priviti sub doua aspecte: unul de a recunoaste caracterul stiintific in sensul de mediul ce constituie un stimulator in procesul de dezvoltare al copilului si altul de a respinge tentatia speculativa de segregare a handicapului mintal.

2 Definirea termenilor de handicap mintal

si de deficienta mintala

Termenul de handicap provine din limba engleza, se refera la domeniul sportiv si desemna la inceput reducerea voita a capacitatii unui concurent intr-o intrecere marind astfel sansele adversarului. Conceptia traditionala privind persoana cu handicap vizeaza posibilitatile reduse ale acestuia de a actiona comparativ cu cele a persoanei sanatoase. Imaginea persoanei cu handicap este dominata de aspectele legate de "neputinta", de absenta puterii economice, profesionale, sociale, relationale, civice, afective[6].

Dupa Boltanschi, termenul de "handicap" implica ideea de concurenta.

Mettey da termenului o explicatie interesanta si deosebit de evocatoare. Dupa autorul citat, se poate spune hand in cap, adica "mina in palarie". Deci jocul "handicap" este un joc al hazardului ce consta in extragerea unor biletele adunate intr-o palarie. Practic, handicapul atinge o persoana prin hazard si nici acea persoana, nici familia nu poarta raspundere de situatie. Societatea a retinut aceasta definitie, ceea ce este un element pozitiv, intrucit in acest mod sunt absolvite de orice vina persoana cu handicap si familia ei.

Este dificil de abordat o definitie care sa fie in acelasi timp riguroasa si non-stigmantizata.

In 1980 Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) a adoptat o clasificare internationala a deficientei, incapacitatii si handicapului, care a sugerat o abordare mai profunda si in acelasi timp mai aproape de realitate[7].

Clasificarea Internationala a Deficientelor, Incapacitatilor si Handicapurilor a facut o distinctie clara intre "deficienta", "incapacitate" si "handicap". Ea a fost extensiv folosita in domenii ca reabilitarea, educatia, statistica, politica, legislatia, demografie, sociologie, economie si antropologie. Unii din specialisti care au utilizat Clasificarea respectiva si-au exprimat ingrijorarea ca, definirea termenului de "handicap" este prea medicala, prea centrata pe individ si nu clasifica adecvat interactiunea intre conditiile si aspiratiile societatii si capacitatile individului.

Terminologia internationala in domeniu trebuie adoptata si la noi, pentru a elimina conotatiile negative pe care le au termenii cum ar fi "handicapat", "invalid", "retard" termeni folositi frecvent cind ne referim la copii sau persoane cu dezabilitati din tara noastra.

Deficienta - se poate defini ca afectare organica si/sau functionala a capacitatii naturale ale unui individ de a se adapta la mediul fizic. Acest termen se poate defini si ca orice dereglare de structura sau functie psihologica sau anatomica din cauza maladii a unui accident, dereglari evolutive, etc.

Handicapul - poate fi definit ca afectare la nivelul functionarii sociale a capacitatii naturale a individului de adaptare la mediul social. El este rezultatul posibil, dar nu obligatoriu al manifestarii unei deficiente si/sau dizabilitatii si se datoreaza complicarii interactiunii optime dintre individ si mediul sau social, aparute ca urmare a existentei unor bariere fizice, sociale si culturale care impiedica individul deficient sa aiba acces la viata sociala ca orice alt cetatean. Asa dar, handicapul apare numai in relatia individ - mediu social si are ca efect limitarea participarii la viata sociala.

O alta definitie a handicapului data de Racu S.[8] este urmatoarea: handicapul desemneaza starea de limitare a capacitatilor umane si consecintele acestei limitari, dezechilibrul in viata unui subiect in incercare acestuia de a-si asuma si indeplini rolul social la un nivel identic cu ceilalti membri ai societatii.

Handicapul mintal poate insemna mai multe lucruri. Chiar daca diferitele intelesuri au multe in comun, ele nu sunt intru totul identice. La fel exista si suficienta literatura care caracterizeaza clinic-psihologic-pedagogic deficienta mintala.

Oportuna in aceasta privinta este lucrarea Debilitatii mintale de R.Zazzo. acest autor, impreuna cu colaboratorii sai, pentru inceput accepta si utilizeaza termenul "prostie" si definirea deficientei mintale pentru ca apoi sa abordeze "debilitatea mintala". Debilitatea mintala este un deficient global congenital si ireversibil de care criteriile testului Binet-Simon il situeaza intre valorile 0,50 si 0,70 ale contingentului intelectual (QI). In continuare, tot Zazzo scrie despre debilitatea definita de psihologul american Portens ca, este o deficienta mintala in functie de care un subiect nu reuseste sa se descurce sau sa se ingrijeasca de propria sa existenta.

Volta scrie ca debilitatea este un deficit permanent al proceselor cognitive, care impiedica putinta implinirii multiplelor existente ale vietii individuale si sociale.

Zazzo sustine si accepta aceste definitii, insa mentioneaza ca este o greseala identificarea notiunii de insuficienta cognitiva atestata la copil si notiunea de inadaptare sociala a adultului, deoarece un criteriu social este intotdeauna relativ; el nu este unul si acelasi cind este vorba de copil si de adult. Inteligenta infantila lasa amprente asupra adultului, insa la adult ea reprezinta mai putina importanta decit in mediu scolar caci intervin alti factori ai indeminarii si sociabilitatii ce se exprima prin varietatea profesiunilor. Nu e necesar sa ai QI inalt sau sa posezi gindire ipotetico-deductive pentru a fi zidar, timplar, etc[9]. Reesind din aceasta se da o definitie formala a debilitatii; debilitatea este prima zona de insuficienta mintala - insuficienta legata de exigentile societatii, care sunt valabile de la o societate la alta, de la o virsta la alta - insuficienta a carui determinanti sunt biologici, avind un efect ireversibil in starea actuala a cunostintelor noastre. Aceasta definitie exclude prin conversatie orice forma de deficienta non-biologica si ireversibila . In aceasta definitie se evidentiaza 3 idei care aduc precizari notiunii de deficienta mintala:

faptul ca insuficienta caracteristica debilitatii mintale - dar si deficientei mintale, in ansamblul sau variaza in raport cu exigentele fiecarei societati, ceea ce inseamna ca si cerintele minime pentru integrare (familiala, scolara, si profesionala) vor fi diferite de la o societate la alta.

faptul ca determinantii deficientei mintale pot fi biologici - atit "normali", adica provocati prin variatii poligenice obisnuite (normale) cit si "patologici", adica provocati de actiunea unor maladii in ontogeneza.

faptul ca - asa cum se exprima R.Zazzo - "in starea actuala a cunostintelor noastre" factorii determinanti au un efect ireversibil, adica insuficienta lor nociva asupra organismului nu mai poate fi inlaturata complet, ci diminuata.

Doll generalizeaza definitia, aplicind-o sub termenul de inapoiere, la toata scara deficientelor intelectuale, de la idiotia propriu-zisa pana la debilitate mintala. Atit Doll cat si Esquirol fac o diferentiere pe grade a inapoierii mintale. La inceputul acestui secol notiunea de debilitate mintala s-a completat admitindu-se o subdiviziune pe niveluri: profunda, medie si joasa.

Frecvent intilnim ca notiune-gen termenul de intirziere mintala, caruia in literatura de specialitate in limba engleza ii corespunde Mental Retardation. In literatura franceza se utilizeaza termenul arrieration mentale, corespondentul roman - inapoiat mintal. Fiecare termen acopera un aspect al realitatii. Vorbind de copii intirziati mintal, se are in vedere faptul ca ei se dezvolta din punct de vedere psihic intre-un ritm mai incetinit decit copii normali. Dar acesti copii nu ajung din urma sub aspectul dezvoltarii intelectuale pe care copilul normal, ceea ce inseamna ca ei ramin si la virsta adulta inapoiati mintal. Alteori termenul de inapoiere mintal se foloseste pentru a indica nivelurile de dezvoltare mintala foarte usoara, deseori tragindu-se paralela intre ultimul cu "show learning child". Insasi notiunea de deficienta mintala se asociaza cu formele grave, iar debilitatea mintala cu forme mai usoare ale intirzierii mintale.

In literatura rusa de specialitate se utilizeaza termenul de oligofrenie acceptat de defectologi ca o forma a intirzierii mintale determinata de tulburarea dezvoltarii sistemului nervos central care s-a produs in timpul dezvoltarii intrauterine sau in perioada precoce a copilariei si se exprima prin trei forme; debilitate, imbecilitate, idiotie.

Cercetatorul roman I. Stachinaru mentioneaza ca notiunea data, caracterizeaza doar functionalitatea mintala a deficientului si nicidecum nu releva aspectele etiologice, clinice. La fel unii cercetatori substituie termenul de debilitate sau anormalitate pe cel de inadaptat.

Analiza celor evidentiate mai sus implica necesitatea stringenta de a accepta o terminologie de circulatie internationala referitor la deficienta mintala - semnificatia si desemnarea ei.

The International Encyclopedia of Education 1988; 1991 si Diagnostic Statistical Manual of Mental Disordies 1994 de care se conduc specialistii americani si europeni pentru elucidarea deficientei mintale, recomanda conceptul de retard mintal (RM).

Retardul mintal se caracterizeaza prin citeva niveluri de deteriorare mintala, printr-o functionare intelectuala sub medie (sub 70) care debuteaza inainte de 18 ani si care este insotita de existenta unor deficite in comportamentul adaptativ.

Inca Esquirol caracteriza deficienta prin 3 aspecte fundamentale comune: deficit intelectual ce se constata la examenul efectuat in momentul dat; originea organica, incurabilitate. Tot mai multi specialisti sustin ca limitarile din comportamentul adaptativ, mai degraba decit un contingent intelectual scazut, sunt simptoamele care fac cunoscuta existenta retardarii mintale la o persoana. De astfel se recomanda ca in activitatile de psihoterapie sa se acorde mai multa atentie formarii deprinderilor utile in viata cotidiana, fiind mai susceptibile de imbunatatire decit coeficientul intelectual. Lucrari deja evidentiate prezinta 4 grade de retard mintal, carora le corespunde un anumit QI (contingent intelectual) dupa scara Wechsler, apreciat de Grossmann, 1977: usor (55-69); moderat (40-54); sever (25-39); profund (mai jos de 24).[11]

La fel e cazul de a limpezi cit de cit lucrurile in privinta utilizari si semnificatiei conceptului de retinere in dezvoltare psihica (RDP). In lucrarea Bazele metodologice ale psihopedagogiei speciale printr-un articol autoarea

V. Olarescu in articolul sau face o trecere in revista a modalitatilor de abordare a conceptului de RDP in tarile de peste hotare, inclusiv in Rusia explicind si argumentind conotatia conceptelor utilizate pentru definirea RDP-ului.

In Republica Moldova s-a preluat termenul in traducere romana, nefiind adoptata o notiune, un corespondent special ce ar defini simptoamele, de lezare partiala si a imaturitatii morfofunctionale a sistemului neuronal.

Este corect termenul de "retinere" ce remarca insuficienta si imaturitatea proceselor psihice pentru o anumita perioada de timp. Daca ar fi sa parafrazam ca a se "retine" inseamna totusi a veni, atunci copilul grefat de RDP intr-o zi se va maturiza functional iar insuficienta va fi depasita. RDP este o forma patologica ce induce blocaje la nivelul mecanismelor superioare ale gindirii dar ireversibila, copii fiind susceptibili la "orientarea helping " atunci cand este adecvat oportun aplicata.

In acceptiune nord-americana: Deficienta mintala[12] se refera la limitari substantiale in functionarea prezenta (a unei persoane). Ea este caracterizata prin functionarea intelectuala, semnificativ sub medie, existind corelat cu doua sau mai multe dintre urmatoarele capacitati adaptative: comunicarea, autoservirea, deprinderile gospodaresti si cele sociale, utilizarea serviciilor comunitare, orientarea in mediu inconjurator, sanatate si securitate personala, petrecerea timpului liber si munca etc.

O alta definitie a deficientei mintale o gasim in cursul universitar elaborat de Ioan Drutu (1995) care realizeaza o sinteza a principalelor idei dintr-o descriere data de Asociatia Americana a Deficientei Mintale (AAMD) in anul 1973; deficienta mintala este o insuficienta globala si un functionament intelectual semnificativ inferior medie, care se manifesta printr-o stagnare, incetinire sau o lipsa de achizitie in dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici si/sau de mediu, care actioneaza din momentul conceptiei, pina la inchierea maturizarii si observam ca la inceputul, acestei definitii se reiau principalele caracteristici ale deficientei mintale, enumerata si in prima definitie americana citata. Este vorba de caracterul global al insuficientei si de un functionament intelectual semnificativ sub medie. In partea finala a noii definitii, se fac precizarii suplimentare pentru o mai justa intelegere a fenomenului deficientei mintale, mentionindu-se stagnarea, incetinirea sau lipsa de achizitie in dezvoltare, fenomen prezent pe tot parcursul dezvoltarii cu consecinte negative asupra adoptarii si a posibilitatilor de integrare.

Recent pe larg a inceput sa se foloseasca conceptul de handicap atunci cind se atentioneaza unei distorsiuni in dezvoltare. Initial termenul a fost rezervat pentru handicapul fizic apoi s-a extins asupra celui mintal, evidentiindu-se grade diferite. Dictionarul de psihologie (1997) da urmatoarea explicatie: persoana dezavantajata ca urmare a unei deficiente fizice, motrice, senzoriale, de limbaj sau intelect de la nastere sau in cursul dezvoltarii sale o numim persoana cu handicap.

Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) a propus urmatorul mod de a descrie notiunea de handicap[13]:

Boala

sau      diminuare functionala handicap.

dauna

O explicatie la aceasta definitie este ca :

Dauna - inseamna ca psihic sau corporal, ceva lipseste sau functioneaza deficitar. Poate sa fie un brat vatamat sau care lipseste, o leziune cerebrala innascuta sau capatata dupa nastere si altele. Dauna este stabila.

Diminuare functionala - ca urmare a daunei existente, implica imposibilitatea de a executa in acelasi fel sau in aceeasi masura ca intr-un caz normal. Poate fi vorba de deficienta motrica, de o diminuare a auzului sau de o inteligenta scazuta. Diminuarea functionala este de asemenea stabila .

Handicapul - consta din piedicile pe care persoana le intilneste in societate, piedici aparute ca urmare a deficientei functionale. Handicapul apare, asadar, la intilnirea cu mediu din imediata apropiere si cu mediu ambiant in general. Blocarea dezvoltarii inteligentei la o persoana, duce la o diminuare functionala ce devine un handicap intr-o societate complicata. Intr-o societate mai simpla, poate nu ar fi asa. Daca doar o parte din copii ar merge la scoala, un handicapat mintal ar putea trece neobservat.

Notiunea de handicap[14] se refera la dezavantajul social, la pierderea ori limitarea sanselor unei persoane de a lua parte la viata comunitatii, la un nivel echivalent cu ceilalti membri ai societatii. Raportarea la etapa copilariei si a adolescentei, cind relatiile sociale fundamentale sunt cele de familie si educationale definitia de mai sus se va traduce in ideea ca este handicapat acel copil sau adolescent a carui acces si relatie in propria familie si in institutiile de educatie sunt stinjenite, limitate sau chiar anulate, datorita unor imprejurari diverse cind aceste imprejurari se concentreaza intr-o deficienta mintala sau in alti factori care limiteaza puternic eficienta intelectuala, vom avea handicap mintal.

Wood propune o terminologie pe trei paliere:

	Boala

Deficienta

In acest fel Wood propune inlocuirea notiunii de "handicap" (insuficient delimitata) prin trei termeni:

v     deficienta sau infirmitate cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei functii anatomice, fiziologice, descriind tulburari la nivelul organismului;

v     incapacitate inglobeaza orice restrictie, diminuare, lipsa ori pierdere (rezultand dintr-o deficienta) a capacitatii de a efectua o activitate in conditii considerate ca normale pentru o fiinta umana;

v     handicapul este definit ca dezavantajul unei anumite persoane ca urmare a unei deficiente sau incapacitate, care limiteaza sau impiedica satisfacerea totala sau partiala a sarcinilor considerate ca normale pentru ea (in functie de varsta, sex, factori sociali, etc.)

In consecinta termenul "handicap" desemneaza rolul social al persoanei cu deficienta sau incapacitate. Datorita handicapului, persoana este dezavantajata comparativ cu alte persoane, dezavantajul manifestindu-se in interactiunea individului cu mediu social. S-au facut citeva observatii pe marginea acestor 3 definitii:

deficientele sau incapacitatile pot fi de mai multe feluri: vizibile si invizibile, progresive ori regresive, s.a;

un status handicapant nu este in mod obligatoriu rezultatul unei incapacitati, deficienta putind determina aparitia unui handicap fara a fi necesara trecerea prin stadiul intermediar de incapacitate;

independent de limitele individuale, unii factori sociali si de mediu pot agrava sau atenua handicapul.

Practic, handicapul nu este o constanta legata doar de diagnosticul medical ci o variabila legata de elementele foarte diverse. Din acest motiv, situatia persoanelor cu handicap impune interventia colectivitatii, in incercarea de a-le asigura conditii de viata independent.

Conform ONU handicapul este influientat de relatia dintre persoana deficienta si mediul sau. Handicapul apare in situatia in care aceste persoane intilnesc bariere culturale, fizice sau sociale care le impiedica accesul catre diferite sisteme sociale aflate la dispozitia celorlalti cetateni.

Handicapul este perceput ca un proces in care apar tulburari ale comportamentului persoanei in timpul activitatii.

Procesul de producere a unui handicap[15] dupa P. Castelein se poate prezenta sub asa o schema:

Factori de risc

Situatia de handicap apare ca urmare a corelatiei dintre deficienta sistemelor organice, scaderea capacitatilor fizice sau psihice si obstacolele ce se intilnesc in mediul de viata a persoanei. Procesul patologic actioneaza la nivel organic, determinind aparitia unei deficiente. Treptat deficienta antreneaza o incapacitate la nivel fizic sau mintal. Incapacitatea se deosebeste de handicap prin aspectul social deoarece handicapul apare la persoanele cu incapacitate care se confrunta cu barierele culturale, arhitecturale sau sociale care le readuc accesibilitatea. Castelein considera handicapul o perturbare legata de obiceiurile vietii tinind cont de virsta, sex, identitate social-culturala, aparuta, pe o parte, ca urmare a unei deficiente sau incapacitati si, pe de alta parte, ca rezultat al obstacolelor ce apar la nivelul factorilor de mediu.

Asistenta sociala a persoanelor cu handicap mintal

La 3 noiembrie 1998 Republica Moldova, in cadrul celei de-a 103 Sesiunii a Comitetului de Ministrii al Consiliului Europei a semnat Carta Sociala Europeana revizuita, prin aceasta evidentiindu-se vointa politica de a accelera ritmul reformei sistemului national si protectiei sociale si ajustarea la standartele europene.

Ajustarea sistemului de asistenta sociala la cerintele dezvoltarii unui regim democratic impune realizarea conceptului de asistenta sociala, precum si a obiectivelor si masurilor institutionale pe care trebuie sa le ilustreze.

Asistenta Sociala trebuie sa mobilizeze prin forme si mijloace specifice solidaritatii sociale si sa intervina cu masuri preventive si corecte pentru depasirea starii de dependenta sociala sau sa inlature starea de deficultate pentru a asigura integrarea sociala a persoanelor si familiilor defavorizate de unde fac parte si persoanele ce au un anumit handicap fizic sau mintal.

Reiesind din aceste deziderate este constientizata reforma sistemului de asistenta sociala ce urmeaza sa se implimenteze prin elaborarea cadrului legislativ la nivel juridic si sistematizarea cadrului administrativ la nivel organizatoric.

Obiectivele spre care tindem, in pofida greutatilor prin care trecem, vor prevala in sensul mentinerii unui regim de securitate sociala adecvat si satisfacator, aducind treptat dreptul securitatii sociale la nivelul corespunzator. Astfel, orice persoana care nu dispune de resurse suficiente si care nu are posibilitatea sa le procure prin intermediul mijloacelor sau sa le primeasca dintr-o alta sursa, in special prin prestarii de securitate sociala, sa poata beneficia de asistenta corespunzatoare. Acest rol ii revine in mod direct asistentei sociale, iar reformarea acestuia va avea tendinta sa specifice sau sa acorde statutul acestui domeniu, iar pe de alta parte va avea tendinta sa sporeasca echitatea fata de beneficiari. Un loc aparte in mecanismul de protectie sociala il are domeniul persoanei cu dizabilitati, handicapul fiind recunoscut ca favorizant din aspectele social-economice, juridic si psiho-afectiv. Pe linga consecintele trecerii la economia de piata care a influientat considerabil situatia social-economica a societatii, persoana cu handicap este afectata si de incapacitate proprie de a-si satisface nevoile. De aici atit copii cit si adultii cu dizabilitati fizice sau mintale trebuie sa fie asistati de catre stat. Astfel spus, statul trebuie sa-i asigure persoanei cu handicap si numai acelei persoane cu handicap mintal o viata decenta, garatindu-i autonomia intr-un sens si participarea la viata sociala in celalalt sens. Pina in prezent statul ii oferea acestei categorii de persoane servicii intr-un cadru institutionalizat sau contributii materiale limitate.

Pe linga aceasta calitatea serviciilor mentionate lasa de dorit, iar personalul implicat in acordarea acestora denota lipsa de profesionalism.

O alta problema legata de asigurarea drepturilor elementare a unei persoane este cea de lipsa a efortului de reintegrare atit in familie cit si in societate.     

Persoanele cu deficienta mintala sint ocrotite in asa institutii cum sint internatele psihoneurologice, azilul republican pentru invalizi, centrul de reabilitare pentru invalizi si alte institutii specializate unde sint incadrate persoanele cu acest tip de handicap. Institutiile sociale se conformeaza principiilor de baza ale asistentei sociale si scopurile principale stabilite. Astfel, persoana cu orice grad de handicap mai ales fizic sau mintal este cazata, acestuia fiindu-i asigurata intretinerea completa si ingrijirea la nivel functional, de reabilitare si existenta sociala.

In prezent protectia sociala a persoanelor cu handicap mintal este acordata in cadrul institutional, iar integrarea sociala a persoanelor date este redusa la un cadru inchis. In acest context, tinind cont de normele internationale dar totodata si reiesind din situatia economica reala, reforma sistemului de asistenta sociala nu denota o schimbare brusca a mecanismului existent, dar mai mult o adaptare a acestuia. Astfel, s-a optat pentru ideea ca sistemul de servicii sociale si prestari de asistenta sociala sa fie adoptat si consolidat scopurile precise, reiesind din nevoile reale, dar totodata si financiare ale Republicii Moldova.

Asistenta sociala a persoanelor cu handicap mintal presupune doua directii mari de abordare.[16]

Pe de o parte, utilizind metode generale de interventie a asistentei sociale, pot fi rezolvate cazuri urgente, de criza, in care pot fi implicate persoane cu handicap mintal. Prin aceasta se au in vedere aspecte cum ar fi asistarea familiilor ce au in componenta astfel de persoane sau educarea comunitatilor in sensul formarii unor atitudini pozitive fata de aceste persoane.

Pe de alta parte, utilizind cai si mijloace specifice se poate interveni pentru rezolvarea a problemelor specifice ale indivizilor cu handicap mintal.

Toate aceste elemente concrete trebuie sa plece de la o serie de premise specifice care constituie conditii primare pentru o interventie eficienta.

Actiunea in contexte sociale multiple ridica in foarte multe cazuri probleme serioase. Dincolo de elementele materiale ale actiunii, de latura practica a acesteia, sunt necesare din partea asistentului social o serie de insusiri etico-morale, indispensabile unei abordari responsabile a procesului asistentei sociale. Aceste calitati constientizate, debarasate de inerentul subiectivism sau de ingusta perspectiva a imediatitatii, pot trece in mintalul colectiv sub forma unor imperative valorice.

Competenta in materie de asistenta sociala se sprijina in principal pe insusirea unui set de valori, cunostinte si aptitudini, elementele care se afla intr-o strinsa interdependenta. Latura strict axiologica trebuie, in mod absolut necesar, dublata de un demers indreptat catre clarificarea implicatiilor etice. Acestea se refera in principal la compatibilitatea a doua sisteme valorice distincte: al asistentului social si cel al potentialului client. Din perspectiva ca ceea ce este bun, drept, folositor din punct de vedere al asistentului social, poate fi rau, nedrept, inutil din punct de vedere al persoanei asistate. Ce se poate face atunci cind persoana asistata nu poate sa-si exprime optiunea din variate motive (cazul persoanelor cu handicap mintal sever)? Ce se poate face in cazul in care perceptia clientului asupra lumii este deformata, distorsionata, din diferse cauze? Pentru a incerca de a raspunde la aceste probleme se va pune in fata asistentului social chestiunea respectarii unor valori general-umane cum ar fi:

Demnitatea fiecarui individ uman;

Protectia si apararea fiintei umane;

Dreptul de decide si de a alege in cunostinta de cauza asupra propriei persoane;

Dreptul respectarii individualitatii;

Dreptul respectarii sferei private si a intimitatii.

Din aceasta perspectiva, activitatea asistentului social trebuie sa tina seama de dreptul clientului de a decide in cunostinta de cauza, dar si de necesitatea de a raspunde exigentelor altor imperative valorice. Se poate ajunge in acest mod la o contradictie intre dorintele persoanei asistate care exprima strict subiectivitatea acesteia si necesitatile ei obiective indentificate din perspectiva externa a serviciilor umane de catre asistentul social, acesta la rindul sau nu poate si nu trebuie sa renunte la sistemul de valori general-umane care sta la baza activitatii pe care o desfasoara. Complexitatea manifestarilor reunite sub denumirea generica de handicap mintal este, de multe ori, umbrita de o serie de stereotipuri si clisee sociale. Acestea transforma diversitatea infinita a cazurilor intr-un numar de categorii ce ascund adevarata imagine a acestor persoane. Uneori, nevoi si potentialitati reale ale acestor persoane sunt ocolite cu sau fara stiinta. Tinind seama de specificul persoanelor asistate, de starea lor speciala, din sistemul larg al valorilor general-umane vor putea fi derivate o serie de valori semnificative ale activitatii de asistenta sociale. Aceste valori, care au un grad ridicat de generalitate se refera la aspecte cum ar fi:

respectarea libertatii umane bazata pe recunoasterea unitatii in diversitate;

respectarea drepturilor fundamentale ale omului in general;

recunoasterea unui statut special persoanelor cu nevoi deosebite;

sustinerea si facilitarea tendintei firesti de autodeterminare a oricarei fiinte umane;

tratarea fiecarui client cu maximum de responsabilitate.

O integrare optima, ferma, dar in acelasi timp flexibila si deschisa catre nou a tuturor acestor principii si valori poate reprezenta o serioasa premisa in conturarea unui cod deontologic al asistentului social.

O persoana cu handicap mintal, indiferent de severitatea acesteia, trebuie privita ca o individualitate specifica, diferita de alte persoane din aceiasi categorie. Etichetarea acestor indivizi, reflex al unei mintalitati simplificatoare, le poate aduce deservicii morale. Fiecare dintre acestea au probleme proprii si resurse diferite. Din pacate, cu cit nivelul de afectare al functiilor mintale este mai sever cu atit este mai dificila posibilitatea de comunicare, perceperea diferentelor si nevoilor lui si in consecinta asistarea.

Intr-o incercare de particularizare, in conditiile specifice ale societatii contemporane, valorile generale ale asistentei sociale se pot transforma in valori specifice activitatii de asistare a persoanelor cu handicap mintal. Aceste valori se refera la urmatoarele drepturi:     

dreptul de a-i respecta individului dorintele;

dreptul de a avea propria incapere, de a o aranja in conformitate cu dorintele proprii;

dreptul de a avea obiecte si lucruri personale;

dreptul de a avea prieteni, de a intretine relatii cu acestea.

Toate acestea si inca multe altele sunt valori individuale care deriva dintr-o structura axiologica ce ar trebui sa stea intotdeauna la baza activitatii de asistenta sociala.

Conceptul de asistenta sociala[17] are canotatii multiple si acopera o gama larga de activitati. La noi, termenul a intrat relativ recent in limbajul uzual, astfel ca sensul sau nu poate fi foarte precis. Aceasta cu atit mai mult cu cit, si pe plan mondial, intelesurile acordate termenului sunt divergente, mergind de la acceptiunea limbajului comun, ce vizeaza relatii umane din cele mai diverse, pina la un sens profesional care are in vedere o asistenta specializata si care se refera la o gama foarte larga de probleme umane (de la cele de ordin social pina la cele ce tin de sanatate).

Pincus si Minahan ofera o lista a celor mai importante scopuri ale asistentei sociale:

imbunatatirea si sporirea capacitatilor indivizilor de a face fata problemelor si de a le rezolva;

stringerea legaturilor dintre persoana si sistemele sociale si oferirea de resurse, servicii si oportunitati individului;

promovarea si crearea conditiilor pentru functionarea acestor sisteme;

imbunatatirea si dezvoltarea politici sociale;

Toate aceste scopuri ii cer asistentului social sa poata fi terapeut, mediator, mobilizator de resurse, cautator de resurse, avocat, coordonator, profesor si prieten. Aceste cerinte au nevoie de o remarcabila flexibilitate a raspunsurilor ca si de o foarte temeinica pregatire teoretica. Din aceste motive, activitatea de asistenta sociala este foarte complexa si necesita o abordare specifica. Oamenii au, in general, nevoi pe care societatea, prin intermediul institutiilor specializate, incearca sa le rezolve. Asistenta sociala se ocupa de oameni care se confrunta cu nevoi de toate felurile: hrana, adapost, ingrijire, educatie. Pe de alta parte insa, munca sociala nu este centrata asupra nevoilor intregii populatii ci doar asupra unui numar relativ restrins de oamenii. Competentele in fiecare arie a necesitatilor umane nu sint, din punctul de vedere al asistentei sociale, atit de profunde cum sint in cadrul serviciilor specializate pentru satisfacerea acestor nevoi. De multe ori, activitatea de asistenta sociala presupune improvizatii, dar si stabilirea de legaturi, mobilizarea de resurse si de cunostinte strict specializate.

In ultimul timp se contureaza o noua perspectiva asupra asistentei si muncii sociale. De aceasta data unghiul de abordare al problemelor este diferit. Se considera ca asistentii sociali lucreaza, in general, cu indivizii care se afla in discordanta cu una sau mai multe norme sau reguli specifice unei anumite societati. In unele cazuri, persoanele asistate nu sint constiente de faptul ca se afla in contradictie cu norma. Alteori chiar ele insele creeaza acest conflict. Din aceasta perspectiva, sarcina asistentei sociale este de a pune in evidenta divergenta si de a-i gasi rezolvarile. Exista multe moduri de a reliefa discordantele, astfel ca asistentii sociali sunt nevoiti sa efectuieze o multime de activitati. In lipsa acestor contradictii, activitatea desfasurata, desi poate avea un profund caracter umanitar, nu poate fi incadrata in categoria asistentei sociale.

Exista insa si indivizi care nu pot sau nu doresc sa faca lucrurile in conformitate cu normele. Unii indivizi nu cunosc regulile si normele sociale (copiii, strainii); altii cunosc regulile dar nu pot actiona in conformitate cu ele (persoanele cu handicap, batranii, bolnavii, indivizii aflati sub un puternic stres); in sfirsit, exista si alti indivizi care in mod voluntar incalca normele si intra in conflict cu ele (adolescenti in cautarea identitatii proprii, indivizi ale caror nevoi se opun normelor, reformatorii). Aceste categorii de persoane nu sunt reduse ca numar. Mai mult, trebuie subliniat faptul ca toti oamenii au fost, sunt sau vor putea fi incadrati in una sau mai multe dintre aceste categorii.

Asistentii sociali sunt abilitati nu doar sa-i ajute pe indivizi sa se adapteze la norma, ci si sa regindeasca regulile si normele deoarece acestea nu tin seama de fiecare individ in parte. Unii oameni sufera datorita faptului ca traiesc intr-un sistem care il ignora ca individualitate sau le cere mai mult decit pot da. Pentru a putea trai, acesti indivizi incalca unele dintre reguli. Din aceasta perspectiva, activitatea asistentilor sociali consta intr-o mediere intre normele statuate de societate si regulile individuale ale celor care nu pot sau nu doresc sa urmeze aceste norme.

Din perspectiva prezentata, perspectiva la care subscriem, si deficienta mintala se raporteaza la o norma. Este vorba despre o norma delimitata social care se traduce prin termeni de normalitate sau anormalitate. Aceasta delimitare este deosebit de neprofitabila deoarece stigmeaza o serie de persoane. Relativitatea acestor norme este demonstrata de faptul ca ele nu sunt fixe ci sunt produsul unei anumite interpretari. Ea se reflecta si asupra persoanelor cu deficienta mintala. Deficienta este ceva relativ, determinat de anumite circumstante ale unui timp si spatiu particular. Ce ne indreptateste sa definim lumea noastra ca fiind normala, in timp ce lumea deficientei (indiferent care) ar fi anormala?

Plecind de la aceste considerente se poate spune doar ca, din punctul de vedere al asistentei sociale, persoanele cu handicap mintal, familiile sau sustinatorii acestora au nevoie de ajutor. Mare parte din acest ajutor poate veni de la prieteni, rude, cunostinte. In general insa, problema deficientei nu este doar personala, individuala. Aceasta este in egala masura si o problema a societatii, a modului in care aceasta isi asuma provocarea ridicata de deficienta.

Plecind de la obiectivile generale ale asistentei sociale, ca si de la consideratiile anterioare, se poate sustine faptul ca exista trei principii generale ale asistentei sociale ale persoanelor cu handicap mintal. In general, ele fac parte dintr-un sistem national de ocrotire bazat pe o politica nationala de asistenta. Din aceasta cauza, punerea in practica a acestor principii pleaca de la nivelurile superioare de decizie si ajunge pina la nivelurile zonale si locale unde are loc actiunea sociala propriu-zisa.

In primul rind, este vorba despre indentificarea si cunoasterea acestor clienti pentru a oferi un raspuns individualizat la nevoile lor speciale. Indentificarea persoanelor cu handicap mintal din aria de responsabilitate se poate realiza utilizind unele evidente medicale, scolare sau pe cele ale unor organizatii neguvernamentale ce se ocupa de ingrijirea acestor persoane. Odata identificate, persoanele cu handicap mintal trebuie foarte bine cunoscute din toate punctele de vedere. Familia, cunoscutii, prietenii pot da informatii suplimentare cu privire la acestea. Uneori, raspunsul individualizat, oferit de catre asistenta sociala poate fi unul care nu este direct centrat pe individul cu handicap mintal. Este cazul serviciilor de sprijin familial care incearca sa imbunatateasca conditiile generale ale mediului de viata a persoanei cu handicap mintal. Indiferent insa de metodele de cunoastere sau de serviciile oferite, persoana cu handicap mintal trebuie considerata ca subiect activ al actiunii de asistare.

In al doilea rind, este vorba despre a pune la dispozitia acestor persoane toate facilitatile, mijloacele si serviciile necesare.

Dupa indentificare cazurilor urmeaza evaluarea generala a acestora si stabilirea necesitatilor pentru ajutorare. Este cazul oferirii de informatii, servicii de sprijin, mijloace materiale sau financiare, solutii de rezolvare a problemelor, monitorizarea cazurilor etc.

In ultimul rind, activitatea de asistenta sociala trebuie sa aiba in vedere punerea la punct a unor strategii pentru diversificarea serviciilor de asistenta sociala, in strinsa colaborare cu persoanele cu handicap mintal, dar si cu familiile acestora. Acest principiu cere o deosebita inventivitate din partea asistentului social dar si o buna cunoastere a disponibilitatilor serviciilor sociale.

Toate aceste principii ale asistentei sociale a persoanelor cu handicap mintal au in vedere atit necesitatile lor cit si o serie de exigente sociale.

Experienta acumulata in aplicarea acestor principii generale s-a materializat intr-o serie de reguli specifice activitatii de asistare a persoanelor cu handicap mintal:

copiii cu handicap mintal ar trebui sa locuiasca impreuna cu familia;

orice adult cu handicap mintal care ar dori sa paraseasca casa parintilor ar trebui sa aiba posibilitatea sa o faca;

orice alternativa rezidentiala oferita unui astfel de client ar trebui, daca doresc, sa poata locui impreuna cu alte persoane fara handicap mintal;

locuintele alternative ar trebui sa fie integrate in mod adecvat in comunitate;

indivizii cu handicap mintal ar trebui sa locuiasca intr-un mediu care sa includa persoanele de ambele sexe;

indivizii cu handicap mintal ar trebui sa fie integrati intr-un ciclu si un program de viata normale.

Toate aceste deziderate de care activitatea de asistenta sociala ar trebui sa tina seama sunt numite cu un termen generic normalizare.

In conditiile actuale ale sistemului de asistenta sociala a persoanelor cu handicap mintal, normalizarea va trebui sa inceapa cu deinstitutionalizarea acestor persoane. Stiind ca o mare parte a indivizilor cu handicap mintal sunt plasati in institutii mari de ocrotire. Timp de zeci si zeci de ani marea majoritate a persoanelor cu handicap mintal a fost plasata in asezaminte speciale[18]. Perspectiva istorica asupra acestei probleme ne ofera tabloul unor modificari esentiale de-a lungul timpului. Ele oglindesc o pozitivare atitudinala a societatii fata de persoanele cu handicap mintal. Daca la inceput acestea erau tratate in mod represiv, fiind plasate in diferite sectii ale aceluiasi asezamint, alaturi de delicventi, alcoolici, etc. cu timpul se constata o abordare diferentiata in functie de tipul de handicap. Modelul institutilor rezidentiale de dimensiuni mari a fost creat in decursul seculului al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea, cind se considera ca persoanele cu handicap mintal nu pot fi educate sau instruite in nici un fel. Se afirma ca ele vor depinde in permanenta de asistenta si ajutorul altor persoane. Constituind o solutie oarecum acceptabila pentru perioada respectiva, marile institutii rezidentiale s-au transformat incetul cu incetul in adevarate centre carcerale, de izolare si de segregare a persoanelor cu handicap mintal. Scopul initial nu a fost in nici un caz acela de ai pregati pe rezidenti in vederea reinsertiei sociale ci de a le asigura supravetuirea (in conditiile in care, din punct de vedere moral si legal, exterminarea lor nu mai era posibila). Institutiile "clasice" au fost supuse unei critici acerbe incepind cu anii '70. Principalul argument al criticilor avea in vedere incapacitatea evidenta a acestor institutii de a asigura servicii individualizate intr-un cadru care sa fie cit mai apropiat de cel obisnuit. Modalitatile rezidentiale clasice nu pot satisface aceste cerinte. S-a constatat chiar ca sinuciderea, mortalitatea in general, este mult mai ridicata in rindul persoanelor cu handicap mintal institutionalizati in raport cu cei neinstitutionalizati (Anexa: tabela 3). Sederea prelungita intr-o asemenea institutie (ex. tip camin-spital) conduce spre comportamente specifice, care definesc sindromul institutionalizarii sau "hospitalismul". Aceasta se manifesta prin fenomene de apatie, inhibitie, absenta initiativei, disparitia sensului responsabilitatii, dependenta fata de institutie.

S-a afirmat ca efectul cel mai drastic a institutionalizarii se constata la nivelul capacitatilor verbale si de abstractizare, indeosebi la cei mai tineri sau la cei care provin din medii familiale favorabile. Dimpotriva, persoanele cu handicap mintal care vin din medii familiale nefavorabile pot beneficia intelectual si comportamental in urma institutionalizarii, mai ales atunci cind se realizeaza o comunicare verbala corespunzatoore intre persoanele cu handicap mintal si personalul de ingrijire. Nu mai putin importanta este stabilirea relatiei de atasament intre copilul sau adultul institutionalizat si una sau mai multe din persoanele care asigura asistenta si ingrijirea lui.

Afirmatia ca nici o institutie rezidentiala nu poate asigura persoanei cu handicap mintal conditii de dezvoltare echivalente celor oferite de propria lui familie reprezinta astazi un truism. Pe de alta parte, atunci cind plasarea intr-o institutie este inevitabila, rolul familiei in alegerea unei rezidente corespunzatoore si in adaptarea persoanei cu handicap mintal la noul mediu este extrem de important. Referindu-ne mai intii la modul in care familia reactioneaza fata de copilul cu handicap mintal va trebui sa reliefam spectrul larg al atitudinilor manifestate. Analizind unele din ele, S. Tomkiewicz subliniaza ca in ceea ce priveste morfologia copilului, desi ea poate prezenta un motiv de respingere, sunt general recunoscute atasamentul si simpatia pe care le suscita copii cu sindrom Down in mediul lor familial (dar nu numai). In relatie cu etiologia, Tomkiewicz evidentiaza faptul ca parintii par mai legati de acei copii care au devenit deficienti la un anumit interval dupa nastere, permitind stabilitatea in prealabil a unei relatii normale cu acestea.

Intr-un studiu facut in 1971, C. Dano si E. Lopez au urmarit si comparat, timp de doi ani, 208 copii ai caror parinti au cerut plasarea intr-o institutie, cu 170 de copii ce au un handicap mintal ai caror parinti nu au cerut institutionalizarea lor. Autorii conchid ca nivelul intelectual, comitialitatea necontrolata terapeutic, tulburarile psihotice si caracteriale grave constituie elementele cele mai discriminative intre cele doua grupe. Concluzia celor doi autori este ca persoanele cu handicap mintal agitati, hiperactivi sunt cei mai greu tolerati. Alte cercetari facute recent vin sa confirme aceasta concluzie, demonstrind ca marea majoritate a persoanelor cu handicap mintal institutionalizati sunt prin excelenta cei cu deficit profund sau sever, cu multiple handicapuri asociate si cu comportamente maladaptative(Anexa: tabela 2). Conduitele agresive, distructive si autodistructive sunt principalii factori care determina familia sa plaseze persoana data intr-o institutie. Alaturi de tulburarile comportamentale, un rol important in decizia de institutionalizare il au si problemele medicale, de sanatate propriu-zisa a persoanei. Cercetarile sugereaza ca multi parinti considera ca institutiile medico-rezidentiale, de ex. de tip camin-spital pot asigura copiilor ce au un handicap mintal o ingrijire medicala intensiva corespunzatoare. In mod firesc, persoanele cu handicap mintal care continua sa traiasca in familie sau sunt plasati in rezidente alternative (de tipul casa sociala sau locuinta-apartament) au relativ putine probleme comportamentale sau medicale.

In legatura cu problema complexa si deseori spinoasa a plasarii intr-o institutie, Kohler si Dubost (1973) considera ca aceasta este necesara in urmatoarele situatii:

atunci cand existenta unor tulburari senzorio-motorii sau somatice asociate necesita tratament si reeducare intensiva (epilepsia, hiperactivitatea, interferentele nevrotice sau psihotice);

atunci cind anumite momente ale dezvoltarii deficientului pun probleme serioase parintilor (cum este de exemplu, pupertatea, in deosebi la baieti);

atunci cand cadrul familial este intolerant (regectie parentala sau din partea fratilor sau surorilor) sau incapabil sa se ocupe in mod decent de persoana cu handicap mintal (deficit mintal al parintilor, familie dezorganizata etc.);

Trei factori par a se impune ca fundamentali in adoptarea deciziei de institutionalizare:

caracteristicile persoanei cu handicap mintal si nevoile speciale ale acesteia;

capacitatea socio-economica si afectiva a familiei de a se ocupa de persoana data (competenta si posibilitatea mamei de a ingriji corespunzator copilul);

consecintele negative ale mentinerii copilului cu handicap mintal in cadrul familial (care pot afecta fie copilul, fie ceilalti membri ai familiei).

Desi exista si vor exista probabil intotdeauna rezerve serioase in ceea ce priveste recomandarea institutionalizarii, deoarice aceasta nu poate substituii in intregime relatia fundamentala copil-parinte, nu trebuie neglijat nici faptul ca si viata extrainstitutionala poate prelejui unei persoanei cu handicap mintal experiente neplacute sau chiar traumatizate.

Critica institutionalizarii nu este indreptata impotriva ideii de a oferi facilitati rezidentiale; se pare ca intotdeauna vor fi persoane cu handicap mintal profund si sever care vor avea nevoie de ingrijire si asistenta 24/24 de ore. De regula, servicii de acest gen pot fi asigurate in cadrul unitatilor rezidentiale. Problema cheie care sta la baza respingerii si devalorizarii actuale a marilor institutii este aceea ca nu pot asigura respectarea unui principiu vital al activitatii de ingrijire si asistenta a persoanelor cu nevoi speciale: principiul normalizarii

Aplicarea principiului normalizarii presupune o activitate intensa nu doar la nivelul individului ce are un handicap mintal, ci si la acela al factorilor si palierelor decizionale:

v     la nivelul personalului calificat (psihologi, psihiatri, infermiere, asistenti sociali, terapeuti etc.);

v     la nivelul unor sisteme sociale imediate care actioneaza asupra persoanei cu handicap mintal (familia, scoala etc.);

v     la nivelul sistemului social global (sistemul de invatamant, legislatia statului, moravurile si mintalitatea societatii in ansamblul ei).

Alt domeniu in care principiul normalizarii isi gaseste o larga aplicare este si cel al serviciilor rezidentiale, respectiv al institutiilor in care domiciliaza (permanent sau temporar) sau sint tratate variate categorii de persoane cu handicap mintal.

Din implicatiile majore ale aplicarii principiului normalizarii in sectorul serviciilor rezidentiale putem mentiona:

integrarea (ruperea traditiei in virtutea careia institutiile rezideniale au fost plasate in regiuni izolate);

moderatia (dimensiuni reduse ale cladirilor in vederea realizari unei atmosfere calde, intime);

separarea spatiilor functionale (birourile personalului, spatiile educationale, salile de tratament si terapie nu trebuie sa se afle in aceeasi cladire in care domiciliaza rezidentii);

specializarea (separarea rezidentilor pe virsta sau probleme specifice);

continuitatea (care trebuie sa existe intre diferite tipuri de institutii in care este domiciliata si tratata o persoana cu handicap mintal).

Organizarea vietii persoanelor cu deficiente trebuie sa se bazeze pe implicarea efectiva si consultarea persoanelor in cauza. Nu putine sunt situatile in care persoanele cu handicap s-au declarat ofensate si prejudiciate de faptul ca, in probleme ce priveau direct modul lor de viata, au fost luate hotariri exprimind punctul de vedere al persoanelor ce cunosteau doar teoretic problemele lor.

Madle considera ca normalizarea urmareste maximizarea integrarii sociale a persoanelor cu handicap mintal. Ea poate fi realizata atunci cind aceste persoane:

traiesc intr-un cadru cultural normativ;

se intilnesc si comunica cu persoane din aceeasi grupa de varsta;

folosesc serviciile sociale obisnuite (scoli, magazine, cabinete medicale etc.);

locuiesc in conditii similare sau apropiate de cele ale persoanelor nedeficiente.

Menolascino, propune unele modificari ale serviciilor educationale, rezidentiale si comunitare, care pot contribui la normalizarea vietii persoanelor cu handicap mintal:

serviciile, facilitatile si programele pentru persoanele cu handicap mintal trebuie sa fie integrate organic in comunitatea locala;

numarul persoanelor cu handicap mintal, care pot fi plasate intr-o anumita zona si pentru care se vor crea facilitatile corespunzatoare, nu trebuie sa depaseasca puterea de absorbtie a comunitatii respective;

serviciile care vor fi puse la dispozitia persoanelor cu handicap mintal trebuie sa respecte aceleasi standarde (de calitate si confort) ca si cele ale persoanelor nedeficiente;

personalul care asigura ingrijirea/asistarea trebuie sa aiba acelasi nivel de pregatire profesionala ca si personalul care sta la dispozitia populatiei obisnuite;

in scopul de a atinge un grad maxim de normalizare, persoanele cu handicap mintal trebuie sa aiba posibilitatea unui contact permanent si cit mai profund cu membrii normali ai comunitatii;

rutina zilnica a persoanelor cu handicap mintal trebuie sa fie cel putin comparabila cu cea a persoanelor nedisabilitate;

serviciile pentru adulti vor fi separate de serviciile pentru copii;

pe masura posibilitatilor, toate persoanele adulte cu handicap mintal trebuie sa aiba oportunitate de a se angaja intr-un serviciu sau intr-o activitate de interes comunitar.

Pe baza promovarii sistematice a principiului normalizarii asistam in prezent la dezvoltarea unei noi miscari la care adera cea mai mare parte a specialistilor din domeniu - deinstitutionalizarea. Actualmente, in multe societati occidentale se desfasoara un intens proces de deinstitutionalizare.

Deinstitutionalizarea reprezinta in fond deplasarea persoanelor cu handicap mintal din marile institutii in institutii mai mici, inplicate organic in viata comunitara. Prin deinstitutionalizare se asigura o sporire substantiala a nivelului de normalizare a existentei persoanelor care au fost anterior internate in rezidente de tip clasic.

Ca si marile institutii de tip clasic, noile tipuri de facilitati rezidentiale asigura ingrijirea si asistenta continua. Ceea ce le diferintiaza in mod radical de primele rezida in:

creaea unui climat cit mai apropiat de cel familial;

punerea pe primul plan a problemelor si nevoilor individuale in raport cu cele colective;

cresterea gradului de independenta al rezidentilor;

promovarea sistematica a dreptului la intimitate al acestora.

Conform principiului normalizarii, fiecare deficient ar trebui sa aiba o locuinta proprie, posibilitatea de a-si intari controlul asupra propriei existente si de a deveni participant activ (in masura in care este capabil) la viata social-comunitara. Ideea centrala este ca orice facilitate sau ajutor trebuie planificat si acordat individual, in functie de nevoile specifice si de expectantele fiecarei persoane in parte.[19] Moduri diferite de a locui presupun moduri diferite de a trai si este absolut necesar ca oricare din persoanele in cauza sa decida asupra modului in care doreste sa locuiasca (si, implicit sa traiasca).

La extremitatile spectrului facilitatilor rezidentiale posibile se situeaza locuinta colectiva si locuinta individuala.

Locuinta colectiva ar trebui, in mod ideal, sa recreeze atmosfera dintr-o familie in care cineva vine, cineva pleaca, unul are anumite abilitati, altul are alte abilitati si in cele din urma, toti se comleteaza unul pe celalalt. Pe de alta parte insa, libertatea de alegere si de actiune este mult redusa in comparatie cu cea posibila in cadrul unei locuinte individuale. In conditiile unui mod de viata rezidential colectiv, atentia este orientata in primul rind catre satisfacerea nevoilor comune, trebuintele individuale ale persoanei trecind pe cel de-al doilea loc. Acest mod de a locui trebuie limitat la acele persoane care s-au cunoscut inainte si care isi exprima dorinta de a locui impreuna.

Acest tip rezidential prezinta un risc ridicat in ceea ce priveste crearea unui cadru care poate favoriza savirsirea unor greseli aproape "clasice" de catre personalul de ingrijire. Acestea sunt:

acordarea de prioritate grupului in raport cu indivizii;

rezolvarea problemelor sau trebuintelor individuale prin recursul la solutii de esenta colectiva;

substituirea autodeterminarii cu controlul si regulile impuse din exterior;

exercitarea de presiuni asupra rezidentilor cu scopul de ai determina sa stea impreuna in ciuda conflictelor care ii separa.

In acelasi timp, acest tip rezidential este impropriu pentru persoane care au un comportament foarte agresiv si pentru cele care, fiind hiperactive, devin incomode sau chiar traumatizante pentru ceilalti.

Locuinta individuala ofera un maximum de libertate, autodeterminare si independenta, care implica totodata, de la cei care opteaza pentru acest tip rezidential, o gama mult mai larga de abilitati functionale.

Pentru stabilirea de relatii cu alte persoane, cei care locuiesc singuri trebuie sa exploreze mediul exterior, sa stabileasca contacte sociale si sa le cultive. Persoanele cu handicap mintal care sau pronuntat pentru aceasta alternativa au intimpinat anterior dificultati majore in conditiile convetuirii in colectiv sau intr-un grup de persoane. Ei si-au exprimat dorinta de a avea mai multa liniste, de a evita conflictele inerente vietii in colectiv (mai ales intr-un colectiv mai mult decit deficil, cum este cel al persoanelor cu handicap mintal).

In mod neasteptat, acest tip rezidential s-a dovedit a fi viabil si pentru o serie de persoane cu handicap mintal sever, chiar daca personalul de ingrijire a considerat ca este foarte dificil sa asigure asistarea unui individ cu handicap mintal sever care locuieste singur. Concluzia care se impune este aceia ca, pe ansamblu, a locui singur sau in cuplu favorizeaza dezvoltarea tuturor capacitatilor persoanei, ii imbunatateste acesteia imaginea de sine si increderea de sine si creeaza atmosfera unui camin real, obisnuit.

Intre cele doua extreme (a locui singur si a locui in colectiv) se plaseaza alternativele de mijloc, respectiv a locui ca vecini (living as neighbours) si a locui impartind unele spatii comune (share some room space).

Locuinta - vecinatate urmareste satisfacerea nevoii de intimitate, oferind largi posibilitati de organizare a proprie vieti. Fiecare persoana are posibilitatea sa accepte sau sa refuze compania vecinului. In societatea moderna, sustine Dyrendhal, oamenii mai ales cei cu handicap mintal, isi gasesc greu prieteni printre vecini. Pe de alta parte s-a constatat ca o persoana cu o dizabilitate oarecare va cauta mai degraba sa stabileasca o relatie cu cineva avind aceleasi probleme ca si ea, evitind intr-o anumita masura contactul cu indivizii neavind un handicap. Aceasta modalitate rezidentiala este accesibila oricarei persoane cu handicap mintal, indiferent de genul sau severitatea handicapului de care sufera.

Locuinta cu spatii comune defineste un mod de a locui mai apropiat de cel colectiv. De regula, este alcatuita din apartamente situate la acelasi etaj al unui bloc, comunicind intre ele prin diferite spatii de legatura. Practic, aceasta configuratie spatiala creeaza largi posibilitati de confort si intimitate personala dar faciliteaza, in acelasi timp, cristalizarea unui spirit de grup intre colaboratori. Dintre multiple alternative rezidentiale oferite de societatea moderna ne vom opri cu precadere asupra casei sociale (group homes) deoarece ea pare a fi cea mai larg adoptata.

Casele sociale asigura un stil de viata apropiat de cel familial pentru un grup de persoane cu handicap mintal. Numarul acestora poate varia de la 3 pina

la 15. Acest tip de rezidenta poate avea un caracter permanet sau temporar. Atunci cind are un caracter permanent, rezidentii beneficiaza de un program educational complex care urmareste:

dezvoltarea abilitatilor sociale si de autoservire;

intarirea implicarii lor in viata comunitatii;

stabilirea unor relatii interpersonale durabile;

De regula, rezidentii sunt angajati in ateliere speciale sau in activitati comunitare, ceea ce inseamna ca ei isi petrec cea mai mare parte a timpului in afara casei sociale.

In ceea ce priveste cel de-al doilea tip de case sociale, cele cu caracter temporar, specificul lor consta in aceea ca asigura tranzitia de la institutiile de tip clasic catre o viata cit mai apropiata de cea normala. In aceste rezidente locuiesc de obicei persoanele cu handicap mintal care urmeaza sa se mute singure in apartamente independente supravegheate. E vorba deci de o "perioada pregatitoare" in cadrul caruia aceste persoane sunt familiarizate cu probleme si situatiile cu care urmeaza sa fie confruntate atunci cind vor locui (relativ) singure. Datorita dimensiunilor si plasamentului lor in mijlocul comunitatilor, casele sociale ar reprezenta, dupa Wolfensberger, tipul de rezidenta cel mai apropiat nevoilor persoanelor cu handicap mintal.

Numarul rezidentilor dintr-o asemenea locuinta trebuie sa fie direct proportional cu capacitatea vecinilor si a comunitatii in general de a-i integra in activitatile cotidiene. Pe de alta parte, asa cum au evidentiat Rotegard, Hill, Bruininks, calitatea vietii este cu atit mai ridicata cu cit numarul rezidentilor este mai scazut.

Cooke a efectuat o serie de cercetari care l-au condus la concluzia ca unitatile in care traiesc 3 sau 4 rezidenti faciliteaza integrarea lor in comunitate. Argumentele care vin in favoarea unor unitati rezidentiale cu un numar redus de persoane sunt, dupa Bronston urmatoarele:

grupul si rezidenta insasi nu atrag atentia excesiva a comunitatii atunci cind numarul persoanelor e apropiat de cel al unei familii reale;

cu cit numarul rezidentilor e mai mic cu atit se va face mai usor asimilarea lor de catre vecini;

grupurile largi tind sa fie suficiente lor insele, orientindu-se catre interior si respingind miscarea de deschidere catre comunitate;

in grupurile mai mari de 6-8 persoane, personalul de ingrijire ca si consilierii au mari dificultati in a stabili relatii individualizate cu rezidentii;

Casa sociala trebuie sa fie plasata in zona rezidentiala a comunitatii, sa fie in apropierea magazinelor, scolilor, mijloacelor de transport si a facilitatilor recreationale.

Nu de putine ori, comunitatile locale s-au aratat reticente in a accepta ca vecini persoane cu handicap mintal. Se spera insa ca o educatie in favoarea persoanelor cu nevoi speciale, programele speciale difuzate de televiziune, contactul zilnic cu persoane apartinind acestei categorii vor schimba incetul cu incetul atitudinea membrilor obisnuiti ai comunitatii.