EDUCATIE FIZICA SI SPORT - STUDIU PRIVIND EVOLUTIA TEHNICII DE ARUNCARE A SULITEI

 

 

STUDIU PRIVIND EVOLUTIA TEHNICII DE ARUNCARE A SULITEI

CAPITOLUL 1.

ASPECTE INTRODUCTIVE SI METODOLOGICE

1.1. Scurt istoric - aparitia si evolutia atletismului in lume

Cu peste 100 de ani in urma, pe Insulele Britanice, a luat pentru prima oara startul atletismul modern. De atunci el a parcurs un drum lung si glorios, devenind una din ramurile sportive cele mai accesibile si mai indragite de tineret. Acest lucru este elocvent ilustrat de faptul ca in prezent fac parte din Asociatia Internationala a Federatilor de Atletism (I.A.A.F.) reprezentanti a peste 200 de tari, din toate cele cinci continente.

Jocurile Olimpice au devenit cu timpul jaloane importante pe drumul dezvoltarii atletismului. Ele au scos in relief maiestria ilustrilor fondisti finlandezi sau africani, a sprinterilor americani, a saritorilor si aruncatorilor europeni.

In cei peste 100 de ani, istoria atletismului a cunoscut pentru unele tari ani de succese, pentru altele de esecuri. Maiestria sportivilor a evoluat continuu. S-a crezut adesea ca au fost atinse limitele posibilitatilor omenesti si ca nu este posibil sa se alerge "suta" mai repede, sau sa se arunce sulita mai departe. Timpul a demonstrat insa contrariul; s-au nascut noi atleti care au reusit sa depaseasca limite ce pareau de neatins: sub 10 secunde pe 100 de metri si 100 de metri la aruncarea sulitei.

Cel mai surprinzator este insa faptul ca rezultatele record sau apropiate de acesta, nu sunt cazuri izolate, ci au devenit accesibile unui numar mare de sportivi din diferite colturi ale lumii. Totodata, putem afirma ca oricat de inalt este nivelul recordurilor mondiale la ora actuala, el nu reprezinta inca limita.

In primele decenii ale secolului al XX-lea, atletismul a fost de fapt o ramura sportiva de vara care s-a perfectionat datorita eforturilor unui grup mic de antrenori care lucrau izolat unii de altii. Pe la mijlocul secolului nostru, atletismul devine insa un sport practicat in tot timpul anului. Nobilii englezi infiinteaza cluburi si asociatii pe langa colegiile si universitatile in care studiaza tineretul nobiliar; primul club atletic se infiinteaza la Oxford, in anul 1950. Englezii standardizeaza deasemenea unele dimensiuni de terenuri si materiale care au ramas valabile si in prezent.

Astfel, s-au fixat la 4 picioare (=1,22 m) latimea culoarului de alergare, lungimea pragului la sarituri si a celui de la cercul de aruncare a greutatii, lungimea ciocanului (bila + cablul si manerul), la 7 picioare (= 2,135 m) diametrul cercului din care se arunca greutatea si ciocanul, la 10 yarzi (9,14 m) distanta dintre garduri in proba de 110 m garduri, la 16 phunzi (= 7,257 kg) greutatea cu care arunca barbatii.

Modul de organizare si desfasurare a probelor atletice conceput de englezi a fost apoi preluat de toate tarile avansate. Incep sa se organizeze competitii atletice in sali in timpul iernii; se amenajeaza piste de alergare, se construiesc terenuri acoperite. Acest proces de afirmare a atletismului competitional de iarna, atrage dupa sine organizarea si desfasurarea campionatelor nationale de sala.

Cel mai important eveniment sportiv al secolului XIX a fost renasterea Jocurilor Olimpice, care au fost gazduite la prima lor editie (moderna) de insasi tara care le-a creat, Grecia. In 1896, la Atena participa sportivi din 12 tari, in 12 probe rezervate numai barbatilor.

La prima editie a J.O. (1896) grecul Luis intra primul pe stadionul Averoff din Atena, castigand maratonul; a fost singura medalie de aur a grecilor pana in 1992 cand, la Barcelona o grecoaica, Voulu Patoulidou, a castigat nesperat proba de 100 m garduri.

Se poate aprecia astfel ca inceputul aceastei perioade in atletismul olimpic, este dominat categoric de atletii din S.U.A., ei castigand in 1904 la J.O. de la Saint Louis toate probele. Aceasta situatie va ramane singulara in arhivele atletismului. Istoria multor probe atletice este legata de numele unor antrenori sau sportivi americani. Superioritatea americanilor, mai ales a celor de culoare, era incontestabila in alergarile pe distante scurte, dar sportivii americani au fost lideri si la sarituri; de numele lor se leaga aparitia unor noi procedee la saritura in inaltime (Fosbury-flop) sau trecerea de la prajina de bambus la cea metalica, iar apoi la cea din fibra de sticla. In sfarsit, timp de multi ani, atletii americani au fost cei mai buni la probele de aruncari; Flanagan (S.U.A.) castiga trei titluri de campion olimpic consecutive (1900, 1904, 1908) la aruncarea ciocanului, fiind egalat si intrecut abia in 1964 de aruncatorul de disc Al. Oerter, care cu patru titluri obtine o performanta unica in istoria atletismului (1956, 1960, 1964, 1968).

Cum se explica aceasta impetuoasa dezvoltare a atletismului in S.U.A.? In primul rand, prin popularitatea lui in scolile medii, dar mai ales in institutele de invatamant superior. Acestea sunt centre de atletism, in care pregatirea sportivilor pentru echipa nationala se face cu multa rigurozitate si pe baza unei metodologii precise. In S.U.A., costul studiilor superioare fiind foarte ridicat, pentru tineretul de culoare singura posibilitate de a capata o bursa la universitate sau colegiu, este obtinerea unor performante inalte in sport.

Dezvoltarea atletismului din S.U.A. a fost pozitiv influentata de faptul ca unele competitii au devenit traditionale, concursurile desfasurandu-se in fiecare an in aceleasi luni, zile si chiar ore; de fapt, atletii americani concurau si iarna, in sali, cu mult inainte ca in tarile europene sa se introduca sezonul competitional de iarna.

In anul 1912, la Stockholm se infiinteaza acrtuala Asociatie Internationala a Federatiilor de Atletism, condusa si dominata de nordici, care cu conservatorismul care-i caracterizeaza, mentin mult timp intacte regulile amatorismului.

In anul 1913, are loc congresul I.A.A.F. care elaboreaza primul regulament tehnic pentru concursuri si decide ca atletismul sa cuprinda 30 de probe, iar J.O. sa fie singurele campionate mondiale de atletism. Aceasta hotarare isi pierde valabilitatea in 1983 cand, la Helsinki, se organizeaza primul Campionat Mondial de atletism (C.M.), la propunerea italianului Primo Nebiolo, noul presedinte I.A.A.F. Totodata, acest congres omologheaza si recordurile mondiale stabilite pana atunci.

Dintre evenimentele acestei perioade, mai insemnate sunt introducerea cronometrajului electric in 1921 si acceptarea femeilor in I.A.A.F. in 1923.

Intre cele doua razboaie mondiale, lupta pentru suprematie s-a dat intre atletii din S.U.A. si Europa. Dintre marii atleti care nu pot si nu trebuie sa fie uitati, amintim:

Paavo Nurmi (Finlanda) supranumit "omul cronometru", care a obtinut 9 medalii de aur la trei editii consecutive ale J.O. (1920, 1924, 1928) si a realizat 20 de recorduri mondiale de la 1 500 la 20 000 m, intr-un interval de 10 ani;

Maty Jarvinen, (Finlanda), campion olimpic in 1932 la aruncarea sulitei, a corectat de mai multe ori recordul mondial, ducandu-l pana la 77,23 m; aceasta remarcabila performanta a fost realizata cu o sulita de lemn si a fost cinstita de finlandezi prin construirea unui turn inalt de 77,23 m, aflat in incinta stadionului olimpic din Helsinki;

Jesse Owens, atlet de culoare, a castigat la J.O. de la Berlin (1936) 4 medalii de aur, reusind ca numai in doua ore sa corecteze 3 recorduri mondiale.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, atletismul se dezvolta puternic. Apar lucrari despre "Teoria si metodica atletismului", se perfectioneaza sistemul de organizare, apar subramuri distincte: atletismul in educatia fizica scolara, atletismul de performanta si inalta performanta, atletismul de masa, care se dezvolta in paralel cu baza materiala.

In toate sistemele de educatie fizica din lume se introduc exercitii si probe atletice.

Treptat, creste numarul competitiilor atletice de mare amploare; pe langa Jocurile Olimpice, Balcanice, Mondiale Universitare, Campionatele Europene si Cupa Europei, apar: Campionatele Mondiale de seniori (1983), Campionatele Mondiale de juniori, Campionatele Mondiale de sala (1986) si concursurile de Grand Prix. Totodata a crescut si numarul probelor incluse.

Dintre marii atleti care au stralucit prin performantele obtinute, trebuie neaparat amintiti:

Emil Zatopek (Cehoslovacia), singurul alergator de fond care a cucerit trei medalii de aur (la J.O. de la Helsinki);

Parry O`Brien (S.U.A.) a revolutionat tehnica de aruncare a greutatii. A fost primul atlet care a depasit granita celor 18 si 19 m, cucerind doua medalii de aur (1952 - Helsinki si 1956 - Melbourne);

Bikila Abebe (Etiopia) a castigat titlul olimpic alergand descaltat la Roma si incaltat la Tokio;

Bob Beamon (S.U.A.), campion olimpic in 1968 la saritura in lungime cu o performanta de exceptie (8,90 m un record mondial care va rezista pana in 1991);

Lasse Viren (Finlanda), dublu campion olimpic in 1972 la Munchen. La o busculada a cazut, s-a ridicat, a prins plutonul si a castigat cu un nou record mondial;

Serghei Bubka a fost primul saritor cu prajina care a depasit granita celor 6 m, ducand recordul mondial la 6,14 m (6,15 m in sala), dupa o lunga serie de alte 30 de recorduri mondiale.

Carol Lewis (S.U.A.) a castigat 9 medalii de aur la trei editii ale J.O., fiind considerat unul dintre cei mai valorosi sprinteri si saritori in lungime din istoria atletismului;

Marita Koch detine cel mai vechi record din atletismul feminin (400 m - 47,60 sec), care rezista de peste 20 de ani;

Ruth Fuchs, dubla campioana olimpica (1972 si 1976) a dominat un deceniu proba de aruncare a sulitei;

Florance G. Joyner (S.U.A.), tripla campioana olimpica la Seoul (1988), detine recordurile la 100 m (10,49 sec.) si 200 m (21,34 sec.) care dupa 11 ani raman neclintite si specialistii spun ca vor fi greu de imbunatatit.

America a detinut suprematia atletismului in lume, pana spre sfarsitul deceniului al saselea; in anul 1958, echipa S.U.A. a fost infranta in intalnirea cu Uniunea Sovietica. Aceasta infrangere nu a fost singulara, atletii americani fiind nevoiti sa cedeze in fata sportivilor sovietici si in alte intalniri.

Succesele atletice ale tarilor din "est" sunt incontestabile. Marile performante sportive (si atletice) se datoreaza in primul rand eternei rivalitatii politice care s-a soldat cu crearea unor conditii deosebite pentru sportivii de performanta.

Cresterea performantelor in atletism este strans legata de infiintarea scolilor sportive, de organizarea spartachiadelor si a crosurilor de masa. Se mareste numarul competitiilor de mare amploare si al probelor. Se inmultesc "meciurile" bilaterale intre tari, iar concursurile interne se tin in foarte multe tari pe criterii de varsta (copii, juniori, tineret, seniori) sau/si profesii (elevi, studenti, militari, etc).

Performantele au crescut intr-un ritm impresionant, depasind cele mai optimiste prognoze ale specialistilor.

Atletismul in Romania - inceputuri, progrese

Cu sute de ani in urma, pe teritoriul tarii noastre s-au organizat serbari cu intreceri sportive, din care nu lipseau alergarile si aruncarea sulitei.

In Evul Mediu se semnaleaza exercitii de atletism pe la curtile nobililor, dar si taranimea iobaga practica (cu ocazia unor serbari si pe la iarmaroace) unele alergari, sarituri si aruncari cu pietre si bolovani.

Secolul al XIX-lea este caracterizat de mari transformari politice economice, sociale, culturale. Invatamantul permite angrenarea tineretului in multiple activitati specifice, intre care educatia fizica cu multiple elemente de atletism.

Inceputurile atletismului in tara noastra sunt strans legate de trei imprejurari:

dezvoltarea continua a educatiei fizice si sportului;

dezvoltarea invatamantului, concomitent cu cresterea importantei ce se acorda elementelor atletice din cadrul programelor educatiei fizice;

patrunderea de sine statatoare a atletismului in Romania. Aceasta s-a realizat prin trei cai diferite:

prin intermediul specialistilor straini care vin in tara noastra pentru a demonstra teoretic si practic modul de desfasurare al unor probe;

prin intermediul elevilor sau studentilor romani care (cu prilejul studiilor in strainatate) au participat la concursuri si intorsi acasa cauta sa aplice cele vazute sau chiar practicate;

prin reglementarea unor probe atletice practicate de secole in tara noastra, dupa regulamentele de desfasurare straine. Amintim aici probele de scurta si lunga distanta, sariturile in lungime si inaltime, aruncarea sulitei;

prin aparitia in alte tari a unor probe care au fost preluate dupa o perioada si la noi (cursele de garduri, saritura cu prajina, triplusaltul, aruncarea discului).

Prima manifestare cu caracter atletic are loc in 1815 cand, la Bucuresti, austriaca Karolina Paukert efectueaza demonstratii de alergare cu plata si pariuri. Traseul pe care a avut loc demonstratia era cuprins intre Piata Victoriei si Calea Mosilor si era efectuat de mai multe ori, timp de 33 de minute.

Primul concurs atletic are loc in 1882 si consta in intreceri de alergari. Initiatorul acestei intreceri este Louis Schmettau, un farmacist care in timpul studiilor in Austria castigase mai multe curse de alergare. El a infiintat "Societatea romana de alergari pe jos" cu elevi de la liceele "Sf. Sava" si "Matei Basarab" si adopta in pregatire programele strainilor.

In 1896 se organizeaza marea cursa de fond ("cursa pedestra") Bucuresti-Pitesti-Bucuresti, cu premii si cu un numar de concurenti incredibil de mare: 335. A fost un concurs dramatic, pentru ca cea mai mare parte a concurentilor nu aveau pregatirea necesara pentru a aborda o astfel de cursa si la sfarsitul ei vor ramane doar 22 de concurenti. Castigatorul a fost un militar din Regimentul 3 Vanatori de munte, care a parcurs distanta de 222 km in 41:04:00. Cel de-al doilea clasat a fost un fochist sosit dupa 3 ore, iar al treilea, un taran care a terminat cursa la 4 ore de-al doilea clasat.

Aceasta competitie are o insemnatate aparte; este pentru prima data cand se organizeaza un concurs atletic avand la baza un regulament ce prevede modul de inscriere, varsta participantilor (peste 18 ani), traseul si posturile de control, carnetul de participant pe care se va pune obligatoriu viza. Ca o curiozitate a acestei intreceri, consemnam ca alimentarea pe traseu se compunea din . tuica, vin si lapte, iar invingatorul a folosit la toate punctele de alimentare numai . vin.

Urmeaza la Bucuresti, Iasi, Craiova, Braila, o serie de serbari care contin si probe atletice, ce constituie germenul sistemului de angrenare a tineretului in competitii. Datele din aceasta perioada sunt foarte putine; trebuie consemnata insa, ca o performanta exceptionala, cifra de 4,80 m la saritura in lungime, realizata in 1897 de catre un elev de numai 13 ani, cifra remarcabila si pentru zilele noastre.

Cu toate acestea, putem aprecia ca in aceste timpuri in care Jocurile Olimpice luasera un mare avant, atletismul romanesc evolua foarte lent; primii iubitori si practicanti ai atletismului au fost elevii, astfel ca primele campionate scolare, au fost de fapt si campionate nationale.

Intre anii 1906-1912 consemnam intreceri atletice organizate cu ocazia serbarilor scolare in orasele: Bucuresti, Galati, Ploiesti. Probele erau: alergari pe distante cuprinse intre 100 si 2 000 m, sarituri in lungime, inaltime, cu prajina, triplusalt si aruncarea greutatii cu si fara "avant". Competitiile se organizau dupa regulamentul francez adoptat si la noi, care avea cateva prevederi interesante:

la saritura in inaltime se batea pe un prag de lemn sau pe pamant, pragul fiind la nivelul solului; daca se atingea franghia (stacheta nu era cunoscuta) de doua ori consecutiv, saritura nu era reusita;

aruncarile se efectuau de pe loc;

comenzile pentru startul curselor erau: "bagati de seama, gata, mars";

la prajina se sarea in inaltime, dar si in lungime.

Aceste prevederi ni se par astazi amuzante, dar pe atunci ele erau respectate cu multa strictete.

In 1911, la Torino participa o echipa de 6 gimnasti. Acolo insa, reprezentantii nostri nu iau parte la intrecerile de gimnastica, ci la cele de atletism (alergari, greutate, prajina, etc.), astfel ca putem socoti aceasta prima deplasare peste granita a unui grup de sportivi, prima participare la un concurs international.

Anul 1912 este unul de rascruce pentru atletismul romanesc; doua evenimente ii vor marca in mod hotarator dezvoltarea ulterioara:

primul campionat interscolar de atletism, care se desfasoara pe hipodromul din Bucuresti;

infiintarea la 1 decembrie 1912 a Federatiei societatilor sportive din Romania, viitoarea Federatie de Atletism.

La dezvoltarea atletismului a contribuit in mod substantial si existenta primului stadion cu pista de atletism, inaugurat in anul 1915 (fost Stadionul Tineretului, azi Stadionul Iolanda Balas).

Prin grija comisiei de atletism calendarul competitional se imbogateste cu o serie de concursuri de tip "Concursul micilor atleti" pentru copii intre 11 si 14 ani, sau "Concursul pentru titlul de atlet complet". Astfel, la editia din 1916, se remarca Emil Palageanu din Targoviste, care castiga 5 titluri (110 garduri, greutate, disc, ciocan, sulita), ramanand in istoria atletismului ca singurul atlet invingator la toate probele de aruncari intr-un Campionat National. Palageanu a devenit profesor si totodata "mana dreapta" a generalului Virgil Badulescu, fondatorul I.E.F.-ului, (A.N.E.F.S.-ul de astazi).

Incheierea razboiului mondial si serbarile destinate victoriei au prilejuit participarea unui grup de atleti romani la Jocurile Militare Interaliate de la Paris. Desi rezultatele au nemultumit, contactul cu marile valori ale timpului a insemnat un moment important pentru dezvoltarea ulterioara a atletismului; cu acest prilej este adusa din strainatate prima pereche de pantofi cu cuie.

In anul 1920 s-a elaborat primul calendar competitional si, tot acum are loc un Campionat National cu participarea atletilor din Romania Mare. La acest concurs, "Regatul" a avut ce invata de la ardeleni, care s-au dovedit a fi mult mai bine pregatiti si s-au prezentat excelent ca "numar, tinuta si valoare"; de altfel superioritatea lor va dura inca cativa ani.

Anul 1921 aduce prima victorie internationala prin Ion Stefan, invingator in Slovacia cu 1,73 m la saritura in inaltime. De asemenea, din acest an Campionatele Nationale se vor desfasura fara intrerupere.

Primele Campionate Nationale pentru femei si juniori au avut loc in 1924.

Dupa nenumarate tergiversari si amanari are loc in 1926 inaugurarea stadionului A.N.E.F. care va muta centrul de greutate al atletismului de pe stadionul de la Sosea.

Prima participare la Jocurile Olimpice s-a produs in 1928, la Amsterdam, unde cei zece atleti si doua atlete obtin rezultate inferioare celor din tara. In general, in anul 1936 atletismul este in declin.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, educatia fizica si sportul s-au dezvoltat in concordanta cu ritmul impus de tarile europene cu traditie in domeniu, iar atletismul a tinut pasul cu aceasta dezvoltare; potrivit unei conceptii moderne, el a fost inclus in toate programele de educatie fizica (scolara, militara, universitara).

Astazi, sportul este principalul ambasador al Romaniei, in toate colturile lumii. In mod deosebit, fetele au fost cele care au contribuit mai eficient la recunoasterea Romaniei pe plan international.

In proba de aruncare a sulitei, de-a lungul timpului atletii romani au obtinut urmatoarele clasari:

Masculin:

Gheorghe Megelea, medalie de bronz la J.O. Montreal 1976 (87,16 m);

Dumitru Negoita, medalie de aur la J.M. Universitare Kobe 1985

(84,62 m).

Feminin:

Jocurile Olimpice:

o medalie de aur (M. Penes / Tokio, 1964: 60,54 m);

o medalie de argint (M. Penes / Mexic, 1968: 59,92 m);

Campionatele Mondiale:

o medalie de argint (F. Tilea / Goteborg, 1995);

Campionatele Europene:

doua medalii de argint (M. Diaconescu / 1962 si M. Penes / 1966);

o medalie de bronz (F. Tilea / 1994);

Jocurile Mondiale Universitare:

trei medalii de aur (M. Penes / 1965, Eva Zorgo-Raduly / 1979, F. Tilea / 1995);

doua medalii de argint (M. Diti-Diaconescu / 1961 si C. Isaila / 1995);

doua medalii de bronz (M. Diti / 1959 si E. Zorgo / 1975);

Jocurile Balcanice:

16 victorii;

Clasari pe primul loc in bilantul mondial al sezonului:

doua (M. Penes, in 1965 si 1967);

1.2. Scopul si motivatia studiului

Scopul acestui studiu este prezentarea modului in care aruncarea sulitei a evoluat de la statutul de ocupatie pana la calitatea de proba atletica. Lucrarea reliefeaza faptul ca prima proba atletica nu a fost aruncarea discului, aduce argumente in acest sens si urmareste schimbarile care s-au produs de-a lungul istoriei in tehnica actului motric.

Am fost motivat in alegerea acestei teme de faptul ca am practicat atletismul iar dintre probele sale m-a atras cel mai mult aruncarea sulitei, prin prisma spectaculozitatii si a posibilitatilor de progres.

1.3. Ipotezele cercetarii

In elaborarea lucrarii am pornit de la urmatoarele premise:

dinamica rezultatelor mondiale in proba de aruncare a sulitei inregistreaza de-a lungul istoriei o traiectorie sinuoasa, evidentiind momente de virf dar si de stagnare, in deplina conformitate cu evolutia tehnicii de aruncare ;

imbunatatirile de ordin material din atletism, au influentat tehnica aruncarii si au condus la cresterea performantelor.

1.4. Metodele folosite in cercetare

Lucrarea de fata este un studiu constatativ la baza caruia sta consultarea literaturii de specialitate. Pentru ca aceasta tema are o rezonanta slaba in textele intalnite, am folosit in mod deosebit motoarele de cautare pe Internet.     

CAPITOLUL 2

EVOLUTIA ISTORICA A PROBEI DE ARUNCARE A SULITEI

2.1. Marturii din Antichitate

In dezvoltarea istorica a societatii, aruncarile au reprezentat mijloace de baza pentru procurarea hranei zilnice, apararea impotriva animalelor, iar mai tarziu, mijloace principale de lupta.

O data cu aparitia si perfectionarea armelor de foc, aruncarile au disparut din lupta, dar au ramas ca forme excelente de intrecere. Astazi, in toate concursurile de atletism, probele de aruncari sunt nelipsite din program. De fapt, dintre "probele tehnice" aruncarea sulitei pare sa fie cea mai veche, primele sulite gasite avand o vechime de aproape 4000 (patru mii) de ani.

Departe in timp gasim urme de instrumente, ce au fost initial crengi (mai mult sau mai putin drepte), inainte de a li se creste eficienta prin adaugarea unui silex ascutit.

Epoca fierului isi aduce contributia prin aparitia unui varf metalic (mai) ucigator.

Totodata, omului ii vine ideea de a-si masura agilitatea, creand concursuri in interiorul aceluiasi (singur) trib.

Ar fi insa o iluzie sa ne imaginam ca timp de milenii, sulita a fost altceva decat o arma teribila, ai carei inventatori au avut un avantaj spectaculos. Lupta cu distanta a avut ca efect nasterea sulitei pe care am numit-o: darda, sageata, harpon, etc.

Toate popoarele pamantului au folosit-o si o mai fac inca: aborigenii din Australia si Noua Guinee, cu o dibacie diabolica, hotentotii, maestri ai preciziei - atingeau tinte minuscule de la distante mai mari de 30 m - watusii, locuitori ai vechii Ruande, foloseau lanci de 1.30 m lungime, pe care le expediau la 80 m distanta, pescarii polinezieni.

In Asia, apoi in Europa, sulita li-a facut tarziu aparitia: basoreliefurile asiriene datand din anul 2000 I.C. reprezinta soldati care exersau lansarea. Se pare ca ei sunt veritabilii pionieri ai unei specialitati care ia din ce in ce mai mult o tenta sportiva in tarile celtice (mai ales in Irlanda la faimoasele Jocuri Teltiene) si in lumea grecilor.

Sulita este cea mai utilizata dintre toate armele antichitatii. Ea este arma preferata a persanului, alaturi de arc; garzile regale se foloseau cu maiestrie de lanci. Panoplia persana este mai mare, din ea facand parte doua sulite: "una pentru a fi lansata, alta pentru a lupta cu ea in mana". Trupele erau dispuse in mai multe randuri: in prima linie pedestrasii foloseau sulita mica, in spatele lor se aflau soldatii care aruncau sulite, iar in fata si pe partile laterale ale armatei erau asezate care de lupta prevazute deasemenea cu sulitasi.

Grecii au practicat aruncarea sulitei din cele mai vechi timpuri, ca mijloc al pregatirii militare. Proba sportiva avea trei variante: aruncarea la distanta, la tinta, la tinta dar din alergare cu calul. Aruncarea de precizie presupunea lovirea unei tinte marcate pe sol cu un cerc alb, cu o sulita care este un gen de lance cu manson, cu varful ascutit.

La Olympia s-a folosit numai aruncarea la distanta, directionata pentru obtinerea unei cat mai mari lungimi; sulita pentru pentlaton era o lance taiata, mai scurta si lipsita de varf. Ca o masura de prudenta pentru sportivi si pentru spectatori, ea nu avea varf taios.

Atenienii creaza veritabile scoli ai caror monitori (cu misiunea de a contracara influenta Spartei) trebuiau sa-i invete pe copii manuirea sulitei.

Nasterea probei de aruncare a sulitei - akontismos in Grecia - este atribuita lui Hercule; aceasta forma de competitie este indelung citata de Homer in "Iliada si Odiseea": pretendentii la mana Penelopei se intreceau adeseori cu sulita.

Introdusa la J.O. din 708, aruncarea sulitei este un sport propriu, dar si una din cele cinci probe ale pentatlonului. Sulita era facuta dintr-o bagheta (tija) de lemn de maslin cu o lungime de 2.30 - 2.40 m, relativ usoara (400 de grame in locul celor 800 de astazi). Primul mare aruncator, in ordinea palmaresului, este Xenophon din Corint care a castigat in timpul Jocurilor si pentatlonul si stadia.

Parerile difera asupra subiectului preciziei. Nici un text nu ne permite sa afirmam cu precizie ca s-a folosit aruncarea la tinta in pentatlon. Exista doar supozitii, referitoare la faptul ca sulita trebuia sa cada in interiorul unor zone trasate pe sol. La Jocurile Olimpice proba de lansare a sulitei se desfasura pe stadion, atletul fiind obligat sa arunce in axul longitudinal al arenei. Depasirea liniei de aruncare insemna ca si astazi ratarea incercarii. Picturile de pe vase sunt un argument pentru afirmatia ca tehnica nu difera prea mult de cea actuala. Astfel, amfora lui Fintias, "Doriforul" lui Policlet, reprezinta un sulitas pregatindu-se pentru concurs; din atitudinea lui transpar degajare, echilibru interior, incredere deplina in posibilitati, atribute absolut necesare marii performante. Lumea artelor contine suficiente dovezi in sprijinul afirmatiilor de mai sus; statuia lui Poseidon descoperita la Capul Artemision in anii 1926-1928, il infatiseaza pe zeu aruncand un trident sau o sulita. Luand in consideratie faptul ca Poseidon era patronul Jocurilor isthmice, ca la Corint s-au descoperit cateva depozite de sulite de concurs, dar mai ales dupa pozitia bratului si a degetelor, specifica aruncatorilor de sulita, se poate spune fara teama de a gresi ca, statuia reprezinta de fapt un sulitas.

Tirul la tinta exista in acelasi timp cu pentatlonul. El este exercitiul de baza pentru ca pastreaza caracterul original si utilitar. Faptul ca sulita era inzestrata cu un varf ascutit, demonstreaza ca este o arma si ca cei mai buni aruncatori sunt, inainte de toate, soldati recompensati pentru precizia lor.

In epoca Romana instrumentul este mai lung si ceva mai greu: 700 - 800 grame la 2.70 m; el este din lemn de corn, cu un varf de fier.

In paralel, din alte tinuturi, ne parvin legende in care este adesea mentionata sulita. Astfel, in "Inelul Nibelungilor " este explicat cu claritate ca Regina Brunhilda a conditionat casatoria de o aruncare cu sulita ca test de forta si de abilitate.

2.2. Decaderea probei in Evul Mediu

Evul Mediu traieste sub dominatia bisericii. Este interzisa practicarea exercitiilor fizice in scoli, atletismul isi pierde stralucirea si caracterul sportiv castigate in Grecia Antica. Mai exista insa o mica patura sociala (seniorii si cavalerii) care din necesitati de vanatoare si razboi, continua practicarea organizata a exercitiilor fizice. Raspandirea armelor de foc a dus la eliminarea armelor si, in consecinta, intrecerile au fost date uitarii. Ele au mai ramas numai la curtile domnitorilor, unde tinerii practicau aceste aruncari cu scopul de a-si demonstra forta fizica si indemanarea.

Popoarele "scandinave", indeosebi suedezii, au pastrat in continuare obiceiul de aruncare a lancilor.

In timpul Renasterii aruncarea sulitei se raspandeste in Europa. Jocurile Celtice o mentioneaza in programul lor; aceasta aruncare devine o moda in balciuri si la petrecerile populare.

In secolul XV Henric al VIII-lea s-a distins in aceasta proba ca si la aruncarea ciocanului. In Franta, sulita era cunoscuta sub numele de darda. Froissart o citeaza in cronicile sale spunand ca se arunca " cat mai departe si cat mai inalt."

Etimologia cuvantului este discutabila. El vine din latinescul "capulus" (pumn, maner) sau "capulum" (ramura taiata) si a devenit: gavlot (in flamanda), gabilot (in germana), giavelotto (in italiana), javelot (in franceza).

Secolele trec. Alte jocuri capteazaa atentia lumii; singuri nordicii pastreaza traditia vikingilor. Astfel, un ziar suedez datand din 1792 relateaza despre organizarea unei intreceri cu sulita.

Suedezii sunt imitati catre mijlocul secolului XIX de germani, care foloseau bile relativ usoare din fier, pe care le lansau la distante apreciabile. La randul lor, suedezii arunca sulite grele si groase la o tinta, un disc de fier care atins, rasuna.

Aruncarea sulitei in Epoca moderna - initiative regulamentare

Primele instrumente moderne, asemanatoare cu cele pe care le folosim si astazi, dateaza din 1875. Ele au fost fabricate intr-o mica uzina din Stockholm si masoara 2.75 m la 850 gr. In scurt timp au invadat toate tarile nordice, in special Finlanda, unde acest tip de aruncare va cunoaste intr-un sfert de secol o dezvoltare fulgeratoare.

Primele intreceri la aruncarea sulitei in tarile din nordul Europei au fost organizate in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. De aici s-a raspandit si in alte tari europene, ca si pe celelalte continente.

In cadrul J.O. moderne, aruncarea sulitei apare pentru prima data in anul 1908 (Londra). Din 1906, la Jocurile de la Atena, Finlanda s-a distins la atletism la aruncari. Sulita devenise un instrument pe care toti copiii stiau sa il foloseasca cu indemanare. Finlandezii citeaza ca precursor pe: Wasenius cu un rezultat de 36,60 m in 1884.

La randul lor, suedezii apreciaza ca primul recordmen le este compatriot: Adolf Wigert cu 35,81 m la Stockholm - 5 septembrie 1886.

Astfel incepe lungul duel care va opune cele doua tari pana catre anii `30. Aceasta rivalitate a cunoscut un nou avant in 1890 cand finlandezul Hjalmar Fellman ii devanseaza pe rivalii sai scandinavi chiar in capitala suedeza cu o aruncare de 37,82 m. In 1895 el readuce recordul mondial in tara sa cu o aruncare de 44 m.

Concursurile se inmultesc in Scandinavia si cunosc o extraordinara popularitate. Pentru a imbunatati calitatea spectacolului, s-a introdus aruncarea dubla, care nu este altceva decat insumarea rezultatelor obtinute de atlet cu mana stanga si cu mana dreapta. Recordul mondial la acest fel de aruncare este de 81,05 m, in 1901.

La acea data Lemming obtinuse cu 49,32m, o superioritate confortabila, dar sulita nu va fi adoptata decat la Jocurile Olimpice din 1908 de la Londra.

Intre timp, adeptii stilului liber se inmultesc; in 1911 la Bratislava, ungurul Mor Koczan devine primul sulitas din toate timpurile care depaseste limita celor 60 m (60,64 m). Continua sa polarizeze interesul a zeci de mii de spectatori aruncarea dubla, la care recordmen mondial este Lemming, cu un rezultat oficial de 95,97 m si unul neomologat de 104,40 m, din care 58,37 m cu mana dreapta (1908).

Incepand cu Jocurile de la Londra, suprematia sulitei aluneca incet-incet catre tabara finlandeza unde apare o noua generatie de aruncatori mai rapizi, mai agili, mai bine inarmati tehnic, al caror conducator este incontestabil Jonni Myyra.

Bine facut (1,80 m si 82 kg), cu picioare puternice, incepe sa se impuna incepand cu anul 1914 cand reuseste la Jocurile Baltice 63,92 m. Acest rezultat nu este insa omologat de Federatia Finlandeza care aduce ca argument vantul prea puternic; un an mai tarziu, oficialii ii refuzau o aruncare de 64,81 m, dar de aceasta data din cauza sulitei neregulamentare. In 1919 devine recordmen al lumii cu 66,10 m.

Intre 1920 - 1924, Myyra controleaza aceasta proba. In 1925, in California, el va arunca 68,55 m rezultat care insa nu va fi omologat.

Dupa o scurta dominatie a lui Lindstroem, Finlanda reia suprematia prin aparitia unui nou aruncator de clasa, Eino Pentilla. Acesta stabileste un nou record cu 67,50 m in 1927 si va fi primul care trimite sulita la 70 m.

La Jocurile Olimpice de la Amsterdam, onorurile ii revin suedezului Erik Lundkvist pentru cei 66,60 m. Doua saptamani mai tarziu, el devine oficial primul aruncator de peste 70 m, aruncare masurata dupa vechile metode. Lundkvist a fost o cometa; el nu a mai confirmat acest surprinzator rezultat.

Noul maestru, mai dominator, artizan ca si Myyra si Lemming, s-a numit Matti Jaervinen. In 1930 el va readuce recordul in Finlanda: 71,56 m, cu 56 cm peste performanta suedezului Lundkvist. Pana in 1936, va corecta de inca sase ori recordul lumii: 74,02 m in 1932 la Turku, 74,28 m in 1933 la Helsinki, 76,66 m in 1934 la Turin, 77,23 m la Helsinki in 1936. La Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1932, castiga detasat titlul suprem, cu o aruncare de 72,71 m; atat va masura si turnul ridicat in cinstea sa, constructie care domina si astazi stadionul olimpic din Helsinki.     

Berlin, 1936. In fata lui Adolf Hitler care trepida de nerabdare intre Goering si Goebbels, suferind de o durere la spate pe care nici novocaina nu o putuse controla, Matti cedeaza in fata lui Stoeck. A fost cea mai mare surpriza a Jocurilor si o tragedie pentru Finlanda. Desi este inca departe de a cunoaste declinul, (1937 este anul in care isi egaleaza cea mai buna performanta), Jaervinen este indeaproape urmat de "juniorul" Yrjo Nikkanen.

La 16 octombrie 1938, intr-un entuziasm de nedescris Nikkanen intra in posesia recordului mondial cu o aruncare de 78,70 m care de fapt ar fi masurat 81,40 m in conditiile regulamentului de dupa 1952.

Zdruncinat, Matti Jaervinen nu si-a pierdut speranta ca-l va recapata, hotarat chiar sa lupte pentru un nou titlu olimpic in ciuda lui Nikkanen si a tinerei generatii extrem de talentate care venea din urma.

Jocurile nu au avut loc in 1940. Chiar si Finlanda care a dorit sa ramana neutra, a fost tarata in conflagratia mondiala. La sfarsitul razboiului, cei doi nu si-au mai reluat duelul; ei pastreaza o aura de invincibilitate, mai ales Jaervinen care a depasit de noua ori 76 m, de unsprezece ori 75 m si de douazeci de ori 74 m.

Odata cu razboiul si retragerea lui Jaervinen, un capitol glorios din istoria sulitei finlandeze se incheie, dar aceasta specialitate va deveni in viitor institutie nationala, facand din sulitasii sai de frunte eroi nationali.

Progresul realizat in Epoca contemporana - definitivarea regulamentului

La Londra in 1948, titlul suprem la aruncarea sulitei este adjudecat de Tapio Rautvara cu o aruncare modesta (69,77 m) fata de recordul sau personal de 75,47 m.

In perioada 1950 - 1954, Finlanda va cunoaste dureroase deceptii. In 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki unde, pentru prima oara se masoara dupa noul regulament, 70 000 de finlandezi asista la o umilire teribila: pe pamantul lor, in sanctuarul lor, doi americani smulg titlul lui Hyytiainen care ocupa doar pozitia a treia.

Printre cei pentru care aceste Jocuri au fost un dezastru, se afla si Franklin Bud Held, clasat abia al noualea cu 68,42 m. In 1951 Held imbunatatise recordul USA la Stockholm cu o uimitoare aruncare de 76,11 m care l-a inconjurat cu o aura de mister pe studentul la teologie, viitor pastor, preocupat de balistica si aerodinamica.

Intre timp, pe Vechiul Continent, un tanar aruncator de numai 20 de ani, Janusz Sidlo, reuseste pe 2 octombrie la Iena (RDG) o aruncare extraordinara 80,41 m cu o sulita de tip vechi, pe o pista deplorabila, denivelata si nesigura.

In 1955, Held duce recordul mondial la 81,75 m, folosind o sulita tip "Held".

In 1956, Sidlo reapare in scena si nu oricum, ci cu un nou record mondial: 83,66 m, punand capat definitiv erei sulitelor din lemn.

La Melbourne, din cauza vantului care sufla in rafale, organizatorii au pus la dispozitia concurentilor sulite finlandeze clasice si sulite metalice suedeze "Seefab" de culoare rosie. Chiar si Sidlo a avut dificultati de acomodare; el a condus pana la a treia incercare, cand norvegianul Egil Danielsen, ultimul calificat, reuseste - exploatand din plin calitatile de planare ale sulitei rosii - cea mai buna aruncare din viata sa si care este un superb record mondial: 85,71 m.

Una din surprizele pe care ni le-a rezervat acest capricios instrument metalic, se numeste Al Cantello. Acesta si-a adjudecat recordul lumii - care parea bine ancorat - la 5 iunie 1959 cu o aruncare de 86,04 m.

Scund, dar extrem de tonic, bine asezat pe picioarele musculoase, pregatindu-se cu minutiozitate in umbra lui Held, este printre primii aruncatori care foloseste in antrenament greutatile si haltera. Viteza sa pe elan este cea a unui sprinter. Cantello are un blocaj atat de violent, incat dupa ce arunca, el nu se poate opri decat in sprijin pe palme.

Cantello a cunoscut cateva luni faste. El va fi invins in vara anului 1960 de Bill Alley, un colos de 1,90 m si 100 de kg. Cu o luna inaintea Jocurilor Olimpice, Alley arunca 86,46 m, rezultat care nu este omologat de IAAF, din cauza terenului inclinat.

La Roma, un alt urias isi va adjudeca titlul olimpic. Victor Cybulenco 1,90 m si 102 kg, in varsta de 30 de ani, la a treia participare la Jocuri, isi spulbera adversarii din prima incercare: 84,64 m, devansandu-i cu mai mult de 5 m.

Curiozitatea este ca primii patru clasati au aruncat cel mai bine la prima tentativa, inainte ca vantul sa inceapa sa bata si ploaia sa cada, modificand aspectul competitiei si denaturand rezultatele.

Aruncarea sulitei cunoaste un ragaz intre 1962 - 1963. Rezultatele de peste 80 m se inmultesc; dar nu numai datorita talentului aruncatorilor, ci si faptului ca sulitele de tip "Held" sau suedez sunt puse de acum inainte la dispozitia tuturor pentru sume modeste. Dar cat valoreaza o aruncare de 80 m in 1962, in comparatie cu cei 78,70 m ai lui Nikkanen in 1938, cu sulita din lemn si cu varf lung ?

In 1962, un campion de exceptie pe care de multe ori l-am asemuit cu Jaervinen, incepe sa se afirme: este vorba de Janis Lusis, sovietic de origine letona care se impune la Campionatele Europene de la Belgrad.

In iulie 1964, la Oslo, pe acelasi stadion unde s-a petrecut revelatia Danielsen, unul din urmasii Vikingilor, cu o alura impunatoare (1,93 m si 93 kg), arunca sulita "Held modificata" la 87,12 m. El se numeste Terje Pedersen, nu are decat 21 de ani si in palmares un rezultat de 66,02 m obtinut la 16 ani.

La 2.09.1964, din nou la Oslo in cadrul meciului Norvegia - Cehoslovacia, dupa un elan precis, un blocaj violent si un plonjon a la Cantello, sulita lui Pedersen cade - dupa un drum inalt si lung - la 91,72 m, record care il depaseste cu 4,60 m, pe cel vechi. Norvegianul a fost un un atlet controversat; criticile ce i-au fost aduse au un oarecare suport daca ne gandim ca el nu a confirmat, sase saptamani mai tarziu, la Tokio aruncand succesiv 61,39 m, 66,78 m si 72,10 m.

In finala olimpica de la Tokio (1964), Pauli Nevala a reinviat gloria apusa a Finlandei cu o aruncare modesta 82,66 m, dar suficienta pentru a castiga.

La Jocurile Olimpice de la Tokio, accidentat la un picior, campionul european de la Belgrad, Janis Lusis, a terminat concursul pe locul trei cu 80,57 m, dupa Nevala si Kulcsar. Cei patru ani care au urmat, au fost sortiti muncii si perfectionarii. Drumul care il conducea spre recordul lui Pedersen era lung, dar Lusis nu s-a descurajat.

In 1967 se apropie de acesta cu o aruncare de 90,98 m, iar in anul urmator il doboara chiar in Finlanda: 91,98 m.

La 16 octombrie 1968, pe pista sintetica din Mexic, pentru prima data folosita intr-o competitie olimpica, Lusis este rasplatit pentru cei treisprezece ani de efort, cu titlul olimpic pentru o aruncare care masoara 90,10 m. In aceeasi finala, argintul ii revine finlandezului Kinnunen care il devanseaza pe ungurul Kulcsar cu peste un metru, 88,58 m, fata de 87,06 m.

Kinnunen este un sulitas cu un corp disproportionat (1,75 m la 85 kg), cu umeri foarte dezvoltati si gambe groase. Stangaci din nastere, el a incercat sa arunce cu mana dreapta in incercarea sa de a-si egala predecesorii, dar fara succes.

In 1969, la Tampere, Kinnunen corecteaza recordul mondial, pe care il duce la 92,70 m. 1970, este un an negru pentru Lusis care sufera din cauza umarului. El revine in 1971 cand intra in posesia celui de-al patrulea titlu european, cu 90,68 m.

La 33 de ani, in 1972 la Stockholm, Lusis redevine recordmen mondial cu 93,80 m. Pana la sfarsitul anului 1976, el va totaliza 150 de concursuri cu rezultate de peste 80 m, in cinsprezece dintre ele, depasind 90m.

In 1972, la Jocurile Olimpice de la Munchen, Lusis este depasit cu numai doi cm, 90,46m, fata de 90,48 m, de germanul Klaus Wolfermann. Acesta este un aruncator solid, 1,76 m la 90 kg, fara un palmares deosebit, pe care nimeni nu l-a " vazut" in postura de campion.

Incercand sa demonstreze ca nu a fost un accident, in 1973, la Leverkusen, la prima sa competitie de dupa Jocuri, Wolfermann profita de circumstante ideale (vant violent sufland din fata) si arunca 94,08 m, nou record mondial.

Bavarezul nu a fost jenat de silueta sa ingrosata de prisosul de kg, argumentand ca nici un aruncator nu il egaleaza in executia gestului final al aruncarii. Cariera lui a fost intrerupta in 1975 si 1976, cand numeroase accidentari la cot si la umar au necesitat delicate interventii chirurgicale.

Speranta finlandezilor in recucerirea suprematiei mondiale reinvie odata cu Hannu Siitonen. In 1973, acesta se apropie la 10 cm de recordul mondial al lui Lusis, facandu-l pe Nevala sa concluzioneze ca va fi primul aruncator peste 100 m. Profetia sa nu s-a realizat, Siitonen suferind ca si predecesorii sai de accidentari musculare si articulare.

In finala Jocurilor Olimpice de la Montreal 1976, ungurul Miklos Nemeth, reuseste o dubla performanta: din prima aruncare, devine nou campion olimpic si nou recordmen mondial - 94,58 m. Cu 28 de ani mai devreme, in finala olimpica de la Londra, tatal lui Miklos, Imre, devenea campion la aruncarea ciocanului. Pentru prima oara, un ungur figureaza in palmaresul sulitasilor.

Recordul lui Miklos Nemeth a rezistat patru ani. In aprilie 1980, un nou reprezentant al scolii ungare de aruncare a sulitei, Ferenc Paragi, se instaleaza in fruntea ierarhiei mondiale cu o aruncare de 96,72 m. Masivul aruncator (180 cm si 105 kg) degaja multa putere si siguranta. Recordul sau va supravietui trei ani.

Primul care se apropie de limita psihologica a celor 100 m, este americanul Tom Petranoff. Ca fost jucator de baseball este extrem de rapid in faza de biciuire (a efortului final). De altfel, pe seama acesteia este pus saltul de 11 m reusit in decursul unui an, (1982 - 88,40 m / 1983 -99,72 m). Petranoff arunca la Los Angeles in mai 1983 99,72 m, inscriindu-se in randul aspirantilor la o medalie olimpica fara insa sa o si obtina. Cu sulita noua, cel mai bun rezultat al sau este 89,16 m. De retinut, aparitia unui nume care va domina multi ani aruncarea sulitei: Jan Zelezny, locul sase la Campionatele Europene de juniori cu 71,26 m.

Dupa 40 de ani, situatia politica internationala se reflecta din nou asupra sportului. In conditiile in care Jocurile Olimpice de la Los Angeles au fost boicotate, titlul olimpic revine dupa ani lungi de asteptare in Finlanda: Haerkoenen Arto, 86,76 m.

In replica, din Berlinul de Est, vine stirea unui record absolut: 104,80 m. Este prima aruncare de peste 100 m, cu consecinte imediate asupra regulamentului. Cel care a reusit aceasta performanta, se numeste Uwe Hohn si are numai 22 de ani. El a obtinut acest uluitor rezultat dupa 9 ani de pregatire. Din palmaresul sau mai fac parte doua titluri de campion european la juniori in 1981 si la seniori in 1982 (91,34 m), doua recorduri europene (1984 / 99,52 si 104,80 m), un record european de juniori (1981 / 86,56 m). Pe 20 iulie 1984, la Berlin a intrecut cu 5,08 m vechiul record mondial, cel mai mare "salt" din istoria de 85 de ani a recordurilor mondiale oficiale. A fost primul si singurul atlet care a depasit granita celor 100 m. Dupa introducerea modelului nou de sulita (1986), a abandonat activitatea competitionala.

Recordul lui Tom Petranoff in 1983 si acum cel al lui Hohn, au determinat IAAF sa introduca un nou model de sulita incepand cu 1. 04. 1986. Noua sulita are centrul de greutate mutat cu 4 cm spre varf si aceasta scurteaza semnificativ aruncarea, inlaturand in acelasi timp suspiciunile legate de validitatea aruncarii. Cea mai buna aruncare, dupa intrarea in vigoare a acestui articol din regulament, a fost considerata record mondial si, ea a apartinut lui Klaus Tafelmeier: 85,74 m, realizat la Como, la 21. 9. 1986.

Recordurile isi reiau cursa ascendenta si se pare ca aruncarea sulitei devine o specialitate europeana. In 1987, Jan Zelezny duce recordul mondial la 87,66 m.

La Jocurile Olimpice de la Seul/1988 Tapio Korjus smulge aurul olimpic printr-o aruncare cu numai 16 cm mai lunga decat cea a lui Jan Zelezny: 84,28 m, fata de 84,12 m. Medalia de bronz revine deasemenea unui finlandez, Seppo Raty, sulitas cu alura unui aruncator de greutate (188 cm / 115 kg) pentru 83,26 m.

Raty se poate lauda cu o longevitate sportiva de invidiat: debuteaza in 1978 si pana in 1997 obtine trei medalii la tot atatea editii ale Jocurilor Olimpice, aur si argint la Campionatele Mondiale din 1987 si 1991 si doua recorduri mondiale (91,98 m si 96,96 m / 1991) stabilite in Finlanda, pe care insa IAAF refuza sa le omologheze pentru ca au fost realizate cu o sulita tip "Nemeth".     

In 1990, recordul mondial se apropie de 90 m. Pentru cateva luni noul recordmen mondial se va numi Patrik Boden. El va reusi in martie 1990 la Austin o aruncare de 89,10 m, dar va fi intrecut in iulie 1990 de britanicul Stephen Backley.

Beckley preia suprematia chiar la Stockholm - 85,98 m, si o pastreaza pana in 1993. El devine primul sulitas care depaseste granita celor 90 m cu sulita "noua": 91,46 m la Auckland in 25 ianuarie 1992, performanta pe care insa nu va mai reusi sa o reediteze. El va obtine insa bronzul la Jocurile Olimpice din 1992 / 83,38 m si argintul la cele din 1996 cu 87,44 m. Cele doua editii au fost castigate de Jan Zelezny cu 89,66 m/1992 si 84,12 m/1996.     

Incepand cu anul 1993, recordul mondial va ramane in Europa; Pietersburg - 1993, 95,54 m; Sheffield - 95,66 m si, cu doua luni inainte de Jocurile Olimpice, 98,48 m si va purta semnatura cehului Jan Zelezny.

Jan Zelezny este un aruncator suplu ( 1,86 m si 75 kg ), dotat cu o capacitate de azvarlire deosebita, pe care reuseste sa o foloseasca in mod eficient in tehnica de aruncare. Aruncarile sale dau impresia unor miscari spontane si foarte naturale. Tehnica sa are multe asemanari cu cea a lui Lusis: la ambii aruncatori, pozitiile trunchiului si bratului aruncator inainte de azvarlire sunt identice. Zelezny, ca si Lusis, isi rasuceste mult trunchiul spre dreapta, astfel ca varful sulitei se indreapta in afara liniei de aruncare permitand folosirea fortei potentiale a muschilor trunchiului in mod mai eficient datorita rotatiei. Deasemenea pozitia retrasa a bratului de aruncare in spatele liniei umerilor, permite o aplicare mai lunga a fortei pe sulita, in timpul fazei finale de aruncare.

Din 1953, pana in 1976, recordul a trecut de la 78,70 m, la 94,58 m, ceea ce inseamna un adaos de 20% care se datoreaza in mare parte perfectionarii instrumentului si proliferarii pistelor sintetice.

Din 1976 pana in 1985, s-au mai adaugat aproape 10 m. Regulamentul a modificat sulita; cu toate acestea, din 1986 pana in 1998, recordul a mai inregistrat un adaos de 13 m.

Este evident ca ameliorarea metodelor de pregatire a influentat tot atat de mult ca si componenta tehnica.

Prezente romanesti in competitiile de anvergura

Medalia de bronz obtinuta de sulitasul roman Gheorghe Megelea la Jocurile Olimpice de la Montreal, confirma existenta si dezvoltarea unei scoli romanesti de aruncari. Tanarul sulitas roman (nascut in 1954), s-a afirmat pe plan international in 1973 cand a cucerit medalia de argint la Campionatele Europene de juniori cu 74,68 m. Doi ani mai tarziu in plina ascensiune, la Jocurile Mondiale Universitare isi adjudeca aurul cu 81,30 m, performanta care deschide seria aruncarilor de peste 80 m. La Jocurile olimpice de la Montreal, intr-o companie selecta, se situeaza pe locul trei, stabilind totodata si un valoros record national 87,16 m. In 1977 realizeaza cu 88,00 m performanta maxima a carierei, rezultatul constituind la momentul respectiv recordul Canadei tara care "l-a adoptat".

Dupa 9 ani, un alt sulitas roman se afirma pe plan international; la Jocurile Mondiale Universitare din Japonia (Kobe/1985), Dumitru Negoita, obtine medalia de aur, cu o aruncare de 84,62 m. Rezultatul carierei lui realizat in acelasi an, este 92,42 m. Aceasta aruncare il propulseaza pe pozitia a XX-a in ierarhia aruncatorilor din toate timpurile, constituind in acelasi timp cel mai bun loc obtinut de un roman. Cu sulita "noua" reuseste 81,88 m, rezultat care reprezinta inca recordul Romaniei.

CAPITOLUL 3

EVOLUTIA TEHNICII DE ARUNCARE A SULITEI

Aspecte privind evolutia tehnicii de aruncare a sulitei in Antichitate

Sulita, cea mai utilizata dintre toate armele antichitatii, este o arma de temut in mainile aztecilor, in timp ce la eleni devine un soi de institutie, unde lungimea aruncarii era la un moment dat vitala. Atenienii creaza veritabile scoli, ai caror monitori (cu misiunea de a contracara influenta Spartei) trebuiau sa-i invete pe copii manuirea sulitei.

Picturile de pe vase sunt un argument pentru afirmatia ca tehnica nu difera prea mult de cea actuala. Astfel, la muzeul Luvru din Paris, exista o amfora ce dateaza din anul 520-510 i.e.n. atribuita lui Fintias, si care infatiseaza o adevarata sedinta de antrenament; la ea participa doi sulitasi si un discobol, alaturi de antrenorul lor. Din atitudinea personajelor se deduce cu usurinta grija pe care o acorda acestia cizelarii tehnicii. Deasemenea la muzeul de Stat din Berlin, Cupa Atica ce dateaza din anul 420 i.e.n. infatiseaza un sulitas in plin efort.

Sulita, ca joc, se folosea la atingerea unei tinte, si este un gen de lance cu manson, destul de lunga si cu un varf ascutit. Spre deosebire de aceasta, sulita pentru pentlaton este o lance taiata, mai scurta si lipsita de varf.

Aruncarea in pentatlon va urmari obtinerea unei distante cat mai lungi. Pentru protectia sportivilor si a spectatorilor, sulita nu are un varf taios.

Tehnica pentatlonistilor este particulara, instrumentul fiind inzestrat cu o curea (amma in greceste) infasurata. Meticulozitatea cu care aruncatorul isi infasura aceasta curelusa in jurul degetelor este unul din elementele succesului: el apuca sulita cu mana dreapta, indexul si degetul mijlociu intinse trec prin curea, celelalte degete aplicate in jurul cozii. Cu mana stanga atletul sustine si impinge extremitatea inferioara a sulitei in timp ce varful este in aer. Cu cativa pasi inaintea liniei de aruncare, aruncatorul isi ia elan plecand de pe piciorul stang: el tine bratul drept inapoi, mana stanga pe varful armei, mentinand echilibrul. Apoi, trimite piciorul drept inainte, intinde bratul stang, ridica gamba stanga si bratul drept plasand sulita orizontal, pe langa ureche. Atletul lanseaza sulita in final, inainte de a pune piciorul stang pe sol. Cateodata, elanul era dat de o rotatie a corpului.     

Sulita era facuta dintr-o bagheta (tija) de lemn de maslin cu o lungime de 2.30 - 2.40 m, relativ usoara (400 de grame in locul celor 800 de astazi).

In momentul in care (sulita) parasea mana, siretul care inconjura sulita se detasa, provocand o miscare de rotatie. Aceasta inventie militara necesita o stare de pregatire buna, dar permitea atingerea unor distante de 120 - 140 m. Aceasta tehnica are similitudini cu stilul modern.

In conformitate cu cerintele scolii de aruncare, aruncatorii trebuiau sa fie capabili sa arunce cu ambele maini. Aceasta specificare si-a pastrat actualitatea pana la inceputul secolului XX.

Tirul la tinta exista in acelasi timp cu pentatlonul.

In epoca Romana instrumentul era mai lung si ceva mai greu: 700 - 800 grame la 2.70 m, din lemn de corn, cu un varf de fier.

Tehnica este cea mai simpla: se arunca cu doi, trei pasi de elan, apucand de mijloc sulita care, adesea se rupea inainte de a ajunge pe pamant. Aceasta fragilitate a instrumentului a fost incetul cu incetul rezolvata catre sfarsitul secolului de fabricantii germani si suedezi.

Tehnica aruncarii sulitei in Epoca moderna

In 1886, suedezii aruncau plecand dintr-un patrat cu latura de 2,50 m; in anii urmatori ei au admis un elan de pana la 10 m, ceea ce a permis o ameliorare rapida a performantelor.

Primele intreceri la aruncarea sulitei in tarile din nordul Europei au fost organizate in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. De aici s-au raspandit si in alte tari europene, ca si pe celelalte continente. Sulitele aveau greutatea si lungimea variabile. Priza, purtarea sulitei si elanul - elemente de baza ale tehnicii - au fost foarte variate.

Aruncarile se efectuau cu priza la mijlocul si la coada sulitei.

Reglementarea greutatii, formei si lungimii, stabilirea unor reguli de concurs, ca si unele caracteristici de tehnica, au fost precizate pentru prima data tot in tarile scandinave.

In cadrul Jocurilor Olimpice moderne, aruncarea sulitei apare pentru prima data in anul 1908 (Londra).

Aruncarile s-au efectuat cu priza "libera" si cu priza la mijlocul sulitei, iar incepand din 1912 s-a aruncat numai cu priza la mijloc.     

Pionierul tehnicii cu priza la mijloc a fost suedezul Eric Lemming. Odata cu aparitia lui Eric Lemming, sulita iese din folclor devenind un sport adevarat; doar lungimea (2,60 m) si greutatea (800 gr) sunt stabilite, celelalte precizari asupra dimensiunilor venind mai tarziu cu o jumatate de secol din partea ingeniosului Held.

In aceasta epoca gasim adepti ai stilului liber, care arunca fara elan, apucand sulita cu mana stanga de mijloc, iar cu mana dreapta sprijinind coada, precum si aruncatori care se inspira din tehnica antica, folosind elanul.

Incepand cu 1902, Lemming isi va imbunatati tehnica cu noi descoperiri: o mai buna pozitie a bratului inapoi si cuie lungi pentru a se putea agata mai bine de sol, ceea ce ii va permite sa depaseasca 50 m si sa-si amelioreze apoi continuu rezultatele, ajungand in 1912 la 62,32 m.

Incepand cu Jocurile de la Londra intervin doua noutati care vor da un real avant acestei specialitati: lungimea elanului, pana atunci limitata la 10 m, devine libera, iar sulita mai solida.

Putem rezuma tehnica lui Lemming astfel: un elan scurt (10-15 m) si relativ lent, sulita dusa spre inapoi printr-o miscare rectiliniara, trunchiul rasucit spre dreapta, in timp ce picioarele executa un pas incrucisat, al carui inventator este. Lemming arunca cu forta, ajutat de anvergura sa mare si de cele 100 kg; el are tendinta de a departa bratul de linia umerilor ceea ce ii va provoca adesea accidentarea cotului. Oricum, tehnica lui care permite efectuarea miscarii fara pauza, se caracterizeaza printr-o mare economie a stilului.

Intemeietorul tehnicii moderne de aruncare a sulitei este finlandezul J. Myyra, Predecesorii lui foloseau 4 pasi de "aruncare", efectuand pe piciorul drept un pas saltat. J. Myyra si el dublu campion olimpic - 1920 si 1924 - elimina pasul saltat si introduce "pasul incrucisat", asigurand continuitatea vitezei elanului pana in momentul blocarii cu piciorul stang (in anul 1919 obtine rezultatul de 66,11 m).

In timp ce Lemming alinia sulita pe trei pasi de aruncare si incepea biciuirea cu umarul, Myyra a pus la punct ritmul de cinci pasi din care unul era incrucisat, lucru ce ii permitea sa avanseze cu bazinul, sa inceapa aruncarea cu soldul si sa o continuie cu trunchiul pana la limita dezechilibrului. In plus, el i-a modificat traiectoria: in loc sa o duca direct inapoi pe langa cap, sulita coboara in lungul corpului si printr-o miscare semicirculara este plasata spre inapoi. Mai complex, mai greu de controlat, acest stil adoptat rapid de majoritatea marilor aruncatori, permitea gasirea axului aruncarii precum si lungirea drumului de actiune asupra sulitei. In sfarsit, Myyra castiga mai mult prin suplete decat prin forta.

In aceasta perioada, regulamentul prevedea ca aruncarea se masoara din punctul de impact pana in locul unde perpendiculara coborata intalneste prelungirea liniei de aruncare. Aceasta regula injusta pentru atleti va dainui pana in 1952.

In evolutia tehnicii aruncarii incepe o noua etapa prin aparitia aruncatorului finlandez M. Jarvinen, campion olimpic in 1932, care, perfectionand tehnica aruncarii sulitei, introduce "pozitia arcului incordat" si imbunatateste sistemul pasilor de aruncare, obtinand in anul 1936 excelentul rezultat de 77,23 m, cat masoara turnul de la Stadionul Olimpic din Helsinki ridicat in cinstea lui. In plan tehnic, Jaervinen a fost continuatorul lui Myyra; el amelioreaza stilul acestuia, introducand pozitia "arcului incordat" ce aduce astfel un plus de suplete si de viteza; trebuie sa adaugam la aceasta si forta - puterea celor 85 kg. Elanul sau este lung de 25 m, ritmul se realizeaza pe cinci pasi perfect inlantuiti, timpii morti sunt eliminati, iar blocajul este extrem de eficient.

Chiar si astazi "tehnica Jaervinen" este apreciata ca perfecta, naturala, relaxata, de catre toti antrenorii si marii sulitasi care se recunosc in acest adaptator de geniu.

Aspecte privind tehnica aruncarii sulitei in Epoca contemporana

In 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki, pentru prima oara se va masura dupa noul regulament. Franklin Bud Held, clasat abia al noualea cu 68,42 m, folosea deja in acea epoca o sulita cu profil bizar. Aceasta se incadra in regulamentul de atunci: sulita sa fie din lemn sau metal, cu un varf ascutit, cu sectiune circulara de la un capat la altul si cu 90-100 cm de la varf pana la centrul de greutate. La Helsinki insa aceasta sulita nu a fost admisa.

Noua sulita "Held" apare in 1954: ea este din aluminiu care ii confera o mai mare stabilitate si suprima vibratiile.

In 1955, Held duce recordul mondial la 81,75 m. El foloseste de aceasta data o sulita al carei diametru maxim in sectiune era de 36 mm, adica cu aproape 11 mm mai mult decat clasicul instrument finlandez. Sulitele "Held" sunt insa scumpe si dificil de importat, mai ales pentru tarile din est.

Evolutia este insa ireversibila: Finlanda modifica profilul batranelor sale "Karhus". Varful devine mai scurt si sulita cade adesea plat.

In 1956, Sidlo reapare in scena si nu oricum ci cu un nou record mondial: 83,66 m, punand capat definitiv erei sulitelor din lemn. La baza scolii creata de Sidlo si antrenorul sau Zygmunt Szelest sta principiul eficacitate in simplitate: bratul aruncator bine intins inapoi, pasul incrucisat, piciorul stang asezat cat mai repede posibil pe pista in timp ce trunchiul se inclina catre inapoi, toate acestea perfect inlantuite intr-o miscare continua, favorizeaza inaintarea soldului si miscarea de biciuire. Pentru o asemenea tehnica era nevoie de picioare puternice: Sidlo a fost printre primii care au inteles importanta dezvoltarii musculaturii la nivel superior.

Pana la precizarea unor paragrafe din regulamentul probei, aruncarea sulitei devenise o specialitate a aruncatorilor de disc. Cu "stilul spaniol" s-au obtinut rezultate superioare, datorita fortei centrifuge care se acumula in timpul executarii piruetelor (2-4 piruete). Astfel, cu sase saptamani inainte de deschiderea Jocurilor Olimpice, Miguel Salcedo, specialist al stilului spaniol, lanseaza sulita la 83,43 m. IAAF a reactionat imediat, introducand regula 58, paragraful 5 care specifica "aruncarea sulitei nu se poate face printr-o miscare rotativa".

La Melbourne, din cauza vantului care sufla in rafale, organizatorii au pus la dispozitia concurentilor sulite finlandeze clasice si sulite metalice suedeze "Seefab" de culoare rosie. Norvegianul Egil Danielsen, ultimul calificat, reuseste - exploatand din plin calitatile de planare ale sulitei rosii - cea mai buna aruncare din viata sa si care este un superb record mondial: 85,71 m.

In 1958, IAAF limiteaza la 35 mm diametrul in sectiune, amendament primit cu satisfactie de Sidlo si de finlandezi in general, acestia fiind nemultumiti de caracterul instabil al sulitei "Held".

Dupa Roma 1960, IAAF va indeparta sulitele tip "Held". Noile reglementari prevad modificari ale diametrului in sectiune si ale lungimii varfului, apropiindu-le de cele ale frumoasei epoci finlandeze. Din nefericire in urmatorii ani, ele vor mai fi folosite, astfel ca nu vom sti niciodata cu certitudine cu care din ele a batut Carlo Lievore recordul mondial (1.06.1961) ducandu-l la 86,74 m.

Printre cei care au contribuit la perfectionarea tehnicii de aruncare, se afla si A. Cantello (SUA), care, in scopul prelungirii drumului de actiune asupra sulitei, o elibera mult inaintea liniei verticale si din aceasta cauza facea oprirea printr-o saritura cu aterizare pe brate si apoi rulare pe piept.

Omul anilor '60 este incontestabil Janis Lusis. Intre 1962 si 1973, in timpul acestor 12 ani jalonati de victorii multiple, un titlu olimpic si doua recorduri mondiale, Lusis a cunoscut un numar mic de esecuri, datorat in cea mai mare parte durerilor de umar si de cot.

Pe toate stadioanele lumii, campionul leton a etalat o tehnica admirabila, aproape de perfectiune. Din acest punct de vedere, Lusis este continuatorul lui Jaervinen: aceeasi maniera de a cobora sulita de-a lungul corpului, aceeasi suplete, aceeasi aparenta usurinta. A avut prima sa deceptie la Jocurile Olimpice de la Tokio cand, accidentat la un picior, a terminat concursul pe locul trei cu 80,57 m, dupa Nevala si Kulcsar. Cei patru ani care au urmat, au fost sortiti muncii si perfectionarii. Drumul care il conducea spre recordul lui Pedersen era lung, dar Lusis nu s-a descurajat.

La 33 de ani, in 1972 la Stockholm, el redevine recordmen mondial cu 93,80 m. Principalele sale virtuti, perseverenta, constanta, acuratetea tehnica, au invins. Acest atlet este inainte de toate un om de fier, cu resurse fizice si psihice iesite din comun; un om facut pentru concurs. Amabil, sociabil, surazator, Lusis este dotat cu un imperturbabil sange rece si cu o capacitate de concentrare exceptionala. Aceste doua calitati, alaturi de inalta tehnicitate, l-au condus catre reusita. Perfect echilibrat, Lusis este sinteza armoniei dintre muschi si nervi, care rezista eroziunii anilor. Pana la sfarsitul anului 1976, el va totaliza 150 de concursuri cu rezultate de peste 80 m, in cinsprezece dintre ele depasind 90 m.

O privire de ansamblu asupra acestei perioade, inainte de a trece la analiza tehnicii actuale, ne permite sa concluzionam ca de-a lungul timpului au existat si s-au afirmat cateva scoli de aruncare a sulitei. Astfel:

suedezii au elaborat un procedeu rational de "apucare" a sulitei, precum si tehnica de purtare a acesteia "deasupra umarului" in timpul elanului.

finlandezii au inteles foarte bine in ce constau deficientele stilului suedez si au propus un stil propriu, bazat pe o mai mare inclinare si rasucire a trunchiului in timpul pasilor de aruncare si pe executarea asa - numitului pas incrucisat, care asigura o mai buna "depasire a sulitei". Pentru a amplifica drumul de lucru util al mainii cu sulita, ei au aplicat varianta "mainii libere", cand in timpul pasilor de aruncare mana cu sulita nu era doar dusa pur si simplu inapoi, ca la suedezi, ci cobora printr-o miscare ampla, degajata, inainte si in jos, marind gradul de torsiune al trunchiului. Stilul "mainii libere" a fost bine primit si accidental mai este folosit si astazi.

scoala americana de aruncare a pornit de la particularitatile tehnicii jocului de base - ball, unde o importanta deosebita se acorda vitezei miscarii si aruncarii propriu - zise. Stilul american foloseste sase pasi specifici, dintre acestia al cincilea fiind o saritura pe piciorul drept, si o pozitie extrem de rasucita (asemanatoare pozitiei de plecare de la aruncarea greutatii si a discului ) inainte de explozia finala. Procedeul de aruncare "prin saritura" nu le-a permis aruncatorilor americani obtinerea unor rezultate remarcabile si, in consecinta ei au adoptat treptat stilul finlandez.

Sulitele "Held" au impus o noua tehnica. Sensibile la cele mai mici imprecizii ele i-au obligat pe aruncatori sa "se identifice cu obiectul" si sa lanseze sub un unghi mai ascutit.

Succesele lui Held, se explica nu numai prin aceasta inventie, ci si prin insusirea inteligenta a tehnicii finlandeze. El a preluat pasul incrucisat, devansarea lina a sulitei pe ultimii pasi de aruncare si a introdus o viteza mai mare, o mai mare rasucire a corpului in pozitia initiala, o mai buna valorificare a muschilor trunchiului.

Tehnica actuala de aruncare a sulitei

Incepand din anul 1986, FIAA a introdus in concursuri un nou tip de sulita "plonjor", avand centrul de greutate mai spre varf, fata de sulita "planor", astfel ca performantele s-au redus substantial in primii ani de la 104,80 m, recordul mondial cu sulita "planor" (U. Hohn, RDG - 1984) la performante sub 90 m. In anul 1996, J. Zelezny, din Cehia, prin performanta de 98,48 m "anunta" din nou depasirea granitei de 100 m.

Tehnica actuala de aruncare este practicata in conformitate cu legile mecanicii si cu calitatile somatice si neurofiziologice individuale. Numeroase analize biomecanice au demonstrat ca inalta performanta se obtine deseori prin tehnici care difera in mod considerabil. Executia tehnica a atletilor de top este marcata de o mare stabilitate, dar si de o anumita variabilitate.

Succesul in aruncarea sulitei, ca de altfel in orice proba atletica de aruncare, depinde de viteza initiala a obiectului, de unghiul si de inaltimea lansarii, de rezistenta aerului, prin urmare, de viteza miscarii bratului care lanseaza si de traiectoria pe care se actioneaza asupra sulitei.

Astazi nu se mai poate vorbi despre utilizarea stilului "pur" finlandez, suedez sau american de aruncare a sulitei. Sulitasii contemporani au adoptat in arsenalul lor tot ce au creat mai bun antrenorii si sportivii Finlandei, Suediei si Statelor Unite adaptand la particularitatile lor individuale.

Tehnica actuala de aruncare cuprinde patru faze principale: elanul, alinierea sulitei, efortul final si restabilirea dupa aruncare. Toate fazele aruncarii sunt strans legate intre ele si fiecare dintre ele are o importanta anume in aruncare. Gradul de insusire a tehnicii este hotarator in obtinerea performantelor. Cu cat maiestria unui aruncator este mai mare, miscarile mai ample si mai apropiate de cerintele biomecanicii, cu atat posibilitatile de concentrare pentru momentul eliberarii sunt mai mari.

Elanul are ca sarcina principala crearea unei viteze optime de deplasare, pe fondul careia sa se poata executa miscari ritmice si precise ale sistemului aruncator - sulita, dar el trebuie sa asigure si posibilitatea obtinerii unei pozitii favorabile pentru inceperea efortului final. Rolul deosebit de important in obtinerea performantei, este relevat de diferenta de 20-30 m dintre aruncarile fara si cele cu elan.

Regulamentul desfasurarii probei, permite folosirea unui elan lung de 36,5 m. In mod obisnuit sulitasii au un elan cuprins intre 25 si 35 m.

Prima parte a elanului este o alergare accelerata pe distanta de 12-20 m, si se executa intre doua semne de control. Sulita este purtata "deasupra umarului".

Cea de-a doua parte a elanului, care pregateste aruncarea propriu - zisa, este o alergare aciclica ce cuprinde un numar variabil 4; 5 sau 6 pasi specifici. Ritmul ei este determinat de numarul de pasi si de diferentele aparute in lungimea si viteza lor.

Aruncatorii de sulita contemporani folosesc in general ritmul par, de patru-sase (foarte rar opt) pasi specifici, sau impar de cinci pasi (mai rar sapte). Ritmul par a fost folosit cu succes si de aruncatorii suedezi, finlandezi si maghiari inca din epoca moderna. El este foarte potrivit pentru ca valorifica forta de impulsie si capacitatea de ritmare a aruncatorului, permitand in acelasi timp o mai buna concentrare asupra actiunii finale de aruncare. Este la fel de des folosit ca si varianta cu cinci pasi de aruncare aceasta din urma oferind in plus un "brat degajat".

Legatura dintre cele doua faze trebuie sa fie usoara si fluenta, dar mai ales cu o minima pierdere a vitezei de inaintare. Viteza alergarii in momentul tranzitiei la faza aciclica este esentiala. La aruncari de peste 90 m, aceasta este de minimum 6,5-7 m/s.

Indiferent de elanul folosit, primul pas pe care se incepe ducerea sulitei inapoi si pasul de impulsie (pasul incrucisat) sunt mai lungi decat ceilalti pasi.Ei au caracter de saritura, fiind supusi in final aceluiasi scop: deppsirea materialului. Pe primii 3 pasi (in varianta elan impar) si 2 pasi (in varianta elan par), se retrage sulita si se aliniaza la nivelul umerilor.

Pasul incrucisat, reprezinta "veriga" de legatura dintre elan si efortul de aruncare. Prin el se urmareste devansarea trenului superior si va fi executat "razant" si suficient de lung ( 1,80 - 2,10 m ), fiind determinat intr-o mare proportie de forta de impulsie a piciorului stang.

Pentru executia acestui pas, aruncatorii aloca cel mai lung timp fata de ceilalti passi. La terminarea pasului de impulsie, "sulitasul" executa o aterizare cat se poate de elastica pe piciorul drept;

pe varful piciorului drept - sustin unii specialisti;

pe toata talpa, chiar cu anticipatie pe calcai - spun altii.

Intervalul de la aterizarea pe dreptul pana la trecerea in pozitia de aruncare este esential pentru reusita aruncarii. In momentul trecerii in sprijin dublu, aruncatorul este brusc franat. Energia cinetica este transmisa rapid din picioare in trunchi si apoi in bratul aruncator.

Datorita franarii masei musculare mari a partii inferioare a corpului, trunchiul se angajeaza in actiunea de aruncare, trecand in pozitia de "arc intins". Arcul intins este solutia cea mai favorabila in efectuarea unei miscari de azvarlire cu eficienta mare.

Destinderea lui are loc in momentul in care segmentele corpului care au contribuit la incordarea lui (genunchi, sold, abdomen, si piept) isi inceteaza inaintarea accelerata (se blocheaza) si incepe tractiunea sulitei spre inainte - sus. Tractiunea sulittei ca miscare unitara este o succesiune de miscari succesive prin care are loc:

supinatia bratului cu sulita;

ridicarea rapida a cotului si indoirea lui inainte deasupra umarului;

"impingerea umarului" drept ininte, cu maximum de viteza;

extensia exploziva a antebratului pe brat si "biciuirea" mainii.

Lungimea drumului de tractiune asupra sulitei si timpul de executie, depind de indicii morfo - somatici, de calitatile fizice si de gradul de insusire a tehnicii de catre aruncator. Cei mai buni sulitasi contemporani, actioneaza pe un drum de 220 - 230 cm, intr - un timp de 0,140 - 0,150 secunde.

Tendinte manifestate in perfectionarea tehnicii de aruncare a sulitei

Numeroase analize biomecanice au demonstrat ca inalta performanta in aruncarea sulitei se obtine cu tehnici perfectionate prin care se valorifica forta si viteza de executie a aruncatorilor. Executia tehnica a atletilor de top este marcata de o mare stabilitate, pe fondul unor particularitati individuale. Succesul in aruncarea sulitei, depinde de viteza initiala a obiectului, de unghiul de eliberare (lansare) si in masura mai mica de inaltimea eliberarii.

Incercarile de a afla care sunt tendintele tehnicii actuale se bazeaza pe analiza comparativa a tehnicii unor aruncatori avand performante de peste 85 m, cu a actualului recordmen mondial (98,48 m), singurul de altfel care a obtinut cu regularitate in concursuri rezultate de peste 90 m.

Pornind de la premiza ca diferentele dintre variantele tehnicii de aruncare sunt reflectate in primul rand prin modul de implicare a segmentelor corpului in actiunea de aruncare, se analizeaza mai intai ritmul pasilor care premerg aruncarii si apoi actiunile biomecanice ale fazei de aruncare.

Ritmul pasilor este determinat de numarul de pasi si de diferentele aparute in lungimea si viteza lor.

Aruncatorii de sulita contemporani folosesc in general ritmul par, de patru-sase (foarte rar opt) pasi specifici, sau impar de cinci pasi (mai rar sapte). Ritmul par, folosit cu succes si de aruncatorii suedezi, finlandezi si maghiari inca din epoca moderna, este foarte bun pentru valorificarea fortei de impulsie a aruncatorului, permitand in acelasi timp o mai buna concentrare asupra actiunii finale de aruncare. Este la fel de des folosit ca si varianta cu cinci pasi de aruncare, aceasta din urma oferind in plus o relaxare mai mare a bratului aruncator.

Un element mai putin sesizat cu ochiul liber, se produce la finele alergarii, in cursul efectuarii pasului incrucisat, cand centrul general de greutate al corpului se deplaseaza spre stanga, in afara directiei de alergare. Bazinul se afla aproape in pozitie frontala, inaintea trunchiului avand axa perpendiculara pe linia de aruncare. Trunchiul isi mentine pozitia de rotatie spre dreapta. Piciorul stang, printr-o asezare ferma pe sol, reuseste o franare brusca, o blocare a inaintarii. Este astfel generata o mare forta de inertie care ajuta la extensia muschilor in pozitia de "arc intins". In tot acest timp genunchiul drept se mentine flexat, dand impresia ca se "insurubeaza" in sol.

In aceasta faza, Zelezny da dovada de o mare stabilitate, reusind "un arc" deosebit de eficient.

Multi aruncatori nu folosesc un blocaj prea rigid, pentru a favoriza inaintarea in efortul final, prelungind astfel "drumul" de actiune asupra sulitei, element foarte important pe care se insista in tehnica actuala.

Actiunea de aruncare tolereaza o inclinare spre stanga a capului si a umarului stang, ca o consecinta a fortei de inertie si a unui efort mai intens depus de partea dreapta a corpului.

Investigatiile experimentale cu un aparat de lansare a sulitei, au aratat ca si noua sulita de barbati ar putea zbura peste 100 m, daca ar fi lansata cu o viteza initiala de 29,5 m/s + 0,37 m/s, chiar daca a pierdut din calitatea zborului, iar traiectoria acestuia este aproximativ apropiata de cea balistica.

Prin urmare, una dintre particularitatile antrenamentului contemporan la aruncarea sulitei, se refera la pregatirea tehnicii de lansare, mai ales ca multi dintre aruncatorii de astazi au dificultati in realizarea unei viteze de eliberare de 29 m/s.

Deasemenea, experimentele au aratat si ca performantele la aruncarea sulitei pot fi imbunatatite printr-o mai precisa "azvarlire".

In acest fel, scopul atletului trebuie sa fie realizarea vectorului fortei de acceleratie, trasat direct prin axa longitudinala a sulitei. Cu alte cuvinte diferenta intre unghiul axei orizontale a sulitei si unghiul de lansare trebuie sa tinda catre zero. Aceasta garanteaza conditii aerodinamice optime pentru zborul sulitei.

Ca element de noutate, putem adauga reconsiderarea importantei elanului, care a fost subestimat mult timp. Specialistii sunt de parere ca in cadrul elanului poate fi tolerat un spectru larg de variante individuale, totusi trebuie avute in vedere urmatoarele conditii:

elanul complet, atat faza ciclica, dar si cea aciclica trebuie fie ritmic. Trebuie deasemenea sa constituie o miscare legata ce va fi pregatita si perfectionata ca un intreg;

viteza trebuie sa creasca pana la pasul incrucisat. Pentru aceasta, extensia corpului inapoi, la aproximativ 60-65º, trebuie sa fie facuta in timpul acestuia. Aceasta extensie inapoi, constituie o conditie pentru generarea puterii de lansare, pentru utilizarea unei cai optime de accelerare mare si pentru crearea maximei "tensiuni a arcului";

pentru performante mari, este nevoie de o viteza pe elan mai mare. In momentul contactului cu solul si activare a piciorului de sprijin, o cantitate mare de energie cinetica asigura conditiile optime pentru crearea tensiunii necesare biciuirii.

elanul trebuie sa creeze conditii pentru coordonarea optima a segmentelor corpului, din punct de vedere al timpului si vitezei.

CAPITOLUL 4

 SCOLI  DE ARUNCARE A SULITEI

4.1. Consideratiuni privind pregatirea unor aruncatori de sulita consacrati pe plan mondial

Antrenamente destinate dezvoltarii fortei pentru probele atletice si in mod special pentru aruncatori, apar chiar din antichitate; sunt cunoscute astfel, exercitii de forta folosind greutatea propriului corp, sau cele cu partener.

Pana catre anii '40, aruncatorii de sulita includeau sporadic in pregatirea lor astfel de exercitii fara a face din aceasta un scop in sine.

La sfarsitul anilor '50, atentia sportivilor si a antrenorilor a fost atrasa de o metoda noua in antrenamentul de forta, cea a contractiilor izometrice. Primele cercetari pentru stabilirea valorii exercitiilor izometrice au fost efectuate in 1928 in institutiile de invatamant din statul Massachusetts (SUA). In 1953 savantii vest-germani A. Muller si T. Hettinger au facut publice rezultatele cercetarilor lor, care concluzionau ca lucrul in regim izometric conduce la o crestere considerabila a fortei.

Ulterior, specialistii domeniului au elaborat si sisteme de exercitii izometrice speciale, care ofera posibilitatea aplicarii eforturilor statice in acele unghiuri si pozitii ale corpului intalnite in aruncare.

Dupa Jocurile Olimpice din 1952 ( Helsinki ), exercitiile cu ingreuieri, si in mod deosebit cu haltere, au fost "adoptate" in antrenamentele aruncatorilor, iar progresul performantelor a fost semnificativ. Trebuie insa subliniat ca cei mai buni sulitasi sunt de regula sportivi multilaterali, care obtin indici superiori incepand cu sprintul si terminand cu ridicarea halterei, de aceea singur antrenamentul de forta nu rezolva problema pregatirii.

In sprijinul acestei afirmatii, vin datele referitoare la antrenamentul marilor campioni, reprezentanti de seama ai scolilor de aruncare a sulitei:

Janus Sidlo - recordmen mondial in 1956 cu 83,86 m, medaliat cu argint la J.O. din 1956, detine si recordul la numarul de aruncari peste 80 m (in 1966 a sarbatorit a suta aruncare a sa peste aceasta distanta). Am putea socoti tot un fel de record si cei peste 20 de ani de antrenamente si participari la concursuri de aruncare a sulitei.

Programul sau de antrenament, care se distinge printr-o multilateralitate desavarsita, era realizat printr-o mare varietate de mijloace. Sidlo arunca greutatea si discul, practica cu placere sariturile in lungime si in inaltime, alerga 100 m in ceva mai mult de 11sec. A stabilit chiar recordul de juniori la aruncarea discului. Antrenamentele sale includeau gimnastica acrobatica, luptele, si sporturile de iarna. In perioada pregatitoare care se intindea din toamna si pana in martie, Sidlo se antrena de cel putin cinci ori pe saptamana, acordand prioritate dezvoltarii fortei, supletei, indemanarii si rezistentei. In trei antrenamente combina exercitiile cu haltera si jocul de baschet sau volei. In fiecare dimineata alerga cativa km prin padure, dupa care lucra cu extensorul sau sarea coarda.

Pe masura ce se apropia primavara si implicit concursurile, acorda mai mult timp antrenamentului de perfectionare a tehnicii, continuand dezvoltarea calitatilor motrice. El includea astfel in pregatire alergarea pe distante scurte si sariturile.

Antrenamentele sale au stat la baza stabilirii programului de pregatire a noii generatii de sulitasi care a urmat.

Janis Lusis - recordmen mondial in 1968 si 1972 cu 91,98 m si respectiv 93,80 m, ar fi putut fi un redutabil decatlonist. El isi testa periodic stadiul pregatirii fizice cu ajutorul unor probe care sunt in vigoare si astazi si, la care obtinea rezultate cu care s-ar mandri orice performer contemporan. Astfel Lusis se supune unui test si acumuleaza 7763 de puncte, reusind printre altele 11"2 la 100 m, 7,17 m la lungime, 1,90 m la inaltime, 81,04 m la sulita. Dealtfel, a cochetat o perioada cu ideea unei duble participari, dar a renuntat la acest ambitios proiect, neputand dezvolta in paralel forta si rezistenta. Halterele l-au facut sa ia in greutate; de-a lungul anilor, silueta fina s-a implinit fara insa a pierde din suplete si agilitate.

In perioada pregatitoare care dureaza din noembrie pana in mai, Lusis se antreneaza in fiecare zi (mai putin duminica), lucrand in mod special pentru dezvoltarea fortei explozive. Pentru aceasta, el combina intr-un mod care s-a dovedit a fi deosebit de eficient aruncarile cu obiecte de greutati diferite si exercitiile de forta. Specificul pregatirii letonului, consta intr-un volum mare de lovituri cu toporul, aplicate intr-o grinda, la inaltimea de lansare a sulitei, cu un singur brat sau cu amandoua.

In perioada pregatitoare Janis Lusis alterneaza antrenamentele de aruncari cu mingi medicinale sau bile, cu antrenamente de forta, metoda care este folosita si astazi. Rezultatele personale obtinute la probele de control sunt remarcabile:

saritura in lungime de pe loc - 3,30 m

30 m start de jos - 3.9"

triplusalt de pe loc - 10,07 m

smuls haltera - 120 kg (la o greutate corporala de 90 kg)

genuflexiuni cun haltera pe umeri - 200 kg

Faptul ca el a reusit cele mai bune rezultate in cele mai importante concursuri, denota o buna pregatire in perioada de iarna, dar si o meticuloasa pregatire pentru concurs, dublata de o mobilizare psihica exemplara. Voldemars Lusis calca pe urmele vestitului sau unchi, fara sa fi avut insa pana la data acestui studiu vreo reusita istorica.

Jorma Kinnunen - recordmen mondial cu 92,70 m in 1969, reprezinta cu succes modelul sulitasului conturat de scoala finlandeza de aruncare a sulitei: puternic, rapid, suplu, cu amplitudine si o buna coordonare in miscari.

Pentru a-si mentine suprematia pe plan mondial, finlandezii au prospectat si experimentat cele mai noi metode de antrenament.

Performantele mari au fost obtinute prin imbinarea rationala a pregatirii de viteza si "forta speciala". Ei au inteles foarte clar doua notiuni apropiate una de cealalta dar in acelasi timp foarte diferite: forta care este "maximum de impingere sau de ridicare realizata printr-o contractie musculara", si puterea care "da posibilitatea de a mobiliza forta musculara maxima in cel mai scurt timp. Cand rezistenta opusa este mica (greutatea sulitei), ceea ce conteaza cu adevarat este viteza de eliberare. Forta speciala in acceptiunea finlandezilor, era tocmai capacitatea sportivului de a realiza un efort maxim in minimum de timp. Aceasta a creat un avantaj apreciabil fata de sulitasii americani de exemplu, care se situau in mare masura pe vechile pozitii de obtinere a fortei "in general".

Dupa ce a inceput sa aplice sistemul de antrenament cu greutati, performanta lui Kinnunen s-a imbunatatit cu 15 m (de la 70,90 m, intr-un an el a ajuns la 85,40 m). In perioada pregatitoare care incepe in octombrie, el efectueaza un mare numar de aruncari cu greutati de 2-3 kg, ajungand pana la 200 de trei ori pe saptamana. Aceeasi importanta o acorda dezvoltarii fortei muschilor spatelui si centurii scapulare, completandu-si saptamana de antrenament cu alergari de sprint si curse de schi. Pe masura ce se apropie sezonul competitional, se reduce greutatea bilelor, se trece la aruncari in plasa cu sulite ingreuiate mai intai, apoi in aer liber. In acest fel, in decursul intregii perioade pregatitoare, sulitasii din Finlanda lucreaza la dezvoltarea fortei de aruncare, imbunatatind concomitent si tehnica. Se pare ca in aceasta consta superioritatea lor fata de sportivii din numeroase alte tari.

Am putea semnala ca aspect particular faptul ca principalul mijloc de obtinere a formei sportive este considerat concursul. Inaintea stabilirii recordului mondial din iunie 1969, in perioada 3-18 iunie a participat la nu mai putin de 7 competitii, ceea ce inseamna un concurs la doua zile.

In 1970, Pauli Nevala campionul olimpic de la Tokio, a concurat in cinci luni de 51 de ori, aruncand de cinci ori peste 90 m si de 24 peste 85 m. El a iesit invingator de 46 de ori in concursurile la care a participat, o demonstratie excelenta a capacitatii de a mentine forma sportiva.

Klaus Wolfermann - recordmen mondial in 1973, cu 94,08 m, reflecta destul de clar in pregatirea sa metodele de antrenament ale sulitasilor germani. Aceste metode se caracterizeaza in primul rand prin multilateralitate; schi, inot, gimnastica sportiva, handbal, volei, tenis.

Acest sulitas care se abate de la medie prin indicii sai antropometrici (176 cm la 90 kg), pune un accent deosebit pe forta trenului inferior. In consecinta antrenamentele sale vor cuprinde un numar mare de sarituri cu sau fara vesta speciala, cu sac cu nisip sau cu alte greutati pe umeri. Abunda sariturile multiple de pe loc sau cu elan scurt, sarituri in inaltime peste obstacole diferite, cu atingerea panoului de baschet sau, sarituri efectuate dupa executarea a cinci pasi de aruncare.

Antrenamentele, atat iarna cat si vara, includ pe scara larga alergarea pe trepte sau la deal cu vesta ingreuiata, sarituri pe unul sau ambele picioare pe trepte. Antrenamentul de forta capata o importanta deosebita iarna, cand sunt folosite frecvent greutatile maxime. Surplusul de kg, a fost anihilat de o rapiditate a executiei efortului final, inegalabila.

Miklos Nemeth - campion olimpic si recordmen mondial la Montreal 1976 din prima aruncare cu 94,58 m. Si Nemeth se antreneaza dupa aceeasi etapizare. In perioada pregatitoare de iarna, din ianuarie pana la sfarsitul lunii martie, este rezolvata principala sarcina, aceea a pregatirii fizice generale si speciale. Lectiile, de lunga durata, si de o mare intensitate, sunt axate pe dezvoltarea fortei speciale explozive, prin aruncarea de obiecte atletice grele. Pentru dezvoltarea rezistentei speciale in regim de forta, se utilizeaza lucrul cu toporul mic (4kg) sau mare (8-10 kg), cu unul sau doua brate.

Ca elemente de noutate in metodica de pregatire, semnalam aparitia (pe langa cele clasice) unor exercitii cu haltera care, prin structura lor se apropie de aruncarea sulitei si a aruncarilor cu puduri in greutate de 7-12 kg. Antrenamentele in care se preocupa de dezvoltarea vitezei de deplasare au pondere scazuta; chiar si in sala atletii unguri sunt preocupati de elan si de perfectionarea ritmului pasilor care preced aruncarea.

Sulitele cu care se arunca astazi (unele) ii poarta numele.

Stephen Backley este singurul sulitas din Marea Britanie care si-a inscris numele pe lunga lista a recordmenilor mondiali din toate timpurile. El este reprezentiv pentru scoala englezeasca de aruncari, care a cunoscut rezultate remarcabile mai ales in proba similara feminina. Antrenamentele sunt subordonate conceptiei sulitasul trebuie sa fie un atlet complet. Prin urmare, vom intalni acum si alergare de rezistenta (de doua ori pe saptamana intr-un tempou sustinut), sprinturi cu caracter de intrecere, garduri, exercitii cu elastice, scripeti, si un mare numar de sarituri pliometrice.

Toate acestea constituie doar preambulul antrenamentelor de perfectionare a tehnicii (prin aruncari cu mingi medicinale sau sulite de greutati diferite) sau de dezvoltare a fortei.

Uwe Hohn, autorul celei mai lungi aruncari din istoria acestei probe, pastreaza cadrul antrenamentului multilateral si general. Exista insa cateva elemente de noutate care s-ar putea constitui intr-o explicatie posibila a acestei performante. Astfel, pregatirea sa se caracterizeaza printr-un volum mare la principalele mijloace, care sunt antrenamentul de forta cu haltera si aruncarile cu obiecte specifice pentru dezvoltarea fortei aruncarii.

In cadrul antrenamentului de forta, principalul exercitiu este smulsul, executat intotdeauna cu viteza maxima. Trebuie subliniat aici ca cel mai bun rezultat la aceasta proba, este 115 kg ceea ce raportat la greutatea corporala (deasemenea 115 kg) indica o valoare mica a fortei relative. In acelasi timp insa Hohn realizeaza la impins haltera din culcat pe banca 130 kg.

Jan Zelezny, detinatorul titlului olimpic in 1992, 1996 si 2000 si al recordului mondial 98.48 m din 1996, este un adevarat miracol de longevitate, mai ales prin perspectiva operatiilor suferite. El a concurat la Campionatele Mondiale - Helsinki 2005 nerefacut dupa o operatie la tendonul lui Achile, dar este extrem de hotarat sa participle si la J.O. de la Beijing. Informatiile despre pregatirea sa sunt putine si neverificabile.

Cateva elemente de statistica - masculin

primul record mondial oficial: 62,32 m Eric Lemming SWE 1912;

primul peste 70 m: 71,01 m Erik Lundqvist SWE 1928;

primul peste 80 m: 80,41 m Bud Held USA1953;

primul peste 90 m: 91,72 m Terje Pedersen NOR 1964;

primul peste 100 m: 104,80 m Uwe Hohn RDG 1984.

cu sulita actuala

primul peste 90 m: 91,46 m Steve Backley GBR 1992;

urmatoarele recorduri: 95,54 m & 95,66 m Jan Zelezny CEH 1993;

cel mai durabil record mondial: 78,70 m Yrjo Nikkanen FIN 1938 (14 ani);

cele mai multe concursuri peste 90 m (cu modelul actual): Zelezny 30 (pana la 7 sept. 2000).

superlative

cele mai multe titluri olimpice: 3 Lemming 1906/1908/1912;

cele mai multe titluri mondiale: 2 Zelezny 1993/1995;

cel mai tinar campion olimpic/mondial; Erik Lundqvist 1928 (20);

cel mai batran campion olimpic/mondial: Tapio Rautavaara FIN 1948 (33).

cei mai buni 3 aruncatori de sulita din toate timpurile

Matti Jarvinen (FIN): fiu de campion olimpic la disc, a dus recordul mondial de la 71,01 la 77,23 si a castigat aurul olimpic in 1932;

Janis Lusis (URSS): lituanianul a castigat 4 titluri Europene si un set complet de medalii olimpice (aur in 1968), stabilind si doua recorduri mondiale;

Jan Zelezny (CEH): campion olimpic si mondial, posesor al actualului record al lumii, a dominat cu atata autoritate in 1995, incat este "responsabil" pentru 21 din cele 22 de aruncari peste 89 m ale anului.

Cateva elemente de statistica - feminin

primul record mondial oficial: 46,74m Nan Gindele, USA, 1932;

prima peste 50m: 50,32m Klavdiya Mayuchaya, URSS, 1947;

prima peste 60m: 61,38m Elvira Ozolina, URSS, 1964;

prima peste 70m: 70,08m Tatyana Biryulina, URSS, 1980;

prima peste 75m: 75.26 Petra Felke, RDG, 1985;

prima peste 80m: 80.00 Petra Felke, 1988;

cele mai multe concursuri peste 75m: Petra Felke - 13;

cu sulita actuala

primul record: 67.09m Mirela Tzelili, GRE, 1999;

actualul record: 71,70 Osleidys Menendez, Cuba, 2005;

superlative

cele mai multe titluri olimpice: 2 Ruth Fuchs, RDG, 1972/1976;

cele mai multe titluri mondiale: 2 Trine Hattestad 1993/1997;

cea mai tinara campioana olimpica: Mihaela Penes, ROM, 1964 (17);

cea mai "batrana" campioana olimpica: Herma Bauma, AUS, 1948 (33);

cele mai bune 3 aruncatoare de sulita din toate timpurile

Ruth Fuchs (RDG): de doua ori campioana olimpica, a dus proba la un nivel superior cu 6 recorduri mondiale, culminand cu un frustrant 69,96m in 1980

Petra Felke (RDG): recordul mondial de exact 80m, stabilit inainte de cucerirea titlului olimpic, nu a fost amenintat niciodata si nici nu va fi depasit, pentru ca sulita veche a fost inlaturata in 1999;

Trine Hattestad (NOR): norvegianca este singura femeie care adunat doua titluri mondiale, ajungand la 72,12m cu vechiul model si la 69,48m cu sulita actuala.

EVOLUTIA RECORDULUI MONDIAL

LA ARUNCAREA SULITEI BARBATI

CONCLUZII

In cei peste 100 de ani de istorie a atletismului, maiestria sportivilor a evoluat continuu. S-a crezut adesea ca au fost atinse limitele posibilitatilor omenesti si ca aruncari de peste 100 m sunt fara putinta. De-alungul anilor insa s-au ivit atleti capabili de noi performante, de noi recorduri.

La perfectionarea tehnicii aruncarii sulitei in anii '20-'30, a contribuit lupta pentru recordul mondial in aceasta proba, lupta care timp de 26 de ani (1912-1938) s-a purtat intre reprezentantii Suediei si Finlandei. In aceste doua tari de fapt, au fost puse bazele stilului modern de aruncare a sulitei, proba care a devenit sport national.

Un aport remarcabil la perfectionarea tehnicii aruncarii sulitei, au avut aruncatorii americani, care au inventat sulita ce planeaza, cucerind suprematia olimpica si detinand pentru scurt timp recordul mondial.

Stilul american, care pornea de la particularitatile jocului de base-ball, nu a dus la obtinerea unor rezultate deosebite, determinand adoptarea treptata a stilului finlandez, caruia i se aduce ca element de noutate o mai ampla rasucire spre dreapta, inaintea eliberarii sulitei.

Dupa americani, a urmat avalansa aruncatorilor din tarile europene, ilustru reprezentati de Janis Lusis, care a marcat aceasta specialitate prin maiestrie tehnica, constanta, longevitate si deosebite calitati de competitor.

Majoritatea aruncatorilor de sulita au caracteristici somatice de exceptie : inaltimi de peste 1,80 m, (cel mai scund Kinunen/1,75 m, cel mai inalt Hohn/1,98 m) si un indice Quetelet apropiat de echilibru sau usor inclinat in sensul surplusului ponderal (cel mai usor Zelezny - 78 kg, cel mai greu Hohn - 115 kg).

Cei mai buni sulitasi sunt de regula sportivi multilaterali care obtin rezultate superioare la diferite norme de control, incepand cu sprintul si terminand cu ridicatul halterei.

Fiecare din atletii care au stat la baza crearii scolilor respective de aruncare, a beneficiat de metodica de pregatire a predecesorilor sai, asupra careia si-a pus amprenta personala. Astfel:

polonezii au inclus in pregatire jocurile sportive;

rusii au pus accent pe antrenamentul cu toporul;

generatia de finlandezi a anilor '70 a considerat ca principala modalitate de obtinere a formei sportive - concursul;

germanii au pus accent deosebit pe forta trenului inferior, incluzand in pregatire sariturile in numar mare, executate cu veste ingreuiate sau cu saculeti de nisip si folosirea frecventa a intensitatilor maxime in antrenamentele cu haltera, in mod special a smulsului;

ungurii au adaptat exercitiile cu haltera la specificul aruncarii cu sulita, folosind deasemenea aruncarile cu puduri de diferite greutati;

subordonata ideii de polivalenta, pregatirea sulitasilor englezi include pe langa noile exercitii cu scripeti si elastice, sariturile pliometrice.

Privind tabelul recordurilor mondiale remarcam ca acestea au inregistrat o permanenta evolutie: din 1953 pana in 1976, recordul a trecut de la 78,70 m la 94,58 m ceea ce inseamna o crestere de 20%. Aceasta se datoreaza in mare parte perfectionarii instrumentului si proliferarii pistelor sintetice.

Din 1976 pana in 1985, s-au mai adaugat aproape 10 m, salt pe care il putem pune in seama aparitiei si perfectionarii metodicii de antrenament.

Regulamentul a modificat sulita; cu toate acestea, din 1986 pana in 1998, recordul a mai crescut cu 13 m, fapt care ne-a facut sa ne indoim asupra perenitatii lui. Chiar daca in ultimii 8 ani el nu a fost realmente amenintat, noua generatie de sulitasi nordici (Tero Pitkamaki - Finlanda, Andreas Torkilsen - Norvegia) poate modifica aceasta situatie oricand.

BIBLIOGRAFIE

Athletics Weekly - nov, 1988.

Atletismul peste hotare - Editura Sport-Turism, 1976.

Nicu, A. - Antrenamentul sportiv modern - Editura Editis, Bucuresti, 1993.

Cumont, F. - Persia o mare putere - Editura Prietenii Cartii, Bucuresti, 1998.

FRA - Atletism - Aruncari - Editura CCPCS, Bucuresti 1993.

FRA - Metode obiective folosite in antrenamentul sportiv al tinerilor atleti - Seminar international al AEA - Editura CCPS, Bucuresti, 1995.

Le Foch, Herve. - Celtii, o civilizatie originala - Editura Prietenii Cartii, Bucuresti, 1996.

Kiritescu, C. - Palestrica - Editura IEFS, 1964.

Krauss, W. - Civilizatia Asiro-Babiloniana - Editura Prietenii Cartii, Bucuresti, 1996.

Ivan, C. - Aruncarea sulitei. Bazele teoretico-metodice ale antrenamentului sportiv - modele operationale - Bucuresti, 2002.

Ivan, C. - Culegere de probleme si exercitii pentru aruncarea sulitei, Ed. Sylvi, Bucuresti, 2003.

Aruncarea sulitei - tehnica si antrenament, Ed. Cartea Universitara, Bucuresti, 2008.

Leconte, E. - Uimitoarea civilizatie azteca - Editura Prietenii Cartii, Bucuresti, 1997.

Martin, C. - Grecia Partenonului - Editura Prietenii Cartii, Bucuresti, 1996.

Matei, I. - Ramul de maslin al Olympiei - Editura Albatros, Bucuresti, 1985.

Nagy, A.; Sabau, I. - Atletism-aruncari - Editura Stadion, Bucuresti, 1971.

Nagy, A.; Sabau, I. - Aruncarea sulitei - Editura C.N.E.F.S, 1968.

Paleologos, C. - Legendele Olympiei - Editura Sport - Turism, Bucuresti, 1980.

Pariente, Robert. - "La fabuleuse histoire de l`Athletisme" 1978.

Tatu, T.; Sabau, I.; Stanescu, I. - Atletism-Tehnica probelor - curs specializare anul III- ANEFS, 1994.