APARITIA JOCULUI DE HANDBAL IN ROMANIA

In Romania handbalul a patruns prin "filiera germana" in anii 1920 - 1921 imediat dupa lansarea lui oficiala la Berlin in anul 1919 de catre profesorul KARL SCHELENTZ.

Ne referim la handbalul in 11 jucatori pe terenul mare de fotbal care va domina categoric cele doua surori mai mici - handbalul in 7 pe teren mic si Hazena ceha - in toata aceasta perioada interbelica.

Adevarata poveste a handbalului din Romania incepe in anul 1920 cand un mic grup de profesori de educatie fizica din Ardeal, de la Sibiu, Bistrita si Brasov, unii cu studii superioare de specialitate in Germania sunt invitati de rectorul facultatii din Berlin si de fostul lor profesor de atletism KARL SCHELENTZ (parintele handbalului in 11 jucatori) sa asiste la marile serbari sportive traditionale cu ocazia sfarsitului de an scolar, abia reluate dupa razboi.

Cu aceasta ocazie profesorii nostrii au asistat si la o serie de meciuri din marea competitie "Cupa Germaniei" - aflata la prima editie - cu o participare extraordinara: 10 echipe masculine, 4 feminine si 4 de juniori.

Intorsi in tara si entuziasmati de virtutiile acestui sport, l-au introdus imediat in orele de educatie fizica din scolile in care predau.

In anul urmator 1921 incep deja meciurile inter-clase in scoli, la Sibiu chiar pe stadionul central, iar din 1922 putem vorbi de primele jocuri inter-orase cu echipe formate din elevi dar si cativa absolventi si chiar profesorii acestora.

Promotorul acestor actiuni si cel pe care putem sa-l numim "parintele" handbalului din Romania a fost profesorul WILHELM BINDER titularul catedrei de educatie fizica de la Liceul BRUKENTAL din Sibiu care l-a introdus ca disciplina obligatorie in scoala imediat dupa ce vazuse la Berlin meciurile din Cupa si demonstratiile studentilor Facultatii de Educatie Fizica.

Tot WILHELM BINDER a organizat si primele meciuri de handbal cu public pe stadionul central din Sibiu intre elevii lui, a fost astfel primul antrenor si primul arbitru din istoria handbalului romanesc. A condus la centru ca unic arbitru toate jocurile din primii ani inclusiv cele de fete de la liceul din localitate.

Presa din Sibiu din acele vremuri atesta toate acestea mai intai prin ziarul de limba germana SIEBEN BURGISCHE DEUTSCHES TAGEBLATT numarul 14442 din 18 iunie 1921 care semnaleaza primul meci cu public - pe stadionul mare - al unor echipe de elevi de la Liceul Brukental iar peste o saptamana si primul meci de handbal feminin intre elevele liceului de fete din localitate.

Suntem indreptatiti, pe baza acestor atestari oficiale sa spunem ca "data nasterii" jocului de handbal in Romania este 18 iunie 1921, locul Stadionul Central din Sibiu, "parinte" profesorul WILHELM BINDER iar ca participanti elevii liceului Brukental si elevele liceului de fete.

Handbalul (in 11 jucatori) se raspandeste apoi foarte repede in principalele orase din Ardeal, apoi in Banat (Timisoara, Lugoj, Arad 1927 - 1928) si in Regat (Bucuresti, Ploiesti 1930 - 1933), mai apoi si in Moldova (1934 - 1935).

Incepand cu anul 1931, Sibiul preia organizarea unei competitii de amploare "Cupa Transilvaniei", care din 1933 va cuprinde si echipe din Banat (Lugoj si Timisoara) iar din anul 1934 se transforma in campionat national pe trei ligi: Nord - Ardealul; West - Banatul; Sud - Bucuresti si Ploiesti. In tot acest timp echipa din Sibiu se afla pe primul loc.

Dupa ce in anul 1933 handbalul intra alaturi de Volei si Baschet in F.R.V.B.H. in 1936 se constituie independent Federatia Romana de Handbal (F.R.H.).

Seria jocurilor internationale este deschisa in 1934 de o echipa a orasului Sibiu care intreprinde un turneu de 11 jocuri in Cehoslovacia si Germania iar in 1935 primim vizita unei echipe din Munchen care sustine 4 jocuri la Sibiu si Bistrita.

In anul 1936 la Berlin, handbalul (masculin in 11 jucatori) este introdus pentru prima oara in programul Jocurilor Olimpice. Echipa Romaniei participa la aceasta prima editie a handbalului la J.O. si obtine un onorant loc V, avand in vedere conditiile de constituire si pregatire a echipei nationale aflata la prima ei actiune.

In anul 1938 Federatia Internationala de Handbal Amator (I.H.F.A.) organizeaza prima editie a Campionatelor Mondiale de handbal in 11 jucatori. Echipa Romaniei ocupa tot locul V dar acum din 12 echipe aproape toate cu mai vechi state de pregatire si jocuri internationale de pregatire.

In ordine cronologica urmeaza Hazena care a patruns la noi imediat dupa handbalul in 11 jucatori, chiar in anul 1924 se semnaleaza in Banat primele jocuri demonstrative ale unor echipe feminine. In acea zona, respectiv la Timisoara, Arad si Lugoj, hazena are o scurta perioada de avant. In 1926 se organizeaza o competitie cu 6 echipe feminine iar formatia Industria Lanei Timisoara efectueaza un turneu international in Iugoslavia.

In aceeasi perioada 1925 - 1927 au loc si in Bucuresti jocuri demonstrative tot ale unor echipe feminine. Dar pana in anul 1939 nu poate fi vorba de un sistem competitional si de o raspandire care sa depaseasca zona Timisoarei si a Bucurestiului.

Handbalul in 7, cel nordic pe teren mic a patruns foarte timid la noi in tara dupa 1930. La inceput se confunda cu Hazena, dar de regula era socotit un mijloc de pregatire in timpul iernii pentru echipele de handbal in 11 jucatori.

Abia in anul 1937 se semnaleaza, la Sibiu, un turneu de sala cu participarea a 8 echipe din Sibiu si Medias, respectiv cele care evoluau in Campionatul de handbal in 11.

In toata aceasta perioada pana in 1939 si inca mult timp dupa acest an nu putem vorbi de un sistem competitional pentru handbal in 7, doar demonstratii si in cateva locuri 2-3 turnee in sezonul de iarna.

Aparatul foto din zid

In ceea ce priveste aparatele foto, cea mai importanta piesa a colectionarului este una de la inceputul secolului trecut. Aparatul a fost cumparat de la niste muncitori care l-au gasit ascuns in peretele unei case evreiesti din cartierul Marasti care a fost demolata.

La capitolul carte, elementele de rezistenta ale colectiei lui Cosmin sunt un curs de geografie din 1930 si o editie numerotata de poezii ale lui Eminescu, cu ilustratii de mana datand de la inceputul secolului 20. Cartea a fost editata in numai 100 de exemplare, cel al colectionarului clujean avand numarul 22. Mai are un soi de carte de munca din 1800, o colectie de ziare din aceeasi perioada, precum si un ghid turistic al Tirolului de la inceputul secolului 19.

6.000 de ilustrate

'Cea mai profesionista colectie pe care o am este cea de vederi, care insumeaza aproximativ 6.000 de piese. Este, de fapt, si cea mai costisitoare colectie. Pretul unei vederi variaza intre 10 si 500 de euro', marturiseste Mihai.

A facut o pasiune pentru ilustratele cu Clujul, avand nu mai putin de 500. Ele sunt aranjate cronologic, in mai multe clasoare, reconstituind in imagini o istorie de 100 de ani a orasului. Cea mai veche vedere este din 1897, iar cea mai noua, din anii '80. Prin intermediul lor se pot afla o sumedenie de lucruri. Bunaoara, ca la inceputul secolului trecut, prin Piata Unirii trecea un tren, sinele fiind amplasate in spatele Bisericii Sfantul Mihail. Sau se poate vedea cum arata Piata Unirii fara statuia lui Matei Corvin. Ori stadionul 'Ion Moina' cu tribune din lemn.

Pana in 1918, vederile cu Clujul erau editate in limba maghiara, pentru ca dupa aceea sa apara si cele romanesti. La inceputul secolului 20, ele erau tiparite dupa fotografii sau desene. In 1918 erau la moda vederile cu un 'buzunar' in care erau pliate mai multe mini-vederi. Mai tarziu, ilustratele au fost realizate direct pe hartie foto. In anii '62-'63 au aparut si vederile care aveau la baza fotografii alb-negru care erau colorate apoi manual.

Literatura moderna, literatura secolului 20 ofera un teren fertil pentru studiul mentalitatilor in societatea europeana. Sa examinam pe scurt ratiunile pentru care consideram acest lucru posibil. Literatura moderna, in special romanul si eseul, care constituie de fapt si baza bibliografica a acestui curs, au devenit cunoscute la un interval relativ scurt dupa producerea lor ca 'noutati'. In connditiile in care in secolul 20 vorbim de institutia literaturii, si in care in unviersitati si scoli se studiaza literature ca disciplina aparte, autori literarari si operele acestora, se poate afirma ca acestea nu redau doar mentalitatatea unui singur individ de exceptie, autorul, ci si ca modeleaza ceva din sensibilitatea cititorilor, si dupa cum vedea, modeleaza rationalitatea acestora, aducand un aport considerabil la formarea unui imaginar colectiv. Un exemplu la indemana poate fi genul melodramei, nascut in cultura operei italiene, foarte raspandit apoi in cultura populara, prin romanul gotic ori povestirea senzationala. Exemplele ar putea continua cu romanul de dragoste, actiune, politista ori politica. Operele literare ale secolului 20 s-au dovedit la o privire mai atenta, in sensul unei relocari a interesului pentru literatura din unghiul contextualitatii culturale, trecand (fara a parasi terenul autonomiei esteticului) la un canon comunicational, martori de exceptie ai mentalitatii culturale. Astfel, scriitorii precum cei din lista operelor propuse pentru studiu si exemplificare, au evidentiat momentele de varf ale epocii lor, ori chiar devansandu-si epoca (Franz Kafka, James Joyce). Studiul acestor opere in conexiune cu ideea de mentalitate ne aduce in situatia de a observa care sunt invariantii comparatisticii literare si mai apoi de a face o paralela cu cei culturali, cu care sunt de fapt in stransa legatura. Asadar, se poate observa ca studiul literaturii si cel al mentalitatilor coincide in unele privinte cum ar fi acela in care este descries un comportament cultural, cum este cel al eroului de roman burghez (Bildungsroman), ideea de critica sociala, precum si de autonomizare tot mai accentuata a individului. Literatura a oferit o tipologie de erou cultural inaintea star-sistemului, si mult timp de acum inainte va fi capabila sa provoace (chiar pe un suport electronic) noutatea insasi sub diverse forme ale avangardei literare.

Legatura dintre canonul cultural si cel literar apare pentru unul din sociologii de mare ecou cum este Pierre Bourdieu ca esentiala pentru explicarea fenomenului cultural, ca pilda prin creearea campului de putere, ori prin nasterea intelectualului.

II. Conceptele de literatura universala si nationala. Marile curente literare ale secolului 20. Avangarda literara. Decanonizarea si recanonizarea canonului cultural si a celui literar.

Conceptul de literatura universala este evident legat de dezvoltarea romantismului. Inaintea anului 1832 cand Goethe proclama existenta unei Weltliteratur, exista numeroase tentative de a investiga aria unor asemanari intre diverse literaturi, cum ar fi momentul in care scriitorii europeni isi dau seama de influente si diferente ale operelor lor (Schiller despre scriitorii francezi, doamna de Stael despre literatura germana, romanticii germani despre cultura Greciei antice, scriitorii realisti despre influenta stiintelor despre societate, cei naturalisti despre inraurirea stiintelor naturii, etc.). Conceptul de literatura universala se constituie de asemenea prin dezvoltarea institutiei literaturii, autorului, al statutului autonom al acestuia. Pe de alta parte, interesul pentru localizarea toposului cultural al literaturii, legat de un anume spatiu si mai ales limba nationala, aduce in prim plan rolul componentei nationale. Nasterea esteticii in filosofia germana accelereaza cunoasterea specializata a valorilor care pot fi universale si nationale, iar apoi prin estetica kantiana ( definitia geniului, a frumosului ), exista statuarea unei relatii intre frumosul universal si cel national. Punctul de vedere pe care il sustinem in acest loc nu subliniaza tipul de legatura dintre universal si national, al carui model de comprehensiune a suscitat multe discutii, fie acesta unul dintre parte si intreg, relatie pe care romantismul o inchegase pentru a sustine tema organicismului sau funciar. Amploarea pe care scolile nationale de literatura o iau in decursul secolului 19, nevoie de expresie a unei literaturi nationale trebuie privita si prin contributia romanticilor la inventarea unui anumit Volksgeist care conducea din ascunsurile originaritatii unui neam, destinele comunitatii descoperite vizionar de poet. Depasirea acestui prag in secolului 20, inseamna continuarea avangarzii literare intr-o directie si mai specializata, spre chestiunea de fond, aceea de construtie si deconstructie a canonului literar. Curentele literare ale secolului 20 valorizeaza tentativele scriitorului de a isi manifesta autonomia fata de canonul literar. Realismul, naturalismul, expresionismul, se incadreaz in secolulul 20 in ipostaze noi, care demonstreaza capacitatea vitala a mai sus-mentionatelor curente de a dura in campul creatiei artistice, mai cu seama cand granitele dintre genuri sunt permisive, iar hibridarea genurilor nu este doar o moda trecatoare.

In acest context chestiunea avangardei literare este semnul evident al reinnoirii permanente a literaturii, punerea ei sub semnul unei continui prefaceri care are implicatii definitorii pentru alcatuirea canonului literaturii. Asa cum s-a observat, chestiunea canonizarii si decanonizarii, cu alte cuvinte ale intrarii si iesirii dintr-un canon este de importanta maxima pentru intelegerea chiar a conceptelor de literatura universala si nationala. Structura operei literare a constituit subiectul unei dainuitoare analize in opera lui Aristotel (Poetica). De atunci, prin poeticienii renascentisti Scaligero, Fracastoro, Castelvetro, Del Robbia, ideea de literatura se organizeaza pe o suma de opere in continua crestere, in sensul ca genuri noi, ca de pilda povestirea, ori mai tarziu romanul (romantul), eseul se adauga canonului literar. O crestere care este posibila pe temeiul definitiei de alteritate pe care poeticienii renascentisti o dau artei si autorului. Consecintele ce se desprind pentru mentalitatea secolului 20 si pentru literatura acestui veac aduc in prim plan separarea planurilor si nivelelor de perceptie a literaturii ceea e in cele din urma corespunde si unei separari in cadrul mentlitatii. Separarea in cauza nu trebuie inteleasa decat ca o forma de organizarea si reorganizare pe care genurile literare o cunosc, de la tragedia greaca la drama burgheza si teatrul absurdului. Sau de interesul tot mai mare acordat unor genuri ale literaturii 'populare', care cuceresc un public tot mai larg in dauna altora, cum ar fi poezia. Aceasta dinamica este cu atat mai aceentuata de constiinta autorului de a produce noutatea literara, semnul de marca definitoriu pentru institutia literaturii si cea a autorului. In aceasta directie, literatura universala se leaga de o dezvoltarea tehnologic-culturala pe care societatea europeana o cunoaste, independent de circulatia si influentele reciproce in care se scriu textele literare din perioade anterioare, cum ar fi din cea alexandrina, renascentista, ori din cea a clasicismului, inaintea unor formulari cuprinzatoare ale universalului si nationale. Universal si national sunt de asemenea concepte care intra in joc in definirea culturii, de aceea literatura pregateste in campul comparatisticii ei o serie de unelte folosite mai apoi de canonul cultural, iar daca atribuim hermeuticii literare (desprinsa din trunchiul hermeneuticilor, asa cum sunt descrise de Ricoeur), rolul major in dezvoltarea temei invariantilor, intelegem mai clar importanta literaturii pentru formarea unei mentalitati, pentru inoirea acestei mentalitati in cele din urma pentru alcatuirea unui corpus de date critice pentru examinarea unei mentalitati. Ceea ce trebuie insa observat, este natura trans-disciplinara a acestor miscari, a faptului ca canonul literara si apoi cel cultural sunt forme ale istoricizarii culturii si in cele din urma ale experiente cunoasterii umane.

 

VII. Dilemele libertatii umane in secolului 20. Spectrul totalitarismului si cel al relativismului societatii de consum.

Libertatea umana devine prin procesul de autonomizare al individului, estetizare al vietii, prin incercarile de autentificare a individului, de testare a limitelor sale, problema centrala a culturii europene. Libertatea umana ca intelegere a implinirii fericirii acestuia, ca disponibilitate pragmatica pentru a indeplini dezideratele umane, ca manifestare neingradita de vreo constrangere instrumentalizanta, de a fi intr-un proiect al vietii imanente. In ultima instanta problema este pusa in termenii de a analiza cat de liber este individul pentru a intelege problema libertati. Din unghiul studierii mentalitatilor, problema fixarii cadrului problemei libertatii umane este amplu, cerand un raport de cooperare cu alte aspecte, cum ar fi cel al libertatii economice, politice, erotice, etc. Din aceasta privinta, se poate spune ca perceptia problemei problemei se figureaza printr-o asa-zisa 'dilema'. Ce vrea sa spuna de fapt dilema libertatii in acest context? Dilema libertatii se circumscrie in primul rand secularizarii, din acest unghi exercitandu-se adesea o presiune importanta pentru a explica si a asigura un comfort spiritual celor care fac schimbarea de la un tip de cultura ala altul, cum ar fi saltul de la cultura rurala la cea urbana. In asemenea situatii de criza tranzitionala, dilemele libertatii sunt de fapt dileme create de optiuni inexistente. In consecinta factorul de capatai care apare in raportul dintre literatura si menrtalitate este figurat de problema optiunii, de asigurarea a unui construct cultural care sa permita exercitarea optiunii. Sensul culturii moderne, al modernitati culturale este cel de a crea, implementa, conduce spre optiune.

Experienta totalitara a Europei de Est surprinsa in ceea ce priveste materialul nostru bibliografic de tratarea filosofico-politica a Hannei Arendt si eseistica unui Czeslaw Milosz, dau o dimensiunea despre colapsul unei societati intemeiate pe teroare, suprimarea libertatii umane, oprimare economica, control absolut al individului de catre partidul-stat. Mentalitatea care este surprinsa in literatura epocii, ori mai bine spus in fragmentariul acestei literaturi care a putut sa fie salvata, fapt demonstrat de martirajul pe care oamenii liberi l-au indurat pentru a-si conserva la limita supravietuirii, conditia umana. Viata intr-o asemenea societate se ducea dupa reguli aparte, pe care literaturii gulagului le-a dezvaluit in cele din urma. Trebuie sa luam in seama participarea unor generatii diferite la lupta pentru conservarea drepturilor umane, de la cei care nu le-au pierdut murind, la cei care au fost educati sa uite, si care ca si eroul lui Kundera din Gluma, au incercat sa se recentreze prin ironie, prin distanta acesteia. Trauma unei astfel de societati, chiar daca acoperita prin cateva incercari de reforma neterminate ramane un subiect demn de atentie, cu atat mai mult cu cat institutiile subrede ale unei asemenea societati nu pot fi reconstruite peste noapte.

De cealalta parte a Cortinei de Fier, cum a fost denumita linia care marca despartirea Europei pentru mai bine de patruzeci de ani, Vestul european tindea spre o un capitalism avansat, remodernizat dupa catastrofa celui de al doilea razboi. Ferita de excesele cultului personalitatii, ale politiei secrete, falimentului economic, societatea vest-europeana se stabilizeaza si descopera curand criza relativismului cultural, care provoaca framantari adanci pentru o societate care nu a cunoscut 'saltul inapoi'. Principalele carente ale relativismului cultural pe care mentalitatea europeana le-a inregistrat ca o carenta a accelerarii modernizarii, au fosr pierderea sensului comunitatii, efectele instrainarii, instrumentalizarea individului, tentativele esuate de reformare ale sensului comunicarii. Deosebirea marcanta, sa o aratam incaodata, consta in faptul ca aceste dezvoltari nu paralizau societatea, nu il faceau pe individ prizonier, nu duceau la teroarea fizica si morala la care a fost supusa societatea europeana din Est. De aici sensul nobil al unei responsabilitati umane care trebuie reinvestit in intrega a umanitate, dupa cum crede si actioneaza eroul lui Albert Camus din Ciuma.

X. Tranzitii violente ale societatilor in secolul 20. Razboiul si revolutia. Razboiul rece, consecintele disputei hegemonice in mentalitatea si literatura epocii.

Societatile secolului 20 se afla in tranzitie, prin aceasta intelegandu-se pentru a ne referi la cazul Europei, depasirea unor experiente ale diferentei, pentru partea de Est a Europei, cat si pentru cea de Vest, care nu mai sunt cele ale hegemoniei, ci ale unui posibil consens. Visul mai vechi al unei Europe a tuturor europenilor tine de perceptia surclasarii antagonismelor violente, cultivarea diferentelor pentru a realiza printr-o integrare de tip armonic, in care culturile marginale de pana mai ieri sa isi precizeze de asemenea locul. Tranzitia caracterizeaza idealul modernizarii si rationalizarilor cuprinse in experienta societatilor europene din secolul 20. dar pe de alta parte, tranzitiile secolului 20 au fost cele ale razboiului si revolutiei, mai curand decat cele ale unui progress utopic, realizat prin armonie internationala. Din punct de vedere ale impregnarii mentalitatilor europene cu dovada superioritatii unora impotriva altora, al unui discurs care capitalizeaza cultura si transforma intr-un factor de presiune politica, nationala, etc, se poate spune ca razboiul si revolutia au fost forme de manifestare ale tranzitiei de la un tip de societate la alta, vezi revolutia rusa, constituirea statelor nationale dupa 1918, regandirea hartii europene dupa 1989. Formele violente ale razboiului ori revolutiei au formulat si reformulat imperativele conduitei culturale pentru omul secolului 20, un secol al extremelor, al conflagratiilor, nu in ultimul rand, al eliberarii de sub totalitarismul communist, si al unei tranzitii spre capitalism si societatea libera. Toate aceste trebuie observate prin caleidoscopul schimbator al mentalitatilor, care daca cercetam firul evenimentelor din acest secol, observam ritmul accelerat al schimbarilor, inlocuirea unei paradigme culturale cu altele. O deosebire marcanta se poate observa in incercarea de a oferi o mentalitate noua care sa transceada potentialitatile de conflict si sa arate mai degraba asemanarile dintre europeni, decat diferentele dintre ei. Unui asemenea proiect integrator i se potriveste o anumita faza de dezvoltare a literaturii europene, referindu-ne fie la momentul nasterii avangarzii literare, ori la cea de a deconstructie postmoderne, stagii de acumulare larga de stiluri literare si de constructie de altele noi. Literatura a cuprins in repertoriul eri univers tratarea razboiului ca forma a a distrugerii culturii omului de catre om, demonstrand prin capodopere nemuritoare absurditatea si eroarea profunda a razboiului, dar in acelasi timp si o anumita fatalitate umana care duce la confruntare deschisa. Literatura secolului 20 a zugravit rzboiul intr-un mod neeroic, de la Orwell la Grass, refuzand sa joace rolul justificator al tribunei revansarde. Confruntarea umana care a atins forme fara precedent nu mai este prezentata ca find de dorit, tocmai pentru ca razboiul nu mai poate fi considerat o solutie viabila, provocand si intretinand violenta. Trauma celei de a doua conflagratii mondiale in Europa, scindarea lumii oricand posibila ca efct trait al razboiului rece, sunt teme care se reflecta in operele unor scriitori europeni. Ca si razboiul deschis ori cel rece, confruntarea din interiorul unei revolutii (sociale ori politice), spectrul razboiului civil, ori cel al confruntarii propriu-zise dintre generatii, dintre membrii unor formatiuni politice, sunt tot atatea aspecte ale separarii si tranzitiei prin violenta.

Ceea ce este important pentru a surprinde mentalitatea zugravita in literatura secolului 20 este refuzul violentei (de orice fel), si incercarea de a dezarma inflamarea unei asemenea violente devastatoare, cum ar fi cea produsa de conflictele etnice, rasiale religioase. Cu alte cuvinte, o anumita mentalitate de 'stapan' este pe cale sa fie dislocata pentru motivul distrugerilor ireparabile pe care le-a provocat in decursul unei perioade indelungate. A inlocui aceasta aceasta mentalitatea este apelul literaturii moderne si mai cu seama postmoderne care declina asa cum aratam orice rol de a descrie benefic razboiul de orice fel ar fi acesta, ceea ce nu este de fapt manifestarea unui pacifism milenarist, melodramatic, ci o tendinta exprimata mai cu seama de triumful valorilor individualiste care apara viata individului ca bun supreme, in sine. Mentalitatea hegemonica nu poate fi insa dislocata pe atat de usor pe cat s-ar putea crede in utopiile curente, fie cele ale apocalipsei tehnologice, fie ale unei reconcilieri si armonizari universale. Tentatia hegemonica adanc inradacinata in experienta umana, precum si in mentalitatea umana, ne arata caile diferentei. Elementul hegemonic este unul din aceste factori ai instaurarii diferentei, a ierarhizarii diferentei in raporturi de forta. Diferenta a existat in modelul paradisiac de pilda, surprins traditional in literatura europeana si nu numai, dar nu este exprtimat intr-un raport de forta, ci in iubirea celuilalt. Secularizarea ca forma de viata inafara paradisului, transforma diferenta in expresia unui raport de forta. Parasirea acestui raport este idealul umanist pe care literatura il exprima, iar mentalitatea europeana, pentru a ne referi doar la cazul acesteia, il pune in actiune.

 

XI. Rationalizarea actualitatii si reprezentarile vietii cotidiene.

Prin 'rationalizare' se intelege curent, dincolo de definitia termenului propriu-zis, o modalitate prin care societatea moderna pune in actiune un set de prioritati intr-o ordine pe care con-textualitatea culturala o sustine. Observam ca accentuarea legaturii dintre o anumita capacitate a societatii de actiona pragmatic, si un nivel al imaginarului prin care o asemenea actiune devine posibila, anticipata chiar, realizeaza adancimea procesului de rationalizare. Pe de alta parte, rezumand intelesurile multiple ale actualitatii la procesualitate, secventialitate, act, avem o intelegere dinamica a actualitatii. Ce anume putem desprinde insa mai specific din actualitate in acest loc, devine interesant daca urmarim latura prin care actualitatea ocupa un loc privilegiat in comprehensiunea vietii moderne. Viata moderna, mai precis stilul de viata moderna isi clameaza cu forta si obstinatie timpul present la care exista. Actualitate inseamna de asemenea o presentificare a sensurilor exsitentei, o limitare in acelasi timp a intregii existente cu diversele ei potentialitati la present. A trai in prezent nu este doar un imperativ al societatii moderne, un prezent mereu 'actualizat' definit de fapt din diferite unghiouri, inventat, rescris, in functie de nevoile de a prelungi ceea se intampla acum cu ideea de viitor, ori de a transforma ceea ce se petrece acum cu un altfel de present, care survine insa maine. O limita de care individul deviene constient este ca actual inseamna si o actiune de a face ceva present, ceva care nu inca present, ceva care devine present prin vointa, dorinta, visul, actiunea cuiva. A fi actual este in acelasi timp, in mod fals perceput ca si a fi ceva adevarat, normal, firesc, de bun simt, ceva care ocupa oricum prin importanta atasata o importanta mult mai mare decat s-ar putea crede. Actualitatea inseamna in acest sens si o coeziune care aduna discontinuitatea vietii cotidine sub presiunea unei unitati de moment, deoarece doar momentul este actual, dar paradoxal, acest moment al actualitatii este reiterat la inifinit, avand de fapt o utopie a actualitatii. Ceea ce dorim sa sugeram este capacitatea pe de o parte a literaturii de a sugera actualul prin opera noua, un best-seller de pilda, pe de alta parte de a submina ceea ce s-ar putea descrie ca o permanenta tentatie a actualului, prin perspectivismul ei, cautare a originilor, etc.

Nici din unghiul mentalitatilor nu se poate spune ca ar trata cu prioritate actualitatea, dimpotriva, se vede clar ca mentalitatile nu sunt actuale, in sensul ca nu sunt de azi, desi se cere mereu o 'noua' mentalitate. O mentalitate care sa dea solutie la evenimentele de azi, etc. Exista un decalaj al mentalitatii fata de actualitate, in sensul ca observam deficitul de comprehensiune, uneori de imaginatie cu care multe dimensiuni ale activitatii umane, de la promovarea noutatii literare, la actiunea politica sunt revendicate apoi ca nefiind adecvate cu scopul lor, deci gresite intr-o prima faza. Corectarea se intampla de pe pozitia unei reinterpretari, a unei justitii tardive care se face unei idei, autor etc, a acelor 'redescoperiri' care reactualizeaza ceva care a scapat atentiei cititorilor. Mentalitatile nu pot fi totusi despartite definitiv de present, dar care este prezentul acestora, si mai cu seama cat de constienti suntem ca apartin doar prezentului? Descoperim astfel, ca in ceea ce priveste un stil de viata, pentru a folosi aceasta strategie de analiza culturala, mentalitatile nu pot fi separate cu usurinta de cele ale unui trecut. Ca trecutul recent este parte a prezentului, si ca formarea ideii de trecut are loc in present, unde de fapt se scrie si se citeste ceea ce s-a intamplat in trecut, se revalorizeaza trecutul ori se reactualizeaza.

Se poate spune urmand aceasta linie ca cotidianul regleaza perceptia actualitatii si a presentificari mentalitatilor. In acelasi timp cotidianul aduce in prim plan chestiunea normalitatii, a starii de normalitate, pe care pornind de la respectarea normelor societatea controleaza si promoveaza ceea ce este consensual si economic din punct de vedere cultural pentru pastrarea ierarhiilor de putere existente intr-o ordine sociala. Normalitatea apare deci ca act cultural profund, de unificare a planurilor care compun viata sociala, astfel trecerea de la nivelul spiritualului religios la cel pragmatic etic, de la cel ritualic festiv, la cel profan, de munca, desi aceste treceri sunt din ce in ce mai putin marcate, existand o mai mare autonomie de marcare pe care individul o pune in actiune. Ceea ce nu inseamna desigur ca individul modern regleaza el insusi normalitatea, dar contribuie la aceasta prin comportamentul sau cultural. Care este locul normalitatii intr-un studiu al legaturii dintre mentalitate si literatura? Sa incepem prin a spune ca literatura moderna isi alege ca subiect major chestiunea normalitatii intr-o lume care deconspira tot mai mult aranjamentul de putere care articuleaza normalitatea. Deconspirarea respectivului aranjament nu este doar cel la care ne asteptam cel mai mult, cel critic, care denunta o ordine arbitrara, ci si cel care articuleaza o ordine posibila a normalitatii, necesara unei imagini a progresului care caracterizeza menirea normalitatii. In acelasi timp, in constituirea normalitatii exista tensiuni puternice, care fac ca conceptul sa fie privit ca o forma de constrangere culturala. Constrangerea este formulata de elementele care reprima si creeaza structuri de putere in cadrul normalitatii, ca actiune de normalizare ca ceva care nu este deja pe aceasta construit in aceasta linie. Normalizarea inseamna din acest unghi aplicarea unui set de masuri care regularizeaza un anumit demers, stare de lucruri, realitate. Normalizarea din timpul Primaverii de la Praga, pentru a ne referi la anii 1968-1969, cand regimul comunist est-european a inceput sa fie zguduit de miscari reformiste, normalizarea ca represiune ideologica apare ca forma curenta de politica culturala, subiect al miscarilor studentesti din America anilor '60, etc. Se pune intrebarea cui apartine decizia de normalizare in actiunea de normalizare propriu-zisa? Daca vom incerca sa gasim raspunsul cuvenit luand in seama o serie de cazuri ale secolului 20, vom vedea ca aceasta se afla in mana grupului de putere care este si cel conducaror. Valoarea consensuala a normalitatii este esentiala pentru perceptia unei societati in care modelul modern/postmodern ofera un temei de rescriere a normalitatii. Literatura moderna s-a constituit ca teren al criticii normalitatii, a explorarii exoticului, ex-centricului, a ceea ce este inafara limitelor sigure ale normalitatii. In acelasi timp literatura a asigurat, printr-o buna parte a ei, pastrarea unei 'normalitati' cucerite prin structurarea canonului, cum apare de pilda ororarea transgresarii tabuu-rilor in tragediile lui Sofocle, imaginea lumii ca teatru in cele ale Shakespeare, (efectele secularizarii), discontinuitatea comunicarii si criza transcendentei in teatrul abnsurdului etc. Dar mai cu seama in romanul modern, chestiunea normalitati/normalizari este de o importanta covarsitoare, deoarece prin traditia marelui roman realist, in roman ni se propun modele de realitate (fictiva) cum este de pilda cel din 1984 , care angajeaza viziuni diferite asupra societatii umane si a experientelor acesteia.

Desi perioada de glorie a anarhismului s-a consumat la sfarsitul secolului 19, iar in Polonia inainte de 1907, foarte importanta este si etapa care a urmat romantismului revolutionar, underground si individualist, cu bombe si atentate.

La inceptutul secolului 20, dupa esecul Internationalei, se incearca organizarea nationala, dar intreaga miscare a intrat in colaps, chiar inainte de 1914. Primul razboi mondial fiind o dovada in plus a esecului pe plan international. Proletarii din toate tarile nu s-au unit, ci s-au macelarit intre ei.

Miscarea anarhista avea nevoie de organizare, forta si solidaritate. Pentru polonezi, toate acestea erau oferite de doctrina anarho-sindicalista. Statul a simtit pericolul real al amenintarii sindicaliste, actiunea directa, sabotajul si greva generala puteau paraliza economia si distruge sistemul capitalist. Astfel guvernul polonez a interzis anarho-sindicalismul, in vreme ce anarhismul, considerat doctrina filosofica, nu intra sub incidenta legii. Pentru propaganda sau activitati anarho-sindicaliste puteai primi 8 ani de inchisoare. Era evident ca actiunea directa pune in pericol existenta statului.

Activi inca din 1903, anarhistii evrei din Polonia, pun bazele primei organizatii in anul 1920. In vreme ce anarhistii batrani erau adepti ai anarho-comunismului, tinerii membri ai organizatiei se declarau anarho-sindicalisti, mai entuziasti, dar probabil si mai lucizi, credeau ca aceasta e calea cea mai dreapta spre revolutie, pentru distrugerea capitalismului si desfiintarea statului. In 1921, profesorul anarho-comunist Abraham Gros, organizeaza tinerii anarhisti de la scoala evreiasca.

Un moment important pentru miscarea anarhista in general si pentru anarho-sindicalism in special are loc la Berlin in anul 1922 cand ia fiinta Asociatia Internationala a Muncitorilor (IWA). O influenta importanta au avut-o aici anarhistii polonezi din Silezia superioara.

In anul 1923 sunt publicate principiile anarho-sindicalismului, in orasul Gliwice, pe atunci in afara Poloniei. Cu ajutorul IWA informatiile ajungeau si in Polonia, dar reteaua era foarte ierarhizata si controlata, datorita acestei cenzuri anarhistii polonezi primeau doar ceea ce credeau de cuviinta camarazii lor de peste granita. Astfel erau ajutati doar anarho-sindicalistii, in vreme ce un nou grup anarho-comunist infiintat in Varsovia, trebuia sa se descurce singur. Tot in 1923 grupurile de studenti anarhisti incep sa intre in contact cu muncitorii.

Un pantofar, Konrad Swierczynski, organizeaza un grup influentat de anarho-cooperativismul lui kropotkin, alcatuit din anarhisti batrani, tineri evrei, membri ai partidului comunist si participanti la atacul "palatului de iarna" in 1917. Dar ideile lor diferite vor avea consecinte nefaste pentru viitorul miscarii. In 1923, portul Gdansk era declarat oras liber, adica avea o anumita autonomie si era folosit ca punct de legatura cu anarhistii vest-europeni. In acelasi an este publicat Rudolf Rocker, iar editura Noua Epoca din Paristrimite carti pentru miscarea poloneza. Activistii francezi publica si un ziar pentru Polonia, dar liderii Partidului Comunist Polonez sunt impotriva, mai ales dupa ce A. Berkman publica: Kronstadt - critica bolsevismului si impotriva statului sovietic. Cu ajutorul IWA, anarhistii parizieni intra in contact cu polonezii din Silezia superioara.

In Krakovia ia fiinta grupul Ferrer, cu influente anarho-sindicaliste si anti-religioase. Ei editeaza ziarul Pionier.

In 1924, anarho-comunistul Ian Boreiszy, cu experienta in organizare si activ de mai multi ani in Berlin, devine anarho-sindicalist si pune bazele Federatiei Anarhiste Poloneze. Este arestat la Varsovia pentru detinere de valuta si literatura anarhista. Este momentul cand presa poloneza scrie despre primul proces anarhist, iat anarhismul este declarat mai periculos decat comunismul.

O alta figura importanta a anarhismului polonez a fost tamplarul Josef Golendzinowski, membru al partidului comunist. A organizat un grup anarho-sindicalist, dar a parasit partidul, trecand la social - democrati, unde a infiintat grupul Paine si Libertate. A fost arestat si inchis in 1925, iar dupa eliberare, in 1927, fuge in Rusia, unde e omorat de stalinisti in 1937.

In anul 1925 se infiinteaza reteaua de informatii a Federatiei Anarhiste Poloneze. Din luna martie, la Paris apare un nou ziar anarhist pentru Polonia, dar statul francez opreste publicareaacestui ziar, dupa doar 5 numere, la cererea statului polonez. O noua lege pedepsea cu 5 ani de inchisoare distribuirea sau citirea de propaganda anarhista. Activistii din Franta si Spania publica ilegal: Vocea Anarhistilor.

Fara organizare, anarhistii nu pot lua parte la actiuni, a fost concluzia unanima a intregii miscari poloneze. Astfel a avut loc primul congres al Federatiei Anarhiste Poloneze la care au participat oameni din 5 mari orase si toate tipurile de anarhisti: anarho-sindicalisti din Silezia superioara si anarho-comunisti din Varsovia si Krakovia. A fost ales ca secretar Pavel Marek si s-a hotarat folosirea ziarelor socialiste pentru propaganda. Dar si de date aceasta au aparut dispute intre anarhisti si socialisti.

Un important grup anarhist a fost Autoapararea, alcatuit din oameni fara locuinte si muncitori. Ei au infiintat o librarie anarhista care era folosita si ca loc de intalnire.

In continuare anarhistii polonezi si-au indreptat atentia asupra partidului comunist, care a fost declarat organizatie falimentara, iar ei au hotarat sa se organizeze singuri. Au inceput sa vorbeasca tot mai mult despre luptele interne din cadrul partidului comunist, iar A. Berkman a publicat critica impotriva comunismului. Anarhistii au atacat dictatura bolsevica si au acuzat comunistii polonezi de subordonare. Ca alternativa a fost oferit federalismul, iar ca metoda de lupta actiunea directa. In replica comunistii nu au reusit decat sa acuze meeting-urile anarhiste, considerandu-le orgii. In timpul represiunii trotkistilor, anarhistii polonezi au avut un succes de proportii: Partidul Comunist Polonez din Varsovia devine Anarhist. Tot acum grupurile de actiune directa se separa de grupurile de propaganda.

Dupa rapoartele politiei poloneze din acea vreme, in Varsovia existau 12 grupuri a cate 10 persoane. Iar un alt grup de 8 persoane actiona in Krakovia. Datorita represiunii si conspiratiei, masurile de securitate erau stricte si putine persoane puteau patrunde in grup. In Polonia mai existau si alte grupuri, dar din motive de siguranta nu faceau parte din Federatie. Exista un grup de tineri evrei care edita ziarul Tanarul Revolutionar, iar dupa rapoartele politiei existau grupuri anarhiste in 10 licee. Anarhistii au inceput propaganda prin sindicate, iar daca numarul lor atingea 20 de persoane puteau elimina reformistii.

Aceste grupuri faceau o propaganda diferita si aveau contacte cu grupurile de langa Varsovia si din Belarus.

In decembrie 1928 apare un grup anarhist si in Lodz, dar din nou au loc conflicte intre anarho-comunisri si anarho-sindicalisti. Aceste conflicte inceteaza abia in 1930 cand anarho-comunistii parasesc Federatia Anarhista Poloneza.

Datorita provocarilor repetate ale politiei, miscarea devine foarte vulnerabila. Inca din 1928, grupul Transeea Neagra, infiintat de serviciile secrete poloneze, se infiltreaza in Federatie si aproape a deconspirat toata organizatia. In martie 1929 la aniversarea mortii lui Kropotkin, agentii secreti provoaca mai multe incidente. Dupa atentatul asupra agentului provocator Grabowski, la urmatoarea conferinta au loc 40 arestari. Dar marea lovitura pentru miscarea anarhista poloneza a constituit-o ruperea contactelor cu Franta. Ziarul Lupta din Paris a fost suspendat. Ca exemple ale represiunii in Krakovia un activist a fost condamnat la 4 ani de inchisoare pentru ca a primit manifeste prin posta, iar un altul 5 ani pentru un ziar anarhist.

Dupa 1928 activitatea anarhista in Polonia aproape inceteaza. S-au publicat doar carti de Rudolf Rocker si texte de Kropotkin in ziare. Federatia Anarhista Poloneza nu mai este o organizatie, dar continua sa existe underground. Se incearca destabilizarea structurilor partidului comunist.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, anarhistii se regrupeaza in cadrul organizatiei Libertatea. Iar dupa razboi sunt activi in edituri si in partidul comunist. De unde, ca o ironie a soartei, sunt dati afara in 1949 pentru deviatii anarho-sindicaliste.

Ultimele rapoarte ale politiei poloneze despre anarhisti se opresc in anul 1950.

Oricum traditia anarhista a sindicalismului polonez a influentat activitatea sindicatului Solidaritatea si rezistenta muncitorilor in anii dictaturii comuiste. Dar capitalismul a invins din nou, liderul de sindicat a ajuns presedinte, iar lupta pentru libertate s-a transformat intr-una

pentru profit.

Dar nu uitati:

NOI FACEM ISTORIA,
NIMENI NU O POATE SCHIMBA,
IAR VIITORUL NE APARTINE