Modelul antrenamentului sportiv: Principiile antrenamentului sportiv. Sursele, ipotezele, obiectivizarea si evaluarea antrenamentului sportiv.

Modelul antrenamentului sportiv: Principiile antrenamentului sportiv. Sursele, ipotezele, obiectivizarea si evaluarea antrenamentului sportiv.

4.1. Consideratii teoretice privind izvoarele si profilurile principiilor antrenamentului sportiv.

Principiul se defineste ca o idee de baza a unei doctrine sau teze care structureaza si orienteaza o activitate de cunoastere sau de natura practica, din care deriva o serie de consecinte in planul actiunii sau comportamentului (A. Nicu).

Stiinta pedagogiei "colectioneaza" numeroase principii, specifice diferitelor tipuri de activitati, din care poate fi privit si analizat antrenamentul sportiv: principiile generale ale educatiei, didacticii, instruirii programate, ale organizarii invatamantului, ale orientarii scolare si profesionale etc. Aceste principii pot fi oricand invocate si pentru aspectele instructiv-educative ale antrenamentului sportiv.

Fara a face o ampla discutie terminologica privind diversitatea definitiilor date antrenamentului sportiv, recurgem, totusi, la cea inclusa in "Dictionarul terminologic", editat la Bucuresti in 1974: Proces pedagogic desfasurat sistematic si continuu gradat de adaptarea organismului omenesc la eforturile fizice tehnico-tactice si psihice intense in scopul obtinerii de rezultate inalte intr-una din formele de practicare competitiva a exercitiilor fizice.

Antrenamentul sportiv are mai multe componente: pedagogica, prin procesul didactic cu care opereaza, biologica, prin efectele obiective in planul dezvoltarii functionale si al nivelului adaptativ al organismului uman, psihologica prin implicatiile caracteriale, morale, emotinale ale personalitatii sportivului, sociologica, prin raporturile si modul lui de integrare si omogenizare in mediul social, economic si cultural, igienica prin conditiile specifice de alimentatie, odihna, confort si de mediu ambiant in care sportivul se antreneaza si se reface, etica, prin idealurile de fairplay, de angajare totala si onesta in pregatire si concurs, de pace si prietenie cu tineretul de pretutindeni, estetica, prin frumusetea si rafinamentul gestului motric, prin complexitatea si armonia actiunilor motrice, prin extraordinarul si fascinantul spectacol provocat de concursul sportiv.

Procesul de antrenament prezinta urmatoarele caracteristici:

- este complex, multifactorial si interdisciplinar, la elaborarea, indrumarea si controlul sau participand, alaturi de cuplul fundamental "sportiv-antrenor", si oameni de stiinta, medici, organizatori si tehnicieni;

- are caracterul unei activitati organizate, planificate si conduse dupa legi, principii si reguli specifice laturilor biologica, psihica si sociala care il compun si, in acelasi timp, dupa legi, principii si reguli proprii sistemelor complexe; se adreseaza fiintei umane in totalitatea sa, urmarind in mod deosebit dezvoltarea aptitudinilor motrice, simultan cu cele intelectuale si afective;

- urmareste maximalizarea performantelor sportive, iar in cazurile in care s-a atins limita adaptabilitatii, obiectivul major ramane pastrarea cat mai indelungata a nivelului inalt de pregatire dobandit;

- pastreaza permanent caracteristicile unei activitati de tip praxiologic, toate demersurile sportivilor, antrenorilor si oamenilor de stiinta fiind orientate spre obtinerea celei mai bune eficiente, caracterizata prin frecventa, altitudinea si stabilitatea marilor performante;

- este neindoios o activitate de tip predominant pedagogic, instructiv-educativ, cu posibilitatea de a influenta si modela constiinta individului;

- se bazeaza pe mecanismele autoreglarii, sportivul gasind in aceasta activitate calea si mijloacele de realizare a autoeducarii;

- este o cativitate care se adreseaza, in primul rand, tinerilor dotati din punct de vedere motric si psihic, operand progresiv selectia si specializarea celor inzestrati pentru marea performanta;

- orienteaza intreaga metodologie a pregatirii spre obtinerea celor mai bune performante in concurs (cresterea capacitatii de efort, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cultivarea intelectului si a sferei emotionale etc.);

- are niveluri diferentiate de desfasurare in functie de varsta, sex, nivel de pregatire, profil de efort si importanta concursului;

- desi urmareste cresterea capacitatii progresive de maximizare a performantei, antrenamentul sportiv ramane permanent subordonat cerintei fundamentale a dezvoltarii personalitatii umane, in deplina armonie cu nevoile societatii in care traieste.

Pornind de la premisa ca antrenamentul sportiv este inainte de toate un proces didactic cu implicatii multiple, consideram ca este util sa diferentiem principiile in doua categorii: generale si specifice.

4.2. Principii generale

Le denumim ca atare pentru ca se intalnesc in toate genurile de activitate sociala, indeosebi in sfera educationala.

In "Teoria antrenamentului sportiv", D. Harre prezinta urmatoarea suita de principii: al accesibilitatii, efortului continuu, periodizarii si structurii ciclice a efortului, participarii constiente, sistematizarii, intuitiei, individualizarii si insusirii temeinice.

L. P. Matveev si A. D. Novikov, in lucrarea "Teoria si metodica educatiei fizice", disting doua subcategorii: principii generale - dezvoltarea armonioasa a individului, legarea educatiei fizice de procesul muncii si de necesitatea apararii si intaririi sanatatii - si principii metodice - participarea constienta, intuitia, accesibilitatea, individualizarea, sistematizarea, cresterea treptata a exigentelor.

I. Siclovan in "Teoria antrenamentului sportiv" asambleaza intr-un tot unitar principiile didactice cu cele ale antrenamentului sportiv - specializarea instruirii sportivilor, aplicarea eforturilor intense si maxime, individualizarea, dezvoltarea multilaterala a calitatilor motrice si a indicilor morfofunctionali, modelarea.

L. Teodorescu se refera la grupul de principii care guverneaza antrenamentul in jocurile sportive: al rationalizarii, al adaptarii tactice individuale si colective la particularitatile adversarului si competitiei, al concordantei dinamicii antrenamentului cu forma sportiva si calendarul competitional, al evaluarii sistematice a reactivitatii sportivului, al prevenirii perturbatiilor, al motivatiei si al complementaritatii teoriei cu practica si a mijloacelor cu metodele.

Principiile antenamentului sportiv pot fi formulate dupa o anumita taxonomie a criteriilor, care sa porneasca de la aspectele cele mai generale ale activitatii sportive si de la obiectivele ei, pentru a continua cu continutul, metodele si strategiile adecvate:

a) principii privind orientarea pregatirii si dezvoltarii multilaterale a personalitatii si integrarea socio-profesionala a sportivului, eficienta maxima si economicitatea, ca si complemetaritatea teoriei cu practica;

b) principii privind obiectivele: maximizarea capacitatii de performanta, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cognitive, afective si emotionale, controlul, obiectivarea si evaluarea activitatii si colaborarii dintre antrenor, sportiv si brigada de asistenta stiintifica;

c) principii privind continutul: interdisciplinaritatea, rationalizarea si operationalizarea;

d) principii metodico-strategice: individualizarea, constientizarea, motivatia si efortul voluntar, accesibilitatea, interactiunea mijloacelor verbale cu cele neverbale (audio-vizuale), suprainvatarea, modelarea, simularea, specializarea si autoreglarea sportivului.

4.3. Principii specifice

In aceasta categorie se include principiile care actioneaza preponderent in antrenamentul sportiv, si pe care le utilizam si in alte activitati, generatoare de alte tipuri de performante (balet, muzica, cirs etc.). Principiile specifice sunt de natura biologica pentru ca practica antrenamentului implica inainte de toate cunoasterea si respectarea legilor care guverneaza procesele de adaptare.

Principiul continuitatii. Evidentierea acestui principiu s-a impus tot mai mult pe masura extinderii competitiilor sportive si mai cu seama datorita esalonarii lor pe intregul an calendaristic. Constructia salilor mari de concurs, amenajarile si dotarile lor conform prevederilor regulamentelor competitionale, toate acestea au favorizat planificarea concursurilor, practic, in toate lunile anului. Pregatirea a urmat calea concursului care o determina si o conditioneaza. De asemenea, caracterul sistemic al concursurilor oficiale, de includere a celor nationale in reteaua celor internationale, in scopul promovarii, calificarii sportivului, echipei sau echipajului intr-o faza superioara si chiar pentru o alta competitie, a legat calendarul unui an cu al celuilalt sau cu al celorlalti ani, cum este cazul intevalului olimpic de patru ani. Linia de perspectiva a acestui sistem piramidal a diminuat caracterul ciclic al pregatirii, inlocuindu-l cu cel al continuitatii. De fapt, unii autori evoca inca principiul ciclicitatii in acceptiunea de repetare in timp a concursului si pregatirii, dar viata sportiva internationala a impus corelarea intre pregatire si concurs, adica continuitatea pregatirii ce leaga si conditioneaza concursul urmator. Marirea frecventei concursurilor sportive, sporirea dificultatilor acestora au determinat cresterea rolului procesului pedagogic al antrenamentului sportiv, ameliorandu-i efectele indeosebi pe plan biologic. Altitudinea performantei sportive a depins tot mai mult de nivelul calitatilor motrice innascute si dobandite ale sportivilor, de numarul deprinderilor motrice, concretizate in elementele si procedeele tehnico-tactice cele mai eficiente. Acest aspect se urmareste in cadrul lectiei de antrenament sau, mai bine zis, in suita lectiilor care compun un ciclu saptamanal, o etapa, o perioada un ciclu anual (macrociclu) de pregatire. Deci, necesitatea realizarii unei succesiuni permanente a lectiilor de antrenament a izvorat din cunoasterea legilor bio-psiho-pedagogice de formare a deprinderilor motrice si de dezvoltare a calitatilor motrice ale sportivilor. Schimbarile complexe survenite in organism sub influenta exercitiilor fizice, a mijloacelor antrenamentului au un caracter fazic si se mentin un timp limitat. De aceea, este indicat ca pe "urmele" lasate de fiecare exercitiu precedent sa se stratifice efectul exercitiului urmator.

Caracterul temporar al legaturilor reflex-conditionate constituie una din tezele de baza ale scolii pavloviene de fiziologie. Aceste reflexe pot fi formate in anumite conditii externe si interne. Ele se stabilizeaza si se perfectioneaza daca aceste conditii se repeta si regreseaza pana la atenuare cand conditiile care le-au generat dispar sau se schimba substantial. O cat de neinsemnata intrerupere in formarea si perfectionarea acestor reflexe declanseaza imediat procesul invers de stingere treptata a elementelor deprinderilor insusite si, in primul rand, a celor mai rafinate. Pornind, asadar, de la ideea fundamentata stiintific ca mecanismul formarii si perfectionarii deprinderilor motrice, ca si dezvoltarea calitatilor motrice se conduc dupa regulile relatiilor temporare reflexe, este indispensabil sa se asigure continuitatea antrenamentului sportiv. Asa se explica de ce o parte din teoreticieni au sustinut un timp existenta principiului repretarii antrenamentului. Formularea nu este inspirata pentru ca repetarea constituie doar un moment al continuitatii acestui proces. A repeta un exercitiu care duce la perfectionarea unei deprinderi motrice sau a unei calitati nu inseamna si practicarea lui permanenta, fara intrerupere in anumite perioade de timp. Repetarea este conditia indispensabila oricarei stabilitati si automatizari a deprinderilor motrice, dar rezultatele ei sunt mai inalte sau mai joase in functie de continuitatea procesului pedagogic al antrenamentului. Acestei argumentatii i se adauga si cea de esenta pur fiziologica. Activitatea muschilor angrenati in efortul de repetare, fondul continuitatii procesului de perfectionare a deprinderilor tehnice si a dezvoltarii calitatilor motrice, reclamate de concurs, determina aparitia unui numar imens de excitatii care actioneaza local si de la distanta, producand reactii de adaptare ale organelor interesate. Aceste reactii sunt de doua feluri - immediate si tardive sau de antrenament.

Reactiile immediate de adaptare, care iau nastere inainte si in timpul unui effort fizic, au ca efect pastrarea echilibrului functional general al organismului - homeostazia, fara de care nu este posibila supravietuirea si pe care activitatea muschilor tinde s-o tulbure.

Un alt efect principal al reactiilor immediate de adaptare consta in asigurarea conditiilor de functionare optima a muschilor care lucreaza. Reactiile imediate de adaptare la efort sunt usor de sesizat: cresterea frecventei si amplitudinii miscarilor respiratorii, insotita de intensificarea activitatii inimii (frecventa cardiaca si debitul sistolic), contribuie la intensificarea aprovizionarii cu O₂ si eliminarea CO₂; vasodilatatia in muschii angrenati in efort, asociata cu vasoconstrictia in zonele inactive au ca efect cresterea aportului de sange si a suprafetei de schimburi metabolice din interiorul muschilor activi etc. In schimb, reactiile tardive de adaptare sau de antrenament constau in perfectionarile functionale, structurale si dimensionale ce apar in muschi si in celelalte organe datorita repetarii eforturilor fizice.

Aceste perfectionari permit efectuarea unor eforturi cu intensitate mai mare si durata mai lunga decat inainte, fara ca homeostazia organismului sa fie tulburata.

Cresterea vitezei de angrenare in lucru a muschilor, a depozitelor de substante energetice din fibrele acestora, ca si marirea masei musculare sunt dovezi de adaptare locala, dupa cum cresterea capacitatii functionale a inimii in repaus si efort si a volumului acesteia reprezinta exemple de adaptare aparute in alte organe ca urmare a activitatii musculare repetate. Spre deosebire de reactiile immediate, care survin atat la sportivi, cat si la nesportivi ori de cate ori se efectueaza un efort, reactiile tardive se observa numai la persoanele antrenate.

Perfectionarile morfofunctionale caracteristice sportivilor nu sunt un bun castigat o data pentru totdeauna, ci modificari reversibile, tocmai datorita capacitatii organismului de a se adapa mereu la conditiile de mediu in continua schimbare. Daca efortul nu se mai repeta, se creeaza o situatie diferita de cea precedenta si organismul va reactiona in conformitate cu noile cerinte. In absenta excitatiilor care au determinat si intretinut perfectionarile caracteristice antrenamentului, organele si sistemele corpului se adapteaza la noile conditii, capacitatea functionala, structura si dimensiunile lor reducandu-se pana la nivelul solicitarii noi, mai scazute, la care sunt supuse.

G. V. Folbort, sintetizand un bogat material faptic, a reusit sa imagineze schema generala a modului de evolutie si involutie a proceselor de adaptare, elaborand teoria suprarefacerii sau supracompensatiei.

Potrivit acestei teorii, procesul se petrece in trei faze succesive. La inceput, efortul produce o scadere a capacitatii functionale, determinata de instalarea starii de oboseala. Dupa incetarea efortului incepe o noua faza de refacere, in care capacitatea de efort (refacandu-se dupa odihna) ajunge la nivelul initial.

Interesant de retinut este faptul ca procesele de refacere a capacitatii functionale nu se opresc in momentul in care s-a ajuns la nivelul dinaintea efortului, ci continua si dupa aceea, instalandu-se o noua faza, in care capacitatea functionala este mai mare decat inainte de efectuarea efortului respectiv. Noua faza poarta denumirea de supracompensatie sau suprarefacere.

Daca excitantul nu se repeta (egal) in timpul fazei de suprarefacere, capacitatea functionala regreseaza, organismul pierzand beneficiul efortului efectuat anterior si, in consecinta, capacitatea functionala scade pana la stadiul initial dinaintea efectuarii antrenamentului. Intreruperile mari si chiar mici (la nivel de inalta performanta) ale antrenamentului nu permit deci acumularea efectelor favorabile ale solicitarilor izolate, astfel ca la fiecare reluare se porneste de la acelasi nivel.

Practica sportiva a confirmat aceste consideratii, iar cercetarile stiintifice le-au argumentat. Cercetarile lui H. Roskamm si colab. au condus la concluzia ca pentru pastrarea nivelului capacitatii de efort aerob trebuie sa se faca, la fiecare trei zile, un antrenament cu o solicitare egala cu cea din lectiile in care s-a atins nivelul respectiv.

Datele numeroase furnizate de practica sportiva si de cercetarea stiintifica au demonstrat ca perfectionarile dobandite prin antrenament se pierd intr-un timp de 3-4 ori mai scurt decat cel necesar obtinerii lor. Efortul intrerupt timp de 3 saptamani pentru dezvoltarea fortei duce la pierderea valorilor dobandite in 3 luni consecutive de antrenament cu un astfel de profil. Involutia survine chiar si in cazul in care nu se intrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului in raport cu cea din etapa precedenta a programarii.

Pierderile sunt cu atat mai mari, cu cat se reduce nivelul solicitarii. S-a constatat ca o perioada de tranzitie cu o durata de 6 saptamani a determinat, la atletii din probele de fond si semifond, o scadere cu cca. 10% a VO₂ max., iar la sprinteri, o reducere cu 10% a puterii anaerobe maxime, desi efectuau doua antrenamente, in ciclul saptamanal.

De asemenea, se manifesta imediat involutii ale capacitatii functionale in cazul imobilizarilor la pat, datorate unor accidente sau imbolnaviri. Dupa 4 saptamani de imobilizare, muschii se atrofiaza aproape complet. Intreruperea este "inamicul" principal al oricarui nivel de dezvoltare si adaptare. Fibrele rosii, solicitate in efortul aerob, se deterioreaza cel mai rapid ducand la scaderea rezistentei. Fibrele albe sunt si ele in profunzime modificate.

L. Legros afirma ca activitatea enzimelor cu rol esential in elaborarea energiei necesare prestarii eforturilor cu intensitate maxima (miochinaza si fosfochinaza) coboara, la sprinteri, dupa 10-15 zile de inactivitate, la nivelul neantrenatilor.

Suprimarea brusca a eforturilor de catre sportivii de performanta obliga organismul acestora sa treaca rapid intr-o situatie complet noua, care impune o solicitare atat de mare a mecanismelor de adaptare, incat adesea pot surveni tulburari sau imbolnaviri.

Asadar, cercetarea stiintifica fundamentala, cea aplicativa, experienta marilor antrenori si propriile observatii demonstreaza necesitatea obiectiva a aplicarii cu strictete a principiului continuitatii, ca o conditie fundamentala a realizarii performantei de talie mondiala. Inca din deceniul 8 al secolului trecut s-a trecut la o pregatire non-stop de-a lungul intregului ciclu anual. S-a renuntat la perioada de tranzitie care genereaza discontinuitatea pregatirii. Perfectionarea proceselor de refacere, inscrierea ei ca un moment imperios necesar in regimul diurn al pregatirii sportivului rezolva cu eficienta sporita alternanta effort, oboseala si odihna, pentru ca participarea sportivului sa fie cat mai activa. Evident, mentinerea starii de sanatate a sportivului constituie conditia sine qua non a oricarei idei de continuitate a antrenamentelor.

Principiul solicitarilor optime si a cresterii in trepte a eforturilor

In practica, principiile antrenamentului se aplica, uneori de asa maniera, incat cu greu se poate distinge specificul unuia sau al altuia, unde se sfarseste unul si unde incepe celalalt. Conditionarea lor reciproca este determinata de insasi unitatea organismului sportivului. Transpunerea in practica a principiului continuitatii presupune si instituirea unui regim permanent de activitate a sportivului si realizarea unui numar suficient de repetari ale mijloacelor de antrenament. Dar repetarea timp prea indelungat a acelorasi mijloace sub aspectul formei, volumului, intensitatii si duratei ar fi lipsita de ratiune, pentru ca ar insemna mentinerea sportivului la acelasi nivel de pregatire. Pe fondul asigurarii continuitatii activitatii sale, antrenorul si sportivul trebuie sa modifice treptat continutul acestor exercitii sau mijloace, in sensul amplificarii lor cantitative si calitative.

Dialectica performantei sportive consta tocmai in cresterea treptata a eforturilor in antrenament, pana la atingerea nivelurilor maxime, permanent modificabile. Aceasta crestere a eforturilor se bazeaza pe dezvoltarea capacitatii functionale a organismului omenesc, pe puterea lui de adaptare la mediul inconjurator. Supravietuirea lui filogenetica si antogenetica deriva tocmai din aceasta capacitate de acomodare la dificultatile si chiar adversitatile mediului natural si uneori social care il inconjura.

Cercetarile stiintifice ale lui A. N. Krestovnikov, A. Uhtomski (1950), G. V. Folbort (1939), L.P. Matveev (1980) si altii arata ca imbunatatirea calitatilor motrice prin intermediul exercitiilor constituie un caz tipic de adaptare a organismului la o forta mai mare de excitatie (o exigenta sporita in efortul din antrenament). Se stie ca intre intensitatea excitatiei (de solicitare) si amplasarea reactiei (raspunsului) exista o stransa corelatie. O excitatie slaba ramane fara raspuns sau provoaca reactie mica. Pe masura ce creste insa intensitatea excitatiei, se mareste corespunzator si amploarea reactiei. Asadar, unui excitant de intensitate medie ii corespunde o reactie medie, iar unui excitant puternic - o reactie puternica.

Aceasta concordanta este valabila insa numai pana la o anumita limita, dincolo de care chiar cea mai mica marire a intensitatii excitantului, nu numai ca nu provoaca cresterea, ci, dimpotriva, duce la slabirea reactiei. Explicatia fenomenului consta dupa unii autori in aceea ca marirea intensitatii excitantului dincolo de limita provoaca un proces de excitatie atat de puternic, incat acesta se transforma intr-unul diametral opus, de inhibitie, cunoscuta ca "inhibitie supraliminara" sau "inhibitie de protectie" sau, in fine, ca stare de "pessimum" (N.F. Wedenschi, 1935).

Transformarea excitatiei in inhibitie poate avea loc mai cu seama atunci cand excitantul creste dintr-o data, dincolo de limita. Aceasta lege are un vast camp de aplicabilitate si in antrenamentul sportiv, unde actioneaza dupa o schema logica: la un effort slab ca volum, intensitate, durata sau structura (sau toate la un loc), organismul sportivului raspunde corespunzator, cu o cheltuiala de energie redusa, deci cu usurinta. Pe masura ce intensitatea creste, adica parametrii efortului din antrenamente isi maresc valorile, se amplifica si cantitatea de energie pe care sportivul o cheltuieste pentru a raspunde adecvat. In momentul in care antrenorul amplifica in mod exagerat efortul - de o maniera sau alta - si nu mai primeste un raspuns corespunzator din partea organismului sportivului, inseamna ca s-a depasit gradul de pregatire al acestuia. La efortul nou, supramarit, el nu se mai poate adapta, iar eforturile mari de vointa depuse pentru a respecta totusi indicatiile il expun la epuizare sau la supraantrenament.

Dar ceea ce prezinta o importanta deosebita pentru problema pe care o tratam este faptul ca limita fiziologica, dincolo de care excitantul provoaca aparitia procesului de inhibitie, nu ramane constanta, invariabila. Prin urmare, limita initiala poate fi depasita si mutata cat mai sus. In acest sens, cercetarile stiintifice au aratat ca organismele care se adapteaza in mod progresiv la excitanti din ce in ce mai puternici pot suporta o excitatie anterior supraputernica (o solicitare neobisnuita pentru organismul sportivului) astfel ca excitantii (antrenamentul) care provocau mai inainte aparitia inhibitiei supraliminare (de protectie) devin accesibili, acestia actionand intocmai ca un excitant puternic sau mediu. L.P. Matveev afirma ca maniera relativ rapida cu care aparatul efector se adapteaza numai dupa cateva repetari la actiunile excitantului supraputernic, caruia ii raspunde cu o forta corespunzatoare, fara aparitia inhibitiei supraliminare, este de-a dreptul uimitoare. Aceasta posibilitate de adaptare constituie o proprietate importanta a substratului biologic, pe care se fundamenteaza o parte din efectele antrenamentului sportiv si, indeosebi, dezvoltarea calitatilor motrice.

Prin urmare, antrenamentul ideal este cel care inregistreaza indici superiori cantitativ si calitativ, atingand valori si solicitand organismul pana la "refuz". Rezultatele mediocre inregistrate de echipe sau sportivi care au excelat intr-un trecut apropiat se datoresc tocmai absentei preocuparii pentru cresterea treptata a efortului in procesul de antrenament.

Perfectionarea capacitatii functionale a organismului permite efectuarea aceluiasi tip de efort, insa mai economicos. Se creeaza, asadar, raporturi noi intre posibilitatile organismului si intensitatea excitantilor. De acum, sportivul s-a obisnuit cu efortul din antrenament, care urmeaza sa fie restructurat pentru a genera o noua treapta de adaptare. Urmarindu-se reactia tesuturilor si organelor la actiunea indelungata a unui excitant care nu-si schimba caracteristicile, s-a constatat ca influenta acestuia scade pe masura cresterii duratei lui de aplicare. Astfel, se ajunge progresiv ca reactia sa fie foarte slaba sau nula, desi excitantul are aceleasi proprietati ca si inainte. Nu este vorba de o pierdere a reactivitatii tesuturilor si organelor, ci de un fenomen special, denumit "obisnuinta" sau "acomodare", care apare la toti receptorii stimulati vreme indelungata, de excitantii proveniti din mediul intern sau extern. Reactiile de adaptare reapar in organele respective de indata ce se schimba intensitatea vechiului excitant sau actioneaza altul nou. Obisnuinta sau acomodarea se va repeta insa si ea cu atat mai repede, cu cat caracteristicile noilor excitanti se deosebesc mai putin de cele ale excitantilor precedenti. Evitarea aparitiei fenomenului de obisnuinta sau de acomodare constituie o conditie de baza a perfectionarii organismului supus la effort. Ea se realizeaza prin respectarea "principiului cresterii in trepte a efortului". Acest principiu preconizeaza cresterea gradului de solicitare a organismului prin intensificarea efortului cand se utilizeaza aceleasi mijloace, sau prin schimbarea acestora, organismul reactionand mai puternic la excitanti cu care nu este obisnuit.

In lumina consideratiilor teoretice expuse anterior, ca si a datelor furnizate de practica sportiva, se impune o corecta intelegere a modului de crestere a efortului in antrenament. Intensificarea continua, dar lenta este putin eficienta datorita instalarii rapide a fenomenului de acomodare mentionat. Trecerea de la un nivel de solicitare la altul mai inalt trebuie facuta prin cresterea efortului "in trepte" denumire care exprima exact modul corect de aplicare a principiului.

Diferenta dintre ameliorarile obtinute prin cele doua metodici de crestere a efortului este foarte mare.

L. Iermakov a constatat ameliorari mai mici cu 55-60% cand efortul a crescut continuu decat in cazul cresterii lui in trepte. Timpul cat trebuie sa se lucreze cu o anumita intensitate a efortului pentru a se obtine efectul optim difera in functie de numerosi factori, dintre care particularitatile individuale, natura mijloacelor si specificul ramurii respective de sport sunt cei mai importanti. La persoanele neantrenate, ca si in cazul utilizarii unor mijloace noi, reactia este mai puternica si are ca rezultat obtinerea in scurt timp a unor efecte mari. In schimb, un sportiv antrenat are nevoie de o perioada mult mai lunga pentru a-si imbunatati performantele cu acelasi procent.

Gradul de maiestrie tehnica influenteaza si el ritmul de crestere a performantei si, prin aceasta, durata de mentinere a unui anumit nivel de solicitare. Tehnica bine insusita ajuta la exteriorizarea intregului potential biologic existent la un moment dat. Imbunatatirea in continuare a performantelor necesita perfectionari structurale care se realizeaza dupa perioade de timp mai lungi. La un sportiv cu deficiente tehnice, o crestere egala a performantelor se obtine intr-un timp mai scurt, pentru ca nu este conditionata de astfel de modificari, ci de o mai rationala executie a miscarilor, capabila sa puna in valoare un potential existent, dar nefolosit.

Datele de laborator, dar mai ales experienta practica recomanda schimbarea nivelului de solicitare dupa 4-6 saptamani. In cazul utilizarii unor solicitari cu intensitate foarte mare, care duc la acumularea rapida a oboselii, Diacikov recomanda etape de lucru de doua saptamani, urmate de o saptamana de refacere. O metodologie asemanatoare se aplica in unele sporturi in care dupa trei saptamani de solicitare maxima se planifica 7 zile de scadere a efortului ca necesitate a refacerii integrale a potentialului de efort. Deci, intr-o etapa (o luna), 3 cicluri saptamanale sunt destinate acumularii si un ciclu - ultimul - reechilibrarii.

Prin urmare, intensitatea noii trepte de efort are un caracter individual. Ea va fi astfel aleasa incat sa determine din nou un nivel optim de solicitare a organismului, ridicand lactacidemia la 4 mmol/l in eforturile aerobe si reprezentand valori maxime si submaxime din nou nivel de forta sau viteza, in eforturile anaerobe.

E. Worobjewa considera ca, pe langa modificarea intensitatii efortului, un rol important il are schimbarea naturii excitantilor de antrenament. Astfel Slobodjan a observat cresteri mai mari ale fortei cand s-au utilizat contractii de natura diferita (izometrice, izotonice, izochinetice) decat in cazul in care s-a lucrat cu un singur fel de contractie, iar S. Lelikov, folosind ritmuri diferite de executie a miscarilor (rapid, mediu, lent) a obtinut indici mai mari de dezvoltare a fortei decat prin executii cu un ritm constant. Tinand seama de faptul ca, pe masura cresterii gradului de maiestrie si a experientei competitionale, se restrang mijloacele folosite in antrenament, variatia ritmului de lucru si schimbarea naturii excitantilor contribuie din plin la evitarea fenomenului de obisnuinta si a monotoniei care duce la saturare psihica.

Principiul prioritatii efortului specific competitional

Reactiile de adaptare la diferite exercitii mai au inca o caracteristica principala si anume specificitatea lor. Raspunsul organismului nu este acelasi la toate solicitarile. In functie de particularitatile fiecarui excitant unele organe si sisteme sunt solicitate mai mult, altele mai putin. Aceasta face ca si perfectionarile din faza de supracompensatie consecutiva solicitarii sa fie mai ample in organele care au fost mai puternic solicitate.

Ambele aspecte sunt prezente si in cazul efortului fizic, atat reactiile immediate, cat si cele de antrenament prezentand aspecte specifice in fiecare disciplina sportiva.

Faptul ca gradul de perfectionare morfofunctionala a organismului conditioneaza nivelul performantelor sportive si ca aceste perfectionari depind de efortul depus in antrenamente duc in mod necesar la concluzia ca obtinerea celor mai inalte performante e posibila numai daca solicitarile din antrenament respecta specificul efortului competitional.

Numeroase date experimentale si observatii din practica sportiva au validat aceasta teza.

Faulkner afirma ca antrenamentul trebuie sa fie specific deoarece efectul lui se constata numai la functiile si structurile care au fost solicitate. Transferul efectelor antrenamentului in alte eforturi survine numai daca acestea se adreseaza acelorasi fibre musculare si le utilizeaza in acelasi mod ca eforturile care au fost folosite in antrenament.

Conconi insista asupra respectarii in antrenament a modului de eliberare a energiei din timpul competitiei si considera ca pentru obtinerea performantelor maxime in probele de efort aerob solicitarile din antrenament trebuie sa mentina lactacidemia la 4 mmol/l (pragul anaerob). Rezultatele sunt cu atat mai nefavorabile, cu cat eforturile din antrenament determina cifre mai departate de acest prag.

Legros acorda o mare importanta specificitatii antrenamentului pentru obtinerea rezultatelor superioare de catre sprinteri (efort anaerob). El recomanda excluderea antrenamentului pentru rezistenta generala (efort anaerob) din antrenamentul acestora.

In alegerea mjloacelor si in modul de folosire a lor trebuie sa se tina seama de necesitatea dezvoltarii mecanismelor de eliberare a energiei in conditiile efortului competitional. Plecand de la constatarea ca enzimele care asigura descompunerea si resinteza acidului adenozintrifosforic si fosfocreatinei sunt activate numai prin contractii intense si de foarte scurta durata (16-24 sutimi de secunda - optim 18 sutimi de secunda) afirma ca numai alergarile in care impulsul pe sol dureaza foarte putin sunt recomandate in antrenamentul sportivilor. Alergarea pe scari, mijloc cu larga intrebuintare in pregatirea alergatorilor de sprint, este contraindicata, dupa Legros, datorita faptului ca impune un contact prea lung cu solul in faza de impuls.

Si in dezvoltarea fortei explozive trebuie sa se tina seama de caracterul specific al acestei calitati si anume viteza de angrenare in lucru a musculaturii. Schmidtbleicher recomanda in cazul folosirii greutatilor ca acestea sa fie ridicate cu viteza maxima posibila, iar la sarituri contactul cu solul sa fie cat mai scurt. Sportivul trebuie sa aiba impresia ca atinge cu talpile o plita inrosita, spune foarte sugestiv acest autor. Pantofii cu talpa groasa, saltelele sau solul moale, ca si greutatile suplimentare (chiar mici) nu sunt indicate cand se fac sarituri deoarece prelungesc contactul cu solul.

Asupra necesitatii respectarii specificitatii efortului din concurs in ponderea acordata in antrenament dezvoltarii diferitelor calitati atrage atentia Mellerowicz. El considera corecta metodica in care atentia principala este indreptata spre dezvoltarea componentei principale a efortului competitional, preocuparea pentru celelalte calitati fiind in concordanta cu contributia lor la realizarea performantelor.

Adaugand la cele spuse pana acum si faptul ca in practica sportiva rezistenta, forta si viteza nu exista ca atare, ci numai ca forme concrete de manifestare si ca specificitatea maxima este cea din timpul competitiei, rezulta ca unul dintre mijloacele optime de antrenament il constituie concursul. De altfel metodica actuala acorda o pondere tot mai mare concursurilor ca mijloc de pregatire pentru marea performanta.

Consideratiile teoretice amintite, datele experimentale si rezultatele din practica sportiva a ultimelor doua decenii indreptatesc includerea principiului specificitatii efortului printre principiile biologice ale antrenamentului.

Locul pregatirii fizice multilaterale in antrenamentul sportivilor de mare performanta

Pregatirea fizica multilaterala este considerata de Kretstovnicov si dupa el, de numerosi autori romani si straini ca un principiu de baza al antrenamentului sportiv. Potrivit acestui principiu orice sportiv, indiferent de disciplina practicata, trebuie sa acorde o atentie deosebita dezvoltarii celor patru calitati fizice de baza - forta, viteza, rezistenta si indemanarea - daca doreste sa obtina performante de inalt nivel. Fara o pregatire fizica multilaterala, dobandita inainte de specializare si mentinuta dupa aceea nu se pot realiza performante maxime.

Acest principiu mai poate fi mentinut in antrenamentul actualilor sportivi de mare performanta numai daca se constata ca sunt inca valabile cele doua teze fundamentale si anume:

a) pregatirea fizica multilaterala este o conditie a obtinerii rezultatelor inalte;

b) antrenarea unei calitati motrice se reflecta pozitiv asupra celorlalte calitati.

Realizarea unor performante superioare de catre sportivi care nu au pregatire fizica multilaterala, infirma legatura cauzala dintre aceasta si rezultatele sportive de inalt nivel, iar lipsa de transfer asupra calitatii care conditioneaza victoria in concurs, a perfectionarii prin antrenament a unor calitati nespecifice efortului competitional impun concluzia ca in aceste cazuri asigurarea pregatirii fizice multilaterale a determinat cheltuieli inutile de timp si energie.

Organele si sistemele limitative pentru cele doua cai de eliberare a energiei nu sunt dezvoltate la toti sportivii de performanta. Masa musculara are dimensiuni mari in sporturile de forta (effort anaerob) si este adesea mai putin dezvoltata la campionii din probele de mare fond (effort aerob) decat la nesportivi. In schimb volumul inimii este mult crescut la alergatorii de fond si ramane la dimensiunile neantrenatilor la sprinteri (effort anaerob).

Rezulta deci ca actualii sportivi de performanta din disciplinele cu efort aerob si efort anaerob nu sunt multilateral dezvoltati nici in privinta calitatilor motrice si nici a capacitatii de efort. Aceasta inseamna ca dezvoltarea fizica multilaterala nu este o conditie a obtinerii performantelor ridicate in sporturile al caror efort competitional necesita o singura cale de eliberare a energiei.

S-a observat ca atunci cand s-a lucrat cu greutati reprezentand 100% din forta maxima a subiectului s-a dezvoltat numai forta, iar viteza a ramas la nivelul initial. In cazul lucrului fara ingreuieri a crescut numai viteza, forta ramanand nemodificata. Exemplele de transfer al efortului de antrenament, sunt false, in sensul ca demonstreaza o perfectionarea a unor structuri care nu au fost antrenate, si care mai apoi functioneaza cu eficienta sporita.

La fel se intampla in cazurile in care organe si sisteme dezvoltate prin practicarea unui sport sunt solicitate in eforturi asemanatoare din alte sporturi sau in activitatile profesionale. Pregatirea fizica multilaterala asigurand dezvoltarea mai multor sisteme si organe creaza posibilitatea de a raspunde la solicitari cu o arie de diversitate mai mare decat pregatirea fizica unilaterala.

Urmatind timp de mai multi ani evolutia simultana a celor doua forme ale capacitatii de efort in antrenamentul sportivilor de diverse specialitati, am observat ca VO₂ max. si Watt max. se deplaseaza pe curbe divergente, cresterea neta a nivelului unei capacitati de efort fiind insotita de stagnarea sau scaderea celeilalte forme.

Pregatirea fizica multilaterala nu mai poate fi considerata ca o conditie a obtinerii performantelor inalte in toate disciplinele sportive, deoarece, asa cum am aratat, marii campioni din sporturile ale caror efort competitional impune nuami efort aerob sau anaerob nu sunt multilateral, ci unilateral dezvoltati, avand perfectionate doar organele, calitatile motrice si capacitatea de efort specifice cerintelor competitionale.

O problema care ramane inca deschisa este aceea a pregatirii fizice multilaterale in antrenamentul copiilor si juniorilor.

Teoretic vorbind, consideratiile care pledeaza pentru specificitatea efortului in antrenament nu-si pierd valabilitatea nici la aceste perioade de varsta. Daca am sti cu precizie disciplina sportiva sau proba in care copilul va face performanta maxima, nu ar fi indicat sa se cheltuiasca timp si energie pentru a dezvolta ceea ce nu corespunde cerintelor efortului competitional.

In actualul stadiu al cunostintelor nu putem insa prevedea acest lucru. De aceea cu toate ca nu sunt putine exemplele de performante stralucite obtinute prin antrenament specific de la varste fragede, marea majoritate a autorilor preconizeaza ca ponderea acordata pregatirii fizice multilaterale sa fie cu atat mai importanta cu cat varsta sportivilor este mai coborata. Aceasta asigura dezvoltarea fizica armonioasa, intareste sanatatea si pregateste mai bine pentru diversitatea solicitarilor profesionale.

Pe masura ce copilul creste si se contureaza aptitudinile, multilateralitatea naturii eforturilor cedeaza locul in favoarea multilateralitatii mijloacelor din acelasi tip de efort, intrucat o data cu apropierea de varsta performantei maxime si dobandirea maiestriei tehnice, aria mijloacelor utilizate in antrenament trebuie sa se restranga la cele care, avand cea mai mare concordanta cu efortul competitional, au si eficienta maxima.

4.4. Sursele, ipotezele si necesitatile valorificarii teoriei modelelor in antrenamentul sportiv

Abordarea traditionala a teoriei antrenamentului sportiv, subordonata mai mult ratiunilor, bazata pe concepte invechite, a devenit nesemnificativa, limitata si chiar ineficienta pentru fundamentarea cresterii performantelor sportive internationale. De aceea, o asemenea planificare mai mult formala, probata si de analizele organizate dupa J.O. din 1964 si 1968, a intarit convingerea ca singura cale de elaborare a ei o constituie instituirea unui sistem de evidenta riguros a desfasurarii antrenamentelor.

Primele observatii reiesite din aceasta asistenta metodico-stiintifica a pregatirii loturilor olimpice au constatat:

- absenta unei viziuni unitare asupra continutului si metodologiei antrenamentelor, prin structura arsenalului tehnic si calitatea motrica predominanta;

- lipsa de obiectivizare a desfasurarii pregatirii, antrenorii bazandu-se in principal pe un continut confuz, diferentiat relativ pe factori si valorificat la cote scazute de dozare si dirijare. Lipsa de informatii obiective si subiective privind natura efortului depus de catre sportivi imprima procesului de pregatire un caracter empiric, cu o eficienta inegala si in general scazuta. Criteriul comparativ de confruntare a datelor rezultate din mai multe cicluri consecutive lipsea cu desavarsire. Probele de control acceptate teoretic erau neglijate sistematic in marea majoritate a situatiilor;

- necunoasterea riguroasa a realitatii antrenamentelor (in cele mai multe ramuri de sport) pe planul compozitiei, al distribuirii, semnificatiei si eficientei structurilor si al valorificarii parametrilor esentiali ai efortului - volumul si intensitatea - in decursul perioadelor si etapelor. Improvizatiile, de multe ori bazate pe experienta si pe bunul simt, predominau inca in practica curenta;

- neclaritati pe plan conceptual, indeosebi in ceea ce priveste structura mijloacelor clasificate si distribuite, de cele mai multe ori in mod eronat, pe factorii de natrenament, producand perturbatii in momentul acumularilor si al stabilirii finalitatilor;

- graficul intamplator al formei sportive supus factorilor aleatori, in multe din pregatirile pentru marile concursuri ale epocii.

S-au impus solutii noi atat pe plan conceptual, cat si pe cel economico-organizatoric. Momentul se situa imediat dupa ce tanara stiinta a sportului, rezultata din conexiunea stiintelor de profil morfologic, fiziologic, biochimic, biomecanic, pedagogic, psihologic, sociologic etc., asi fundamenta teoria si sistemul metodelor de investigatie. Statutul acestei noi stiinte s-a definitivat si sub puternica influenta a dezvoltarii stiintei si tehnicii din perioada postbelica, ce au impresionat prin modalitatea lor revolutionara de a aborda indeosebi problematica economica, industriala prin prisma fenomenului social. Necesitatea organizarii la un nivel superior a vietii sociale, devenita tot mai complexa, a impus crearea unor posibilitati noi de verificare a potentialelor materiale si spirituale. Nu intamplator, pe o unitate de timp extrem de mica s-a inregistrat aparitia informaticii, a ciberneticii, a teoriei sistemelor, a marketingului, ergonomiei si programarii, a teoriei modelelor.

Dintre acestea cibernetica - cea mai reprezentativa prin esenta gandirii si efectelor ei - a devenit stiinta a conducerii, care are ca obiect procesele autoreglarii ce intervin in sistemele tehnice, biologice, economice si sociale. Din punct de vedere cibernetic, conducerea inseamna reglarea conform unei scheme a unui proces in desfasurarea lui catre un obiectiv determinat. Problemele tratate de cibernetica reclama studiul extrem de complex al sistemelor probabilistice compuse dintr-un numar mare de elemente ce au legaturi interne variate si ramificate. Aceasta gandire novatoare ne obliga sa reconsideram intreaga problematica a antrenamentului sportiv, subordonata - asa cum aratam anterior - unei didactici traditionale, incarcata de principii, dar lipsita de date si informatii privind "interiorul" procesului metodologic de antrenament.

4.5. Obiectivizarea si evaluarea antrenamentului si concursului sportiv pe plan metodologic si biologic, sursa esentiala a modelarii lor.

Pornind de la ideea ca antrenamentul si concursul reprezinta sistemec omplexe probabilistice, alcatuite dintr-un numar mare de componente cu o anumita organizare si functionalitate interioara, am ajuns la concluzia ca, pentru a le conduce sau regla catre un scop definit, trebuie sa le obiectivizam. Rezultatul sportiv, la inceput, reprezenta una din putinele date concrete ale antrenamentului, dar era prea tarziu inregistrat, prea sintetic prezentat, prea concentrat pentru a fi analizat ca efect in raport de cauza, adica de continutul si metodologia care l-au determinat. Necunoasterea componentelor intime ale antrenamentului si concursului, a folosirii si succesiunii (algoritmizarii) lor in timp explica adesea stagnarea, involutia sau tempoul prea lent al evolutiei performantelor. In acest sens, este de presupus fie ca o parte din rezultatele sportive mari sau maxime sunt o consecinta fericita sau intamplatoare a actiunii de pregatire, fie ca recordurile mondiale sau personale nu reprezinta decat o cota-parte din valoarea pe care sportivul ar fi putut s-o realizeze in doncitii de antrenament dirijat.

Pe baza acestor ipoteze s-a imaginat un sistem de inregistrare a informatiilor emise de sportiv in antrenament si in concurs. Informatiile sunt multiple si diverse. Ele sunt de exenta metodologica, privesc mijloacele utilizate in fiecare antrenament, succesiunea, numarul de repetari, intensitatea si durata efortului, momentele de pauza, de organizare etc. Acestea alcatuiesc factorul cauzal, pentru ca informatiile cu caracter reactiv ale organismului (cardiorespirator, neuromuscular si cele biochimice), care sunt obiective, reprezinta u efect, ca de altfel si cele subiective, de natura psihologica. Ele alcatuiesc costul biologic si psihic al efortului elaborat metodologic. Si concursul presupune un amestec de efort fizic, tehnic si tactic, sustinut de un tip sau altul de energogeneza, cu o anumita pondere a unei calitati motrice in dozari diferite cu celelalte, in functie de durata, dificultatea si structura efortului. Din acest punct de vedere s-a dovedit salutara prezenta cercetatorului metodolog in viata sportivului, echipei sau echipajului, alaturi de antrenor si medicul sportiv, insarcinat cu evidenta desfasurarii tuturor antrenamentelor si concursurilor si prelucrarea critica a informatiilor cu caracter pedagogic (profilul mijloacelor, intensitatea si durata efortului si densitatea lectiei sau compozitia tehnico-tactica a concursului). In ceea ce priveste informatia biologica ea poate fi: morfologica, fiziologica, biochimica, biomotrica, dar si psihosociologica, si este culeasa periodic in momentele semnificative pentru evolutia formei sportive de catre brigada multidisciplinara. Conceptul de brigada multidisciplinara si solutia organizatorica a alcatuirii ei - din fiziolog, biochimist, biomotrist, psiholog, sociolog, ingineri electronisti si mecanici - au fost impuse de multitudinea informatiilor emise de sportiv in pregatire si concurs. Inainte de antrenament, in timpul - daca exista aparatura de teleinregistrare - si dupa incheierea acestuia, zilnic, se inregistreaza o mare cantitate de informatii. Acestea sunt prelucrate, in profida diversitatii unitatilor de masura (milimoli, milimetri, miligrame, kilocalorii, kilogrammetri, microni, milisecunde, wati, jouli, kilojouli, metri, kilograme, numar de repetari, secunde etc.), corelate intre ele si indeosebi cu cele metodologice sau cu cele pedagogice, care le provoaca si le explica nivelurile. Dupa prelucrarea acestor informatii complexe, antrenorul si medicul sportiv elaboreaza o sinteza critica si, la sugestia specialistilor brigazii, continua sa aplice valorile modelului sau le reconsidera pe acelea ale ciclului saptamanal urmator. Organizarea acestor brigazi s-a dovedit de un nepretuit ajutor in dirijarea antrenamentelor. O astfel de brigada nu anuleaza rolul circuitului pe care un sportiv il parcurge intr-o unitate specializata (de exemplu, Institutul de medicina Sportiva) care stabileste gradul de sanatate si apoi nivelul general de adaptare a organismului la solicitarile standard de efort. Dar controlul formei sportive, prin dirijarea efortului, este realizat de brigada multidisciplinara.

Consecintele metodico-stiintifice ale acestei gandiri si organizari s-au dovedit favorabile. In primul rand, pentru ca s-a obtinut o cantitate mare de date privind antrenamentul sportiv, care a crescut de la an la an si a permis o suita de analize concretizate in cele din urma in rationalizarea continutului si desfasurarii lui. In al doilea rand, s-a asigurat un flux de informatii pe baza carora s-au elaborat indicatii metodologice adecvate si oportune. Acesta a alcatuit o bucla tipica de feed-back, de conexiune inversa intre cauza si efect, care reprezinta o modalitate de autoreglare utila controlului si conducerii la "pas marunt" a antrenamentului catre obiectivul prestabilit prin concurs. Actionandu-se astfel, s-a obtinut o evidenta riguroasa pentru toate ramurile si probele care beneficiaza de asistenta stiintifica. In felul acesta, evidenta a devenit un corolar al planificarii, o necesitate care astazi este respectata in practica sportului de inalta performanta.

Sistemul de obiectivizare s-a bazat initial (la inceputul anilor 60) pe o tehnologie simpla, accesibila oricarui cadru de specialitate caruia i s-au pus la dispozitie instrumente simple de inregistrare rapida, exacta a fiecarui act sau actiune motrica, cu toate elementele sale caracteristice: structura, numarul de repetari, succesiunea, unitatea de timp in care s-au realizat, pauzele, durata lor, spatiile parcurse, kg. ridicate, forma, viteza si inaltimea de ridicare, amplitudinea miscarilor, continutul si durata explicatiilor, demonstratiilor, cercetarilor etc. Dupa fiecare lectie, pe baza acestor informatii se calculeaza toti indicatorii care determina programarea antrenamentului (structurile folosite, volumul, intensitatea, durata si densitatea efortului) si, implicit, eficienta lectiei respective. Din corelarea lor pot rezulta, de asemenea, indici calitativi si cantitativi, pe baza carora se pot face aprecieri obiective, asupra lectiei. Sintezele zilei, ale ciclului saptamanal, ale tuturor lectiilor (de ordinul sutelor), ale tuturor ciclurilor saptamanale (de ordinul zecilor) si ale etapelor alcatuiesc evidenta antrenamentului pe intregul ciclu anual. Aceste sinteze se confrunta cu proiectul (planul) de lectie, antrenorul capatand un tablou sinoptic care-l edifica asupra aspectelor si partilor reusite sau mai putin reusite, realizate sau depasite, ori efectuate sub nivelul prevazut. Astfel, se obtine o cantitate mare de informatii, rezulta din aceasta stenografie a suitei de lectii planificate. In consecinta, se pot calcula valorile investite in proces - structurile sau exercitiile, timpul consemnat si spatiul parcurs, diferentiat pe un interval olimpic (4 ani), al unui ciclu anual, al unei etape sau al unui ciclu saptamanal. Fisa de inregistrare tipizata dupa structura lectiilor de antrenament, care difera de la o ramura de sport la alta, cronometrul si creionul de inscriere (eventual de mai multe culori) pentru consemnarea prescurtata (codificata) asigura intreg inventarul necesar obiectivizarii lectiei. Datele din aceasta fisa de evidenta sau protocol, cum se numeste in cercetare, se recalculeaza, de cele mai multe ori, pe hartie milimetrica (pentru calculul densitatii lectiei), care devine astfel documentul de lucru, sinteza sau evidenta numerotata (egala cu numarul planului de lectie), pe temeiul careia se fac aprecierile e catre antrenor, cercetatorul metodist si bragada multidisciplinara. Adunandu-se mai multe informatii de acest gen, prelucrate unitar si continuu comparate (de exemplu, ani in sir), se creeaza o autentica banca de date indispensabila analizelor, interpretarilor si depistarii unor legitati care actioneaza in intimitatea antrenamentului si-i maresc eficienta.

4.6. Obiectivizarea si evaluarea antrenamentului si concursului sportiv cu ajutorul tehnicii audio-vizuale

Dezvoltarea electronicii a asigurat in mare masura obiectivizarea antrenamentului si concursului sportiv. Aparitia benzii magnetoscopice pentru inregistrari video, experimentata pentru prima oara in fata specialistilor cu ocazia J.O. de la Tokyo (1964), a revolutionat tehnica obiectivizarii. Cu timpul, aceasta s-a perfectionat, s-a miniaturizat si a devenit astfel un instrument accesibil si generalizat. Intrucat casetele video stocheaza informatii utile analizei concursului si antrenamentelor, ele se supun acelorasi legitati de catalogare si clasificare ca si cartile din biblioteci. Cu toata eficienta lor incontestabila, ele nu au inlocuit obiectivizarea manuala (stenografia lectiei de antrenament) si nici fotografia si filmul, care timp de decenii au constituit mijloace de concretizare, de obiectivizare a staticii sau dinamicii pregatirii concursului. Tehnica lucrului pe film, chiar cu viteze mici (de 16-24-48 imagini/s), a permis ca prin obturatia diafragmatica sa se inregistreze cadre cu viteze reprezentand a 500-a sau a 1000-a parte din secunda. O asemenea tehnica a inlesnit efectuarea unor masuratori de precizie asupra timpului si distantelor parcurse. In industrie se folosesc inca inregistrari pe film ale unor procese tehnologice cu viteze de 600 imagini/s, care apropie executia propriu-zisa de graficul modelului matematic. O asemenea performanta (care poate fi folosita si in analiza tehnicii sportive) nu este repetata de inregistrarea moderna pe banda video care, deocamdata, nu este interesata de reeditarea sau depasirea ei. Filmul pastreaza unele avantaje in virtutea carora se mentine inca in arsenalul mijloacelor audio-vizuale ce obiectivizeaza actul sau actiunea motrica ori procesul pedagogic al activitatii sportive. Puterea lui de conservare este mai mare, iar posibilitatea reproducerii - superioara celei realizate cu banda magnetica. De asemenea, fotografia si kinogramele executate de pe film sunt calitativ superioare celor realizate de pe banda video, aspect esential pentru cercetare. Din film se pot face mult mai usor montaje, ca si selectia care intereseaza studiul stiintific ori munca didactica. Afirmatia este valabila si pentru filmele-bucla care sintetizeaza intr-o succesiune de secvente, cu viteza reala, o actiune motrica, cea care intereseaza studiul sau analiza. Dar filmul este costisitor, procesul inregistrarii, developarii si proiectiei reclamand dotare si spatiu amenajat, iar copia dupa negativul filmului se realizeaza intr-un timp mai indelungat, spre deosebire de banda magnetica. In ce priveste fotografia, ea agenerat metoda stroboscopica, cu ajutorul careia se obtine strobociclograma ce contine intr-o singura imagine fotografica, pe un fond negru, succesiuea momentelor esentiale ale miscarii studiate. Aceasta este mai avantajoasa in studiu decat kinograma, pentru ca permite o vizionare unificata intr-un singur cadru a tuturor fazelor ei.

De retinut ca filmul se pastreaza mai bine, traverseaza timpul nealterat comparativ cu banda magnetica, daca este bine conservat in arhive speciale, dotate cu instalatii care mentin o temperatura constanta, umiditate scazuta, izolare totala si fara exces de lumina. In antiteza, banda magnetica asigura vizionarea imediata a tot ceea ce s-a inregistrat, permitand compararea impresiilor vizuale, senzoriale, auditive etc. imediat dupa efectuarea miscarii. Sportivul si antrenorul coreleaza imediat unele aspecte pe care le considera subiective, adica tot ce au simtit, vazut, auzit cu datele obiective ale inregistrarii. Acestea sunt discutate si raportate la datele inregistrarii manuale care cuantifica imaginea, aratand kilogramele ridicate, metrii parcursi, secundele consumate, notele si evaluarile de tehnicitate, de punctaj etc., cei doi cointeresati, antrenorul si sportivul, indeosebi ultimul dezvoltandu-si estfel capacitatea de autoapreciere, de corectare rapida si exacta.

Ca si in film, redarea video poate fi facuta cu viteze diferite, chiar cu incetinitorul, pentru a permite observarea unor amanunte greu sesizabile la derularea cu viteza normala. Oprirea aparatului pe o imagine (stop-cadru), indeosebi in probele tehnice sau in jocurile sportive, prilejuieste confruntarea opiniilor formulate de antrenori si sportivi, contribuind la adoptarea unui punct de vedere comun. Aceasta impune derularea repetata a secventelor respective si mai ales aprofundarea studierii, folosindu-se atat informatiile obiectivizarii manuale (la care nu trebuie inca sa se renunte), cat si masuratorile pe imagini pentru a se afla timpul, ritmul, relatiile, pozitiile, unghiurile, intr-un cuvant, elementele care alcatuiesc esenta stop-cadrului si a se formula concluzia corecta. Valoarea acestor studii si interpretari o data cu dezvoltarea simtului proprioceptor, care-i lasa sportivului in memoria sa kinestezica, musculara, mintala si emotionala elementele de comparatie si de judecata; la acestea se adauga cresterea pregatirii lui teoretice pe baza careia va fi capabil sa analizeze modelul miscarii sau tehnicii respective in raport cu imaginea mintala a momentului executiei.

Inregistrarea sonora, acolo unde este posibil, ca si a ritmului miscarilor, contribuie la depistarea unor erori uneori imperceptibile, a unor momente neaccentuate sau, dimpotriva, la cercetari de finete, la calculul tempoului etc.

Vizionarea repetata, de zeci de ori, a unui stop-cadru, a unui film-bucla, proiectarea cu viteza normala pot contribi mult la intelegerea unor parti din executia globala a unui procedeu tehnic. In special ritmul miscarii se poate "simti" prin retrairea de catre sportiv a ceea ce vede, mai ales daca proiectia are loc imediat dupa executie si inregistrare. In cadrul pregatirii tehnice si teoretice (cu ponderi diferite in economia planificarii antrenamentelor) a celor mai valoroase executii considerate etalon, model de eficienta si compararea cu propria executie (cea mai buna). O astfel de confruntare stimuleaza participarea      constienta a acestuia, obisnuindu-l sa desprinda esentialul. Educat si instruit ca atare, sportivul devine propriul sau "consilier", ajutandu-l astfel si pe antrenor in procesul complicat al dirijarii pregatirii.

Din acest punct de vedere este usor de sesizat avantajul vizionarii miscarii cu viteza normala, fata de miscarea incetinita sau imaginea izolata. De aici, atentia suplimentara pe care antrenorul trebuie sa o acorde incepatorilor, in special copiilor, care au nevoie sa fie educati sa-si revada executiile, sa se acomodeze cu conceptele si expresiile reclamate de folosirea aparaturii moderne audio-vizuale, sa invete sa sesizeze esentialul si sa se conformeze instructiunilor antrenorului.

In cazul jocurilor sportive, in care obiectivizarea manuala este mult mai dificil de obtinut (pentru ca este aproape imposibil sa se inregistreze traseele si comportamentul motric al tuturor jucatorilor unei echipe), folosirea mijloacelor audio-vizuale este cu atat mai indicata. Formarea unor calitati motrice combinate sau complexe (intelegand prin aceasta formarea unor deprinderi motrice de baza si a capacitatii de a le folosi in conditii mereu schimbatoare, am putea spune niciodata identice), precum si formarea unor structuri elementare de tactica precupune imbinarea exactitatii, a corectitudinii miscarii cu varietatea ei. Aceste elemente sunt necesare si in unele sporturi individuale in care se produc contactul cu adversarii, fie direct - box, lupte, judo, scrima, fie indirect - tenis de masa, de camp, volei, badminton.

In toate aceste cazuri, creativitatea, determina fie de adaptare, fie de initiativa, devine elementul esential al pregatirii copiilor si juniorilor. pentru aceasta, executarea in conditii diferite, simulate sau reale, vizionarea si analiza indeosebi a executiilor de exceptie contribuie la dezvoltarea imaginatiei, fanteziei si dorintei de a reedita sau depasi chiar nivelurile atinse si vazute de ei.

Inregistrarea si vizionarea holografica a miscarii aduce a treia dimensiune (de profunzime) in studiul imaginilor realizate de aparatura moderna audio-vizuala. In combinatie cu inregistrarea stereo a sunetului se obtine un efect complex, o informatie apropiata de informatia perceputa de simturile umane. Imaginea in relief, fie statica, dar mai ales dinamica in film, este de un real ajutor in procesul antrenamentului sportiv.

Informatica, prin metode si aparatura, a venit in sprijinul obiectivizarii, invatarii si perfectionarii sportive, reusind sa transpuna analiza biomecanica a unei actiuni motrice complexe de pe o inregistrare pe film, pe calculator. La introducerea informatiilor in calculator se pot obtine datele necesare pentru modelul matematic al unei miscari. In acest fel devine posibila suprapunerea schemei executate pe schema modelului din care se extrag invataminte atat pentru corectarea greselilor cat si pentru dezvoltarea grupelor musculare care pot sustine o anumita executie.

Adaugam la inventarul tehnicilor de obiectivizare inregistrarile pe disc (care concureaza serios banda magnetica pentru inregistrare video datorita faptului ca se foloseste citirea cu raze laser) cu o durata mai mare de folosinta si care necesita un spatiu mai mic de depozitare. De fapt, cu ajutorul laserului se face si citirea imaginilor holografice.

In prezent s-a realizat o conceptie total diferita de inregistrarea video, si anume nu prin baleiaj, ci prin inregistrarea numerica. Acest sistem permite citeze variabile de redare, o fidelitate crescuta a imaginii, posibilitatea de a obtine stop-cadru si de a mari separat anumite parti ale imaginiim, care intereseaza studiul in general si pe cel sportiv in special. Acum se fac inregistrari simultane cu camere video din doua, trei sau patru unghiuri care dau imaginii o dimensiune mult mai cuprinzatoare.

Tehnica inregistrarii si obiectivizarii cuprinde si stereografia, care permite imprimarea miscarii cu ajutorul a doua camere de video-captare cu semnale in infrarosu. Masuratorile, in totalitate automate, pot fi bi si tridimensionale. O astfel de metoda face parte din grupul sistemelor extrem de precise.

Nevoile studiului sportiv imprima un ritm sustinut pentru gasirea solutiilor mai avantajoase in inventarul mijloacelor audiovizuale. Astfel, pentru inot au fost fixate pe trepied pe fundul si pe toate laturile bazinului, sub nivelul apei, camere video inzestrate cu lentile speciale, cu un mare unghi de cuprindere. Tot pentru natatie au fost create camere de luat vederi prevazute cu prisme si lentile ce permit inregistrarea simultana, pe aceeasi banda, a imaginilor de deasupra si de sub nivelul apei.

Cum la camerele de luat vederi este prevazut si dispozitivul de inregistrare a timpului, chiar si in miimi de secunda, plasat in coltul imaginii pentru a nu-I estompa detaliile, rezulta ca posibilitatile analizei sporesc, mai cu seama in perspectiva dezvoltarii performantelor tehnice ale imprimarii video cu viteze tot mai mari. Iata de ce inregistrarea electronica, cuccedand celei manuale si amplificand posibilitatile de analiza fie a miscarii izolate, fie a procesului de antrenament, a patruns adanc si in metodologia pregatirii sportive. La nivel de inalta performanta, indeosebi cel care contine informatii multiple de ordin fizic, tehnic si tactic, privind potentialul adversarilor (in cazul jocurilor sportive si al sporturilor in care confruntarea adversarilor este directa), informatia selectata si sistematizata obtinuta prin tehnica moderna de obiectivizare si inregistrare a mijloacelor sudio-vizuale, capata un rol de prim rang in stabilirea strategiilor si tehnicilor de pregatire. Centrele de documentare (in care, alaturi de carte si film, a intrat si caseta video), institutele de cercetari, laboratoarele de informatica fac tot mai multe contracte cu sportivi sau echipe de valoare mondiala pentru a putea furniza informatii de diferite profiluri. Pentru exemplificare, relatam practica tenismanei Martina Navratilova, care primeste de la un centru de documentare, pe baza de contract, informatii si date asupra valorilor indicatorilor din tenisul mondial si indeosebi despre performantele realizate de adversarele ei prezumtive. Cunoasterea numarului orelor de antrenament, structura, volumul, intensitatea si durata efortului depus de aceste adversare, programul lor zilnic de activitate si refacere, meniul, exercitiile tehnice si tactice pe care le executa cu eficienta sporita etc., ca si solutiile de contracarare pornind de la potentialul real de concurs al sportivei amintite - informatii pe care le primeste la solicitare pe terminalul calculatorului personal si prin care de fapt si transmite la centrul de calcul datele proprii, codificate - reprezinta o metodologie absolut moderna, care depaseste orice solutie traditionala.

Pornind de la acest exemplu, ne putem imagina necesitatea bancii de date de care trebuie sa dispuna un club sportiv, un antrenor, cercetatorul si chiar sportivul, ca sursa de inspiratie, de comparatie in momentele in care se fundamenteaza performanta si se definitiveaza traseul de pregatire.

Subliniem faptul ca sportivul constituie sursa unica de cunoastere a modului in care se pregateste pentru concurs. El poate fi dotat cu un puls-tester, de dimensiunea cesului de mana, care ii indica digital frecventa cardiaca in orice moment al efortului. Tot informatii utile, dar nu de natura fiziologica, ci metodica, se transmit prin pantofii de alergare ai atletului, care indica frecventa pasilor, timpul de contact cu solul si lungimea pasului.

Evident, n-am epuizat inventarul mijloacelor audio-vizuale care obiectivizeaza actul motric si concursul, dar le-am retinut pe cele care au o mai mare generalizare in antrenamentul sportiv modern. Principiul intuitiei ramane fundamental in orice actiune de invatare si perfectionare, dar mijloacele audio-vizuale i-au dat o noua dimensiune, sporita si de neinlocuit.

Se afirma ca omul retine circa 30% din ceea ce vede si cam 20% din ceea ce aude, iar in conditiile asocierii vazului si auzului retine - din ceea ce i se prezinta - aproximativ 65% din informatiile primite de cei doi analizatori. Aceasta proportie creste si mai mult cand miscarea se efectueaza pe simulator, care permite executii apropiate ca forma si dinamica de modelul matematic.

Efectul obiectivizarii ramane, asadar, complex, el provocand modificari substantiale in procesul perfectionarii tehnico-tactice, contribuind direct la modernizarea teoriei si practicii antrenamentului si concursului sportiv.