Tehnica probelor de sprint

Tehnica probelor de sprint

Particularizarea ei la nivelul juniorilor I

In alergarile de viteza, tendinta principala a alergatorului este aceea de a parcurge distanta intr-un timp cat mai scurt.

Se poate afirma ca o tehnica buna in alergarea de viteza se remarca prin corectitudinea miscarilor, usurinta deplasarii, succesiunea regulata a contractiilor musculare si a relaxarilor care urmeaza, evitandu-se astfel o stare generala de incordare succesiva ce poate afecta frecventa miscarilor.

Viteza maxima se atinge dupa 20 - 30m de la plecare, ajungand in jurul a 11 m/s, mentinerea ei facandu-se oscilant cu 2 - 4 momente de varf pana in jurul distantei de 80 - 90m, dupa care au tendinta de scadere.

In ceea ce privesc variatiile spatiului, vitezei si acceleratiei ca functii neliniare de timp, putem arata ca:

- la inceput spatiul creste incet, pentru ca la terminarea cresterii sa atinga valoarea maxima de unde cresterea inceteaza;

- viteza medie considerata in intervalul t_o - t creste in permanenta, dar rata de crestere este din ce in ce mai mica dupa 40 - 50 de metri de la start, viteza devenind uniforma;

- curba acceleratiei creste la inceput brusc, atingand valoarea maxima la aproximativ 0,5s de la inceperea miscarii piciorului aflat in spate in dispozitivul de start, dupa care urmeaza o scadere rapida apoi devine din ce in ce mai lenta.

Analiza tehnica a alergarii de viteza presupune descrierea urmatoarelor faze:

- pozitia de start;

- startul si lansarea de la start (tehnica startului);

- alergarea pe parcurs;

- finisul si atacul firului de sosire.

1.1 Pozitia de start

La alergarile de viteza se utilizeaza startul de jos, care prezinta avantajul ca pune alergatorul intr-o pozitie favorabila inceperii alergarii cu maximum de eficacitate, concretizat prin obtinerea unei viteze cat mai mare intr-un timp cat mai scurt.

Pozitia alergatorului la startul de jos este conditionata in primul rand de modul de dispunere a blocurilor de start. In decursul timpului s-au incercat diferite variante de asezare a blocurilor de start.

Vom descrie aici pozitia de start clasica, care in cele din urma a fost adaptata de majoritatea alergatorilor de valoare. Iata principalele caracteristici privind asezarea blocurilor de start clasic: blocul din fata se aseaza fata de linia de plecare la 35 - 40 de cm, iar blocul din spate la distanta de aproximativ lungimea gambei alergatorului.

Pe lateral (planul perpendicular pe directia alergarii) distanta dintre blocuri, in functie de latimea bazinului variaza intre 8 - 15 cm.

Suprafetele de sprijin ale blocurilor au diferite inclinatii, astfel: unghiul de inclinare al blocului din fata este de aproximativ 40⁰ - 45⁰, iar al celui din spate de 50⁰ - 60⁰.

La comanda pregatitoare "la start", alergatorul se aseaza in spatele blocurilor de start. De regula se efectueaza cateva inspiratii profunde, exercitii de intindere si relaxare.

La comanda "pe locuri", alergatorul trece in fata blocurilor si din pozitia de sprijin pe brate, printr-o miscare dinainte-inapoi, fixeaza intai piciorul mai puternic in blocul din fata, apoi fixeaza piciorul celalalt in blocul din spate si aseaza genunchiul acestui picior pe pista, sprijinindu-se in final pe palme cu bratele inainte si usor indoite din cot.

Palmele se aseaza pe sol inapoia liniei de plecare, la latimea umerilor, cu degetul mare orientat spre interior iar celelalte degete intinse paralel cu linia de plecare.

In pozitia "pe locuri", proiectia umerilor cade aproximativ pe suprafata de sprijin a palmelor. Greutatea corpului este repartizata pe brate si mai mult pe genunchiul piciorului din spate, pozitia capului trebuie sa fie fireasca, neafectata, alergatorul priveste in fata la 1 - 1,2 m. Unii alergatori tin capul plecat cu barbia pe piept. Ridicarea capului provoaca o contractie a musculaturii spatelui, care se transmite apoi si musculaturii membrelor inferioare, de aici rezultand o crispare generala, nefavorabila activitatii muschilor. In pozitia "pe locuri" alergatorul are posibilitatea sa respire normal.

La comanda "gata", alergatorul desprinzand genunchiul de pe pista, ridica lin bazinul in sus, deplasand putin planul umerilor. Gamba piciorului din fata trebuie sa fie aproape paralela cu solul. In aceasta pozitie, proiectia umerilor cade inaintea liniilor de plecare: greutatea corpului este egal repartizata pe brate si piciorul din fata, pozitia capului naturala, ca si in pozitia "pe locuri". In pozitia "gata", respiratia se blocheaza, alergatorul isi concentreaza atentia pentru start. Pozitia "gata" trebuie sa fie comoda, relaxata astfel ca alergatorul sa poata sta concentrat 3s - 6s.

Startul si lansarea din start

La comanda de plecare (pocnetul pistolului), prima miscare pe care o face alergatorul este desprinderea mainilor de pe sol care este urmata, datorita sprijinului din fata de o cadere spre inainte, cadere care favorizeaza efectuarea impulsiei de catre membrele inferioare. Miscarea alergatorului la start se poate asemana cu cea a unui resort strans in prealabil si care fiind eliberat se destinde rapid.

Lucrul de baza la start revine piciorului din fata, insa rol important il are si piciorul din spate. Dupa unele cercetari efectuate de Ianov si Cernicer rezulta ca eficacitatea startului depinde de modul cum se foloseste piciorul din spate, pentru dezvoltarea efortului piciorului din fata. Durata lucrului impulsor al piciorului din fata este de 0,4 - 0,5s. Forta impulsului dezvoltat de acest picior este mult inclinata inainte (orientare data de pozitia intregului corp) si din acest motiv componenta tangentiala este marita in contul componentei normale. Aceasta constituie de fapt marele avantaj al startului de jos.

In ce priveste imbinarea lucrului picioarelor s-au gasit deosebiri destul de mari la diferiti sprinteri.

La sprinterul cubanez E. Figuerola, eforturile ambelor picioare cresteau paralel, iar dupa terminarea efortului de impingere in blocul de start din spate continua aceasta miscare cu piciorul din fata, efortul de start incheindu-se cu o impingere puternica.

In conditiile in care valoarea eforturilor de sprijin pe blocurile din spate nu prezinta diferente, valoarea eforturilor de sprijin pe blocul din fata (presiunea relativa) la E. Figuerola fata de alti sprinteri difera mult.

Pe langa diferentele ce apar intre alergatori privind presiunea relativa pe blocul din fata, sunt consemnate date care indica si existenta unor diferente in ce priveste directia presiunii. Unghiul de impingere la Figuerola in momentul final al impulsiei piciorului din fata era cuprins intre 30⁰ si 39⁰ fata de 55⁰ si 58⁰ la Politika si 48⁰ si 68⁰ la Ozalin. In aceste conditii componenta orizontala a blocului din fata reprezinta la Figuerola 60% in timp ce la sportivii sovietici numai 40%.

Sub aspect normal, startul este constituit din avantarea rapida a coapsei piciorului din spate (oscilant) spre inainte si in sus cu gamba flexata in final pe coapsa sub un unghi mai mic de 90⁰ si extinderea din toate articulatiile a piciorului din fata, actiune ce se incheie cu o impulsie puternica.

In timpul startului laba piciorului din spate trebuie sa descrie o traiectorie cat mai apropiata de sol.

Lucrul bratelor prezinta, de asemenea, importanta, ajutand efectuarea impulsiei. Dupa ce s-a desprins de sol, bratul opus piciorului oscilant, indoit in unghi de aproximativ 90⁰, este dus energic inainte si in sus, concomitent cu bratul opus care indoit sub acelasi unghi este tras energic inapoi.

Lansarea de la start are ca scop obtinerea unei viteze optime, dar nu maxime. Dupa cercetarile lui L. Solomon, lansarea de la start se realizeaza pe parcursul a 22 - 27m, respectiv 13-15 pasi de alergare, parcurs pe care alergatorul obtine o viteza egala cu 93% - 95% din posibilitatile sale maxime. Din cercetari rezulta ca sprinterii ating viteza maxima intre 55m si 70m.

Dupa cercetarile fiziologului englez A.V. Hill, viteza maxima este atinsa intre 64m si 71m.

Din acest studiu retinem cateva aspecte importante:

a) - sprinterul, in timpul alergarii de la start, in dorinta de a se angrena intr-un timp cat mai scurt in efort, poate sa-si epuizeze foarte repede resursele nervoase;

b) - frecventa poate influenta negativ amplitudinea;

c) - alungirea pasului, dupa scaderea frecventei cauzate de epuizarea resurselor nervoase, nu poate compensa scaderea vitezei de deplasare pe restul distantei;

d) - scaderea frecventei se afla intr-un raport invers proportional cu timpul consumat atingerii vitezei maxime.

Alergarea pe parcurs

Alergarea pe parcurs se realizeaza cu pasul lansat de viteza desi in probele de viteza alergarea pe parcurs prezinta multe particularitati individuale, exista cateva criterii generale fata de tehnica pasului alergator lansat.

Conditia principala in tehnica alergarii de viteza este realizarea unei miscari libere relaxate. Crisparea, miscarile rigide sunt incompatibile in general cu tehnica probelor de atletism, dar in cazul alergarii de viteza aceasta devine o problema capitala.

In general, se pleaca de la impulsie, faza principala a pasului alergator lansat. Spre deosebire de tehnica lansarii de la start, in tehnica pasului lansat de viteza, accentul cade pe realizarea unei impulsii puternice si foarte rapide. Piciorul impulsor se intinde din toate articulatiile proiectand bazinul din fata, astfel ca la sfarsitul fazei de impulsie din profil, pozitia alergatorului seamana cu cea a unui arc intins. Coapsa piciorului oscilant, care formeaza cu gamba un unghi de aproximativ 90⁰, este ridicata aproape de orizontala, astfel ca deschiderea dintre cele doua coapse poate atinge 100⁰ - 110⁰.

Dupa terminarea impulsului, urmeaza o scurta faza de zbor, in timpul acesteia piciorul impulsor cu gamba mult flexata pe coapsa este tras inainte concomitent cu coborarea coapsei si extinderea gambei piciorului oscilant.

Contactul cu solul se efectueaza in mod activ si suplu printr-o miscare de tractiune de inainte spre inapoi cat mai aproape de proiectia centrului de greutate, pe pingea pe partea exterioara a labei piciorului si pe linia alergarii.

In scopul evitarii unei franari prea accentuate, la luarea contactului cu solul, laba trebuie sa se gaseasca intr-o usoara flexie dorsala. In acelasi timp, laba trasa in sus creeaza conditii de activitate optima pentru muschii extensori ai gambei.

Dupa luarea contactului cu solul pe pingea laba piciorului coboara vertical dupa care urmeaza o derulare completa a acesteia.

Bratele se misca singure in articulatia umarului cu coatele unghi care variaza astfel: in punctul maxim atat in planul anterior cat si cel posterior este de aproximativ 90⁰, in dreptul capului acest unghi este mult deschis 135⁰ - 140⁰. Palmele sunt orientate spre interior cu bratele semiflexate. Raportat la linia alergarii ele se misca usor oblic spre inauntru in plan anterior si usor oblic spre inafara in plan posterior. Capul se gaseste in prelungirea corpului si priveste in fata.

In timpul alergarii pe parcurs sportivii fie ca nu respira deloc, fie ca efectueaza cateva inspiratii si expiratii superficiale.

O problema importanta in tehnica alergarii de viteza este stabilirea raportului optim intre frecventa si lungimea pasilor si corelatii de timp intre diferite faze ale pasului. In tehnica moderna atunci cand frecventa este considerata corespunzatoare, tendinta este aceea de a mari lungimea pasilor, calea cea mai sigura pentru marirea vitezei de deplasare.

Lungimea pasului creste pe seama imbunatatirii fortei de impulsie a muschilor ridicatori ai coapsei si a mobilitatii planului posterior si depinde si de derularea completa a labei piciorului de impulsie.

Iata care este raportul dintre frecventa si lungimea pasilor pentru cei mai buni sprinteri din lume:

In ceea ce priveste corelatiile de timp intre diferite faze ale pasului, mentionam faptul ca in conditii de egalitate privind lungimea pasilor este avantajat alergatorul care sta cat mai putin in contact cu solul, respectiv perioada de sprijin dureaza cat mai putin.

Finisul si atacul firului de sosire

Scopul finisului este mentinerea pe cat posibil a vitezei acumulate iar in cazuri rare accelerarea vitezei pe ultimii 10 - 15 metri insa chiar si numai mentinerea vitezei este o sarcina foarte grea.

Experienta practica a demonstrat ca viteza pe ultima parte a distantei scade aproape fara exceptie la toti alergatorii cu deosebirea ca la unii aceasta scadere este mai mare sau mai mica ceea ce creeaza si incercarea falsa de accelerare, in fond fiind vorba de ramanerea in urma a alergatorului depasit. De aici se poate trage concluzia ca este gresit sa se faca economie de energie pentru finis si ca dupa lansarea de start se alearga pana la sfarsit cu viteza cea mai mare.

Un finis corect presupune trecerea prin linia de sosire ca si cum alergatorul ar avea de alergat inca 10 - 15 m.

De multe ori succesul intr-o proba de sprint depinde de realizarea in bune conditii a atacului firului de sosire. Atacul firului se efectueaza prin aplecarea rapida a trunchiului inainte, aplecare care se realizeaza doar pe ultima jumatate de metru inaintea firului de sosire si nu mai inainte.

Majoritatea sprinterilor alergand si 200m am considerat necesara o trecere in revista particularitatilor tehnice ale alergarii de 200m.

Alergarea in turnanta necesita o cheltuiala suplimentara de energie pentru invingerea fortei centrifuge si pentru rotarea progresiva a trunchiului, astfel ca planul umerilor si bazinului alergatorului sa ramana perpendicular pe tangenta dusa la traiectoria alergarii. Pentru a ramane in turnanta, alergatorul se inclina spre interior, opunandu-se astfel fortei centrifuge si in acelasi timp intensifica actiunea de invingere in piciorul drept.

Pentru a evita inconvenientele produse de forta centrifuga la inceputul alergarii, alergatorul isi plaseaza blocurile de start pe partea externa a culoarului, in acest fel lansarea de start va fi in linie dreapta pe o distanta cat mai lunga.