Falimentul

Falimentul

1. Precizari prealabile

Legea insolventei consacra o procedura  generala  care se deschide printr-o faza de observatie si se continua cu doua modalitati alternative ale procedurii, reorganizarea judiciara si/sau falimentul, care pot fi si succesive, precum si o procedura  simplificata , care presupune fie deschiderea directa a procedurii falimentului, fie trecerea la faliment dupa o scurta perioada de observatie, fara posibilitatea de reorganizare judiciara. Deschiderea directa a procedurii falimentului este dispusa, in cazurile prevazute de art. 1 alin.2 in care nu este permisa reorganizarea, prin insasi hotarirea de deschidere a procedurii insolventei. Trecerea de la faza de observatie direct la faliment, posibila daca, pentru un motiv sau altul, nu poate fi admis un plan de reorganizare, este marcata de hotarirea prin care se dispune inceperea procedurii de faliment. Trecerea de la reorganizarea judiciara la faliment, ca efect al esecului planului, este marcata de hotarirea prin care se dispune falimentul cu titlu de sanctiune pentru neexecutarea planului. Falimentul este, deci, (i) o rezultanta directa a deschiderii procedurii, (ii) o rezultanta a perioadei de observatie, fie pentru ca reorganizarea judiciara este interzisa, fie pentru ca debitorul nu are sanse de reorganizare sau pentru ca este decazut din dreptul de a cere reorganizarea sau (iii) o rezultanta a esecului planului de reorganizare.

Odata ce s-a trecut la faliment, prin hotarire a judecatorului sindic, debitorul se afla in faza definitiva a procedurii insolventei, toate operatiunile procedurii fiind orientate catre lichidarea averii debitorului. Conducerea debitorului trece, invariabil, la lichidator. Debitorul persoana juridica este dizolvat ca urmare a trecerii la faliment. Prin hotarirea de trecere la faliment, judecatorul-sindic numeste provizorie un lichidator, care va fi supus confirmarii creditorilor, in prima adunare a creditorilor de dupa trecerea la faliment . Lichidatorul va trece la reconfigurarea masei credale, notificind creditorii in vederea depunerii cererilor de admitere a creantelor si procedind la verificarea creantelor, dupa care va elabora si inregistra tabelul suplimentar de creante si, dupa eventualele contestatii, va elabora si afisa tabelul definitiv consolidat. El va incepe deindata lichidarea, dup ace va fi efectuat inventarul. Daca va fi cazul, va formula actiune in anulare actiune in raspundere.

Inchiderea procedurii falimentului inseamna, de regula, descarcarea de datorii a debitorului persoana fizica. In cazul debitorului persoana juridica, inchiderea procedurii falimentului inseamna, de regula, stingerea personalitatii juridice a debitorului, cu efectul corelativ al stingerii tutoror datoriilor debitorului.

Inchiderea cit mai rapida a falimentului este un imperativ, atit pentru a elimina din cimpul relatiilor comerciale si de afaceri un debitor care a cauzat mari dificultati mediului din care provine, cit si pentru a permite creditorilor profesionisti, de regula banci, sa isi foloseasca provizioanele de rsic constituite pentru sumele blocate in creantele fata de debitor, devenite irecuperabile prin inchiderea procedurii falimentului.

2. Procedura simplificata de faliment

Nota de fundamentare a Legii insolventei sustine ca, in scopul eficientizarii procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului, s-a prevazut introducerea unei proceduri simplificate aplicabila micilor comercianti si/sau societatilor comerciale fara active si/sau fara evidente contabile. Nota de fundamentare observa, in mod corect, ca unul dintre principalele motive de blocaj al instantelor de faliment, sub imperiul vechii reglementari, era constituit de proportia covarsitoare de dosare vizand debitori cu o cifra de afaceri redusa si cu un activ limitat sau chiar inexistent, care erau trecute prin procedura fostei Legi nr.64/1995, o procedura extrem de complexa si consumatoare de timp si de resurse", fara a li se putea aplica un tratament proportional cu starea lor de fapt. Experienta si impactul economic au aratat ca astfel de debitori nu au o sansa reala de reorganizare si, de aceea, tendinta lor de a cere sa li se reorganizeze activitatea era doar un artificiu prin care se putea indeparta momentul intrarii in faliment, cu costuri suplimentare pentru restul mediului de afaceri. Pentru corectarea acestei situatii, in lege s-au introdus prevederi care sa permita, dupa constatarea de catre judecatorul sindic a indeplinirii unor anumite criterii, trimiterea acestor debitori in faliment in maximum 60 de zile de la data deschiderii procedurii.

Procedura simplificata de faliment se instituie in contra : (i) comerciantului persoana fizica, actionind in mod individual sau intr-o asociatie familiala; (ii) altor categorii de comercianti care nu detin bunuri, nu au acte constitutive, nu au administratori sau nu au sediu cunoscut; (iii) debitorilor care nu au prezentat in termen actele si informatiile la care se refera art. 28 din Legea insolventei; (iv) societatilor comerciale dizolvate anterior desciderii procedurii; (v) debitorilor care si-au declarat intentia de a intra in faliment sau carora legea le interzice reorganizarea.

Procedura simplificata presupune ca debitorul este sau va fi declarat in faliment dupa o scurta perioada de observatie, intrucit reorganizarea judiciara nu este posibila.

In conceptia Legii insolventei, procedura simplificata de faliment se caracterizeaza prin interdictia reorganizarii judiciare, si nu prin absenta perioadei de observatie. In mod clar si univoc, art. 1 alin.2 din Legea insolventei, precum si alte texte corelative procedurii simplificate, stabilesc ca, in procedura simplificata, reorganizarea judiciara este refuzata debitorului. Sunt cazuri, enumerate de art. 1 alin.2, in care debitorul intra direct in procedura de faliment, odata cu deschiderea procedurii insolventei. Dar, in cele mai multe cazuri de procedura simplificata, este necesara o minima perioada de timp pentru a proba ca debitorul se afla in situatiile vizate de text. Este vorba de debitorii-fantoma, care scurtcircuiteaza mediul de afaceri si fata de care Legea insolventei si-a impus imperativul eliminarii din circuitul de afaceri. Fiind vorba de o sanctiune atit de drastica (procedura simplificata de faliment nu mai este un faliment-remediu, ci un faliment-sanctiune), sanctiune care poate atinge nu numai debitorul, ci si salariatii acestuia si creditorii acestuia, inclusiv fiscul, masura trecerii la faliment in procedura simplificata trebuie luata in conditii clare, precise, prevazute ca atare in lege. De altfel, in legislatia franceza, care s-a constituit ca model pentru reglementarea romaneasca a procedurii simplificate, perioada scurta de observatie este prevazuta pentru toate cazurile de proceura simplificata.

Procedura simplificata se deschide (i) fie direct, ca faliment stricto sensu ; spre exemplu, comerciantii persoane fizice, asociatiile familiale, societatile comerciale anterior dizolvate, debitorii care si-au declarat intentia de a intra in faliment sau care nu sunt indreptatiti sa beneficieze de reoganizare judiciara (fie pentru ca, in cei 5 ani anteriori datei deschiderii procedurii, au mai beneficiat de o reorganizare judiciara, fie pentru ca au contestat ca ar fi in stare de insolventa, iar contestatia le-a fost respinsa); (ii) fie ca procedura de insolventa in care nu este permisa reorganizarea, cu o scurta perioada de observatie de maxim 60 de zile; spre exemplu, debitorii care nu au depus sau nu au prezentat documentele prevazute de art. 28, documente care trebuie depuse odata cu cererea de deschidere a procedurii sau in maxim 10 zile de la data deschiderii procedurii; la fel, comerciantii care nu detin bunuri in patrimoniu, actele constitutive sau evidentele contabile le sunt de negasit, nu au administrator ori sediul nu mai exista sau nu mai corespunde adresei inregistrate la registrul comertului. Perioada de observatie - scurta, de maxim 60 de zile - este neaparat necesara in aceste din urma cazuri, pentru a se putea verifica ipoteza legala de trecere la faliment prin procedura simplificata. Nu se poate dispune direct falimentul, spre exemplu, pentru nedepunerea in termen a actelor prevazute la art. 28, intrucit legea ii da debitorului dreptul de a le depune in termen de 10 zile dupa deschiderea procedurii.

Procedura simplificata poate fi provocata de debitor, de lichidatorul unei societati comerciale dizolvate si de administratorul judiciar. Legea insolventei prevede si cazuri in care procedura simplificata este antrenata dincolo de manifestarea de vointa a vreunuia dintre participantii la procedura, respectiv, ope legis.

Debitorul poate provoca procedura simplificata fie expres, fie implicit, prin simpla tacere. Astfel, debitorul poate provoca procedura simplificata atunci cind : (i) si-a declarat intentia de a intra in procedura simplificata; (ii) a omis sa-si declare in termen intentia de reorganizare; (iii) la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat ca ar fi in stare de insolventa, iar contestatia a fost respinsa; (iv) a omis sa depuna in termen actele prevazute la art. 28; (v) a omis sa opteze intre a contesta sau a recunoaste expres starea de insolventa si se afla in una dintre situatiile prevazute la art. 1 alin.2 lit.c).

Daca lichidatorul unei societati comerciale dizolvate descopera ca societatea este in stare de insolventa, el este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei (art.270¹ din Legea societatilor comerciale). Or, o societate dizolvata anterior deschiderii procedurii intra de plin drept in faliment prin procedura simplificata, fara perioada de observatie. Asadar, cel care provoaca procedura simplificata in aceasta situatie este lichidatorul societatii dizolvate. Lichidatorul din procedura lichidarii voluntare trebuie sa declare falimentul inainte de a incepe orice demers de lichidare, daca sesizeaza ca debitorul este in stare de insolventa, in caz contrar putind fi acuzat de declarare tardvia a insolventei sau chiar de bancruta frauduloasa, daca a continuat sa vinda active ale debitorului, desi era evident ca masa credala nu va fi fost acoperita in totalitate din lichidarea voluntara. Daca lichidatorul din procedura voluntara a constatat sau a perceput insolventa si, cu toate acestea, a continuat procedurile de lichidare voluntara, atunci actul juridic prin intermdiul caruia s-a concretizat operatiunea de lichidare este nul absolut, intrucit lichidatorul incalca in acest fel norma imperativa din art. 270¹ din Legea societatilor comerciale. Actul respectiv este, de altfel, anulabil si in conditiile art. 79-80 din Legea insolventei, prin intermediul unei actiuni in reintregirea patrimoniului debitorului.

Procedura simplificata poate fi antrenata si de raportul depus de administratorul judiciar, conform art.54 din Legea insolventei. Prin acest raport, prezentat judecatorului-sindic, raport care va trebui depus in maxim 30 de zile de la desemnarea sa, administratorul judiciar va trebui sa propuna fie intrarea in procedura simplificata, fie continuarea perioadei de observatie din procedura generala.

Daca debitorul a mai facut obiectul unei proceduri de reorganizare judiciara in cei 5 ani anteriori datei deschiderii procedurii, precum si in cazul in care debitorul este un comerciant, persoana fizica, actionind individual sau in asociatii familiale, procedura simplificata se declanseaza ope legis fata de acestia, fara vreo manfiestare de vointa din partea lor sau a organelor procedurii.

In cazul in care procedura simplificata se deschide direct, ca procedura de faliment stricto sensu, regulile de procedura sunt aceleasi ca si cele obisnuite pentru procesul initial, adica procesul de deschidere a procedurii.

Procedura simplificata, ca si procedura insolventei, in genere, se deschide fie la cererea debitorului, fie la cererea unuia sau mai multor creditori.

Daca, insa, procedura simplificata se deschide printr-o scurta perioada de observatie, cadrul procesual si procedura in sine sunt diferite, in functie de modalitatea de deschidere a procedurii simplificate sau de trecere la procedura simplificata. Astfel, in cazul prevazut la art. 54, aprobarea raportului administratorului judiciar declanseaza falimentul fata de debitor, prin procedura simplificata. In cazul in care initiativa trecerii la faliment prin procedura simplificata apartine debitorului, practic trecerea la faliment se produce ope legis, procedura simplificata urmind a se dechide odata cu deschiderea procedurii in genere. Cel care ar avea interes sa conteste sau sa se opuna la deschiderea procedurii in genere s-ar opune, automat, si deschiderii procedurii simplificate. Totusi, un actionar al debitorului sau o alta persoana interesata (ex. : un fideiusor al debitorului, un administrator al debitorului) ar putea contesta, printr-o cerere de interventie in interes propriu, ca abuziva cererea in sine de trecere la faliment, demonstrind ca o reorganizare judiciara este totusi, posibila, dar ea este refuzata de debitor in contra intereselor intervenientilor. Daca trecerea la faliment prin procedura simplificata este urmarea respingerii contestatiei debitorului, momentul trecerii la faliment este momentul respingerii contestatiei. In fine, daca trecerea la faliment prin procedura simplificata este urmare omisiunii debitorului de a reactiona la cererea creditorului de deschidere a procedurii, judecatorul-sindic pronunta hotarirea de trecere la faliment practic in baza legii. Totusi, (i) debitorul poate dovedi, intr-o cale de atac (fie recurs, fie contestatie in anulare) ca nu i s-a comunicat in mod corespunzator cererea de deschidere a procedurii, astfel ca nu a putut reactiona in termen util pentru a-si exercita optiunea intre a contesta sau a recunoaste starea de insolventa; admiterea caii de atac va repune debitorul in situatia de a-si manifesta aceasta optiune; (ii) orice persoana interesata se va putea opune, prin mecansimul interventiei, la trecerea debitorului la faliment prin procedura simplificata, fara ca prin aceasta opozitie intervenientul sa se transforme in aparatorul debitorului.

3. Falimentul in procedura generala

125. Procedura falimentului, in alte cazuri decit in procedura simplificata, se deschide :

a) daca nici un plan nu este confirmat si termenul pentru depunerea sa a expirat;

b) in perioada de observatie, daca administratorul judiciar constata, in raportul sau amanuntit asupra cauzelor insolventei, ca debitorul nu are sanse de reorganizare si creditorii voteaza in adunarea generala trecerea la faliment;

c) in perioada de reorganizare sau, dupa caz, la finalul acesteia daca (i) activitatea debitorului produce pierderi; (ii) planul a esuatș (iii) termenul reorganizarii a expirat, fara ca planul sa fi avut succes.

Daca debitorul nu este din start in postura de a i se aplica procedura simplificata de faliment, raportul "cauzal" va indica daca exista vreo "posibilitate reala de reorganizare efectiva" a activitatii debitorului ori, dupa caz, motivele care nu permit reorganizarea si, in acest caz, va propune intrarea in faliment. Propunerea este supusa aprobarii adunarii generale a creditorilor la prima sedinta a acesteia. Propunerea, insotita de aprobarea creditorilor (care se da cu majoritatea calificata de 2/3 din voturile titularilor de creante, ca valoare), poate fi aprobata de judecatorul-sindic, daca nu exista un creditor sau un grup de creditori care sa reprezinte minim 20% din creante si care sa propuna un plan de reorganizare a activitatii debitorului sau daca, pana la data sedintei adunarii generale a creditorilor de aprobare a raportului, nu a fost admis djà un plan de reorganizare. In aceste conditii, judecatorul-sindic va decide, prin sentinta, intrarea in faliment a debitorului.

Asa cum am aratat si cu alta ocazie, art. 54, fata de dispozitiile art.59-60 din Legea insolventei, face dubla reglementare, intrucit si in cazul "raportului de 30 de zile", aplicabil procedurii simplificate, se poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei de observatie. Falimentul, fie ca se ajunge la el prin procedura simplificata sau prin procedura generala, este o procedura care se deruleaza dupa aceleasi reguli si are exact aceleasi efecte. Atit falimentul propus prin raportul prevazut de art. 54, cit si falimentul propus prin raportul prevazut de art. 59, se justifica pentru ca nu exista, in opinia administratorului judiciar, nici o sansa de reorganizare a debitorului. Asa fiind, nu exista motive serioase pentru aplicabilitatea concomitenta a celor doua reglementari.

Prin hotararea deschidere a procedurii ca procedura de faliment sau prin hotarirea prin care se decide intrarea in faliment, fie in procedura simplificata, fie in procedura generala, judecatorul-sindic va pronunta dizolvarea societatii debitoare si va dispune ridicarea dreptului de administrare al debitorului, desemnarea unui lichidator, cu stabilirea atributiilor si a remuneratiei acestuia, termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar catre lichidator, impreuna cu lista actelor si operatiunilor efectuate dupa deschiderea procedurii mentionate, notificarea intrarii in faliment etc. In toate cazurile de trecere la faliment, intr-un eventual recurs se poate dispune suspendarea executarii hotaririi de trecere la faliment.

4. Reconfigurarea masei credale si inventarul

Daca falimentul s-a dispus odata cu deschiderea procedurii, stabilirea masei credale urmeaza aceleasi proceduri prevazute de lege pentru procedura generala, cu exceptia faptului ca operatiunea se efectueaza nu in cursul perioadei de observatie, ci in cursul procedurii de faliment si a faptului ca termenele de notificare, verificare si contestare sunt reduse la jumatate fata de procedura generala. In procedura simplificata se intocmesc tabelul preliminar is tabelul definitiv al creantelor.

Dupa trecerea la faliment in procedura generala, adica dupa ce se va fi trecut fie de faza de observatie, fie de faza de reorganizare judiciara, masa credala trebuie sa fie reconfigurata, intrucit intre data deschiderii procedurii si data trecerii la faliment vor fi putut aparea noi datorii ale debitorului, atit din operatiunile sale curente, cit si din operatiunile neobisnuite, precum si din contractele a caror executare va fi fost continuata in perioada de observatie sau de reorganizare. In plus, daca bunul asupra caruia poarta garantia nu va fi fost vindut in perioada de observatie sau de reorganizare, atunci creditorul titular al garantiei va putea sa calculeze dobinzi si alte accestorii pina la momentul in care bunul va fi vindut. De altfel, masa credala se poate "completa" in perioada de observatie sau de reorganizare si cu taxe si impozite care rezulta din continuarea activitatii debitorului. Toate aceste creante care completeaza masa credala sunt, de principiu, creante ulterioare deschiderii procedurii, mai prcis creante care rezulta din continuarea procedurii, fiind privilegiate de lege prin rangul prevazut de art. 123 pct.3 din Legea insolventei. Pentru toate aceste motive, masa credala trebuie sa fie reconfigurata, in vederea stabilirii totalitatii creantelor, in ordinea lor de preferinta, care urmeaza a participa la distributia fondurilor rezultate din lichidare.

In vederea restabilirii masei credale, lichidatorul trebuie sa urmeze procedura prevazuta de art. 62-76 din Legea insolventei, adica sa emita notificari catre creditori, sa primeasca cererile acestora de inscriere la masa credala, sa verifice creantele acestora si sa intocmeasca tabelul suplimentar al creantelor, urmind ca, dupa expirarea termenului de contestatii sau, dupa caz, dupa solutionarea contestatiilor, sa afiseze tabelul definitiv consolidat al creantelor.

Notificarile nu vor fi facute catre toti creditorii, ci numai catre creditorii ulteriori deschiderii procedurii. Creditorii inscrisi in tabelul definitiv nu vor fi obligati sa reformuleze cereri de inscriere a creantelor lor, dar ei vor putea contesta creantele inscrise in tabelul suplimentar.

Sunt obligati sa formuleze cerere de inscriere in tabelul suplimentar toti titularii de creante ce rezulta din continuarea activitatii debitorului, inclusiv cei bugetari, cu exceptia salariatilor. Creditorii titulari de garantii, chiar daca ei sunt inscrisi in tabelul definitiv, vor fi obligati sa formuleze cerere de inscriere in tabelul suplimentar a dobinzilor, penalitatilor si a celorlalte costuri[2] care ar putea fi calculate, in conditiile art. 41 alin.1 (bunul asupra caruia poarta garantia nu a fost vindut inca). In lipsa, creanta acestor creditori, inclusiv cea constind in dobinzi, penalitati si alte costuri va fi practic, pierduta, creditorul fiind decazut din dreptul de a o pretinde.

Procedura verificarii creantelor in perioada falimentului este similara celei derulate in perioada de observatie. Creditorii trebuie sa isi probeze prin titluri creantele pretinse, lichidatorul, debitorul si oricare dintre creditori avind dreptul sa le conteste. Lipsa unei contestatii asupra acestora le prezuma validitatea si indreptatirea de a participa la procedura.

Tabelul suplimentar (tabelul preliminar, in procedura simplificata) este intocmit de lichidator la finalul operatiunii de verificare a creantelor nascute dupa data trecerii la faliment. Dupa ce tabelul va fi notificat debitorului, precum si acelor creditori ale caror creante au fost contestate sau respinse de catre lichidator, acesta din urma procedeaza la inregistrarea tabelului suplimentar.

Dupa notificarea si inregistrarea tabelului suplimentar, orice creditor, debitorul, precum si lichidatorul, poate formula o contestatie contra inscrierii unei creante in tabelul suplimentar. Contestatia obsinuita se poate face in termenul defipt de Legea insolventei in art. 73. Pentru dol, eroare grava sau descoperirea unui titlu hotaritor, se poate face o contestie de catre orice persoana interesata, in tot timpul cit va tine lichidarea, in conditiile art. 75 din Legea insolventei.

Tabelul definitiv consolidat (tabel definitiv, in procedura simplificata) este rezultatul fie al trecerii termenului contestatiei obisnuite, fie al solutionarii contestatiilor la tabelul suplimentar. Conform definitiei date de art. 3 pct.19 din Legea insolventei, tabelul definitiv consolidat reprezinta "totalitatea creantelor ce figureaza ca admise in tabelul definitiv de creante si cele din tabelul suplimentar necontestate, precum si cele rezultate in urma solutionarii contestatiilor la tabelul preliminar suplimentar". Textul continua aratind ca, in situatia in care s-a dispus intrarea in faliment dupa confirmarea unui plan de reorganizare, se intocmeste o varianta actualizata a tabelului definitiv consolidat, in concordanta cu programul de plati din planul de reorganizare si deducerea sumelor achitate pe parcursul desfasurarii acesteia.

Tabelul definitiv consolidat este echivalentul tabelului definitiv din perioada de observatie si, ca si tabelul definitiv, nu este supus contestatiei obisnuite. In schimb, hotarirea data de judecatorul-sindic in solutionarea contestatiei la tabelul definitiv consolidat este supusa recursului, solutia data in recurs putind duce la modificarea sau reconfigurarea tabelului definitiv consolidat. O contestatie neobisnuita, formulata in conditiile art. 75 din Legea insolventei, poate fi oricind formulata de orice persoana interesata, pina la inchiderea procedurii.

Admiterea unei astfel de contestatii poate provoca si ea modificarea tabelului definitiv consolidat. Daca trecerea la faliment a fost precedata de o reorganizare judiciara, masa credala trebuie reactualizata pentru a fi pusa in concordanta cu platile facute conform programului de plata din planul de reorganizare. In plus, distributiile partiale pot modifica in mod esential tabelul definitiv consolidat, fie pentru ca una sau mai multe creante au fost achitate prin distributii, in totalitate sau in parte, fie pentru ca garantiile s-au stins cu ocazia unor vinzari de active. In fine, in acest tabel se pot strecura diverse erori materiale, cum sunt cele de calcul sau cele referitoare la inscrierile de garantii, care pot fi corectate de judecatorul-sindic in baza art. 281 C.proc.civ., prin procedura indreptarii erorii materiale. Astfel ca, in aceste cazuri, putem avea un tabel definitiv consolidat, modificat si rectificat.

Legea pretinde inregistrarea si afisarea de indata a acestui tabel definitiv consolidat. Vinzarile propriu-zise, ca proceduri de lichidare, nu pot fi demarate decit dupa facerea inventarului[3], dar, in practica, rareori se intimpla ca lichidarile sa inceapa inainte de afisarea tabelului definitiv consolidat.

Tabelul definitiv consolidat este principalul criteriu al distribuirii fondurilor rezultate din lichidare si, in acelasi timp, criteriul care confera creditorilor indreptatirea de a participa la procedura, inclusiv dreptul de a vota in adunarile creditorilor. Dar mobilitatea practic nelimitata a acestui tabel definitiv consolidat obliga practicianul in insolventa sa actualizeze permanent acest tabel si sa puna informatia cu privire la starea masei credale la un moment dat la dispozitia creditorilor si a celorlalti participanti la procedura. In caz contrar, procesul distriburii fondurilor rezultate din lichidare si votul in adunarea creditorilor pot fi ingreunate sau chiar falsificate in conditiile in care nu se stie exact care este situatia creditorilor inscrisi in tabel. Spre exemplu, un creditor care, inainte de distributiile partiale, detinea 30% din voturi, ca valoare a creantelor, nu mai poate avea aceeasi pondere a voturilor dupa efectuarea distributiei, daca creanta sa a fost platita, sa spunem, in proportie de 80% ca urmare a distributiilor si nici nu mai poate face parte din comitetul creditorilor. In practica, foarte des se intimpla ca, in ciuda distributiilor partiale sau a rectificarilor succesive ale tabelului, unii (fosti)creditori sa continue sa voteze in adunarea creditorilor, sa aiba calitatea de membru in comitetul creditorilor sau sa formuleze diverse contestatii fie la tabel, fie la distributii, fie la inchiderea procedurii, sa ceara sa se formuleze actiuni in anulare sau actiuni in raspundere etc., desi creanta lor se va fi platit, fie in totalitate, fie in parte. Asadar, lichidatorul nu se poate rezuma la inregistrarea si afisarea tabelului definitiv consolidat, in forma sa initiala, ci el este obligat sa gestioneze atent situatia tabelului si sa adapteze procedura in permanenta la realitatea tabelului, ori de cite ori se pune, spre exemplu, problema unei distriburi partiale sau a participarii la o adunare generala a actionarilor.

Identificarea bunurilor, inventarul, aplicarea sigiliilor, intocmirea listei bunurilor, si masurile de conservare a bunurilor sunt masuri care converg catre stabilerea masei bunurilor de lichidat in vederea distribuirii fondurilor ce ar rezulta catre creditori.

Prin hotarirea de trecere la faliment, judecatorul sindic dispune notificarea tribunalelor din tara in vederea sigilarii bunurilor debitorului care s-ar putea afla in raza teritoriala a acestora.

De precizat ca, in operatiunile de stabilire a masei active, implicarea debitorului este minima, acesta avind doar obligatia (si nu dreptul) de a semna inventarul. Rolul comitetului creditorilor se reduce si el la aprobarea angajarii unui evaluator sau a unei vinzari neobinsuite, inainte de afisarea tabelului definitiv consolidat.

Judecatorul - sindic va dispune sigilarea bunurilor din averea debitorului, iar atunci cand acesta poseda bunuri si in alte judete, va trimite notificari tribunalelor din acele judete, in vederea sigilarii de urgenta a bunurilor. Documentele intocmite de alte tribunale, certificand ca sigiliile au fost aplicate, se vor trimite judecatorului - sindic. Sunt supuse operatiunii de sigilare bunurile debitorului existente in magazine, magazii, depozite, birouri, corespondenta comerciala, arhiva, dispozitivele de stocare si prelucrare a informatiei, contractele, marfurile si orice alte bunuri mobile apartinand averii debitorului[4]. Daca averea debitorului poate fi inventariata complet intr-o singura zi, lichidatorul va putea proceda imediat la inventariere fara a aplica sigilii.

Lichidatorul va stabili care bunuri vor trebui valorificate de urgenta si care sunt strategiile de punere in valoare a bunurilor, astfel incat valorificarea lor sa fie maxima, va determina gradul de perisabilitate a bunurilor, iar in functie de acesta, va trece la valorificarea de urgenta a acestora sau la depozitarea temporara si conservarea lor pana la finalizarea inventarului si va lua masuri de conservare cu costuri care sa nu fie disproportionat de mari in raport cu valoarea bunurilor, cu lichiditatile posibil de obtinut prin valorificarea lor si cu posibilitatile materiale ale debitorului in vederea conservarii bunurilor. Bunurile debitorului pot fi vandute de lichidator inainte de afisarea tabelului definitiv consolidat al creantelor doar cu caracter de exceptie, avand drept justificare preocuparea de a impiedica diminuarea averii debitorului, datorita timpului necesar intocmirii tabelului de creante . Intra in aceasta categorie chiar si bunurile imobile - de tipul instalatii, fabrici, cladiri - care implica cheltuieli de conservare ridicate si in acelasi timp nejustificate. In orice caz, vinzarea cu caracter de exceptie trebuie aprobata, in prealabil, de judecatorul sindic sau de comitetul creditorilor, in conditiile art. 49 din Legea insolventei. Debitorul si creditorii titulari de garantii reale pot formula contestatii la astfel de masuri ale lichidatorului.

Din punct de vedere contabil, inventarierea reprezinta o lucrare preliminara elaborarii situatiilor financiare prin care se stabileste marimea reala a patrimoniului si evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea actuala. Astfel, inventarierea consta in ansamblul operatiunilor prin care se constata existenta tuturor elementelor de activ si pasiv, cantitativ valoric, la o anumita data de referinta, precum si al operatiunilor de stabilire a valorii actuale a acestor elemente. In procedura insolventei, inventarierea averii debitorului este operatiunea prin care lichidatorul identifica, in mod concret, toate bunurile debitorului, in vederea cunoasterii acestora si a starii in care se prezinta, precum si a evaluarii lor. Bunurile debitorului trec, dupa efectuarea inventarului, in custodia lichidatorului, care este detentorul legal al acestora, exercitind animo alieno posesia bunurilor respective ale debitorului. Lichidatorul, care este asimilat depozitarului judiciar al bunurilor debitorului, va raspunde pentru orice culpa - culpa levis in abstracto - in ceea ce priveste pastrarea bunurilor debitorului, conform art.1600 C.civ. Semnarea listelor de inventariere marcheaza momentul de la care lichidatorul preia in custodie, spre administrare si conservare, bunurile debitorului.

Efectuarea inventarului necesita prezenta debitorului, acesta din urma fiind obligat sa asiste la inventariere atunci cand judecatorul sindic dispune aceasta. Omisiunea debitorului de a participa la inventariere nu duce la nulitatea inventarierii, ci la lipsirea debitorului de dreptul de contesta inventarul. Judecatorul sindic poate dispune ca, la intocmirea listelor de inventariere, sa participe si un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului. Numirea expertului se va face atunci cand exista dificultati in aprecierea valorii bunurilor debitorului, care se pot referi la vechimea bunurilor, gradul de uzura sau alte elemente.

Listele de inventariere trebuie sa indice toate bunurile debitorului, cu descrierea fiecaruia, precum si cu precizarea valorii lor aproximative la data intocmirii inventarului.

Finalizarea inventarului este momentul de la care incep procedurile de lichidare.

5. Lichidarea

Lichidarea incepe "indata dupa finalizarea de catre lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului", asa cum rezulta din art. 116 alin.2 teza a doua din Legea insolventei. Cu toate acestea, vinzarile urgente de bunuri perisabile sau de alte bunuri, inclusiv imobile, vor putea fi facute si inainte de finalizarea inventarului, cu aprobarea judecatorului-sindic sau a comitetului creditorilor, in conditiile art.49 din legea insolventei.

Lichidarea se efectueaza de catre lichidator,  sub controlul judecatorului sindic  (art. 116 alin.1, teza intii). Legea se refera, in mod evident, la controlul de legalitate asupra procedurii, care apartine judecatorul sindic. Controlul de oportunitate asupra activitatii lichidatorului este, in mod evident, in atributiile comitetului creditorilor sau ale adunarii creditorilor, care sunt, de altfel, chemate sa se pronunte in diferite stadii ale lichidarii, cum ar fi aprobarea angajarii unui evaluator (de competenta comitetului creditorilor) sau aprobarea vinzarii in bloc sau a vinzarii de imobile prin negociere directa (de competenta adunarii creditorilor).

Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere la piata, intr-o forma adecvata, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

In vederea inceperii operatiunilor de lichidare, lichidatorul va proceda la evaluarea bunurilor din patrimoniul debitorului, scop in care va putea apela la evaluatori independenti sau la un evaluator propriu, dupa cum va avea sau nu acordul comitetului creditorilo in acest sens. In mod obligatoriu, evaluarea se face in conformitate cu standardele internationale de evaluare. In functie de circumstantele cauzei si pe cat posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atat individual, cat si in bloc. Principalele active, imobilele, masinile si echipamente, precum si mijloace de transport vor fi analizate pe fise individuale atat din perspectiva tehnica cat si din perspectiva modului in care ele vor putea fi valorificate. Evaluarea bunurilor privite ca un ansamblu functional se justifica mai ales in cazul in care activitatea debitorului ar putea sa fie reluata de cumparator, chiar daca, de regula, evaluarea de acest gen este mai complexa si, deci ,necesita mai mult timp.

In cazul in care exista garantii constituite asupra bunurilor care constituie activul de lichidat in bloc, trebuie tinut cont ca partea din pretul activului vindut in bloc care este corespunzator garantiei se va distribui catre creditorul garantat si numai diferenta se va distribui spre restul creditorilor. De aceea, in raportul de evaluare va trebui sa se evidentieze valoarea garantiilor raportata la valoarea totala a activului, ceea uneori poate ridica probleme deosebit de complicate, mai ales in cazul in care garantiile se intrepatrund sau sunt constituite pe bunuri care formeaza un ansamblu (bunuri imobile prin destinatie), precum si in cazul in care garantia este un gaj asupra fondului de comert.

Valoarea stabilita de evaluator este criteriul orientativ dupa care se stabileste fie pretul de pornire a negocierii, fie pretul de pornire a licitatiei. Evaluarea este una aproximativa, deoarece, in caz de lichidare nu valoarea de achizitie a bunului este determinanta in stabilirea pretului, ci oferta pietei . In orice caz, pretul de pornire, precum si limita minima sub care nu se poate scadea acest prêt sunt stabilite, de obicei, prin hotarire a adunarii creditorilor, pretul de pornire si limita minima putind fi modificate prin alta hotarire a adunarii creditorilor, in cazul in care nu s-a reusit vinzarea intr-un timp rezonabil.

Principala sarcina a lichidatorului in etapa lichidarii este maximizarea valorii averii debitorului. In acest scop, lichidatorul dispune de o plaja mare de optiuni, putind propune mai multe metode de vanzare, fara ca legea sa mai impuna vreo ordine de preferinta intre acestea. Metodele de vinzare (licitatia publica, negocierea directa sau o combinatie a celor doua), este aprobata de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului si a recomandarii comitetului creditorilor. Odata cu propunerea de vanzare, lichidatorul va prezenta si regulamentul de vanzare corespunzator. In alegerea strategiei si a metodelor de vinzare, criteriile principale sunt inventarul si rapoartele de evaluare a averii debitorului. Cu toate acestea, in cazul in care se propune vanzarea in bloc a bunurilor debitorului, trebuie tinut cont de faptul ca potentialii cumparatori pot fi interesati mai mult de valoarea afacerii si mai putin de valoarea evaluata sau inventariata a bunurilor debitorului.

In cazurile complexe, dupa obtinerea aprobarii din partea adunarii creditorilor asupra modalitatii de vanzare, pe baza informatiilor culese in timpul inventarierii, a rezultatelor evaluarii si a optiunilor strategice, lichidatorul va intocmi un memorandum de prezentare a proprietatilor si va stabili strategia de publicitate, dupa care va testa interesul pietei pentru respectivele proprietati[7].

Potrivit art. 116 alin.2 teza a doua din Legea insolventei, bunurile debitorului vor putea fi vandute in bloc, ca un ansamblu in stare de functionare sau individual.

Prin  bloc, ca ansamblu functional , se intelege o parte sau toate bunurile debitorului, necesare pentru desfasurarea unei afaceri, pentru care un cumparator ofera un pret nedefalcat pe bunurile componente. Asadar, cumparatorul preia o afacere de la debitor, ceea ce inseamna ca afacerea respectiva, care nu a fost eficient gestionata de catre debitor, poate fi eficientizata de cumparator. Din acest punct de vedere, procedura falimentului isi vadeste nu numai caracteristica de sanitar al mediului economic si de afaceri, ci pe aceea de mijloc de eficientizare a economiei prin competitie. Activul respectiv trece la cumprator liber de orice sarcini dar cu toate failitatile de care dispunea la debitor, inclusiv cu accesul la utilitati si cu posibilitatea angajarii fostilor salariati ai debitorului. Dar nimic nu se opune ca, in functie de interesele sale, cumparatorul sa reorienteze activul respectiv catre un alt obiectiv de afacere sau chiar catre o alta destinatie, intrucit cumparatorul preia activul respectiv liber de orice sarcini, inclusiv de  sarcina  obiectului de activitate ale debitorului si a fostilor salariati ai debitorului. Cumparatorul va putea, spre exemplu, sa transforme o fosta fabrica situata in zona locuibla a orasului intr-un proiect rezidential sau imobiliar ori va putea demola constructiile respective, in vederea ecologizarii zonei.

Etapele vinzarii pot fi simplificate dupa cum urmeaza :

-alegerea metodei de vinzare si intocmirea regulamentului de vinzare ;

-aprobarea propunerii de vinzare, la propunerea comitetului creditorilor, prin hotarire a adunarii creditorilor ;

-expunerea pe piata a activelor (marketing, reclama, facilitati de vinzare) si, in general, prezentarea activelor ; in practica, in cazurile complexe, se elaboreaza fie un  memorandum de prezentare , fie, urmind sintagma din legislatia privatizarii, un  caiet de sarcini  ; 

-negocierea sau derularea procedurilor de licitatie si efectuarea vinzarii ; trebuie tinut cont de limitele negocierii, eventual fixate de hotarirea adunarii creditorilor, precum si de faptul ca prêt de piata in cazul vinzarilor in faliment este complet diferit fata de pretul de piata in cazul unor societati in bonis;

-adjudecarea si incheierea contractelor de vinzare-cumparare ;

-incasarea pretului.

Analizele de factura economica recomanda ca terenurile fara constructii, are nu necesita paza si implica doar costuri cu impozitul pe teren sa fie pastrate pentru a fi vandute ultimele, avand in vedere tendinta constanta de crestere a preturilor din ultimii 5 ani, precum si continuarea cresterii in perspectiva aderarii la Uniunea Europeana. De asemenea, pentru terenuri de suprafata mare, pretabile pentru ansambluri rezidentiale, este de analizat si varianta parcelarii pe loturi. Conform acelorasi analize de factura economica, in cazul terenurilor cu constructii, varianta demolarii constructiilor, urmata de valorificarea terenului liber pare mai profitabila, cel putin in aglomerarile urbane. In cazul constructiilor, se pot lua in calcul eventuale amenajari (reamenajari) ale acestora, astfel incat pretul lor de piata sa creasca peste nivelul costurilor aditionale de reamenajare. Societatile asupra carora debitorul falit detine creante se pot afla, la randul lor, in situatii dificile, situatii care fac, practic, imposibil de recuperat aceste creante, in conditii de celeritate. In aceste conditii, lichidatorul poate apela la alte mijloace de lichidizare a acestor creante, cum ar fi opratiunile de factoring si forfetare, precum si apelarea la firme specializate de recuperari de creante, carora sa le fie cesionate creantele debitorului sau, dupa caz, sa le fie incredintata sarcina recuperarii creantelor. De asemenea, in astfel de situatii, lichidatorul poate recurge si la mediere, conciliere si arbitraj, putind incheia tranzactii cu debitorul debitorului, cu aprobarea prealabila a judecatorului-sindic. In afara de tranzactii, pentru clarificarea creantelor, lichidatorul poate propune creditorilor si unele compensatii conventionale cu debitorii debitorilor care au, in acelasi timp, calitatea de creditori dar care nu sunt neaparat reciproce, certe, lichide si exigibile (caz in care ar interveni, oricum, compensatia legala). De asemenea, cu acordul creditorilor, lichidatorul poate accepta si conventii de dare in plata cu debitorul debitorului. In fine, lichidatorul poate promova, tot cu acordul creditorilor, si vinzarea de drepturi litigioase. In toate aceste demersuri de lichidare a creantelor, trebuie tinut cont ca acestea sunt prescriptibile, ca presupun costuri judiciare si timp, in cazul in care debitorul debitorului nu le achita de buna voie si ca incercarea de a le recupera integral poate sa provoace daca nu pierderi debitorului, cel putin un grad redus de recuperare, de unde concluzia ca creditorii nu ar trebui sa fie foarte reticenti la astfel de metode de recuperare a creantelor.

Vinzarea prin negociere directa a imobilelor prespune unele formalitati complicate si inutile, care fac aceasta metoda de vinzare greu de ales de catre lichidator. In practica este preferata vinzarea la licitatie care, insotita fiind de o serie de formalitati procedurale, asigura intr-un grad destul de mare informarea creditorilor si a participantilor la licitatie si, corelativ, increderea initiatorului licitatiei si a participantilor la licitatie ca rezultatele acesteia sunt definitive, fara a putea sa mai fie ulterior foarte usor contestate. In plus, la licitatie este permisa, in anumite conditii, depunerea creantei ca prêt sau ca o parte din prêt (ceea ce scuteste creditorul de consemnarea garantiei de particpare la licitatie, dar il si obliga sa adjudece la un prêt de minim 75% din pretul de pornire a licitatiei, prêt care, asa cum s-a vazut mai sus, este cel evaluat impreuna cu sau in urmarea inventarului). Este posibila chiar si atribuirea bunului in contul creantei, mai ales in cazul in care singurul creditor ofera, in tot sau in parte, creanta sa pentru bun.

Asa cum s-a putut observa mai sus, procedurile de lichidare se realizeaza fie ca vinzari la licitatie, fie ca vinzari prin negociere directa. Vinzarea la licitatie se finalizeaza printr-un act de adjudecare, in timp ce vinzarea prin negociere directa de finalizeaza prin incheierea unui contract de vinzare-cumparare.

Ambele modalitati de lichidare pot fi contestate, competenta de a solutiona diferitele forme de contestatie apartinind judecatorului-sindic.

In cazul vinzarii la licitatie, se poate contesta atit masura lichidatorului de organizare si finalizare a licitatiei (caz in care sunt aplicabile dispozitiile art.21 alin.2-4, analizate mai sus), ci si licitatia in sine. Actul de adjudecare nu este, insa, un acord de vointa, astfel ca nu poate fi atacat separat, ca act de vinzare-cumparare, ci numai impreuna cu licitatia sau cu masura lichidatorului.

In schimb, in cazul vinzarii directe se poate contesta valabilitatea contractului, atit sub aspectul conditiilor de fond, cit si sub aspectul formalitatilor vinzarii.

Pentru vinzarea in bloc a activelor debitorului prin negociere directa, precum si pentru vinzarea prin negociere directa a imobilelor debitorului, Legea insolventei stabileste, in art. 117 si art. 118, unele formalitati speciale ale vinzarii, toate prevazute sub sanctiunea nulitatii. Astfel :

a) conform art. 117, in cazul propunerii de vanzare in bloc, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport in care vor fi indicate, descrise si evaluate bunurile ce urmeaza a fi vandute impreuna, precizandu-se si sarcinile de care, eventual, sunt grevate, insotit de propuneri vizand modalitatile de vanzare. Acestea sunt : (i) vanzare prin negociere directa catre un cumparator deja identificat, cu precizarea conditiilor minime ale contractului, cum ar fi pretul si modalitatea de plata; (ii) vanzare prin negociere directa, fara cumparator identificat, cu precizarea pretului minim propus; (iii) vanzarea la licitatie. In termen de 20 de zile de la prezentarea raportului, lichidatorul va convoca adunarea generala a creditorilor. Daca adunarea generala a creditorilor aproba raportul, judecatorul-sindic va da dispozitie lichidatorului, prin incheiere, sa efectueze actele si operatiunile de lichidare, in conditiile propuse in raport;

b) conform art. 118, imobilele vor putea fi vandute direct, in urma propunerii lichidatorului, aprobata de adunarea generala a creditorilor; propunerea lichidatorului va trebui sa identifice imobilul, prin situatia de pe teren si prin datele din registrele de publicitate imobiliara, sa arate sarcinile de care este grevat si sa indice pasul de supraofertare si data pana la care, in caz de aprobare a vanzarii, sunt acceptate supraoferte; lichidatorul va convoca adunarea generala a creditorilor, in termen de maximum 20 de zile de la data propunerii, notificand propunerea administratorului special, creditorilor cu garantii reale asupra bunului, titularilor unor drepturi de retentie de orice fel si comitetului creditorilor, si supunand votului adunarii generale a creditorilor propunerea de vanzare; ulterior aprobarii de catre adunarea generala a creditorilor, vanzarea va putea fi facuta, sub sanctiunea nulitatii, numai dupa 30 de zile de la data ultimei publicari facute de lichidator in ziar a anuntului privind conditiile de supraofertare. Formalitatea supraofertarii este greu de justificat, mai ales ca, cel putin apparent, lichidatorului i se permite sa incalce o negociere finalizata (practice, un ante-contract) cu primul ofertant, ceea ce este putin compatibil cu principiul libertatii de vointa si cu principiul bunei credinte.

Vinzarea valorilor mobiliare poate fi o piatra de incercare pentru procedurile de insolventa si pentru lichidator, in mod concret, intrucit legislatia pietei de capital nu este corelata cu Legea insolventei.

Astfel, principiul fundamental al tranzactiilor cu valori mobiliare este acela dupa care aceste tranzactii se pot efectua in mod exclusiv pe piata de capital si cu intermedierea brokerilor, organizati in societati de servicii de investitii financiare (SSIF), atit tranzactiile in canitati mici, cit si tranzactiile in cantitati mari (in acest caz fiind necesara parcurgerea formalitatilor de oferta publica). Principiul respectiv nu este aplicabil decit tranzactiilor consensuale, nu si vinzarilor silite sau lichidarilor in cadrul procedurilor de insolventa, dar in practica, in mod aproape invariabil, se considera ca si vinzarilor de valori mobiliare efectuate de lichidator in procedura falimentului li se aplica principiul intermedierii, al tranzactionarii pe piata de capital si, dupa caz, al ofertelor publice de valori mobiliare. Societatile de registru si depozitarul central refuza inregistrarea unor tranzactii cu valori mobiliare care nu sunt facute cu respectarea acestor formalitati, chiar si in caz de executare silita sau de lichidare. Astfel ca, in practica, lichidatorii sunt obligati sa apeleze la SSIF pentru a putea vinde valorile mobiliare. De altfel, majoritatea judecatorilor-sindici dispun valorificarea actiunilor detinute de debitor in conditiile Legeii nr.297/2004 privind piata de capital. Practica este gresita, intrucit : (i) Regulamentul Bursei de Valori Bucuresti nr. 4/2005 privind tranzactiile bursiere, prevede la art. 9 ca tranzactiile exceptate sunt transferurile directe ale dreptului de proprietate asupra instrumentelor financiare, efectuate cu respectarea prevederilor legale incidente, ca efect al lichidarii (pct. e) si punerii in executare a unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, investita cu formula executorie (pct. f); (ii) Regulamentul CNVM nr. 9/2006 stabileste norme cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra actiunilor asupra carora poarta garantii reale mobiliare, textul referindu-se exclusiv la faptul ca numai in cazul vanzarii valorilor mobiliare grevate de o astfel de sarcina se apeleaza la o societate de servicii de investitii financiare, nu si in cadrul procedurii de lichidare. Pe de alta parte, art. 93 din Legea 85/2006 prevede ca lichidatorul poate valorifica drepturile debitorului rezultind din detinerea de actiuni la alte societati comerciale, inclusiv actiuni la societatile comerciale cotate, iar art. 53 din Legea nr.85/2006 prevede ca bunurile instrainate de lichidator, in exercitiul atributiilor sale prevazute de prezenta lege, sunt dobindite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garantii reale mobiliare sau drepturi de retentie, de orice fel, ori masuri asiguratorii.

In cazul valorificarii activelor debitorului, contabilitatea va evidentia pe de o parte dreptul de proprietate asupra activului vindut, drept transferat la cumparator, iar pe de alta parte venitul obtinut (pretul de vanzare) si TVA-ul datorat bugetului de stat. De asemenea contabilitatea va reflecta scaderea din gestiune a bunurilor vandute si incasarea de la cumparator a contravalorii bunurilor vandute. Sumele incasate din vanzari in numerar se depun de catre lichidator in contul averii debitorului deschis la o unitate bancara, iar recipisele vor fi predate judecatorului sindic. Sumele incasate prin instrumente bancare (ordin de plata) se depun direct in contul bancar al debitorului.

Distribuirea sumelor rezultate din lichidare

In cursul sau dupa efectuarea lichidarii, in masura in care se incaseaza sume din lichidarea, acestea sunt supuse distribuitiilor partiale catre creditori, distributii care trebuie efectuate la fiecare trei luni, calculate de la data deschiderii procedurii. In scopul efectuarii distributiilor partiale, lichidatorul va intomi un plan de distributie partial, insotit de un raport asupra fondurilor obsinute din lichidare, pe care il va prezenta comitetului creditorilor. In plan, lichidatorul va prevedea plata remuneratiei sale, precum si a celorlalte cheltuieli de procedura, si va propune distribuirea fondurilor obsinute din lichidare catre creditori, dupa cum urmeaza lichidatorului, raportul asupra findurilor obtinute, planul de distribuire, contestatii, suspendarea:

-in cazul bunurilor asupra carora poarta garantii, se vor plati mai intii cheltuileile de procedura, dupa care va fi achitata creanta al carei titular este beneficiarul garantiei; daca ramine un surplus dupa aceste plati, acest surplus va fi distribuit catre ceilalti creditori, in ordinea de preferinta de la art. 123; daca, dimpotriva, creanta sau creantele garantate nu sunt achitate in intregime din pretul bunului asupra caruia purta garantia, atunci titularii garantiei devin pentru restul de creanta ramas neachitat creditori chirografari; in orice caz, este de retinut ca dispozitiile art. 121 deroga de la cele ale art. 123, astfel ca vor avea prioritate la aplicare;

-in cazul bunurilor asupra carora nu poarta garantii, se vor plati mai intii cheltuielile de procedura, dupa care se vor plait creantele inscrise in tabelul definitiv consolidate, in ordinea de preferinta de la art. 123;

-in cazul in care titularii garantiilor si, respectiv, titularii creantelor in rang preferit sunt de accord, distributia se poate face catre unii creditori care nu sunt titular de garantii sau, dupa caz, au un rang al creantelor inferior; ordinea de preferinta prevazuta de lege este numai de natura, nu si de esenta distribuirii, astfel ca nimic nu se poune, spre exemplu, ca din ratiuni sociale, creditorii garantati sa fie platiti in urma salariatilor;

-creditorii pot fi de acord ca un creditor care cumuleaza si calitatea de debitor al debitorului, sa fie "platit" prin compensarea creantei sale contra debitorului, cu datoria fata de acesta; evident ca, daca sunt indeplinite conditiile compensatiei legale, aceasta opereaza automat, fara ca prin acest efect sa se aduca atingere ordinii de preferinta; in plus, judecatorul syndic poate idpune si o compensatie judiciara, admitind, spre exemplu, atribuirea unui bun supus lichidarii in contul creantei.

Daca in perioada de observatie si in perioada de reorganizare creantele rezultate din operatiunile curente ale debitorului, cele rezultate din operatiunile neobisnuite ale acestuia, dar autorizate in prealabil de judecatorul sindic sau de comitetul creditorilor si, respectiv, creantele rezultate din contractele in curs de executare, sunt platite pe masura scadentei lor, dupa trecerea la faliment aceste creante nu mai sunt platite pe masura scadentei, ci sunt trecute pe tabelul creantelor, urmind a beneficia de privilegiul crentelor rezultate din continuarea procedurii. Dar acest privilegiu este primat de privilegiul creditorilor beneficiari de garantii care, conform art.121 din Legea insolventei, sunt platiti cu prioritate si integral (cu exceptia cheltuielilor procedurii) din fondurile rezultate din vinzarea bunurilor asupra carora poarta garantiile. Din aceasta perspectiva, prudenta (uneori exagerata) a creditorilor in a acorda credit sau incredere debitorilor aflati in perioada de observatie sau de reorganizare este justificata, deoarece legea nu le asigura un privilegiu absolut in cazul esecului planului de reorganizare.

Ordinea de preferinta prevazuta de art. 123 este aplicabila cu titlu de norma generala, in cazurile in care fie nu exista garantii (in acest caz, toate creantele fiind chirigrafare), fie pretul bunurilor asupra carora a purtat garantia a acoperit creanta garantata, raminind un surplus, fie creditorii garnatati au fost de acord cu modificarea ordinii de preferinta. Astfel, cu titlu de norma generala, creantele se vor achita in urmatoarea ordine :

1. taxele, timbrele si orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin Legea procedurii insolventei, inclusiv cheltuieli necesare pentru conservarea si administrarea bunurilor din averea debitorului si plata persoanelor angajate;

2. creantele izvorate din raporturi de munca ;

3. creantele reprezentand creditele, cu dobanzile si cheltuielile aferente, acordate de institutii de credit dupa deschiderea procedurii, precum si creante rezultand din continuarea activitatii debitorului dupa deschiderea procedurii;

4. creantele bugetare;

5. creantele reprezentand sumele datorate de catre debitor unor terti in baza unor obligatii de intretinere, alocatii pentru minori sau de plata a unor sume periodice destinate asigurarii mijloacelor de existenta;

6. creantele reprezentand sumele stabilite de judecatorulsindic pentru intretinerea debitorului si a familiei sale, daca aceasta este persoana fizica;

7. creantele reprezentand credite bancare, cu cheltuielile si dobanzile aferente, cele rezultate din livrari de produse, prestari de servicii sau alte lucrari, precum si din chirii;

8. alte creante chirografare;

9. creante subordonate, in urmatoarea ordine de preferinta: (i) credite acordate persoanei juridice debitoare de catre un asociat sau actionar detinand cel putin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot in adunarea generala a asociatilor, ori dupa caz, de catre un membru al grupului de interes economic; (ii) creante izvorand din acte cu titlu gratuit.

Prin planul de distribuire se vor prevedea atit procentul, cit si suma alocata pentru fiecare creanta. Procentul de satisfacere a creantelor poate fi unic pentru toate categoriile de creditori sau diferentiat pentru fiecare categorie in parte. In cazul in care s-a prevazut ca plata creantelor sa se faca intr-un anumit procent, sumele vor fi acordate proportional cu suma alocata pentru fiecare creanta din tabelul definitiv consolidat intre creditorii de acelasi rang. Nu este permisa satisfacerea diferentiata a creditorilor din aceeasi categorie, aceasta echivaland cu o favorizare a unora, in detrimentul celorlalti. Titularilor de creante dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai dupa deplina indestulare a titularilor de creante din categoria ierarhic superioara.

Cu ocazia distribuirii partiale se vor consemna urmatoarele sume: (i) sume proportionale datorate creditorilor ale caror creante sunt supuse unei conditii suspensive care nu s-a realizat inca; (ii) sume proportionale, datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtator si care au originalele titlurilor, dar nu le-au prezentat; (iii) sume proportionale, datorate creantelor admise provizoriu; (iv) rezerve destinate sa acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului. Pentru creditorii cu creante inscrise in tabelul de creante, carora li s-au alocat sume numai partial, sau cu creante sub conditie suspensiva si care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi pastrate la banca, intr-un cont special de depozit, pana la clarificarea situatiei.

Inregistrarea in contabilitatea debitorului a platii creantelor se face prin scaderea obligatiei fata de terti (furnizori, buget, etc.) si micsorarea disponibilitatilor banesti la banca.

Asa cum rezulta din art. 122 alin.3-4 din Legea insolventei, comitetul creditorilor sau oricare dintre creditori poate formula contestatie la raportul lichidatorului care insoteste planul de distributie, precum si la planul de distributie in sine, contestatie care trebuie depusa in termen de 15 zile de la afisarea planului de distributie si care trebuie solutionata de judecatorul-sindic in termen de 20 de zile de la afisare, intr-o sedinta cu lichidatorul, cu debitorul si cu creditorii, sedinta in care se vor solutiona deodata, prin sentinta, toate contestatiile. Formularea contestatiei nu suspenda distributia. Contestatorul are dreptul sa ceara judecatorului-sindic si suspendarea distributiei, pentru evitarea produceii unor pagube inevitabile. Desi masura suspendarii este o masura exceptionala, care ar trebui dispusa numai in cazuri de ilegalitati vadite, majoritatea practicienilor in insolventa suspenda distributiile din proprie initiativa, dar fara drept, imediat ce sunt notificati cu contestatia, ceea ce este ilegal, masura punind creditorii in postura de a astepta solutionarea contestatiilor, chiar si in cazul in care acestea sunt formulate doar cu scop sicanatoriu.

In mod evident, nu orice creditor poate contesta distributiile partiale, ci numai creditorii indreptatiti sa participe la procedura. Creditorii inscrisi provizoriu in tabel si cei care au creante sub conditie pot contesta planul de distributie numai in cazul in care nu li s-au provizionat sume proportionale cu creanta lor. Creditorii care sunt djà platiti in intregime nu mai pot contesta distributia si, deci, nu mai pot nici sa ceara suspendarea distributiei.

La inchiderea lichidarii se efectueaza distribuirea finala. Aceasta este insotita de propuneri in vederea inchiderii procedurii, de raportul final de activitatea si de situatiile financiare finale.

Si aceasta distributie poate fi contestata si, respective, suspendata. Distribuirea propriu-zisa este efectuata dupa ce toate contestatiile vor fi fost solutionate. Inchiderea procedurii are loc, insa, dupa ce raportul final va fi fost aprobat, eventualele fonduri nereclamate au fost consemnate la o banca, urmind a li se da dstinatia prevazuta de art. 130, iar eventualul surplus de bunuri sau creante ale debitorului a fost partajat intre actionarii acestuia.