Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

OPERATIUNILE DE FACTORING

afaceri



+ Font mai mare | - Font mai mic



OPERATIUNILE DE FACTORING

1. Factoringul este operatiunea prin care un comerciant specializat, o institutie financiara sau o banca, denumit factor, plateste unui comerciant denumit aderent, creantele pe care aderentul le are fata de debitorii sai si care rezulta din facturi emise contra acestora. Operatiunea de factoring presupune, deci, un transfer de creanta, cu titlu oneros.



Mecanismul din dreptul comun care explica operatiunea de factoring este subrogatia conventionala in drepturile creditorului prin plata creantei. Conform art.1107 C.civ., subrogatia exista cind creditorul, primind plata sa de la o alta persoana, da acestei persoane drepturile, actiunile, privilegiile sau ipotecile sale, in contra debitorului; aceasta subrogatie trebuie sa fie expresa si facuta tot intr-un timp cu plata. Si in cazul factoringului, factorul plateste creditorului initial, in locul debitorului. In acest fel, factorul se subroga in drepturile creditorului platit, dobindind creanta cu toate garantiile si accesoriile sale. Vom observa ca, spre deosebire de cesiunea de creanta, subrogatia nu presupune notificarea debitorului sau acceptarea de catre debitor a cesiunii. Numai creditorul trebuie sa consimta la subrogarea tertului, fara a fi necesar si consimtamintul debitorului. De asemenea, subrogatia consimtata de creditor trebuie sa se produca odata cu plata, in caz contrar nemaifiind in prezenta unei subrogatii, ci a unei cesiuni. In plus, subrogatia trebuie sa fie expresa. De obicei, inlocuirea se face prin chitanta pe care debitorul o elibereaza tertului solvens[1]. Pentru a fi opozabila tertilor si pentru dovada faptului ca subrogatia s-a produs odata cu plata, chitanta trebuie sa aiba data certa.

Factoringul este o operatiune esentialmente oneroasa. Factorul este indreptatit la un comision de factoring, care reprezinta un procent din valoarea globala a creantelor transferate. De asemenea, factorul este indreptatit si la un comision de finantare, calculat in raport de perioada de timp cuprinsa intre data transferului si scadenta creantelor.

Art.6 alin.2 lit.b) din Legea nr.469/2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale da o definitie legala (criticabila) operatiunii de factoring, considerindu-se ca factoringul este contractul incheiat intre o parte, denumita aderent, furnizoare de marfuri sau prestatoare de servicii, si o societate bancara sau o institutie financiara specializata, denumita factor, prin care aceasta din urma asigura finantarea, urmarirea creantelor si prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedeaza (sublin. n.) factorului, cu titlu de vanzare, creantele nascute din vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terti. In realitate, factoringul nu este o cesiune de creanta, ci o subrogatie. In plus, aceasta definitie este foarte asemanatoare cu defintita forfetarii, ceea ce este de natura sa provoace confuzii.

In vederea intierii operatiunii de factoring, facturile si celelalte documente probatorii ale creantelor sunt grupate de catre aderent intr-un portofoliu de creante, pe perioade de timp, in baza unui borderou. Facturile pot avea in vedere inclusiv marfuri vindute de aderent, dar inca nelivrate. Aderentul ataseaza la cererea de plata adresata factorului acest borderou precum si o chitanta prin care aderentul declara ca si-l subroga pe factor in drepturile sale de creanta, inclusiv in drepturile la actiune contra debitorilor. Pentru opozabilitate fata de terti, chitanta subrogatorie trebuie sa poarte data certa.

In baza conventiei de factoring, aderentul transmite factorului, pe masura livrarii marfurilor sau prestarii serviciilor, cite un exemplar al facturilor pentru fiecare livrare sau prestatie precum si alte documente probatorii ale creantelor. Daca aceste facturi sunt insotite si de cambii sau bilete la ordin (emise, in aceste situatii, pentru a se asigura existenta unui titlu executoriu, care sa garanteze o rapida executare a creantei), aderentul va gira in favoarea factorului aceste titluri de credit.

In baza chitantei de subrogare, factorul achita aderentului creanta transmisa, retinind comisionul de factoring si cel de finantare. Factorul poate sa isi rezerve facultatea de a refuza la plata anumite facturi, chiar si in cazul in care, in baza unei clauze de exclusivitate, aderentul este obligat sa-i transmita factroului toate creantele sale. In practica, partile convin asupra unui plafon valoric, in limita caruia factorul nu poate refuza facturile transmise de aderent[2]. In orice caz, aderentul raspunde pentru existenta creantei. Totusi, daca operatiunea de factoring are in vedere facturi emise de aderent contra cumparatorului unor marfuri, marfuri pe care aderentul vinzator nu le-a livrat inca cumparatorului, iar intre timp aderentul a intrat in faliment, fara ca marfa sa fie livrata, factorul nu va putea pretinde plata pretului marfii de la cumparator; singura actiune a acestuia este sa se inscrie la masa credala cu suma platita in baza conventiei de factoring.

Factoringul este, deci, o modalitate de mobilizare a creantelor comerciale, prin care comerciantul isi asigura incasarea acestor creante, punindu-se la adapost de riscul de neplata din partea debitorului. Este vorba de o operatiune de credit, prin care factorul il crediteaza pe aderent cu suma reprezentind valoarea creantelor transferate (din care se scad comisioanele), preluind riscul neincasarii creantei (insolvabilitatii debitorului), inclusiv riscul monetar.

Factoringul se deosebeste de scontul efectelor de comert, in cazul caruia banca sau institutia financiara este asigurata contra riscului de neplata din partea debitorului (tras) prin faptul ca atit tragatorul, cit si girantii succesivi sunt solidar obligati fata de banca sau institutia financiara scontatoare (posesor al afectului de comert) pentru intreaga suma aratata pe titlu. Scontul este un gir (andosament) al titlului de credit la ordin, prin care, in calitate de giratar, o banca sau o institutie financiara plateste posesorului cambiei (girant), in schimbul unei taxe de scont, suma cuprinsa in titlul de credit, preluind toate drepturile giratarului, precum si dreptul de regres contra girantului.

Factoringul nu trebuie confundat, asa cum se intimpla in actuala formulare legala[3] nici cu forfetarea.

Astfel, conform art. 6 alin.2 lit.a) din Legea nr.469/2002, forfetarea este contractul prin care un vanzator sau prestator de servicii isi vinde (sublin. n.) creantele pe care le are asupra unui cumparator sau beneficiar unei societati bancare sau unei institutii financiare specializate, contra unei taxe de forfetare. Din definitia legala rezulta ca forfetarea este o cesiune de creanta (denumita, in mod eronat,  vinzare ), care poate avea ca obiect orice creanta, inclusiv cele litigioase. Singura diferenta fata de operatiunea de factoring, asa cum este aceasta definita de Legea nr.469/2002, este aceea ca forfetarea indica evaluarea unei sume in mod global sau in sistem pausal. Obiectul forfetarii il constituie, in realitate, drepturile de creanta ce rezulta din titlurile de credit (cambia si bilete la ordin) sau acreditivele aferente unor livrari de marfuri sau prestari de servicii[4]. Cumparatorul acestor creante, o banca sau alta institutie financiara, renunta expres la dreptul sau de regres contra posesorilor anteriori ai titlului de credit (giranti). Scopul forfetarii il reprezinta facilitarea transformarii unei vinzari pe credit, garantat cu cambii acceptate, in vinzare cash, prin evitarea de catre vinzator a inconvenientelor procedurii de scontare. Vinzatorul se exonereaza astfel, prin forfetare, de orice raspundere privind plata creantei forfetate (scontate), cu exceptia raspunderii pentru viciile calitative ale marfii si pentru existenta creantei (garantia de evictiune). Practic, forfetarea transforma un scont obisnuit intr-o cesiune de creanta de drept comun, intrucit banca sau institutia financiara cumparatoare a creantei preia riscul neincasarii acesteia. De aceea, forfetarea reprezinta o forma particulara de creditare . Factoringul presupune, in schimb, ca riscul neincasarii creantei cedate este limitat, in privinta factorului, la finantarea si gestiunea creantelor ce i-au fost cedate.

3. Factoringul si forfetarea pot fi, de asemenea, utilizate ca garantie de executare a obligatiilor, dar si ca modalitati de mobilizare a creantelor comerciale.



C. Statescu, C. Birsan, Teoria generala a obligatiilor, AllBeck, 2002, p.383.

Ioan Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale, vol. II, Lumina Lex, 1997, p.280.

In sensul ca legea confunda cele doua notiuni, a se vedea : Aspecte controversate in noua reglementare privind intarirea disciplinei contractuale, RDC nr.1/2003, p.87.

I. Turcu, L. Pop, op.cit., p. 281; I. Schiau, I. Maga, loc.cit., RDC nr.1/2003, p.87.

In acelasi sens, Ioan Turcu, Liviu Pop, op.cit., p.281. A se vedea si Brindusa Vartolomei, Contractul international de forfetare, RDC nr.1/2002.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3011
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved