Sursele de capital imprumutat

Sursele de capital imprumutat

In cazul surselor imprumutate, sunt avute in vedere imprumuturile la termen si obligatiunile.

.- Imprumuturile pe termen

Exista multe situatii in care este preferabila utilizarea capitalului imprumutat in loc de a utiliza capitalul social. Expansiunea unei intreprinderi prin utilizarea capitalului social reclama fie ca proprietarii existenti sa asigure mai mult capital, fie sa se vanda actiuni suplimentare altora, avand ca rezultat descresterea partii de proprietate a detinatorilor existenti de actiuni. In cazul in care capitalul suplimentar este necesar pentru o scurta perioada de timp (de regula sub 5 ani) si cand exista certitudinea ca fluxul numerarului existent sau viitor va putea fara dificultate sa plateasca costurile (dobanzile) si sa asigure restituirea capitalului imprumutat, atunci poate fi avantajos pentru proprietarii existenti sa obtina capitalul necesar prin imprumut. Capitalul se imprumuta de la banci sau alte institutii de credit, prin contract de imprumut pe termen. Contractul contine pur si simplu angajamentul de restituire a sumei imprumutate, cu dobanda, la o data sau mai multe date viitoare. Institutia creditoare poate cere anumite valori tangibile ca o garantie a imprumutului. In cel mai rau caz, creditorul se asigura ca pozitia financiara a debitorului este de natura sa demonstreze ca este un risc redus in acordarea imprumutului.

Asigurarea capitalului prin imprumuturi pe termen limitat are dezavantajul ca impiedica planificarea pe termen lung si nu permite investitii in proiecte de viata lunga, care pot fi in ultima instanta destul de profitabile, dar nu pot produce un flux mare de numerar in primii cativa ani. In asemenea conditii de finantare (credite pe termen limitat) exista incertitudini considerabile cu privire la disponibilitatea banilor necesari pentru restituirea imprumutului la termen cerut si in privinta continuarii finantarii la un cost rezonabil, in caz ca este necesara.

In cele mai multe proiecte este necesara o angajare pe termen lung a capitalului si pentru aceasta se recurge la emiterea de obligatiuni, pentru a obtine imprumuturi de capital pe termen lung.

Obligatiunile

O obligatiune este o hartie de valoare pe termen lung, data de debitor creditorului, in care se stipuleaza conditiile restituirii si de alta natura. In schimbul banilor luati cu imprumut, intreprinderea se obliga sa restituie imprumutul la o anumita data si sa plateasca dobanda la acesta, la o rata specificata. In plus, intreprinderea poate transmite printr-un inscris legal creditorului dreptul de proprietate asupra unor active ale ei, drept care devine efectiv daca debitorul devine incapabil de a plati dobanzile si ratele de imprumut conform angajamentului. Prin genul de prevederi mentionate, creditorul face o investitie mai stabila si mai sigura comparativ cu detinatorul de actiuni normale sau preferentiale. Ca urmare a faptului ca obligatiunea reprezinta pur si simplu un angajament sau o obligatie a intreprinderii care ia cu imprumut, detinatorul obligatiunii nu are nici un cuvant de spus in desfasurarea afacerilor intreprinderii, cel putin atata timp cat dobanda este platita. De asemenea, creditorul nu este indreptatit la impartirea profitului.

Obligatiunile se emit de regula pentru anumite sume. Obligatiunile se platesc detinatorului la sfarsitul unei anumite perioade de timp. Cand o obligatiune este platita, se spune ca obligatiunea a fost retrasa. Rata de dobanda cotata la o obligatiune se numeste rata obligatiunii si platile periodice de dobanda datorata sunt calculate ca produs intre valoarea nominala a obligatiunii si rata dobanzii pe perioada. Dobanda la obligatiuni se plateste deci periodic creditorului si nu se capitalizeaza.

Obligatiunile sunt emise la valori nominale, asa cum s-a spus, dar suma platita de cel care da cu imprumut este determinata de cerere si oferta prin tranzactii care se fac, de regula, prin agentii de bursa. Plata obligatiunii se face la sfarsitul vietii specificate a obligatiunii (la maturitate) si suma platita este de regula valoarea nominala.

Obligatiunile pot fi clasificate dupa numeroase criterii, dar cel mai important este, dupa toate probabilitatile, cel al garantiilor care stau in spatele acestora. Dupa acest criteriu obligatiunile se clasifica in:

obligatiuni ipotecare (ipoteca);

obligatiuni colaterale;

polite de imprumut (debentures).

Ipoteca este cel mai comun tip de obligatiune. Drept garantie pentru imprumut intreprinderea da creditorului o ipoteca asupra anumitor active ale ei. Titlul de proprietate nu trece la creditor decat in cazul in care intreprinderea debitoare esueaza in plata obligatiunilor. 

Obligatiunile colaterale au drept garantie recunoasterea unor drepturi comerciale colaterale, cum ar fi actiuni sau obligatiuni ale unei subunitati bine consolidate din cadrul intreprinderii. Acestea sunt de regula emise numai de intreprinderi care se bucura de o bonitate ridicata si cu reputatie consolidata.

Politele (debentures) sunt, in realitate, inscrisuri de imprumut pe termen lung, care nu au nici o garantie in spate, exceptand angajamentul de plata. Se emit de regula, de intreprinderi mari, cu evidente financiare demne de incredere si cu situatia buna pe termen lung, ceea ce face ca investitorii particulari sa achizitioneze obligatiuni cu asemenea garantii. Uneori sunt emise de intreprinderi cu nevoie presanta de capital, caz in care se ofera rate ridicate de dobanda si uneori prevederea de convertire posibila a obligatiunilor neonorate in actiuni. Acest tip de obligatiuni au mare avantaj al sperantei asigurarii capitalului pe termen lung fara a schimba structura de proprietate sau fara a se asuma restrictii ipotecare.

Obligatiunile, spre deosebire de actiuni, reprezinta debite pentru intreprindere si dobanzile la acestea reprezinta un cost al desfasurarii afacerii. In plus, la acest cost, intreprinderea trebuie sa aiba in vedere ziua in care, in viitor, obligatiunile devin scadente si valoarea lor trebuie platita detinatorilor obligatiunilor.

Pentru prelevarea banilor necesari platii obligatiunilor scadente se pot folosi doua metode diferite.

O cale este aceea de a vinde o noua emisiune de obligatiuni pentru a plati o emisiune veche. Aceasta cale este aplicabila in cazul in care afacerile prospera si conditiile generale de piata sunt bune. In asemenea conditii, noua emisiune de obligatiuni poate fi grevata de o rata mai redusa a dobanzii, comparativ cu aceea a obligatiunilor anterioare. Prin aceasta, intreprinderea isi asigura capitalul dorit de la un cost mai scazut. Daca situatia afacerilor este proasta in momentul scadentei, piata obligatiunilor poate fi nefavorabila si poate fi imposibil sa vanda obligatiuni ale unei noi emisiuni sau vanzarea este posibila numai la rate sporite de dobanda. In plus, detinatorii de obligatiuni doresc, in astfel de cazuri, sa aiba garantii ca se vor face prelevari, pentru a nu exista dubii privind disponibilitatea de fonduri cu care sa le fie retrase obligatiunile. Situatia aceasta poate reprezenta un serios handicap pentru intreprindere. Calea retragerii obligatiilor prin vanzarea unei noi emisiuni de obligatiuni prezinta dezavantajul ca datoriile intreprinderii nu se reduc.

O a doua cale este aceea de a plati obligatiunile retrase. Cand se doreste acest lucru si deci reducerea datoriilor intreprinderii, se adopta un program sistematic pentru plata obligatiunilor emise atunci cand acestea devin scadente.