Consideratii generale - asigurari

Consideratii generale - asigurari

Dezvoltarea economiei de piata in secolul XIX si XX a determinat aparitia unei categorii sociale noi pe fondul abundentei, diversitatii bunurilor si serviciilor, consumatorul, acesta fiind definit prin plasarea in stadiul final al ciclului productiv, consumul .

Necesitatea de consum si celeritate, dezvoltarea unor agenti economici puternici, dinamici si hiperspecializati au dus la crearea unor conditii de piata noi care au avut influenta si asupra domeniului contractual. Astfel, au aparut si s-au dezvoltat contracte noi: contractele tip[2], contracte de adeziune, ca urmare a "banalizarii" ("la banalisation du contract") contractului. Aceste forme noi au iscat dispute doctrinare in ce priveste notiunile de ordine publica, autonomia de vointa, libertate contractuala, deoarece s-a impus necesitatea adaptarii acestora la noile realitati economice si sociale, vechiul sistem nefacandu-le fata.

Astfel, in conceptia clasica accentul era pus pe securitatea raportului contractual, care era realizata prin intangibilitatea actului ca expresie a autonomiei de vointa a partilor prezumate a fi libere si egale ( gandirea liberala a secolului XIX bazata pe filozofia lui Kant conform careia autonomia de vointa este sursa justitiei si echilibrului contractual). Interventia judecatorului sau a legiuitorului pentru a adapta, remodela contractul dezechilibrat din cauza unor raporturi de forta inegale sau rasturnari a circumstantelor economice, era exclusa. In societatea moderna de azi insa, interventia legiuitorul este necesara pentru a preveni si sanctiona dezechilibrele contractuale. In conditiile actuale si libertatea contractuala este alterata, exemplul cel mai elocvent fiind contractul de adeziune, unde una dintre parti stabileste in mod unilateral clauzele, cealalta parte avand doar libertatea de a accepta sau nu termenii impusi, uneori fiind lipsita si de aceasta libertate cand redactantul contractului se afla in pozitie de monopol[4]. Pe de alta parte, notiunea de ordine publica care justifica limitarea libertatii de a contracta si implicit a autonomiei de vointa, in mod contrar, in domeniul protectiei consumatorului tinde la protejarea autonomiei de vointa a consumatorului si la extinderea libertatii acestuia, astfel incat eliminarea unei clauze dintr-un contract care nu a fost negociat cu consumatorul reprezinta o modalitate de conservare a autonomiei de vointa a consumatorului care nu a putut cu ocazia incheierii contractului sa opteze intre a accepta sau nu o atare stipulatie .

In acest context, atat in sistemele de drept romano-german, cat si in sistemele anglo-saxone de common-law, au aparut preocupari privind protectia consumatorilor[6]. La nivelul legislatiei comunitare dreptul la protectia intereselor economice constituie unul dintre drepturile fundamentale consfintite in prevederile art. 129 A din cadrul Tratatului Comunitatii Economice Europene (asa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht si Tratatul de la Amsterdam). Astfel, consumatorului ii sunt recunoscute o suma de drepturi-garantie privind calitatea produselor si serviciilor, informarea si consultarea consumatorilor, precum si garantii contractuale protective, in care se distinge domeniul clauzelor abuzive.

Majoritatea contractelor de consumatie[7] sunt contracte de adeziune, iar exemplul caracteristic, cel mai elocvent, al contractului de adeziune este contractul de asigurare , deoarece in cvasi-totalitatea cazurilor, contractul de asigurare este "opera" asiguratorului care "il gandeste", il redacteaza si il ofera spre semnare celor care vor sa se asigure impotriva unui eventual sinistru sau vizavi de eventualitatea producerii unui risc. Asiguratul adera, de obicei, la contractul prestabilit, nepunandu-i la indoiala conditiile generale pe care le stipuleaza sau continutul in sine al actului juridic preredactat . Din acest motiv, adesea contractul este dezechilibrat, in profitul profesionistului si in detrimentul consumatorului, asiguratorul impunandu-si vointa prin inserarea in contractele de asigurare a unor clauze inacceptabile in conditii normale si impovaratoare pentru asigurati care, de cele mai multe ori, neavand de ales, le accepta.

Initial, instantele judecatoresti nu puteau decat sa recurga la unele dispozitii ale Codului civil (art. 970 Cod civil roman, referitor la buna-credinta si la echitate) spre a lipsi de efecte juridice astfel de clauze, dar fata de timiditatea instantelor de a interveni intr-un contract s-a impus necesitatea interventiei legiuitorului pentru a asigura o mai buna protectie consumatorilor impotriva clauzelor abuzive.

Astfel, conform legislatiei din Romania asiguratului i se acorda o dubla protectie (legala): pe de o parte, dispozitiile Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania care stabileste un cadru in limitele caruia pot fi stipulate clauzele in contractul de asigurare, care se completeaza cu prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, iar pe de alta parte a fost infiintata si functioneaza Comisia de supraveghere a asigurarilor, organism specializat in subordinea Ministerului Finantelor Publice, care urmareste respectarea legalitatii in domeniul asigurarilor.

Existenta posibilitatii persistente a abuzului in contractele nenegociate a determinat crearea unui adevarat sistem de protectie a consumatorului, iar in doctrina si jurisprudenta s-au purtat numeroase discutii in vederea definirii notiunii de clauza abuziva, stabilirii trasaturilor caracteristice si determinarii locului acesteia in cadrul dreptului pozitiv.