Omogenitatea si selectia riscurilor

Omogenitatea si selectia riscurilor

Riscurile pe care le preia asiguratorul sub protectia sa trebuie sa fie omogene intrucat in cazul in care apar mai multe riscuri ale caror caracteristici nu sunt asemanatoare echilibrul rezultatelor sale financiare poate fi afectat. De exemplu: daca in cazul portofoliului contractului de asigurare a cladirilor contra incendiilor este inclusa si o rafinarie de petrol atunci se poate spune ca riscurile nu sunt omogene deoarece riscul producerii incendiului la rafinarie are o probabilitate de producere foarte mare, iar in cazul aparitiei lui asiguratorul trebuie sa acorde daune de valori foarte mari, ceea ce ar afecta rezervele sale financiare.

De aceea pentru fiecare obiect asigurat pentru acelasi risc sunt prevazute tarife separate in functie de specificul lor. Asiguratorul trebuie sa-si constituie atatea submutualitati cate considera el necesare pentru a nu include decat riscuri ale caror caracteristici sunt asemanatoare sau comparabile.

Pentru a omogeniza mai bine portofoliile de contracte asiguratorii determina in avans valorile maximale ale riscurilor al caror transfer il vor accepta. Aceste valori maximale constituie "plinurile de conservare" si rezulta suma maxima pe care un asigurator este pregatit sa o cheltuiasca pe cont propriu intr-o categorie de asigurare pentru un anumit risc asigurat.

Actuarii si matematicienii au incercat sa elaboreze formele stiintifice pentru a-i ajuta pe asiguratori sa calculeze plinuri de conservare optime.

Insa in practica stabilirea plinurilor de conservare se face cat se poate de empiric, tinand cont de experienta fiecarei companii, de puterea financiara si de marimea portofoliului de contracte din fiecare ramura de asigurare.

In general "plinurile de conservare" sunt cuprinse intre 3 si 5% din capitalul activ a societatii de asigurare in ramura considerata si intre 2 si 3% din fondurile proprii.

Insa practica pietei asigurarilor a demonstrat ca asiguratorul care se limiteaza la plinurile sale de conservare poate pierde o parte din piata si de aceea societatile subscriu angajamente brute mult mai mari decat plinurile lor de conservare. Acest lucru este posibil datorita acordurilor incheiate cu reasiguratorii care preiau o parte din angajamentele lor. In acest fel asiguratorii pot detine "plinul de subscriere" mai mare decat plinurile de conservare fara a pune in pericol echilibrul financiar al societatii.

Plinurile de subscriere rezulta in limita angajamentelor pe care pot sa le ia subscriitorii si ele sunt precizate in tabelul de plinuri aflate la dispozitia asiguratorului pe categorii de riscuri.

Pentru a echilibra rezervele mutualitatii asiguratorul trebuie sa actioneze si sa pastreze in sarcina sa un numar mare de asigurati. Cu cat numarul de asigurati este mai mare cu atat se face mai usor compensarea pagubelor in cadrul mutualitatii si cu atat mai mult statisticile asiguratorului sunt mai precise. In consecinta tarifarea are sanse mai mari sa fie echitabila si sa corespunda cu calitatea riscurilor transferate. Asiguratorul are deci sarcina sa caute noi clienti si sa-i inlocuiasca pe cei care parasesc mutualitatea.

Motivele iesirii din mutualitate sunt diverse: deces; instrainarea bunului; disparitia bunurilor asigurate; sau rezilierea contractului de catre asigurator.

O alta sarcina a asiguratorului este de a proteja ansamblul mutualitatii impotriva unei frecvente anormale a sinistrelor care apar la o anumita categorie de asigurati, procedeu denumit selectia riscurilor.

Diferentele de frecventa in aparitia pagubelor pot fi corectate prin impunerea unor masuri de prevenire sau prin intermediul tarifarii (de exemplu: impunerea de prime mai mari conducatorilor auto care poseda autovehicule foarte rapide, sau care au mai inregistrat accidente; prime mai ridicate pentru produse inflamabile)

Selectia riscurilor pentru a proteja echilibrul mutualitatii impune ca asiguratorii sa studieze consecintele sinistrelor mai ales pe cele mai dezastruoase si sa excluda anumite categorii de asigurati la care frecventa de aparitii a pagubelor este deosebit de mare.

De asemenea nevoia de selectie a riscurilor impune asiguratorului sa refuze acordarea de garantii impotriva decesului persoanelor bolnave a caror speranta de viata este redusa sau sa nu acorde garantii decat dupa un examen medical riguros si prin plata unor prime mai ridicate pentru cei a caror speranta de viata este statistic inferioara mediei. De cand exista asigurarea, actuarii calculeaza tarifari speciale pentru persoane care prezinta riscuri ridicate precum diabeticii, cei suferinzi de patologii cardiace sau care sufera de maladii grave cum ar fi cancer, TBC, HIV.

Refuzul de asigurare practicat de asigurator in scopul selectionarii clientelei are uneori drept consecinte aparitia unor asiguratori specializati in garantarea riscurilor agravate, refuzate, cu practicarea unei tarifari mult mai mare decat media. Datorita faptului ca selectia excesiva creaza probleme sociale, guvernele trebuie sa intervina in acest sens prin instituirea unor asigurari obligatorii sau prin impunerea asiguratorilor sa accepte in conditii rezonabile incheierea de contracte pentru asiguratii care nu-si gasesc asiguratorii pe piata.

Astfel selectia riscurilor se inscrie ca un principiu de baza al activitatii de asigurare fara de care ar putea lua nastere 3 fenomene defavorabile:

crearea unei antiselectii sau a unei contraselectii care presupune o cerere mai mare de asigurari din partea riscurilor defavorabile ce afecteaza echilibrul situatiei financiare a societatii de asigurare care si-a calculat primele pe baza riscului mediu

manifestarea tendintei ca asiguratii sa apeleze la asigurari numai in situatii grele, cand se imbolnavesc, cand lucreaza in conditii de risc exceptionale, ducand la pierderea spiritului de prevedere din partea populatiei

ar necesita tarife de prime mult mai ridicate care ar fi inaccesibile pentru majoritatea populatiei si chiar pentru aceia care prezinta riscuri normale.