Protectia asiguratilor impotriva clauzelor abuzive conform reglementarilor speciale

Protectia asiguratilor impotriva clauzelor abuzive conform reglementarilor speciale.

Asiguratii, in ceea ce priveste clauzele abuzive in contractele de asigurare, se bucura de o protectie speciala legala, administrativa si judiciara.

A)    Protectia legala

Asa cum am aratat mai sus, preocupari pentru protectia asiguratilor vizavi de tendinta asiguratorilor de a insera in contractele de asigurare clauze care sa determine un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor au existat in legislatia speciala inca din 1930, cand a fost adoptata Legea cu privire la contractul de asigurare care a consacrat dreptul asiguratului la informare si, in special, dreptul la protectia impotriva clauzelor abuzive. Prevederile acesteia au fost preluate de Codul asigurarilor care reglementeaza prin norme cu caracter de ordine publica drepturile asiguratului la incheierea contractului si pe parcursul executarii lui.

Astfel, conform articolul L. 112.2 din Codul asigurarilor (introdus prin Legea nr. 89-1014 din 31 decembrie 1989), asiguratorul inainte de incheia contractul este obligat sa-i furnizeze contractantului informatii precise: o fisa de informare asupra costurilor de asigurare si a garantiilor; de asemenea, el trebuie sa-i remita un exemplar al proiectului contractului cu toate anexele sale, sau o nota informativa asupra contractului care va descrie intr-o maniera precisa garantiile, excluderile si obligatiile asiguratului.

Decretul nr. 90-827 din 20 septembrie 1990 precizeaza ca remiterea documentelor este constatata printr-o mentiune semnata si datata de catre semnatar pe polita de asigurare (art. R. 112-3 Codul asigurarilor).

Contractul de asigurare trebuie redactat in forma scrisa in termeni clari (L. 112-37). In contract trebuie sa fie mentionate principalele elemente ale contractului: riscul asigurat, momentul de la care riscul este asigurat, durata si suma totala a primei de asigurare, conditiile de reziliere ale contractului si pentru asigurarile de viata suma totala a reducerii aplicabila capitalului daca asiguratul sisteaza plata primelor de asigurare.

Excluderea riscurilor nu este valabila si opozabila asiguratului decat daca sunt prevazute intr-o maniera precisa in contract (L. 113.1. Codul asigurarilor.) Clauzele generale de decadere sunt prohibite (L. 113-11 Codul asigurarilor). Clauzele atributive de competenta jurisdictionala sunt prohibite si asiguratul se bucura de reguli atributive de competenta mult mai protectioniste decat ceilalti pledanti (R. 114-1)[1].

B) Protectia administrativa a asiguratului.

Protectia administrativa a asiguratului se materializeaza prin controlul multiform al statului care conform prevederilor art. L. 310-1 din Codul asigurarilor: "se exercita in interesul asiguratilor, contractantilor si beneficiarilor contractelor de asigurare si de capitalizare ". Controlul statului prezinta doua aspecte principale: un control juridic al contractelor de asigurare sub aspectul clauzelor contractuale si un control financiar de solvabilitate al societatilor de asigurare.

Controlul autoritatii publice asupra dispozitiilor contractuale se realizeaza sub aspectul clauzelor-tip si sub aspectul documentelor de asigurare destinate publicului.

Astfel, in virtutea articolului L. 310-7 din Codul asigurarilor autoritatea administrativa poate sa impuna folosirea clauzelor - tip in contractele de asigurare, si aceasta facultate a fost folosita foarte larg, iar exemple de astfel de clauze fixate de catre o autoritate publica sunt numeroase (ex: "bonus-malus" in contractele de asigurare de autovehicule A. 121-1 si A. 121-2 Codul asigurarilor, asigurarile impotriva catastrofelor naturale, art. A 125-1 Codul asigurarilor, asigurarile de constructii, art. A. 243-1 si 1.243-2 Codul asigurarilor, etc. )

Chiar daca aceste clauze sunt utile, totusi trebuie sa subliniem urmatorul fapt: cumulul de dispozitii legale imperative asupra continutului contractului de asigurare si clauzele-tip impuse prin putere publica restrang libertatea de a contracta necesara adaptarii suple a contractului la necesitatile particularilor de securitate, si asupra concurentei intre asiguratori care nu pot sa ofere decat un produs identic, standardizat si amenintat de "scleroza".

Controlul documentelor destinate publicului este prevazut in art. L. 310-8 din Codul asigurarilor. Inainte de reforma Codului asigurarilor (in temeiul Legii din 31 decembrie din 1989) controlul autoritatii tutelare asupra documentelor destinate publicului si in special asupra contractelor se exercita prin intermediul unei "vize" administrative, prealabil punerii sale in circulatie. Directia de Asigurari a subliniat ca aceasta viza purtand exclusiv asupra conditiilor generale ale contractului permitea un control al conformitatii stipulatiilor contractuale reglementarilor in vigoare. In fapt, in afara de controlul de legalitate, viza mai era si un veritabil control de oportunitate si de echitate, permitand supravegherea ca nici o clauza cu caracter leonin sa nu perturbe echilibrul contractual.

Aceasta formalitate a vizei administrative a fost din ce in ce mai mult contestata, deoarece era o procedura lenta si rigida, si nici nu impiedica inserarea de clauze litigioase.

Astfel, 1989 a fost suprimata procedura vizei prealabile pentru contractele de asigurare de daune la inceput, apoi pentru contractele de asigurare de viata si de capitalizare, iar printr-un Decret din 8 februarie din 1991 a fost desfiintata si Directia pentru Asigurari, iar atributiile ei au fost transferate Ministerului Economiei si Finantelor.

Conform art. L. 310-8 din Codul asigurarilor, introdus prin Legea din 31 decembrie1989, ministrul de tutela poate sa ceara comunicarea, prealabil difuzarii lor, a tuturor documentelor de natura contractuala sau publicitara avand ca obiect o operatiune de asigurare sau de capitalizare. Ministrul dispune de un termen de o luna in care poate, eventual, prescrie modificarea documentului. In acest timp documentul poate fi difuzat publicului.

Daca vreun document pus in circulatie este contrar dispozitiilor legale sau reglementare, Ministrul de tutela poate sa ceara reformularea lui, dupa un aviz conform al Comisiei Consultative a Asigurarilor, sau sa decida retragerea acestuia de pe piata[3].

C) Protectia judiciara

Jurisprudenta franceza s-a pronuntat constant cu un caracter protectionist in favoarea asiguratilor si a victimelor, in special in ceea ce priveste interpretarea contractului de asigurare si proba in materie de asigurari.

Astfel, clauzele clare si precise nu au nevoie sa fie interpretate[4]. Daca ele sunt contrare dispozitiilor imperative ale legii ele trebuie sa fie anulate, iar daca se afla in sfera licita a libertatii contractuale ele trebuie aplicate.

In ceea ce priveste clauzele obscure, ambigue si echivoce judecatorii, tinand cont de faptul ca asiguratorul trebuie sa redacteze clauzele contractuale clare, pe intelesul celor neinitiati, si pe considerentul ca este un contract de adeziune, contractul de asigurare va fi interpretat in favoarea consumatorului de asigurare[5]. Iar daca exista contradictii intre conditiile generale din contract redactate de catre asigurator si conditiile particulare care marcheaza adaptarea contractului la nevoile de securitate ale asiguratului, vor fi conditiile particulare care vor prevala (adagiul: Generalul nu deroga de la special) .

In ceea ce priveste sarcina probei atunci cand asiguratorul invoca vreo "excludere a riscului", ceea ce inseamna o exonerare de obligatiile sale (in sens larg, el este liberat de obligatiile sale), jurisprudenta a impus-o in sarcina asiguratorului. Aceasta practica a fost instituita prin doua hotarari ale Curtii de Casatie franceza din 15 si 22 octombrie 1980 si a fost sustinuta in doctrina, deoarece clauzele de excludere a riscurilor sunt printre cele mai periculoase pentru asigurati. Aici jurisprudenta face o aplicare balansata a celor doua aliniate ale art. 1315 din Codul Civil francez:

conform alin 1: "cel care reclama executarea unei obligatii trebuie sa o dovedeasca", astfel asiguratului apartine sarcina probei cand invoca existenta vreunei garantii contra asiguratorului;

conform alin 2 al aceluiasi articol: "reciproc, cel care se pretinde liberat trebuie sa dovedeasca plata sau faptul care a produs stingerea obligatiei sale"[7].