Comertul in contrapartida

Concept si evolutie istorica

Specialistii in domeniu apreciaza ca nu exista o definitie universal acceptata a contrapartidei.

In sens restrans, "in expresia sa cea mai sintetica, contrapartida consta in combinarea unei tranzactii de cumparare cu una de vanzare" In sens larg, prin aceasta operatiune se inteleg toate formele de coordonare bilaterala a schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din cadrul actiunilor de cooperare economica internationala.

Schimburile in contrapartida determina diminuarea sau chiar eliminarea instrumentelor de plata, care sunt substituite de livrarile reciproce de marfuri si servicii adaugandu-se in multe cazuri o serie de aranjamente financiare. Scopul contrapartidei consta in egalizarea sau echilibrarea, cel putin partiala a cheltuielilor in valuta facute de catre parteneri.

La baza operatiunilor in contrapartida se afla cea mai veche forma a comertului, trocul, respectiv schimbul de marfa contra marfa, care a precedat aparitia banilor. Astazi, vechiul dicton latin din perioada de inflorire a trocului "iti dau ca sa-mi dai", ce exprima necesitatea achizitionarii de bunuri, a devenit in zilele noastre "iti iau (cumpar) ca sa-mi iei", evidentiind ca in perioada contemporana este mai greu sa vinzi decat sa cumperi.

In oranduirile precapitaliste, ori de cate ori banii sau alt echivalent au fost insuficienti, ori nu au prezentat incredere, schimbul marfa contra marfa a cunoscut o extindere mai mare sau mai mica. Un comert infloritor se dezvolta in acest fel de catre negustorii fenicieni care traversau Mediterana cu circa 3000 de ani in urma. De asemenea, in antichitate, grecii, mesopotamienii, persii foloseau intens schimburile marfa contra marfa.

In conditiile evolutiei capitalismului, a dezvoltarii si perfectionarii sistemului monetar asistam la reducerea acestui tip de schimburi, el manifestandu-se in mod cu totul sporadic, mai ales intre tari mai putin dezvoltate, precum si intre mici producatori de marfuri.

Desi capitalismul dezvoltat a insemnat negarea propriu-zisa a schimbului de marfa contra marfa, in perioada de debut a acestui mod de productie, contrapartida s-a manifestat haotic, uneori imbracand forme curioase. In acest sens, a ramas de referinta anul 1626, cand Peter Minuit, care lucra pentru Compania Olandeza a Indiilor Orientale, a vandut vite, brelocuri si paturi in valoare de 24 de dolari contra Insulei Manhattan (pe care se afla astazi orasul New York).

Pe plan international, prima perioada a afirmarii schimburilor in contrapartida a fost intre anii 1920-1930, in America Latina, unde aproape tot comertul se realiza pe baza acestui sistem, datorita unei penurii acute de rezerve de aur. Tarile cele mai active erau Venezuela, Ecuador, Chile si Argentina, care pana in anii 50 derulau prin operatiuni de contrapartida circa 90% din comertul intraregional total. Obiectul acestuia il constituiau produsele petroliere, resurse naturale, minereul, lemnul, produsele agricole etc. Dupa anii 50, constatam o diminuare a acestei forme de comert, fapt evidentiat de acordurile bilaterale de contrapartida care s-au redus in comertul regional ca urmare a afirmarii unor metode imbunatatite de plati internationale si a constituirii ALACL (Asociatia Latino-Americana de Comert Liber).

Contrapartida s-a extins si in alte zone in special in perioadele de regres si recesiune economica (1929-1933). O revitalizare puternica a acesteia, se produce dupa cel de-al doilea razboi mondial. In anii 1948-1949, datorita marilor probleme economice si financiare cu care s-au confruntat tarile din Europa de Vest participante la razboi. Tranzactiile in contrapartida au reprezentat o forma temporara, dar deosebit de importanta de derulare a schimburilor comerciale postbelice. Astfel, numai intre anii 1948-1949 erau in vigoare circa 400 de acorduri bilaterale de clearing incheiate de catre tarile vest-europene, folosite atat ca mecanism de incurajare a exporturilor, cat si de evitare a utilizarii valutei convertibile in finantarea importurilor

Comertul in contrapartida s-a dezvoltat si pe o scara mai redusa dupa anul 1950 in tarile Africii si Asiei in care eforturile de accelerare a dezvoltarii economice si, pe aceasta cale de sporire a participarii la schimburile internationale, s-au sprijinit pe extinderea comertului bilateral si intraregional clasic.

Incepand cu anii '60, contrapartida cunoaste un puternic impuls imprimat de catre tarile est-europene si in special de catre URSS. Totodata, tari in curs de dezvoltare din cele trei continente si-au extins, incepand cu acest deceniu, schimburile dincolo de cadrul regional, plasandu-si, prin aranjamente de contrapartida, surplusurile de materii prime si unele marfuri agricole. Este cazul unor tari ca: Argentina, Brazilia, Columbia, Cuba, India, Indonezia, Mexic si Sri Lanka.

Criza petroliera din 1974, ca si celelalte fenomene care au avut loc in economia mondiala in urmatorii ani, au dus la reconsiderarea pozitiei fata de comertul in contrapartida si a unora dintre tarile occidentale dezvoltate cum sunt: Franta, Germania, Marea Britanie, Austia, Spania si Italia care au incheiat acorduri comerciale pe termen lung si au creat firme specializate pentru negocierea, tranzactionarea si derularea operatiunilor de acest tip. Acordurile respective au avut ca scop atat operatiuni pur comerciale, cat si actiuni de cooperare industriala, tehnico-stiintifica etc., aportul partilor fiind total sau partial rambursat in produse sau servicii si nu cash.

Tranzactiile internationale in contrapartida au cunoscut in ultimele decenii ale secolului al XX-lea cat si in prima parte a actualului deceniu o crestere importanta. Istoria recenta a operatiunilor in contrapartida ne demonstreaza ca acestea constituie o modalitate concreta de desfacere pe pietele externe si in acelasi timp de asigurare a aprovizionarii de pe pietele respective. Un exemplu actual se refera la orasul Nemuro, din Japonia, situat in estul insulei Hokkaido, care a devenit locul unui comert de frontiera agitat si intens. In fiecare saptamana, vasele de pescuit rusesti acosteaza in portul Nagasaki carand tone de crabi. In timp ce unii din membrii echipajului dirijeaza desfacerea la piata de peste, altii se duc pe chei pentru a achizitiona masini vechi. Vasele incarcate cu masini, pleaca catre porturile Sakhalin sau Vladivostok.

Datorita declinului continuu al rublei, crabii au devenit o unitate stabila de schimb in comertul regional. Negotul cu crabi i-a imbogatit pe unii si a dezavantajat pe altii. Unii lucratori din industria pestelui din orasul Nemuro sunt nemultumiti deoarece crabii rusesti le reduc profiturile. Consumatorii sunt in mod cert castigati, avand posibilitatea de a consuma cel mai gustos crab din lume la preturi mici datorita aprovizionarii in crestere. Vanzatorii cu amanuntul si magazinele second hand castiga din vanzarile la export catre vizitatorii rusi. Comertul infloritor a afectat deja peisajul din Nemuro. Au inceput sa apara semne si in Rusia precum: hoteluri, constructii publice si unele magazine. Centrul de Informatii Japonez-Rus a fost inaugurat in august 1992 avand in conducere de doi japonezi cunoscatori ai limbii ruse. Exista planuri pentru a fi construite in Nemuro locuinte pentru scolari rusi.

Alte exemple de schimburi internationale in contrapartida au ramas celebre. General Motors a facut schimb cu automobile contra unui tren de fructe de padure. Control Data a dat un computer pentru un set de mobila din Polonia, sau pentru un set de covoare din Ungaria. Ford a facut comert cu automobile in schimbul unor piei de oaie din Uruguay, cartofi din Spania, toalete ecologice din Finlanda, macarale din Norvegia si cafea din Columbia.

In perioada anilor '80, utilizarea oficiala a schimburilor in contrapartida a crescut in mod constant. Daca, in 1972 modalitatea era folosita de numai 15 tari, in 1979, numarul tarilor care practicau schimburile in contrapartida era de 27, iar in 1989 ajunsese la 94.

Estimarile legate de ponderea schimburilor globale in contrapartida in volumul total al comertului mondial variaza foarte mult. Un grup de experti a stabilit ca procentul din comertul mondial finantat prin intermediul tranzactiilor in contrapartida este cuprins intre 20 si 25 la suta. Aceasta estimare intra in conflict cu datele FMI, care considera ca schimburile in contrapartida joaca un rol redus in comertul mondial. Totusi, daca sunt considerate toate tranzactiile comerciale care au la baza contrapartida, estimarea de 20-25% este rezonabila.

2. Elemente pro si contra amplificarii schimburilor in contrapartida

Cu toate controversele pe care le-au ridicat, schimburile comerciale in contrapartida, s-au impus in ultimele decenii ca o alternativa serioasa la operatiunile de import-export clasice.

O prima cauza o reprezinta criza datoriei mondiale ce a determinat greutati deosebite in finantarea importurilor.

Multe tari, in special cele in curs de dezvoltare, pur si simplu nu pot obtine creditul comercial sau asistenta financiara necesara pentru a putea plati importurile dorite. Tarile foarte indatorate au inceput sa utilizeze schimburile in contrapartida pentru a mentine cel putin un slab aflux de produse. Mai mult, utilizarea schimburilor in contrapartida permite o reducere mascata a preturilor care este greu de depistat, evitandu-se sanctiunile impuse de organismele internationale in aceste situatii. In particular, pe pietele de marfuri pe care sunt prezente intelegerile de cartel, precum petrolul si agricultura, acest avantaj poate fi foarte util producatorului. De exemplu, folosind petrolul in contrapartida cu echipament industrial, o "reducere la negru" (prin folosirea unui pret mai mare pentru produsele procurate) poate mari cota de piata.

O a doua cauza pentru sporirea schimburilor in contrapartida consta in faptul ca multe tari raspund din nou favorabil notiunii de schimburi bilaterale. Ghidandu-se dupa expresia "ajuta-ma sa te ajut", prefera sa deruleze schimburi in bunuri cu tari ce reprezinta principalii lor parteneri de afaceri.

Schimbul in contrapartida este de asemenea, de multe ori vazut de catre firme si natiuni cu interese asemanatoare ca fiind un excelent mecanism de penetrare a noi piete. Cand un producator considera ca marketingul nu este punctul sau forte, in special in zona produselor ce se bucura de o competitie internationala puternica, vede schimbul in contrapartida ca fiindu-i folositor. De obicei, producatorul spera ca partea ce primeste bunurile va deveni un nou distribuitor, deschizand noi canale internationale de marketing.

Controversata, deoarece schimbul in contrapartida este foarte cautat in multe tari cu economii enorme dar cu moneda slaba si economie de piata slab dezvoltata precum China, CSI si tarile din fostul bloc de Est, dar si de altele constranse financiar cum sunt cele din America de Sud si lumea a treia, angajarea in astfel de tranzactii poate conduce la oportunitati majore de crestere pentru firma.

In conditiile cresterii competitivitatii pe pietele mondiale, schimbul in contrapartida poate fi un mijloc bun de atragere de noi cumparatori. Furnizand produse insotite de serviciile aferente, vanzatorul in contrapartida isi diferentiaza efectiv produsele de cele ale competitorilor.

In fine, schimbul in contrapartida poate da stabilitate vanzarilor pe termen lung. Spre exemplu, daca o firma este legata de un contract privind schimbul in contrapartida, va fi nevoita sa se aprovizioneze cu produsul respectiv de la un furnizor anume, fie ca vrea sau nu. Aceasta stabilitate este in general foarte mult pretuita deoarece elimina, sau cel putin reduce marile oscilatii ale cererii si astfel permite o mai buna planificare. Prin urmare, schimbul in contrapartida, poate servi drept mecanism important in transferul riscurilor de la producator spre un tert.

In ciuda tuturor acestor avantaje aparente ale schimbului in contrapartida, exista argumente economice puternice impotriva acestei activitati. Acestea se bazeaza in principal pe elemente de eficienta. Asa cum afirma Samuelson: "in loc sa existe o dubla coincidenta a dorintelor, este probabil o dorinta de coincidente, astfel incat, in afara de cazul in care un croitor flamand se intampla sa gaseasca un fermier neimbracat, care are atat mancare cat si dorinta de a avea o pereche de pantaloni, nici unul nu poate face comert ".

In mod cert, schimbul in contrapartida face ca surplusurile dintr-o tara sa fie balansate cu deficitele din alta, in locul echilibrarii uzuale pe baze multilaterale, conturile trebuind reglementate acum in relatii bilaterale (tara cu tara) sau chiar tranzactie cu tranzactie. Comertul se bazeaza pe abilitatea celor doua parti sau tari de a cumpara bunuri specifice una de la alta, diminuandu-se rolul concurentei. Ca rezultat, pot fi tranzactionate bunuri necompetitive. In consecinta, capacitatea tarilor si a industriilor lor de a se ajuta structural pentru obtinerea unei productii eficiente este scazuta. Asadar, schimbul in contrapartida poate fi vazut ca un factor de erodare a calitatii, a eficientei productiei si al scaderii consumului mondial.

Cu toata aceasta opozitie bazata pe argumente economice, tarile si companiile vad din ce in ce mai mult schimburile in contrapartida ca pe o alternativa ce poate fi periculoasa, insa considera ca merita asumata.

3. Contrapartida in economiile aflate in tranzitie

Contrapartida in schimburile dintre state a cunoscut o revigorare apreciabila dupa anii '80 cand criza datoriilor externe si recesiunea economica au impus aplicarea acestei tehnici de comercializare care nu presupune utilizarea valutei.

Pe plan intern, din anii '90, contrapartida a inceput sa fie utilizata intens de catre firmele din multe tari foste socialiste.

Aceste schimburi au ca obiect, mai ales, urmatoarele produse: masini, utilaje, echipamente, alimente, minereu de fier, cocs, petrol, gaze etc.

Contrapartida ca forma de comert a explodat in Rusia de la 8% in 1994 la 53% in 1998.

Situatia intalnita in tarile foste membre ale URSS precum si a celor din Europa Centrala si de Est este prezentata in tabelul urmator:

Ponderea firmelor cu o cota a contrapartidei de peste 25% din cifra de afaceri in total numar de firme

Sursa: Privire generala asupra mediului de afaceri mondial, Banca Mondiala - BERD, 1999

Se ridica anumite intrebari care vizeaza legatura dintre urmatoarele aspecte: declinul productiei, crestera arieratelor si explozia contrapartide. Mai exact, care este relatia dintre declinul productiei si arieratele intre firme, pe de-o parte si intre acestea din urma si contrapartida, pe de alta parte? Prezenta substantiala a contrapartidei in fosta Uniune Sovietica si ponderea sa relativ redusa in Europa Centrala si de Est are vreo legatura cu faptul ca arieratele intre firme sunt mai mari si declinul productiei este mai pronuntat in fosta URSS?

Declinul productiei

In prima decada dupa caderea comunismului, colapsul productiei in economiile in tranzitie s-a realizat in numeroase moduri in functie de patru factori: conditiile initiale, introducerea programelor de stabilizare, extinderea reformelor structurale si aplicarea reformei institutionale.

Referitor la ultimul factor, se poate argumenta ca declinul productiei in fosta URSS a fost cauzat de probleme de dezorganizare si stagnare. Dezorganizarea apare atunci cand vechile relatii sunt intrerupte inainte ca altele noi sa fie stabilite. Superficialitatile in relatiile dintre firme impreuna cu contractele incomplete conduc la o dezorganizare in care producatorii intermediari dintr-un lant de producatori refuza sa livreze materii prime ceea ce conduce la un colaps al productiei. Declinul productiei apare si ca urmare a penuriei de importuri.

O serie de analisti au argumentat ca pierderile in productie in tarile in tranzitie au fost cauzate de o lipsa a creditului. Ei sugereaza ca arieratele intre firme in economiile in tranzitie sunt un raspuns la dificultatile de lichiditate din economie. Din cauza lipsei creditelor bancare, firmele apeleaza la credite comerciale din partea altor firme in scopul de a-si reduce constrangerile financiare.

Un numar de studii recente sugereaza ca explicatia penuriei de materii prime pentru declinul productiei bazata pe lipsa increderii si functionarea gresita a institutiilor legale este valida. Se poate afirma ca instantele sunt efectiv folosite si ca oamenii de afaceri au o oarecare incredere in sistemul legal. Oricum, anumite aspecte ale sistemului legal - legiuitorii si politia - sunt luate in considerare in mica masura de catre comunitatea de afaceri si publicul larg.

Arieratele inter - firme

Literatura referitoare la datoriile dintre firme in economiile in tranzitie ridica urmatoarele intrebari: De ce firmele acorda imprumuturi altor agenti economici din moment ce ele nu sunt considerate suficient de solvabile de catre banci si, ca urmare, nu primesc credite de la acestea? Raspunsul este absenta disciplinei pietei. Firmele de stat care detin ponderea in datoria inter-firme pot beneficia de imprumuturi de la alte firme datorita unei constrangeri bugetare reduse. Daca firmele de stat sunt solvabile datorita sustinerii guvernamentale, ele fiind cel mai putin constranse, detin totusi cea mai ridicata datorie bancara.

O explicatie a fenomenului datoriei inter-firme nu se poate baza exclusiv pe argumentul unei reduse constrangeri bugetare. Arieratele inter-firme nu sunt un fenomen intalnit numai la firmele de stat. Exista forte suplimentare care actioneaza dincolo de lipsa disciplinei pietei. Este vizata in primul rand problema solvabilitatii. Piata de capital si de credit nu functioneaza corespunzator intr-o economie in tranzitie din mai multe motive. Creditorii nu au experienta in evaluarea creditelor. Bancile au dificultati in a face distinctia intre debitorii buni si cei de neincredere. Nu au experienta care sa le permita sa judece riscul de credit din cauza schimbarilor drastice de mediu. In unele economii in transformare nu a fost adoptata o lege a falimentului. Nerespectarea obligatiei de plata exista in continuare si, astfel, firmele au putine stimulente pentru restituirea imprumuturilor luate de la banci.

Preferinta pentru contrapartida

Printre diferitele explicatii date utilizarii frecvente a contrapartidei se numara: constrangerile bugetare reduse, intarzierile in restructurare, economia virtuala si evitarea taxelor.

Constrangerile bugetare si restructurarea

Absenta constrangerilor bugetare ferme determina managerii si lucratorii sa evite costurile rezultate din restructurare prin mentinerea productiei in activitatile ineficiente. Contrapartida este vazuta ca o posibilitate de a ascunde adevarata valoare de piata a productiei. Ea nu este un fenomen propriu firmelor detinute de stat. Nou-infiintatele firme private inregistreaza o expunere la contrapartida asemanatoare sau chiar mai mare decat firmele de stat.

Economia virtuala

Conform acestui argument, contrapartida ajuta la crearea impresiei ca sectorul industrial din unele tari foste socialiste produce valoare cand, in realitate, nu este asa. Contrapartida permite partilor sa sustina ca sectorul industrial sa vanda productia la un pret mai mare decat valoarea sa de piata iar sectorul resurselor naturale care adauga valoare sa accepte un pret mai mare pentru utilaje, echipamente etc. datorita lipsei altor surse de achizitie. In acest mod, sectorul industrial supravietuieste prin atragerea de valoare din sectorul resurselor naturale. Conform argumentului, mentinerea iluziei unui sector manufacturier care adauga valoare este foarte costisitoare pentru economiile tarilor foste membre ale U.R.S.S., deoarece aceasta subventionare asigurata de sectorul resurselor naturale permite sectorului industrial sa amane trecerea la o activitate eficienta. In conditiile realizarii unei productii valoroase si a detinerii unei puternice forte de negociere, apare ca nefireasca optiunea sectorului resurselor naturale de a subventiona productia industriala. Argumentul nu pare sa fie prea concludent. El consta in faptul ca unele guverne din tarile foste socialiste apeleaza la experti obisnuiti cu practica subventionarii diferitelor activitati care reprezinta o caracteristica raspandita a planificarii centralizate.

Taxele

Contrapartida este vazuta de multi experti ca o posibilitate de evitare a platii taxelor. In primul rand, permite o denaturare a valorii reale a profiturilor si astfel reduce nivelul taxelor datorate. In al doilea rand, din moment ce sectorul bancar actioneaza ca o agentie de colectare a taxelor care transfera sumele primite de firme in conturi bancare catre stat pentru plata taxelor datorate, contrapartida permite firmelor sa impiedice plata taxelor deoarece nu presupune plata in numerar. Conform unui studiu asupra a 165 de tranzactii in contrapartida din Ucraina numai in 9,5% din cazuri, taxele au reprezentat o motivatie foarte importanta in angajarea in aceasta forma de schimb. Chiar daca se considera ca datele vorbesc de la sine, aceste cifre reduse sugereaza ca taxele nu reprezinta motivatia majora pentru alegerea contrapartidei.

4. Tipologia tranzactiilor in contrapartida

4. Compensatiile

Compensatiile (engl. compensations) reprezinta schimbul de marfa contra marfa, fara utilizarea mijloacelor de plata. Valoarea importului este compensata de regula integral de valoarea exportului, baza juridica reprezentand-o un singur contract sau acord care se refera la ambele operatiuni.

4. Compensatiile individuale

Acestea sunt tranzactii comerciale derulate intre firme individuale, pe baza schimbului echivalent de marfuri.

In actele normative din Romania, compensatiile individuale sunt echivalente cu operatiunile legate de import-export. Efectuarea de operatiuni legate de nivel de firma este reglementata de H G nr. 276/1995, completata cu HG nr. 969/1996.

Licentele necesare agentului economic pentru desfasurarea de operatiuni legate sunt eliberate de catre Departamentul pentru Comert Exterior si Promovare Economica din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reglementarile din Romania impun ca marfurile care se schimba sa aiba valori economice apropiate. Nu este agreat exportul unor materii prime rare sau greu regenerabile, de mare valoare economica in contrapartida cu importul de produse obisnuite care nu sunt importante pentru consumul productiv sau casnic.

4.2. Barterul

In limbajul comercial, in mod deosebit in cel englez, notiunea de "barter" are o diversitate de nuante si interpretari (compensatie de grup, compensatie complexa, clearing privat etc.). El este forma cea mai simpla, cea mai veche - am putea spune arhaica - de realizare a unui schimb de marfuri in sistemul contrapartidei.

Asa cum realitatea a demonstrat-o plecand de la barterul prezentat in maniera relativ simplista, pana la barterul ce se efectueaza intre firme comerciale sau intreprinderi productive din tari diferite este o distanta apreciabila.

In forma sa cea mai simpla, barterul este o tranzactie comerciala care consta in schimbul de bunuri si servicii de valoare egala, fara utilizarea banilor si fara antrenarea in relatie a sistemului bancar si de credit .

Schimburile barterale, fiind considerate compensatii globale, sunt reglementate de regula pe baza acordurilor interguvernamentale ce prevad marfurile care fac obiectul operatiunii, raportul de schimb si termenele de realizare.

Raportul de schimb trebuie precizat, astfel incat fluctuatia preturilor internationale sa nu favorizeze, unilateral, o parte contractanta, in raport cu cealalta. Daca la marfurile fungibile (materii prime, produse petroliere, cereale) preturile pot fi fundamentate pe baza cotatilor de bursa, in cazul produselor manufacturate nu exista o asemenea posibilitate, existand riscul ca acestea sa fie supraevaluate. Din acest motiv acordurile de barter se incheie pentru o perioada scurta de timp, de regula pentru un an.

Atunci cand tranzactiile necesita o perioada de derulare completa mai mare de un an, se includ prevederi pentru ajustarea proportiilor preturilor internationale ale produselor de schimb, tocmai pentru a anihila fluctuatiile preturilor pe pietele internationale.

In ceea ce priveste tranzactiile de barter putem aprecia ca acestea au cateva particularitati care le deosebesc de orice alta forma de comert in contrapartida si anume:

• marfurile care sunt supuse schimbului nu se factureaza in devize convertibile si deci nu are loc un transfer valutar;
• schimbul de marfuri are loc simultan sau la un interval foarte scurt de timp.

Operatiunile de barter au devenit obisnuite, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand sistemul valutar - financiar international era dezorganizat. Dupa razboi asemenea tranzactii au fost realizate intre tarile socialiste actualmente aflate in tranzitie, intre acestea si tarile capitaliste, intre tarile in dezvoltare. In ultimul deceniu se consemneaza mai ales operatiuni de barter in care unele tari exportatoare de petrol isi finanteaza prin livrari de petrol programele lor de dezvoltare, implicand construirea de porturi, aeroporturi, uzine prelucratoare, autostrazi, etc.

Tranzactiile de barter dintre guvernele unor tari partenere sunt adesea realizate pe seama utilizarii acordurilor de clearing, prin intermediul carora tarile implicate decid asupra tipurilor si cantitatilor de produse pe care le pot obtine in mod reciproc de la partener.

In practica se disting doua tipuri de barter: barter bilateral si barter multilateral. Schematic, barterul bilateral se prezinta conform figurii nr. 14.

Barter bilateral

Un exemplul de barter bilateral este schimbul de marfuri la frontiera practicat intre tarile est-europene prin organizatiile cooperatiste. Barterul in aceasta varianta se practica si intre intreprinderi apartinand unor grupuri diferite de tari.

Barterul implica intr-o varianta mai evoluata antrenarea in relatie a mai multor factori si anume a unor companii de asigurare, societati de transporturi si institutii bancare care garanteaza livrarea marfii printr-o scrisoare de credit de tip stand-by asa cum rezulta din figura de mai sus.

Referindu-ne la barterul multilateral, constatam ca acesta reprezinta o treapta normala in evolutia acestui gen de operatiuni si consta in aranjamente de schimb, intre trei, sau mai multi parteneri de afaceri.

De exemplu, Romania livreaza cherestea Ungariei, care la randul ei furnizeaza vinuri de aceeasi valoare Braziliei, ultima inchizand tranzactia prin livrari de cafea Romaniei.

Factori antrenati in derularea barterului bilateral

Barter multilateral

Indiferent de gradul de evolutie si de complexitatea formei pe care o imbraca, aranjamentele de tip barter se pot intalni atat la nivelul intreprinderii, cat si la nivel guvernamental. Este insa lesne de inteles ca barterul sub forma unui aranjament intre guvernele diferitelor tari prezinta unele trasaturi specifice cum sunt: volumul valoric de mari proportii al schimburilor ocazionate de barter; durata mare a conventiei; un consens in ceea ce priveste diverse clauze de salvgardare etc. De regula, barterul guvernamental se utilizeaza intre tari cu relatii politice amiabile, situate pe cat posibil in apropiere si care au legaturi economice traditionale sub diverse forme: comert propriu-zis, cooperare economica etc.

Se recurge destul de des la aranjamente comerciale de tip barter pentru ca din derularea acestora rezulta avantaje substantiale cum ar fi: reducerea la minimum posibil a riscurilor valutare, depasirea dificultatilor generate de penuria de lichiditati, durabilitatea in timp a relatiilor, care de regula, se bazeaza pe contracte pe termen lung si reglarea sortimentala a structurii cererii de marfuri prin oferirea unor produse aflate in excedent si importul unor sortimente deficitare.

Un avantaj deosebit al barterului in varianta sa cunoscuta sub denumirea de SWAP, il reprezinta economisirea substantiala a cheltuielilor de transport. In cazul SWAP-ului, tranzactia consta in preluarea reciproca de responsabilitati de catre parteneri. De exemplu, intr-un contract de vanzare a petrolului de catre Rusia in Cuba si de catre Mexic in Grecia, se schimba partenerii: Rusia livreaza in Grecia, iar Mexicul in Cuba.

Contractul de SWAP

Barterul de tip SWAP are ca avantaj deosebit faptul ca acesta contribuie la eliminarea, sau cel putin atenuarea unor prejudecati de ordin politic, care adesea constituie o frana in calea dezvoltarii schimburilor comerciale internationale clasice.

Operatiunile de barter prezinta si unele dificultati ocazionate de derularea lor, care sunt legate de faptul ca in livrarile reciproce efectuate de parteneri, acestia dispun de putine posibilitati de a contesta calitatea produselor sau incalcarea altor clauze contractuale. O problema delicata a tranzactiei de barter poate fi constituita de insistenta partii mai puternice - de regula furnizorul occidental de masini si tehnologie - ca partenerul sau din tara in dezvoltare sa livreze primul marfa in cadrul schimbului, care sub aspect tehnic este dificil sa fie simultan.

Barterul se realizeaza pe baza unor contracte care, pe langa elementele comune oricarui contract international, cuprind si anumite elemente specifice, mai ales in ceea ce priveste modul de stingere a obligatiilor reciproce. Datorita faptului ca in acest contract nu exista un suport financiar bazat pe mecanismul instrumentelor si mijloacelor de plati obisnuite, apare ca necesitate utilizarea scrisorii de garantie bancara ca mijloc de asigurare etc.

Folosirea acestei tehnici comerciale pe scara exagerat de larga, "barterizarea" schimburilor externe ale unei tari, comporta riscuri si prezinta neajunsuri, in sensul ca reduce considerabil aportul valutar si deci posibilitatile de plati externe in domenii in care necesitatile o impun.

Liderul unei miscari pro barter si autorul legislatiei ce a creat Oficiul de Barter si Schimb in Contrapartida din cadrul Departamentului de Comert al SUA, senatorul James Exon din Nebraska crede ca "barterul reprezinta astazi aproximativ 20% din comertul international. Daca vrem sa facem afaceri cu republicile din fosta Uniune Sovietica, trebuie sa fim creativi si sa gasim cai alternative de a face afaceri in afara de varianta directa bani contra bunuri. Sistemul capitalist are o preocupare in a diviza atotputernicul dolar. Din pacate fosta Uniunea Sovietica nu are multi dolari pe care americanii sa-i divinizeze. Sunt mai multe posibilitati de comert intre aceste tari daca facem barter, in special in domeniul bunurilor pe care le avem in abundenta. Un baril de petrol cumparat sau tranzactionat prin barter cu fosta Uniune Sovietica poate facilita vanzari suplimentare americane de alimente si alte produse, pe cand un baril de petrol din zona Golfului Persic s-ar adauga pur si simplu la deficitul comercial. Cu alte cuvinte, petrolul din fosta Uniune Sovietica poate determina noi exporturi americane".

Din punct de vedere al senatorului amintit, guvernul federal ar trebui sa-si asume un rol mult mai activ in promovarea barterului. Astfel, tari care accepta mult mai usor barterul o vor lua inaintea SUA. In momentul cand s-a confruntat cu argumentele oficialilor din Departamentul Trezoreriei americane: "de ce barter, cand comertul in moneda este mai bun?", el a raspuns: "ei bine, una din parti nu are bani deloc".

4.3. Clearingul

Generalitati

Clearingul reprezinta o compensatie globala, centralizata a tuturor creantelor si angajamentelor unei tari fata de alta tara. Operatiunile comerciale derulate intre parteneri, se efectueaza fara transfer efectiv de numerar, prin inregistrarea lor in conturi deschise la bancile desemnate.

Utilizarea clearingului este promovata de tarile posesoare ale unor monezi "slabe" si ale unor rezerve valutare reduse, acestea preferand compensatiile reciproce de marfuri si servicii. Prin clearing exportatorii unei tari sunt platiti in moneda nationala, sumele respective fiind achitate de importatorii aceleiasi tari pentru plata produselor importate din tara in care s-a facut exportul si cu care s-a perfectat un acord de clearing.

Trebuie subliniat ca sunt o serie de elemente care diferentiaza clearingul de barter, cele mai importante fiind:

acordul de clearing se incheie pentru o perioada de 3-5 ani, pe cand cel de barter numai pentru un an;

plata celorlalti participanti (transportator, tranzitar etc.) la operatiunea de clearing se poate efectua si in moneda de clearing, pe cand la barter aceasta se face numai in moneda convertibila;

soldul anului precedent este preluat in anul urmator cand este vorba de clearing in contrast cu barterul ce presupune o urmarire stricta a livrarilor, mai rar soldurile putand fi echilibrate si prin plata de devize liber convertibile.

Clearingul a aparut si s-a impus puternic pe plan international cu prilejul crizei economice din 1929-193 Datorita penuriei de devize s-a renuntat la contigentari si la platile in valuta, compensatia particulara fiind substituita cu compensatia globala, deci cu clearingul. A avut loc incheierea unor acorduri de clearing, mai ales la initiativa Germaniei cu tari ca Franta, Marea Britanie si Romania.

In perioada postbelica, clearingul a mijlocit pana in 1958, cand s-a trecut la convertibilitate, decontarile dintre tarile vest-europene prin Acordul de Platii Intraeuropene si Uniunea Europeana de Plati.

Intre tarile socialiste membre ale C.A.E.R., clearingul multilateral a fost introdus in 1964, avand ca organism central Banca Internationala de Colaborare Economica (BICE). Ca modalitate de plata a fost agreat incassoul documentar cu acceptare ulterioara. Moneda care a mijlocit platile a fost rubla transferabila.

Relatiile ce deriva dintr-un acord de clearing sunt complexe, derulandu-se intre firmele importatoare si exportatoare cat si intre statele si bancile indriduite sa consemneze contabil schimburile respective.

Clearingul are dezavantajul rigiditatii care in principiu consta pe de o parte in faptul ca produsele care fac obiectul schimbului nu pot fi convenite prin intelegere directa intre parteneri, ele fiind inscrise in lista marfurilor din acord, iar pe de alta parte in faptul ca exportatorii si importatorii pot stabili numai pretul, nu si moneda in care se va face plata, aceasta fiind moneda de clearing.

Din cauza acestor aspecte clearingul este considerat ca o ingradire a schimburilor internationale de marfuri. In acest context, F.M.I.-ul nu agreeaza clearingul, recomandand statelor membre sa renunte la aceasta practica, mai ales atunci cand respectiva tara isi propune sa treaca moneda la convertibilitate

Acordurile de clearing pot fi bilaterale (intre doua tari) si multilaterale (intre mai multe tari).

Acordul de clearing bilateral

Clearingul bilateral conta in intelegerea dintre doua state de a-si deconta platile reciproce pe calea compensarii lor globale la finele unei perioade stabilite de comun acord.

La incheierea unui acord de clearing bilateral trebuie sa se tina cont de urmatoarele:

1. Desemnarea unei monede de cont unice care sa stea la baza calcularii preturilor marfurilor si serviciilor ce vor fi tranzactionate. Moneda de clearing are un caracter conventional, evidentiind derularea operatiunilor. Ea nu este convertibila. Este aleasa dintre monedele celor doua state sau poate fi o terta moneda. Sunt cazuri, cand moneda de clearing este reprezentata de monedele celor doi parteneri (fiecare cont este tinut in moneda nationala). Aceasta din urma situatie este rar intalnita datorita dificultatilor pe care le presupune in stabilirea paritatii monedelor si de aici in echivalarea livrarilor de marfuri reciproce.
2. Stabilirea bancilor prin care se vor desfasura platile. De regula, acestea sunt bancile centrale ale celor doua tari. Sunt situatii cand bancile centrale, nu deruleaza operatiuni tehnice bancare. In acest caz sunt imputernicite unele banci comerciale, care vor avea sarcina de a evidentia operatiunile din contul de clearing. In Romania o perioada indelungata, Bancorex a jucat rolul de banca de clearing.
3. Definirea naturii platilor ce urmeaza sa fie decontate in clearing. De regula se deconteaza in clearing, platile ce decurg din: transporturi si expeditii internationale; posta si telecomunicatii; schimburi turistice; constructii-montaj; asistenta tehnica etc.;
4. Stabilirea unui credit tehnic purtator sau nepurtator de dobanda (plafon descoperit) in limita caruia sa fie admise livrari reciproce fara acoperire si instituirea de penalitati sub forma de dobanzi progresive, pentru cumparaturile efectuate in afara plafonului descoperit. Se lasa la latitudinea partenerului finantator sa opreasca exportul daca depasirea a luat proportii mari. De regula creditul tehnic se dimensioneaza direct proportional cu valoarea livrarilor de marfuri, reprezentand pana la 20% din aceasta.
5. Stabilirea numarului de conturi de clearing. Pe baza acestui criteriu intalnim:

a)      Clearingul cu un cont. Partile prevad ca deconturile dintre ele sa fie evidentiate intr-un singur cont de clearing, deschis la una dintre parti. Aceasta va informa cealalta parte asupra operatiunilor consemnate in cont. Exista posibilitatea unui tratament preferential pentru tara care face inregistrarile si emite ordinele de plata. Avantajati sunt exportatorii din aceasta tara care primesc contravaloarea marfurilor expediate in momentul depunerii documentelor convenite la banca. Exportatorii din tara partenera trebuie mai intai sa depuna documentele la banca din propria tara. Aceasta transmite documentele bancii din tara in care este deschis contul si, numai dupa verificarea documentelor si declararea lor ca fiind conforme, se remite dispozitia de plata. Varianta de clearing cu un cont se foloseste cand o tara este in pozitia de creditoare a celeilalte parti si prin intermediul clearingului, doreste sa-si lichideze creantele.

b)      Clearingul cu doua conturi reprezinta forma cea mai des intalnita. Consta in deschiderea a cate unui cont la cele doua banci nominalizate. Fiecare banca deschide un cont al tarii partenere.

c)      Clearingul descentralizat. In afara contului central de la banca desemnata se mai deschid subconturi la bancile comerciale in care se evidentiaza platile efectuate. Din contul central se poate alimenta subcontul cu disponibil, putand exista si traseul invers cand soldul inregistrat la nivelul subcontului este transferat la finele perioadei catre contul central;

Clauza de devize are rolul de a-i determina pe parteneri sa respecte termenele de livrare pentru a evita dezechilibrarea conturilor. Pot exista situatii cand partea deficitara, daca nu ia masuri de stimulare a exporturilor sau de reducere a importurilor sale, este obligata sa acopere diferenta dintre deficitul efectiv si creditul tehnic printr-un transfer de valuta convertibila catre tara excedentara;

Clauza de consolidare valutara are rolul sa previna influentele unor devalorizari sau revalorizari ale monedei de cont prin marirea sau diminuarea soldului clearingului direct proportional cu aceste evolutii ale cursului valutar1;

8. Stabilirea modului de acoperire a soldului final. In principal, partile convin ca soldul rezultat din compensarea platilor reciproce la sfarsitul perioadei determinate sa fie acoperit de catre partea debitoare prin livrari de marfuri intr-un anumit termen de la data constatarii lui. Se mai poate conveni acoperirea soldului cu plata in valuta convertibila, in devize convertibile sau in aur;
9. Intrarea in vigoare, prelungirea si incetarea acordului de clearing. Momentul intrarii in vigoare poate fi cel al semnarii acordului sau poate fi ulterior acestei date cand documentul trebuie ratificat de parlamentele celor doua tari. Prelungirea acordului poate fi facuta tacit, noile termenele fiind de regula anuale. Atunci cand una din parti doreste incetarea relatiilor de clearing, este obligata sa-si instiinteze partenerul intr-un termen rezonabil (cu 3 sau 6 luni inainte).

Acordul de clearing multilateral

Clearingul multilateral incearca sa evite neajunsurile ce rezulta din necesitatea lichidarii soldurilor finale. Printr-un asemenea clearing deficitul care s-ar crea in tara A fata de tara B s-ar putea compensa prin excedentul tarii A fata de tara C sau fata de o serie de tari.

Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, restabilirea relatiilor comerciale internationale in Europa occidentala s-a facut pe baza unor acorduri de clearing initial bilateral. In fata dificultatilor crescande de echilibrare, Comitetul Acordurilor de Plati, intrunit in 1947 la Paris, a decis organizarea unui sistem de clearing multilateral ca prima etapa spre convertibilitate.

Primul acord de clearing multilateral a fost semnat la 18 noiembrie 1947 intre Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda. In scurta vreme toate tarile care beneficiau de Planul Marshal au trecut la acest sistem. Administrarea lor a fost incredintata Bancii Reglementarilor Internationale. Acest sistem comporta doua faze:

compensarea propriu-zisa ("perfecta") pentru schimburile echivalente:

platile efectuate de o tara in favoarea altei tari, folosind moneda unei terte tari (plati triunghiulare). In acest caz era necesar ca una sau mai multe monede sa devina transferabile.

Pe 16 aprilie 1948 a fost semnata Conventia de Cooperare Economica, actul de nastere al Organizatiei Europene de Colaborare Economica (O.E.C.E.). Prin eforturile O.E.C.E. a fost creata in 1950 Uniunea Europeana de Plati (U.E.P.) care a functionat pana in decembrie 1958, cand monedele principalelor state vest-europene au trecut la convertibilitate, asigurand in aceasta perioada importurile si transferabilitatea monedelor vest-europene.

Un sistem de decontarea prin clearing multilateral a functionat in cadrul Bancii Internationale de Colaborare Economica, in scopul lichidarii creantelor reciproce ale tarilor membre ale C.A.E.R. intre care si Romania. In cadrul C.A.E.R. ratiunea decontarii prin clearing nu era dificultatea transferului, cel putin in conditiile respective, ci faptul ca acest sistem convenea caracterului planificat al schimburilor dintre tarile socialiste.

Incepand insa din anii 1969, o buna perioada de timp clearingul multilateral cunoaste un recul in relatiile dintre tarile occidentale dezvoltate.

Clearingul, barterul si cooperarea economica internationale sunt reglementate in Romania prin Ordonanta Guvernului nr. 59/1994, modificata prin Ordonanta de Urgenta nr. 87/1997, aceasta din urma fiind preluata si completata de Legea nr. 176/1998.

4.2. Operatiunile paralele

Operatiunile paralele (engl. countertrade) constau in schimburi reciproce de marfuri si servicii bazate pe conditionarea unui import de un export concomitent sau invers.

Spre deosebire de compensatii, contravalorile celor doua partizi de marfuri nu trebuie sa fie egale. Ele sunt decontate in valuta, utilizandu-se modalitatile de plata obisnuite.

Operatiunile paralele sunt intalnite sub mai multe forme in tranzactiile internationale:

Contracumpararea (achizitiile induse sau legate)

Contracumpararea (engl. counterpurchase) presupune obligatia exportatorului (de regula, o firma din tarile dezvoltate) de a cumpara anumite produse nationale oferite de catre partenerul din tara de import.

Derularea operatiunii impune existenta a doua contracte. Primul contract (cel principal) este unul clasic, de vanzare a unor marfuri, tehnologii sau servicii, de catre firma occidentala unui importator din tarile in dezvoltare, contra plata in valuta. Cel de al doilea contract, denumit contract pentru vanzari secundare, are ca obiect exportul de marfuri si servicii, realizat de firma din tara in dezvoltare catre firma occidentala, contra plata in valuta. Acest export este consecinta obligatiei de contrapartida rezultata prin incheierea primului contract. Un asemenea contract, se refera la o tranzactie viitoare intre parteneri si prevede de cele mai multe ori o gama variata de marfuri si servicii pe care tara in dezvoltare le ofera spre alegere firmei occidentale dintr-o lista intocmita anterior. Ca o remarca ce consta ca in multe situatii marfurile oferite sunt de calitate necorespunzatoare, ducand la aparitia unor dificultati in utilizarea sau comercializarea lor ulterioara. In acest context, firmele occidentale le revand unor companii comerciale sau direct utilizatorilor finali, acordand o reducere de pret (disagio).

Contracumpararea ofera in mai multe situatii posibilitatea unui transfer de tehnologie din tarile avansate catre cele mai putin dezvoltate, efortul valutar al acestora din urma fiind diminuat in proportie mai mare 30 % sau uneori chiar redus la zero.

Cumpararile in avans

Cumpararile in avans (engl. reverse countertrade) cunoscute si ca operatiuni iunctimate sau adresate constau in faptul ca o firma care urmeaza sa exporte un produs, de regula de valoare mare, cumpara in prealabil de la partenerul sau anumite marfuri, indeplinindu-si astfel "ex ante" obligatia de contrapartida. Sunt practicate in acordurile de clearing cand diferenta dintre valoarea importurilor si valoarea exporturilor, depaseste creditul tehnic. In vederea continuarii livrarilor, exportatorii din tara creditoare prin initierea operatiunilor adresate au siguranta ca, prin exportul lor pot importa marfurile pe care le precizeaza.

Operatiunile adresate au fost si sunt folosite si din initiativa unor firme din tarile dezvoltate pentru a-si asigura o sursa stabila de aprovizionare cu materii prime, subansamble si chiar unele produse prelucrate.

Cumpararea de produse rezultate (operatiunea de buy-back)

Operatiunea consta in livrarea de catre exportator a unor echipamente si instalatii complexe, de regula pe credit, rambursarea fiind facuta de catre importator cu marfuri realizate cu ajutorul instalatiilor si echipamentelor mentionate.

Buy-back-ul este o operatiune complexa, fiind considerata o forma perfectionata a achizitionarilor legate. Sunt imbinate o serie de caracteristici ale contrapartidei cu trasaturile specifice cooperarii in productie.

Aceasta forma de cooperare a fost promovata de Romania la cea de a XIII-a sesiune a Comisiei Economice ONU pentru Europa in 1958, fiind reluata la urmatoarele doua sesiuni in 1959 si 1960. Sustinuta si de alte tari in dezvoltare, a fost agreata pe scara larga la prima sesiune UNCTAD care a avut loc in 1964 la Geneva. La sesiunea mentionata, Romania a prezentat sub forma unui memorandum o sinteza sub denumirea "Livrari de echipamente industriale pe credit rambursabil in cote parti din productia obtinuta."

Firma care preconizeaza sa deruleze o afacere internationala in sistem buy-back, trebuie sa tina cont de caracteristicile acestei operatiuni si anume:

se incheie doua contracte, unul de import si altul de export care se circumscriu acordului - cadru stabilit pe termen lung;

acordul - cadrul prevede conditiile in care exportul de utilaje, echipamente, instalatii urmeaza sa fie platit prin produse fabricate cu ajutorul acestora;

valoarea tranzactiei este semnificativa, deoarece sunt vizate mari obiective de investitii;

intervalul de timp scurs intre momentul exportului utilajelor, echipamentelor, instalatiilor etc. si momentul finalizarii importului de produse in contrapartida este mare, putand ajunge pana la 20 de ani.

Operatiunea de buy-back cunoaste doua modalitati de realizare:

Exportatorul de bunuri de echipament, in contul rambursarii exportului sau, importa de la beneficiar produse si servicii de provenienta nationala (vezi figura nr. 18). Din analiza acestei variante, rezulta ca buy-back-ul este un tip modificat de barter, in care nu apare nici un fel de aranjament financiar. Productia ce urmeaza sa fie preluata de furnizorul de credit va fi evaluata la un pret actualizat, datorita decalajului in timp dintre cele doua faze ale actiunii;

Cea de-a doua modalitate (varianta) scoate in evidenta ca finantarea si plata au loc separat, calculul facandu-se intr-o valuta convenita pentru cele doua tranzactii, livrarea de utilaje pe de o parte si produse realizate cu aceste utilaje sau orice alte marfuri acceptate de partener pe de alta parte. Se incheie contracte separate. Aceasta varianta implica negocierea si incheierea unor contracte pentru fiecare faza a actiunii, asa cum rezulta in figura nr. 19. Mai mult, conventia de cooperare prin formula romaneasca presupune negocieri pentru realizarea unui consens pe mai multe planuri si este completata cu anexe privind parametrii tehnico-functionali ai echipamentelor furnizate si ai obiectivului construit, cu grafice de livrare in ambele directii etc. Se poate afirma ca un contract de cooperare prin buy-back presupune o serie de aspecte tehnice, testari, servicii etc., fiecare dintre ele fiind concretizarea unor negocieri separate, adesea purtate intre specialisti de formatie profesionala diferita.

- Varianta I -

Partener A Partener B

Contrapartida internationala prin formula romaneasca de cooperare industriala (buy-back)

- Varianta 2 -

Contrapartida internationala prin formula romaneasca

(buy-back)

Practica internationala privitoare la derularea acestor operatiuni arata ca ele prezinta importante avantaje pentru ambii parteneri.

Pentru exportatorul de utilaje si echipament buy-back-ul este benefic din urmatoarele considerente: largirea pietelor externe pentru masini ajunse la stadiul de maturitate; aprovizionarea cu factorii primari de productie pe o perioada indelungata; valorificarea cunostintelor tehnice, a know-how-ului etc.

Referitor la firma care livreaza marfurile produse cu aceste utilaje si echipamente avantajele constau in: depasirea dificultatilor generate de plata in valuta forte pe care le au tarile in dezvoltare, accesul la o tehnologie avansata verificata din punct de vedere productiv si comercial, amplificarea exportului cu produse manufacturate

In derularea operatiunii de buy-back apar o serie de inconveniente care se concretizeaza in:

perioada relativ mare de producere a bunurilor cumparate de catre exportatorul de echipament;

riscul ce deriva pentru firma exportatoare din preluarea unor produse ce intra in gama sa de fabricatie;

posibilitatea ca beneficiarul de echipamente sa nu livreze produsele in compensatie. O clauza contractuala va trebui sa prevada conditiile de plata pentru echipamentele livrate1

Formula romaneasca de cooperare se poate considera ca reprezinta o cale de restructurare si modernizarea economiilor tarilor aflate in tranzitie, prin crearea de noi industrii, retehnologizarea celor existente, valorificarea superioara a resurselor naturale si ocuparea fortei de munca, in conditiile in care acestea nu dispun de suficiente resurse valutare.

Aranjamentele compensatorii

Aranjamentele compensatorii (engl. offset) se intalnesc cel mai frecvent in sectorul de aparare, in vanzarile pe scara larga, produse cu preturi foarte mari precum avioanele, ele fiind concepute astfel incat sa compenseze efectele negative ale achizitiilor masive de peste hotare asupra contului curent al unei tarii. De exemplu, o tara ce cumpara avioane din Franta, poate cere ca anumite repere ale avionului sa fie realizate de firmele care-si desfasoara activitatea pe teritoriul sau. O astfel de cerinta este adesea o conditie pentru castigarea contractului, sau este folosita ca factor de motivatie in luarea deciziilor asupra contractului. Aranjamentele offset pot imbraca mai multe forme precum coproductia, licentierea, subcontractarea sau formula joint venture (asocierea), ele derulandu-se in general pe termen lung.

De precizat ca asemenea aranjamente, din ce in ce mai des, devin parte a intelegerilor internationale privind afacerile cu armament. In anii 70, numai un numar mic de tari apelau la compensari pentru a crea locuri de munca si pentru a accede la noi tehnologii. In contrast, astazi, aproximativ 100 de tari insista asupra compensarilor din partea furnizorilor din industria de aparare, iar acordurile rezultate devin din ce in ce mai complexe si mai scumpe. Chiar mai mult, asistam la o crestere a utilizarii compensarilor, datorita trecerii tarilor din centrul si estul Europei la economia de piata si la dinamizarea legaturilor economice cu vestul.

Acest tip de operatiuni prezinta urmatoarele caracteristici:

acordurile se incheie la nivel guvernamental, fiind activa participarea guvernelor mai ales din tarile importatoare;

se deruleaza pe termen mediu si lung;

valoarea contractelor este ridicata;

imbina elemente ale contrapartidei (compensarea livrarilor sau prestatiilor, conditionarea importului de export) cu trasaturi ale actiunilor de cooperare (interdependenta dintre prestatii, obiectivele comune). Se desfasoara cu precadere in relatiile dintre tarile dezvoltate si cele in dezvoltare

Operatiunile offset prezinta avantaje atat pentru exportator cat si pentru importator.

Avantaje pentru exportator:

costuri de productie relativ reduse datorate folosirii fortei de munca ieftine si accesului la resursele materiale ale importatorului care de obicei nu sunt scumpe;

cucerirea de noi pozitii pe piata internationala;

exportul unor tehnologii care nu sunt de ultima ora.

Avantaje pentru importator:

utilizarea fortei de munca locale si cresterea nivelului tehnic de calificare al acestuia;

economii de devize;

deschiderea pietei mondiale cu eforturi reduse, pentru propriile marfuri;

achizitionarea de tehnologie.

Dezavantajele acestor operatiuni sunt date de complexitatea tranzactiei, perioada indelungata de executie si valoarea mare a obiectivelor.