Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri, Viena, 1980-prezentare generala

Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri, Viena, 1980-prezentare generala

Conventia Natiunilor Unite asupra contractelor de vanzare internationala de marfuri adoptata la Viena la 11 aprilie 1980 ca un act final al Conventiei Natiunilor Unite organizate in executarea rezolutiei Adunarii Generale a O.N.U. nr.33/94 din 16 februarie 1978.

Aceasta conventie cuprinde prevederi cu caracter supletiv, in baza carora partile contractuale pot sa convina sa excluda aplicarea conventiei sau sub rezerva prevederii art.12, sa deroge de la oricare din dispozitiile acesteia sa le modifice efectele. [1]

Partile pot proceda la derogari fie in mod expres, fie prin referire directa la o alta reglementare interna sau internationala in materie. Daca cocontractantii nu o exclud prin unul din aceste procedee, Conventia O.N.U. se va aplica cu putere de lege.

Trebuie remarcat faptul ca aceasta conventie a realizat un compromis reusit intre reglementarile principalelor sisteme de drept ale lumii, in domeniul vanzarii internationale de marfuri, mai importanta aparand concilierea intre sistemul de drept romano-germanic si cel anglo-saxon.

Conventia O.N.U. de la Viena 1980, a intrat in vigoare pe plan international la data de 01 ianuarie 1988 prin aplicarea prevederilor art. 99, par.1, iar in prezent au calitatea de parte la conventie aproape 40 de state.

Tara noastra a aderat la aceasta conventie prin Legea nr. 24/1991 prin efectul careia Romaniei i-au devenit aplicabile dispozitiile conventiei de la data de 01 iunie 1992 si aderarea facandu-se fara declararea vreunei rezerve, intreaga conventie ne este aplicabila.

Trebuie precizat de asemeni faptul ca noua conventie inlocuieste Conventia referitoare la legea uniforma asupra formarii contractelor de vanzare internationala de obiecte mobile corporale de la Haga, 1964, la care si tara noastra era parte. Astfel Conventia O.N.U. se aplica in primul rand intre partile care isi au sediul sau resedinta in state contractante diferite, prin state contractante, conform art. 91 intelegandu-se toate statele care au ratificat, acceptat, aprobat sau dupa caz au aderat la aceasta conventie.De asemeni Conventia O.N.U. 1980 se aplica si in cazurile in care normele de Drept international privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant pe regula lex contractus.

Deoarece conventia respectiva avand ca obiect reglementarea contractului de vanzare comerciala internationala de marfuri, chiar daca nu defineste expres notiunea de contract de vanzare, aceasta reglementeaza prin domeniul sau de aplicare la art. 2-4, acopera doua categorii de situatii:

1. enumerarea tipurilor speciale de contracte de vanzare, care in functie de obiectul lor, fie ca formeaza, fie ca nu formeaza, obiectul conventiei;

precizeaza aspectele privind contractul de vanzare care intra si care nu intra sub incidenta conventiei.

In ceea ce priveste interpretarea contractului de vanzare internationala de marfuri, conventia instituie mai multe reguli.

Astfel, ca prima varianta de interpretare a contractului, se tine cont de caracterul sau international si de necesitatea de a promova spectrul bunei credinte in comertul international.

Conventia O.N.U. acorda prioritate ca regula de interpretare, principiilor generale din care acestea se inspira si numai cu subsidiar urmand sa se recurga la dreptul national de norma conflictuala aplicabila in speta.

Notiunea de principii generale din care se inspira conventia ca regula prioritara de interpretare a contractului de vanzare de marfuri are sensul si se refera atat la principiile cuprinse de preambulul ei propriu cat si la principiile generale aflate in fondul comun al reglementarilor vanzarii internationale de marfuri din diferitele sisteme de drept ale statelor, sisteme de drept care de altfel au constituit obiectul concilierii de compromis pe care conventia insasi l-a urmarit in reglementarile sale.

Conventia O.N.U. admite in scopurile interpretarii contractului pe care si-l supune si indicatiile si oricare manifestare de vointa ale unei parti care se iau in consideratie atunci cand cealalta parte cunostea ori nu putea sa ignore respectivele intentii ale cocontractantului sau.

Norma aceasta de interpretare a conventiei este preluata din sistemul de drept romano-german care o consacra in mod consecvent.

Nu sunt respinse de Conventia O.N.U. nici uzantele internationale de interpretare a contractului, uzante sau obisnuinte de care cocontractantii sunt legati si la care au consimtit.[2]

Cu privire la forma contractului de vanzare internationala de marfuri, Conventia O.N.U., respectand principiul consensualismului, prevede ca nici inchierea, nici constatarea contractului nu trebuiesc realizate in scris si ca sunt libere de orice conditii de forma.

Prevazand la art. 99, par. 1, ca un contract de vanzare international de marfuri poate fi modificat sau reziliat prin acordul amiabil al partilor fara indeplinirea unei conditii de forma, conventia respecta principiul simetriei juridice. Pe acest principiu, de asemeni, si in cazul in care un contract supus conventiei are forma scrisa contine o clauza care, stipuleaza ca orice modificare sau reziliere amiabila trebuie facuta, in mod obligatoriu, tot in scris.

Aceasta din urma prevedere a conventiei da satisfactie nu numai principiului simetriei juridice, dar si principiului autonomiei de vointa al partilor.

Expresia de "formare a contractului" este consacrata in conventie sub aspect terminologic pentru a desemna intregul proces de realizare a consintamantului partilor, iar cand conventia foloseste si termenul de "incheiere a contractului", ea se refera la momentul final, al procesului respectiv, deci finalizarea formarii contractului.

In ceea ce priveste etapizarea procesului de realizare a consimtamantului, Conventia O.N.U. isi insuseste procedeele ofertei si acceptarii acesteia cu conditiile respective ale practicii internationale cu privire la formarea contractului comercial international generic pe care l-am prezentat in sectiunea 2.3.

Asupra momentului inchierii contractului, Conventia O.N.U. adopta teoria receptiei potrivit careia oferta trebuie urmata de o declaratie de acceptare sau de oricare alta forma de manifestare de vointa a destinatarului ofertei.

Prin art. 11, conventia consacra principiul libertatii probei potrivit caruia contractul poate fi probat prin orice mijloace de proba, inclusiv prin martori.