MASURI DE SALVGARDARE

MASURI DE SALVGARDARE

Sunt masuri cu caracter exceptional, adoptate in situatii de urgenta si pe perioade de timp limitate, destinate incetinirii importurilor, cu scopul de a remedia sau a preveni o situatie de prejudiciu serios adus producatorilor interni.

Rationalitatea economica a masurilor de salvgardare este discutabila:

- importurile sunt un rezultat endogen al unor variabile precum cererea si oferta pe piata interna si cea internationala si, ca atare, nu pot fi considerate factorul determinant al unui prejudiciu (de altfel, orice cota de piata detinuta de un concurent prejudiciaza interesele unui producator);

- exista prezumtia ca pierderea de competivitate a producatorilor interni este conjuncturala, nu structurala, putand fi redresata prin investitii, a caror realizare necesita o perioada de venituri superioare, obtenabile gratie protectiei fata de importuri

Cea mai convingatoare justificare a masurilor de salvgardare se bazeaza pe consideratii de economie politica: participantii la negocierile comerciale ar fi reticenti in a-si asuma angajamente importante de liberalizare daca nu ar avea posibilitatea sa le repudieze, temporar, in circumstante exceptionale. Din aceasta perspectiva, masurile de salvgardare pot fi privite ca un instrument a carui existenta permite acordarea unui volum mai mare de concesii comerciale, deci o liberalizare mai pronuntata a comertului international.

Daca aceasdta ipoteza este corecta, analiza cost-beneficu a masruilor de salvgardare da rezultate pozitive la scara internationala, intrucat ea contrapune castiguri mari rezultate din reduceri cu caracter permanent ale taxelor vamale cu pierderi mici rezultate din aplicarea temporara a unor restrictii comerciale in cateva sectoare

masurile de salvgardare pot fi adoptate indiferent de circumstantele in care au loc importurile, deci si in cazul in care acestea se efectueaza in conditii absolut corecte

adoptarea masurilor de salvgardare frustreaza interesele exportatorilor afectati si reduce valoarea concesiilor obtinute de tara exportatoare in schimbul propriilor sale concesii

Din aceste motive, adoptarea unor asemenea masuri a fost supusa unor conditii destul de constrangatoare:

existenta unor anumite circumstante referitoare la importuri

existenta sau iminenta unui prejudiciu serios, cauzat de importuri

obligatia compensarii partenerilor afectati (sau dreptul acestora de a riposta prin masuri de retorsiune)

obligatia aplicarii oricarei masuri de salvgardare in mod nediscriminatoriu

ACTIUNI DE SALVGARDARE NOTIFCATE IN BAZA ART.XIX AL GATT, 1950-2002

De la o medie de 3,3 actiuni pe an in "perioada GATT", s-a ajuns la o medie de 11,5 actiuni pe an. Explicatii:

relaxarea conditiilor impuse pentru recurgerea la masuri de salvgardare

disparitia alternativei reprezentate de limitarile "voluntare" la export

"efectul de invatare" aparent la tarile in curs de dezvoltare

In perioada 1950-94, tarile dezvoltate s-au aflat la originea a peste 90% din actiunile initiate in baza Articolului XIX. O importanta concentrare a existat si in randul tarilor dezvoltate, fiind evidenta predilectia pentru masuri de salvgardare pe numai patru piete de import:

AUSTRALIA: 38; - SUA: 28

CEE: 26; - CANADA: 22

Situatia s-a modificat radical in perioada 1995-2002, cand tarile dezvoltate nu au mai aplicat decat 17% din totalul masurilor de salvgardare la care s-a recurs pe plan mondial. Doar SUA au continuat sa fie un utilizator semnificativ de masuri de salvgardare (10 actiuni), in timp ce UE, Australia si Canada au mai initiat doar cate o singura actiune in intervalul mentionat.

Dintre tarile in curs de dezvoltare, cei mai "activi" utilizatori au    fost: India (12), Chile (9) si Iordania (8).

Cele 92 de masuri de salvgardare introduse intre 1995 si 2002 sunt rezultatul a 246 de investigatii, din care peste jumatate nu s-au soldat cu adoptarea de masuri restricitve asupra importurilor. Totusi, chiar si simpla initiere a unor investigatii este susceptibila sa aiba un impact deprimant asupra importurilor, din cauza incertitudinii pe care o genereaza in privinta posibilitatii continuarii tranzactiilor potrivit planurilor initiale.

Cresterea importanta a fluxului de masuri de salvgardare s-a reflectat, evident, si intr-o crestere a "stocului" de asemenea masuri aflate in vigoare.

Evolutia duratei medii a masurilor de salvgardare aplicate:

Distributia pe produse a masurilor de salvgardare

- 1950-93: produse agroalimentare (28,5%); produse textile (17,9%).

- 1995-2000: produse agroalimentare (41%); produse chimice, plastic, cauciuc (28%)

- 2002: produse siderurgice (79%)

Conditii care trebuie intrunite pentru a invoca clauza de salvgardare

I. Evolutii neprevazute"

Exista controverse referitoare la:

statutul acestei prevederi, existente in cuprinsul Art.XIX, dar care nu a mai fost reluata (se pare, in mod deliberat) in Acordul privind Masurile de Salvgardare (AMS) negociat la Runda Uruguay

intelesul acestei prevederi: in 1951, un grup de lucru constituit pentru reglementarea unui diferend intre SUA si Cehoslovacia definea notiunea drept "evolutii petrecute dupa negocierea concesiei tarifare relevante, pe care nu este rezonabil sa ne asteptam ca negociatorii tarii care a fac ut concesia puteau si trebuiau sa le prevada"

obligatiile pe care le implica

Daca existenta acestor evolutii neprevazute trebuie demonstrata (nu doar afirmata), asa dupa cum a sustinut intr-un recent diferend Comisia Europeana, apar probleme: caracterul neprevazut al unor evolutii este o problema de perceptie subiectiva, nu un element factual; un membru poate sa nu fi prevazut anumite evolutii pe care alti membri le-ar fi prevazut in circumstante similare.

II. Evolutia importurilor sa fi fost "efectul obligatiilor asumate anterior"

Exista doua posibile interpretari ale semnificatiei acestei conditii:

"efectul obligatiilor" se refera la faptul ca, din cauza acestor obligatii (tipic, consolidarea taxelor vamale), tara importatoare nu poate sa isi majoreze taxele vamale pentru a reduce penetrarea importurilor

Este o conditie elementara, foarte usor de indeplinit, deoarece 'daca nu ar exista nici o obligatie asumata in cadrul GATT, [tara importatoare] ar avea libertatea de a impiedica importurile, deci in mod automat orice crestere a importurilor este determinata cel putin partial de obligatii derivand din GATT'.   

cresterea importurilor a fost determinata de concesiile acordate anterior;

Este o conditie mult mai constrangatoare, care ar putea sa anuleze indreptatirea la masuri de salvgardare in anumite cazuri:

cand concesiile acordate au precedat cu mult aparitia dificultatilor

cand concesia acordata nu a privit si reducerea nivelului protectiei, ci doar consolidarea la un nivel mai mare sau egal cu cel al taxelor efectiv aplicate.

Pana in prezent, organul de reglementare a diferendelor a adoptat o pozitie ingaduitoare in aceasta privinta, considerand ca poate fi considerata indeplinita conditia daca tara importatoare si-a asumat obligatii in cadrul GATT cu privire la produsul in chestiune.

III. "importuri in cantitati crescute"

inca din 1948 aceasta stipulatie a fost interpretata ca acoperind nu numai cresteri in marime absoluta, ci si in termeni relativi, adica raportat la productia interna.

Masurile de salvgardare adoptate ca raspuns la cresteri absolute    ale importurilor sunt supuse unor discipline mai putin stricte: eliminarea conditiei evolutiilor imprevizibile (examinata mai sus) sau absolvirea temporara de la cerinta acordarii de compensatii exportatorilor lezati.

Clarificari aparute dupa intrarea in vigoare a AMS, in contextul mecanismului de reglementare a diferendelor

importanta cresterii: Organul de Apel a statuat ca aceasta trebuie sa fie "semnificativa" si "importanta" (sharp); nu este suficient sa se determine existenta unui spor intr-o perioada fata de alta

perioada de referinta: trebuie sa fie relevanta; autoritatile nationale se bucura de suficienta discretie, atata vreme cat metodologia aleasa nu este "inerent partinitoare"

evolutia in timp: cresterea trebuie sa fie suficient de "recenta" si de "imediata";

daca importurile au incetat sa creasca cu mai multa vreme in urma, nu mai exista circumstante exceptionale

evolutia recenta trebuie sa fie abrupta, pentru ca masuri de urgenta sa se justifice

IV. importuri efectuate "in asemenea conditii"

Mentiunea privind a fost interpretata ca referindu-se cu precadere la nivelul lor de pret. Ea este atat de vaga incat nu a fost niciodata luata in considerare in mod serios. Mai mult, operationalizarea ei sub egida clauzei de salvgardare este susceptibila a crea confuzii, in masura in care ar putea duce la estomparea diferentei existente intre masurile de salvgardare propriu‑zise si masurile protectioniste justificate prin conceptul de 'dezorganizare a pietei' (aflat la baza Acordului Multifibre), unde preturile scazute ale importurilor sunt elementul central.

Conditiile aplicarii masurilor de salvgardare

I. Selectivitatea

Perspectiva legala

Desi Articolul XIX nu stipuleaza in mod explicit ca masurile de salvgardare trebuie sa fie aplicate nediscriminatoriu, doctrina a consacrat acest principiu, bazandu‑se pe urmatoarele considerente:

o nota interpretativa a Articolului 40 al proiectatei Organizatii Internationale a Comertului (echivalentul Art.XIX al GATT), datand din 1946, prevedea in mod expres ca masurile de salvgardare 'nu trebuie sa discrimineze impotriva importurilor vreunei tari membre';

credibilitatea intregului edificiu al GATT ar fi pusa sub semnul indoielii de un articol care ar contraveni celui mai important principiu pe care Acordul General il consfinteste.

Indiferent de aceste consideratii teoretice, cvasitotalitatea masurilor de salvgardare notificate la GATT au fost declarate a fi fost aplicate in mod nediscriminatoriu.

Perspectiva de oportunitate: doua puncte de vedere

Pro selectivitate

practic: tratamentul diferentiat al exportatorilor ar putea evita negocieri indelungate si complicate, atunci cand exista mai multe surse importante de provenienta a importurilor si toti importatorii doresc sa faca uz de dreptul lor de a obtine concesii echivalente restrictiilor ce li s‑ar aplica cu titlu de salvgardare; de asemenea, masuri aplicate selectiv sunt suceptibile sa creeze mai putine efecte de reorientare a fluxurilor comerciale internationale

moral: masurile de salvgardare sunt facute necesare datorita evolutiei numai a unor importuri si, ca atare, nu toti exportatorii ar trebui sa 'plateasca' pentru problemele create de cativa.

Contra selectivitate

este indoielnic ca ar fi intr‑adevar posibila identificarea si delimitarea precisa a acelor surse care genereaza prejudiciul, in conditiile mobilitatii deosebite a conditiilor de concurenta interne si externe

chiar daca aceasta identificare ar fi posibila, diferentierea s‑ar face aproape invariabil in detrimentul noilor veniti pe piata internationala

admiterea discriminarii ar da cale libera de manifestare raporturilor de forta; marile puteri comerciale ar gasi cu usurinta calea de a‑si atinge obiectivele

acceptarea discriminarii ar duce la masuri mai restrictive si mai indelungate, intrucat cei mai puternici parteneri exportatori pot fi menajati, astfel incat sa nu aiba motive de a contesta statu quo‑ul masurilor protectioniste, pe cand ‑ daca toti exportatorii ar fi afectati de restrictii ‑ presiunea asupra tarii importatoare de a se adapta la noile conditii de competitie internationala ar putea fi atat de mare incat ar putea sa o determine sa abandoneze calea protectiei   

selectivitatea ar da puteri discretionare importatorului, singurul aflat in pozitia de a aprecia cui si cat timp ii va impune restrictii; ceea ce este cel mai grav este nu atat elementul de discriminare, cat mai ales caracterul sau arbitrar

nu este deloc sigur ca selectivitatea poate oferi importatorului conditiile necesare pentru a‑si proteja mai bine piata. Actiunile de salvgardare indreptate contra unui numar limitat de surse de provenienta a importurilor nu ar face altceva decat sa deturneze fluxurile de import catre furnizorii nerestrictionati.

Acordul privind Masurile de Salvgardare (AMS) negociat la Runda Uruguay prevede explicit ca masurile de salvgardare trebuie aplicate in mod nediscriminatoriu.

Exista insa o serie de "portite" care dau posibilitatea aplicarii unei anumite selectivitati, unele dintre acestea fiind deschise tocmai de AMS.

1. selectivitatea inerenta asociata aplicarii unei masuri de salvgardare sub forma unei restrictii cantitative directe (in loc de, bunaoara, o suprataxa vamala)

Contingentele, afara de cele globale (foarte rar utilizate datorita riscului ca toate livrarile sa fie concentrate in prima parte a perioadei de validitate) si de cele administrate prin licitarea licentelor, sunt in mod inerent discriminatorii. Chiar daca de jure nediscriminatorie, este vadit ca masura dezavantajeaza pe cei mai dinamici exportatori (ale caror livrari cresteau mai rapid) si lasa la indemana importatorului o marja larga de manipulare, prin posibilitatea pe care i‑o da de a decide asupra perioadei de referinta.

Regulile stabilite de AMS in aceasta privinta introduc o anumita disciplina dar nu pot impiedica orice abuz:

tara importatoare va incerca sa ajunga la un acord privind alocarea contingentului cu toti exportatorii semnificativi interesati

in absenta acordului, alocarea se va face in functie de cotele de piata detinute intr-o "perioada reprezentativa" (3 ani)

In trecut, aplicarea de o maniera in fapt discriminatorie a masurilor de salvgardare a fost facuta si in cazul utilizarii altor instrumente de limitare a importurilor, in afara contingentelor. In unele situatii, S.U.A. si Canada au recurs la definirea unor 'intervale de pret', supunand restrictiilor numai acele importuri care nu se incadrau in ele. Prin aceasta metoda, numarul tarilor furnizoare poate fi limitat deoarece, chiar si atunci cand restrictia ia forma unei suprataxe vamale, importurile provenite din sursele cele mai competitive pot fi tratate in mod diferit fata de rest.

2. dreptul de a "modula" restrictivitatea masurii in cazul in care importuriloe din anumite surse au crescut "disproportionat"

Nici un exportator anterior nu poate fi exclus de pe piata, dar cantitatile importate in perioada de referinta pot fi reduse in proportii inegale, mai mari pentru anumiti exportatori decat pentru altii.

Aceasta modulare este supusa insa anumitor conditii:

trebuie demonstrat ca exportatorii supusi unui tratament mai sever sunt cei ale caror importuri au crescut 'disproportionat' in raport cu importurile totale

modularea nu se poate face decat sub supravegherea si controlul Comitetului pentru Masurile de Salvgardare, iar aceasta deviere de la regimul 'clasic' al nediscriminarii nu poate dura decat cel mult 4 ani (spre deosebire de masurile de salvgardare "clasice", unde perioada maxima de aplicare poate atinge 8 ani).

posibilitatea "modularii" este rezervata cazurilor in care adoptarea de masuri de salvgardare este precedata de constatarea unui prejudiciu serios efectiv si nu doar a iminentei unui asemenea prejudiciu.

3. posibilitatea exceptarii tarilor in curs de dezvoltare de la aplicarea de masuri de salvgardare

AMS scoate expres de sub incidenta oricarei masuri de salvgardare acele tari in curs de dezvoltare furnizoare a caror pondere in importul total al produsului vizat nu depaseste 3%, atata vreme cat ponderea cumulata a furnizorilor cu cote mai mici de 3% nu depaseste 9% din importul total al produsului respectiv.

4. posibilitatea excluderii partenerilor din cadrul unui acord comercial preferential de sub incidenta masurilor de salvgardare

Problema nu a facut obiectul unei reglementari explicite in textul AMS, iar interpretarile bazate pe textul GATT1994 sunt controversate:

pe de-o parte, este adevarat ca Art.XXIV consacra o exceptie de la regula nediscriminarii, dar cu conditia neutralitatii (neagravarii obstacolelor fata de terti)

pe de alta parte, aplicarea de restrictii intre membrii unei uniuni vamale sau a unei zone de liber schimb incalca conditia liberalizarii atotcuprinzatoare

Desi problema s-a pus in repetate randuri in cadrul mecanismului de reglementare a diferendelor, Organul de Apel a evitat pana acum sa se pronunte, limitandu-se doar la enuntarea principilui paralelismului, conform caruia nu pot fi excluse de sub incidenta masurilor de salvgardare importuri care au fost luate in considerare pentru a determina existenta prejudiciului.

II. Compensarea

Potrivit Art.XIX, tara care adopta masuri de salvgardare are obligatia de a compensa, prin concesii de valoare echivalenta facute in alte sectoare, neajunsurile pricinuite tarilor exportatoare afectate. In principiu, continutul acestei compensatii se negociaza.

Obligatia acordarii de compensatii internalizeaza o parte din externalitatile negative induse asupra partenerilor comerciali prin adoptarea masurilor de salvgardare. Prin urmare, ea face recurgerea la masuri de salvgardare mai costisitoare pentru importator si, ca atare, ea ar avea virtutea de a obliga tarile importatoare la moderatie. Acest argument are insa un neajuns major: a face clauza de salvgardare mai greu accesibila, fara insa a inchide alte porti de introducere a masurilor protectioniste, nu poate duce decat la mai multe invocari abuzive ale altor instrumente legale (e.g., proceduri antidumping sau antisubventii).

In plus, obligatia acordarii de compensatii este susceptibila a se lovi de numeroase dificultati practice legate de operationalizarea ei:

in conditiile existentei unui numar mai mare de exportatori potential afectati, negocierea cu fiecare din acestia a unor concesii echivalente reciproc acceptabile devine un exercitiu excesiv de complicat;

compensatiile nu pot, in mod normal, sa ia decat forma unor concesii tarifare aferente altor produse; aceasta creeaza probleme tot mai mari, pe masura ce nivelul mediu al taxelor vamale in principalele tari dezvoltate s‑a redus. Pe de o parte, concesii care iau forma unor reduceri ale unor taxe vamale deja scazute nu pot avea vreo valoare semnificativa pentru exportatori iar, pe de alta parte, reduceri mai importante de taxe vamale nu ar putea fi operate decat asupra unor produse sensibile pentru tara importatoare, singurele la care taxele vamale au ramas la niveluri importante.

Obligatia de a acorda compensatii pentru a putea recurge la masuri de salvgardare pune tara importatoare intr‑o situatie dificila si prin aceea ca o obliga sa aleaga intre diferite categorii de interese interne, din moment ce indepartarea spectrului prejudiciului pentru anumiti producatori nu se poate face decat prin slabirea protectiei acordate altor producatori interni. Posibilitatea obtinerii de compensatii nu este apreciata favorabil intotdeauna nici de tarile exportatoare: compensatiile nu ar putea profita decat altor producatori decat cei afectati negativ prin masurile de salvgardare.

Numeroasele impedimente in calea acordarii de compensatii se reflecta si in practica executarii acestei obligatii: in perioada 1950‑1986, dintr‑un total de 132 de cazuri de actiuni de salvgardare notificate la GATT, numai in 31 (23,5%) asemenea compensatii au fost acordate.

Alternativa la compensatii, respectiv adoptarea de masuri de retorsiune, este si mai putin atractiva:

tarile exportatoare vizate de masuri de salvgardare nu privesc favorabil riscul de a‑si deteriora relatiile comerciale cu tara de import.

masurile de retorsiune, fara a rezolva problemele vreuneia din partile direct prejudiciate, le prelungesc asupra altor domenii.

AMS marcheaza un progres important in aceasta spinoasa problema stipuland ca, daca tara importatoare aplica scrupulos toate procedurile necesare introducerii unei masuri de salvgardare si daca masura de salvgardare este generata de o crestere in termeni absoluti (nu doar relativi) a importurilor, dreptul exportatorilor de a fi compensati sau de a riposta nu va putea fi exercitat decat dupa o perioada de 3 ani de la intrarea in vigoare a masurii (bineinteles, daca mai este necesar).

III. Instrumente

Instrumentele concrete de restrictionare a importurilor ce pot fi utilizate in conditiile invocarii clauzei de salvgardare nu fac obiectul vreunei prescriptii exprese.

In practica, s‑a recurs la:

majorari ale taxelor vamale (inclusiv in cadrul unor contingente tarifare),

contingente cantitative; sau

licente de import.

Tinand seama de principiile fundamentale pe care se sprijina Acordul General s‑ar putea deduce ca exista o preferinta implicita in favoarea masurilor de natura paratarifara, de genul suprataxelor vamale si al contingentelor tarifare. In perioada 1950-91, restrictii cantitative directe au fost adoptate in 47% din cazurile de salvgardare inregistrate. Dupa intrarea in vigoare a AMS, incidenta restrictiilor cantitative directe a scazut: din 14 masuri adoptate intre 1995-2000, doar 2 (14%) au luat forma restrictiilor cantitative directe.

AMS nu a acordat o atentie speciala problemei instrumentelor utilizate. Preferinta pentru masuri paratarifare nu a fost clar enuntata decat in cazul masurilor de salvgardare adoptate cu titlu preliminar, care nu pot lua decat forma unor suprataxe vamale, restituibile in cazul neconstatarii existentei (sau iminentei) prejudiciului la capatul anchetei.

In ceea ce priveste severitatea masurilor restrictive adoptate, AMS statueaza principiul ca ea trebuie sa se limiteze la strictul necesar pentru a preveni sau remedia prejudiciul. Aceata regula nu poate fi operationalizata de o maniera scutita de controverse.

O regula mai concreta nu a fost stabilita decat pentru contingente, cu privire la care se interzice stabilirea la un nivel inferior celui atins intr-o perioada reprezentativa anterioara (de regula, 3 ani).

In schimb, cu privire la taxele vamale nu exista nici o prescriptie, iar metodele de stabilire a lor (bazate pe principiul marjei de "sub-cotare") la care au recurs anumite tari nu sunt privite drept convingatoare.

Exista opinii potrivit carora, in contextul particular al masurilor de salvgardare, recurgerea la restrictii cantitative directe in locul masurilor (para)tarifare este preferabila:

gradul mai mare de certitudine cu privire la rezultatul masurii asupra evolutiei fluxurilor de import

compensatia implicita pe care o primesc exportatorii sub forma rentelor, alternativa net preferabila retorsiunii (existenta compensatiei depinde insa de modul de administrare a contingentului)

restrictivitatea este controlata de o regula explicita (ceea ce nu este si cazul taxelor vamale majorate)

Pe de alta parte, restrictiile cantitative directe:

sunt mai susceptibile de efecte discriminatorii

au dezavantajul ca "ingheata" orientarea geografica a importurilor

IV. Limitarea in timp

Un aspect important al masurilor de salvgardare se refera la perioada in cursul careia ele pot fi mentinute in vigoare. Textul articolului XIX nu face referire la vreo durata anume, ci stabileste numai o regula de buna conduita, potrivit careia aceste masuri nu vor putea fi aplicate pe o perioada mai indelungata decat cea necesara pentru inlaturarea circumstantelor care le‑au facut necesare. In general, normele legale in materie existente in principalele tari utilizatoare ale clauzei de salvgardare (Australia, Canada, C.E. si S.U.A.) contin limite de timp pentru aplicarea masurilor de salvgardare.

Experienta masurilor de salvgardare aplicate pana in prezent demonstreaza ca, intr‑adevar, ele au avut un caracter temporar. Cat priveste durata lor efectiva, din ansamblul masurilor introduse intre 1950‑1993, 22,5% au avut o durata mai mica de un an, iar alte 35,8% au fost mentinute in vigoare pe perioade de 1-4 ani. Sub 10% din masuri au fost aplicate pe perioade mai mari de 8 ani.    Durata medie a masurilor de salvgardare introduse dupa 1995 este de 2 ani si jumatate.

AMS a introdus reguli mai concrete:

masurile vor putea fi aplicate initial pentru o perioada de maximum 4 ani, care poate fi prelungita, o singura data, cu alti 4 ani, dar numai daca exista indicii clare ca industria protejata a luat deja masuri de ajustare,

tarile in curs de dezvoltate pot aplica masuri de salvgardare pentru o perioada maxima de 10 ani (in loc de 8)

orice masura de salvgardare va face in mod obligatoriu obiectul unei reexaminari dupa 3 ani de la introducere, pentru a se constata daca se justifica mentinerea sa in vigoare

V. Degresivitatea

Reducerea in timp a restrictivitatii masurilor de salvgardare introduse este un principiu care nu si-a gasit locul in textul Art.XIX. Acest concept a fost insa consacrat in unele reglementari nationale (e.g., S.U.A., unde masurile de restrangere a importurilor care ating o vechime de 3 ani trebuie relaxate progresiv daca sunt mentinute in vigoare).

Argumentul principal in favoarea degresivitatii deriva din scopul urmarit prin actiunile de salvgardare, care nu este de a izola producatorii interni de manifestarea concurentei internationale, ci de a le da timpul necesar pentru a se adapta la noul climat competitiv. Din aceasta perspectiva, reducerea treptata a protectiei acordate ar putea asigura ca producatorii interni vor fi stimulati activ sa se adapteze.

AMS a introdus cerinta relaxarii progresive, "la intervale regulate", a oricarei masuri de salvgardare puse in aplicare pe o perioada mai indelungata de 1 an.

VI. Recidiva

Prin invocari succesive ale clauzei de salvgardare pentru protejarea uneia si aceleiasi ramuri, obligatia limitarii in timp a acestor masuri ar putea fi anulata.. Recurgerea repetata la masuri de salvgardare ar fi contrara ratiunii lor de existenta, urmarind invocarea abuziva a unor circumstante de urgenta pentru a pune in aplicare o protectie, in fapt, cvasi‑permanenta.

Potrivit AMS, nici o masura de salvgardare nu va putea fi aplicata din nou asupra unui produs supus anterior unei asemenea masuri decat dupa scurgerea unui interval egal cu durata de existenta a masurii respective, dar nu mai putin de 2 ani. Pentru tarile in curs de dezvoltare, durata de "inactivitate" este de numai jumatate din perioada de existenta a masurii de salvgardare anterioare. Totusi, o masura de salvgardare initial aflata in vigoare mai putin de 6 luni poate fi reintrodusa dupa ce a trecut un an de la momentul adoptarii sale, dar numai daca ea nu fusese aplicata de mai mult de doua ori in cursul celor 5 ani premergatori reintroducerii.

Prevederile AMS erau initial aplicabile doar unei proportii de circa 80% din comertul mondial, din cauza existentei unor clauze de salvgardare speciale.

I. Produse agricole (Articolul 5 al Acordului privind Agricultura)

Tarile care au efectuat conversii ale masurilor netarifare in taxe vamale ("tarificari") si care si-au rezervat explicit acest drept (39 de membri OMC) pot introduce taxe vamale suplimentare daca importurile sporesc peste un anumit plafon sau preturile scad sub un anumit nivel.

Deosebiri fata de regulile obisnuite:

nu trebuie determinata existenta vreunui prejudiciu pentru producatorii interni

masurile de salvgaredare nu pot lua decat forma unor suprataxe vamale, care nu pot afecta insa "angajamentele de acces minim" (adicp nu pot fi aplicate si importurilor realizate in interiorul contingentelor tarifare)

aplicarea taxelor suplimentare se poate face si doar fata de anumite livrari

durata de aplicare a taxei majorate nu poate depasi sfarsitul anului in care a fost introdusa

In perioada 1995 - mai 2005, doar 13 membri OMC au recurs la acest instrument. UE, SUA si Coreea de Sud au fist la orginea a 70% din masurile notificate intre 1995-2000.

II. Produse textile (Art.6 al Acordului privind Textilele si Imbracamintea)

reguli similare cu cele ale AMS, exceptand posibilitatea aplicarii selective a restrictiilor

regimul a fost aplicabil pana la reintegrarea produselor textile sub incidenta regulilor obisnuite ale comertului international (expirarea AMF - sfarsitul anului 2004)

In perioada 1995-2001, doar 5 tari au facut uz de aceasta posibilitate: SUA, Polonia, Argentina, Brazilia, Columbia.

III. Importuri provenite din China (Protocolul de aderare a Chinei la OMC)

masuri de salvgardare tranzitorii, aplicabile in primii 12 ani (pana in 2013)

factorul declansator: "perturbarea pietei"

da posibilitatea recurgerii la restrictii si de catre tari care sunt confruntate cu reorientarea exporturilor chinezesti de pe alte piete, de unde au fost "respinse" prin masuri de salvgardare

LIMITARILE 'VOLUNTARE' LA EXPORT

Limitarile 'voluntare' la export (LVE) presupun existenta unui acord (negociat sau tacit) in baza caruia exportatorul unei anumite categorii de produse procedeaza la restrangerea livrarilor sale catre o anumita piata externa. In practica, aceasta schema poate fi concretizata intr‑o multitudine de forme particulare, in functie de:

caracterul entitatilor intre care intervine acordul de vointa: subiecti de drept public sau privat;

desfasurarea prealabila a unui proces de negociere sau, alternativ, asumarea unilaterala de angajamente acceptate tacit de catre partea careia ii sunt destinate exporturile;

modul in care este exprimata restrangerea: plafoane maximale exprimate in marimi absolute (cantitative sau valorice), cote de penetratie pe piata (in expresie procentuala) sau stabilirea unor ritmuri maxime anuale de sporire a exporturilor;

complexitatea stipulatiilor din acord: pe langa evolutia exporturilor, acesta poate reglementa si politica de pret a exportatorilor (inclusiv pe terte piete) sau chiar investitiile lor directe in tara importatoare.

Din cauza multitudinii formelor concrete sub care se manifesta, nu exista o terminologie unitara pentru desemnarea acestui instrument: sunt utilizati termeni ca: 'aranjamente de restrangere a exporturilor', "acorduri de comercializare ordonata', 'aranjamente de impartire a pietei' sau ' mecanisme de incadrare a schimburilor'.

Istoric

precedentele dateaza din timpul marii crize economice din anii '30:

Japonia a fost determinata sa-si restranga exportul unor categorii de produse (textile, in primul rand) catre pietele Statelor Unite, Australiei si Marii Britanii

aranjamente comerciale negociate de Franta cu principalii exportatori, pentru moderarea livrarilor unui mare numar de bunuri (mai ales produse agricole prelucrate)

angajamentul asumat de Germania de a‑si limita exportul de carbuni in Belgia.

in primele trei decenii postbelice, 'autolimitarile' la export au avut o existenta destul de sporadica, majoritatea exemplelor cunoscute referindu‑se la asemenea angajamente asumate de Japonia la solicitarea Statelor Unite.

LVE au devenit o trasatura marcanta a sistemului comercial in cursul anilor '80.

EVOLUTIA LVE (numar de aranjamente)

Valoarea totala a    schimburilor vizate de LVE a sporit cu peste 60% pe parcursul anilor '80, reprezentand mai mult de jumatate din cresterea protectiei netarifare inregistrate in intervalul respectiv.

PROPORTIA IMPORTURILOR TARILOR DEZVOLTATE AFECTATE DE LVE

Cuantificarea incidentei acestor instrumente a fost complicata de caracterul lor netransparent. Numeroase alte surse indicau ca fluxurile efectiv afectate de masuri de LVE erau in fapt de circa doua ori mai mari (15-17%).

PROPORTIA IMPORTURILOR AFECTATE DE L.V.E.

PE PRINCIPALELE PIETE UTILIZATOARE (%)

Caracteristici definitorii ale LVE,

Perspectiva "tactica"

a. caracterul discriminatoriu , care tine de esenta acestor masuri, intrucat existenta lor duce automat la diferentierea regimului aplicabil fiecarui furnizor extern in parte;

b. caracterul bilateral, derivand din faptul ca partile implicate in acest exercitiu reprezinta numai tara importatoare si, respectiv, exportatoare, cu corolarul absentei oricarei posibilitati de manifestare a intereselor tertilor;

c. caracterul restrictiv: ca exporturile vizate vor atinge niveluri mai mici decat potentialul pe care il au intr‑un cadru de liber schimb;

d. caracterul temporar: aranjamentele stipuleaza, de regula, durata pe parcursul careia se afla in vigoare;

e. caracterul netransparent: aceste acorduri sunt negociate de cele mai multe ori intr‑un cadru confidential si nu sunt supuse vreunei obligatii exprese privind notificarea sau ratificarea lor;

g. caracterul consensual imperfect, care este dat de existenta manifesta a unui acord de vointa, insa potential viciat prin exercitarea de presiuni asupra partii exportatoare, de natura a‑i ingradi libertatea de optiune.

Modul de exprimare a 'limitarilor' are mai multe variante.

- nivelul la care sunt stabilite restrictiile poate fi predeterminat, in care caz, de regula, el se bazeaza pe performantele inregistrate anterior si nu prevede o reducere a exporturilor, ci mai curand o 'inghetare' pe viitor a acestora, ceea ce poate da impresia falsa ca nu sunt introduse distorsiuni in functionarea schimburilor comerciale internationale.

- alta posibilitate este aceea de a introduce plafoane maxime de crestere anuala a volumului exporturilor.

- se mai poate recurge la varianta unei 'prognoze' a evolutiei exporturilor, pe care si‑o insusesc ambele parti, si care prevede tinerea de consultari, care pot eventual duce la restrictii cu caracter mai formal, daca evolutiile de fapt nu concorda cu cele asteptate.

Perspectiva "strategica"

accentul pus asupra rezultatelor urmarite, intr‑o tentativa de a defini aprioric evolutii pe care nu este deloc evident ca mecanismele de piata le‑ar valida;

utilizarea lor ca masuri de ultim resort, in sectoare ale economiei importatoare confruntate cu probleme structurale, imposibil de corectat prin apelul la instrumente interventioniste traditionale;

alterarea de substanta si de durata a cadrului concurential normal, nu numai prin introducerea de distorsiuni majore, ci si prin restrangerea cu intentie a sferei de aplicabilitate a normelor legale pentru protectia concurentei;

ambiguitatea statutului lor in interiorul sistemului comercial international, care le confera si caracterizarea de masuri "de zona cenusie".

Explicatii ale recurgerii la LVE: practic, nu exista trasatura definitorie a LVE care sa nu prezinte avantaje certe pentru partile implicate in introducerea si administrarea restrictiilor, in raport cu instrumentele protectioniste traditionale, a caror utilizare este reglementata explicit de GATT si legislatiile nationale.

Din punctul de vedere al tarii importatoare

Acordurile de LVE pot fi incheiate in moduri extrem de diverse sub aspectul gradului lor de formalizare si al implicarii guvernamentale.

interventia oficiala este reputata a fi absenta: intelegeri intre grupari reprezentative ale producatorilor din ambele tari. Inexistenta unei implicari active a autoritatilor nu semnifica dezinteresul fata de problema abordata. De cele mai multe ori, punerea in aplicare a acestor intelegeri reclama cel putin o contributie 'pasiva' a autoritatilor, sub forma indemnurilor oficioase si a tolerantei, in sensul abtinerii de la aplicarea normelor legale de protectie a concurentei.

(Exemple: intelegerea privind autolimitarea exporturilor de incaltaminte din Coreea de Sud si Taiwan pe piata britanica; aranjamentul care a mentinut penetrarea exporturilor japoneze de automobile in Marea Britanie in limitele unei cote de piata de maximum 11%). Desi existenta acestui gen de LVE este cel mai dificil de cunoscut, anumite estimari sugerau ca circa 200 de asemenea aranjamente erau in functiune la mijlocul anilor '90.

o autoritate guvernamentala ajunge la un acord explicit cu o entitate neguvernamentala (tipic, o asociatie a producatorilor) din tara de export privind moderarea livrarilor catre piata relevanta de import. Intelegerea incheiata are un caracter informal, se prezinta mai mult ca un angajament exprimat unilateral de catre partea exportatoare, fara a fi legalmente opozabil acesteia.

(Destul de rare: in S.U.A. doar un singur acord a intrunit in mod cert toate caracteristicile mentionate mai sus: cel intervenit in 1968 intre reprezentantii executivului american si companiile siderurgice nipone; in cadrul C.E., acordul din anii '80 intre guvernul francez si producatorii japonezi de autovehcule, menit sa asigure ca acestia nu depasesc o cota de 3% din piata franceza).

intelegeri informale realizate la nivel guvernamental. Obligatia nu este consacrata prin vreun instrument juridic. Succesiunea clasica a evenimentelor care consacra intelegerea este: o prezentare de catre partea importatoare a dificultatilor create de evolutia recenta a exporturilor din cealalta tara, impreuna cu sugestia ca o anumita moderatie ar fi benefica relatiilor comerciale reciproce, urmata de o declaratie de intentie din partea exportatoare, pe baza careia - uneori - partea importatoare emite o 'prognoza' cu caracter oficios a viitoarei evolutii a exporutilor.

aranjamente formale continand angajamente ferme asumate la nivel guvernamental si a caror indeplinire este asigurata prin aplicarea unui regim de surpaveghere, implementat adesea prin instituirea de licente sau autorizatii de export/import.

Cel mai bine reprezentate in domeniul comertului international cu produse siderurgice, fiind elementul definitoriu al vastei retele de restrictii aplicate pe parcursul anilor '80 in C.E. si S.U.A.

2. LVE confera executivului din tara importatoare o foarte mare libertate de actiune (ii da posibilitatea sa intervina in sprijinul unor ramuri care nu ar fi eligibile pentru a primi protectie pe nici o alta cale)

- posibilitatea de a eluda procedurile prevazute in legislatia nationala pentru aplicarea de masuri protectioniste evita ca acestea sa faca obiectul unei dezbateri publice in care ar putea fi evidentiate dezavantajele pe care le genereaza si in care exponentii intereselor afectate negativ si‑ar putea exercita influenta

- acest avantaj este intarit prin faptul ca, cel mai adesea, responsabilitatea pentru masurile respective poate fi transferata asupra partii exportatoare, care le asigura administrarea.

- LVE permit si atenuarea constrangerilor temporale: pe cand restrictiile prin mijloace clasice sunt fie permanente, fie supuse unor norme explicite care determina perioada in care sunt mentinute in vigoare, autoritatea discretionara a executivului poate fi exercitata si in sens contrar, permitand abrogarea lor in orice moment considerat adecvat

Caracterul temporar al LVE

Decurge nu doar din libertatea de actiune a initiatorilor, ci (adesea) din chiar stipulatiile acordurilor. Durata limitata permite ca LVE sa fie mai usor justificate ca masuri tranzitorii, adoptate din dorinta de a preveni tensionarea inutila a unor relatii comerciale internationale, si bazate pe premisa revenirii ‑ deindata ce circumstantele o permit ‑ la situatia de liber schimb.

Caracterul discriminatoriu, inerent limitarilor 'voluntare' la export

- permite restrictiilor sa vizeze un numar limitat de surse de provenienta a importurilor, si anume pe acelea care exercita o presiune mai puternica asupra producatorilor interni. Acest atribut confera o mai mare 'corectitudine', care decurge din aceea ca ar fi excesiv sa fie afectati exportatorii ale caror livrari recente nu au inregistrat sporuri considerabile, cu atat mai mult cu cat exportatorii mai putin dinamici sunt si ei afectati de sporirea penetratiei concurentilor lor, deci nu ar trebui 'penalizati' suplimentar.

- permite tarii importatoare sa‑si exercite puterea economica si politica fata de fiecare exportator in parte, putand genera tentatia de a fi tintite cu precadere acele tari care sunt cel mai putin in masura de a cere compensatii sau de a recurge la masuri de retorsiune. In plus, LVE se preteaza foarte bine unor abordari diferentiate chiar si fata de exportatorii vizati, tactica aplicata in fiecare caz concret putand fi modelata in functie de potentialul economic al partenerului si, nu arareori, de interesele extraeconomice aflate in suspensie intre parti.

- prin posibilitatea de a introduce acest tip de masuri protectioniste intr‑un mod gradual si succesiv, este redusa si potentiala opozitie care ar putea fi facuta in tara de import de catre grupurile de interese favorabile mentinerii neingradite a comertului

5. Absenta oricarei obligatii ferme de a acorda compensatii exportatorilor afectati, ca si minimizarea riscului de a se expune unor eventuale masuri de raspuns.

Chiar daca acordurile de LVE nu exclud ca tarile exportatoare sa se bucure de anumite avantaje, acestea sunt o parte integranta a 'pachetului' negociat, nu dau loc vreunei proceduri complicate in cadrul GATT si ofera tarii importatoare posibilitatea sa utilizeze o mai larga paleta de cai si mijloace decat cele la care se refera Art.XIX.

Limitarile 'voluntare' la export reprezinta un instrument de politica comerciala caruia ii lipseste transparenta, sub cel putin trei aspecte importante: al existentei masurii, al responsabilitatii pentru adoptarea ei, ca si al gradului de restrictivitate. Opacitatea LVE este o trasatura care favorizeaza mult recurgerea la acest tip de instrumente:

impiedica manifestarea oricarei opozitii coerente fata de introducerea restrictiilor, care nu devin cunoscute ‑ daca devin cunoscute ‑ decat dupa introducerea lor. Or, abrogarea unor atari masuri este mult mai dificila decat prevenirea aparitiei lor.

lipsa de detalii privind restrictivitatea masurii micsoreaza posibilitatile de reactie ale intereselor interne potential lezate.

caracterul difuz al responsabilitatii pentru introducerea restrictiilor ofera bune posibiliti de degajare de raspundere

reduce si posibilitatea tarilor terte ale caror interese ar putea fi negativ afectate de a incerca sa contracareze LVE prin recurgerea la mecanismul de reglementare a diferendelor

LVE pot ajunge sa fie privite ca alternative preferabile altor tipuri de masuri protectioniste atat de catre producatorii interni, cat si de catre importatorii bunurilor restrictionate.

Atractivitatea LVE pentru partizanii protectiei deriva din:

faptul ca, spre deosebire de alte masuri cu finalitate similara, nu exista vreun parcurs procedural prescris care sa impuna producatorilor dovedirea existentei unor anumite imprejurari care fac necesara introducerea de restrictii;

certitudinea mai mare a impactului limitativ asupra importurilor pe care o ofera producatorilor acest instrument in raport cu orice tip de taxe (vamale, antidumping sau compensatorii);

posibilitatea de a‑i tine la distanta pe cei mai 'periculosi' concurenti externi, de o maniera care permite totodata producatorilor interni sa‑si conserve volumul de vanzari si marjele de profit;

faptul ca, in comparatie cu orice alte instrumente de protectie, LVE ofera producatorilor interni posibilitatea de a‑si intari puterea exercitata pe piata (iar, in unele cazuri, chiar de a‑si impune dominatia pe piata).

Din punctul de vedere al exponentilor traditionali ai intereselor antiprotectioniste, LVE pot ajunge sa fie preferate din considerente cum ar fi:

impactul inflationist al acestor masuri este mai greu decelabil din moment ce pretul produselor importate nu este majorat atunci cand acestea ajung in tara de import (de regula, cresterea de pret se produce la sursa);

marii importatori pot profita de pe urma sistemului de cvasi‑cartelare a pietei pe care‑l induc LVE pentru a‑si exercita puterea de oligopson in scopul de a‑si apropria rentele aferente;

posibilitatea ca LVE sa produca reactii negative in tara exportatoare este inlaturata, astfel incat exportatorii din tara care aplica protectia nu au a se teme de eventuala ingustare, prin masuri de retorsiune, a propriilor debusee externe.

8. Gradul aproape nelimitat de flexibilitate face ca LVE sa fie considerate un instrument protectionist 'poros', ale carui efecte restrictive pot fi mai usor atenuate.

Tacticile posibile de eludare a restrictiilor includ:

atingerea unui nivel de baza al exporturilor, fata de care sunt raportate limitarile ulterioare, suficient de inalt incat aplicarea restrictiilor sa nu exercite un efect constrangator, cel putin in primii ani de existenta a LVE;

negocierea unor prevederi elastice cu privire la posibilitatile de reportare asupra anului urmator a contingentelor neutilizate pe parcursul unei perioade de referinta (carry forward), de transfer al contingentelor de la o subcategorie de produse la alta sau chiar de la o tara exportatoare la alta;

ameliorarea calitatii bunurilor exportate sau modificarea structurii acestora in sensul cresterii ponderii celor cu valoare unitara mai ridicata, ambele in scopul maximizarii valorii exporturilor la o cantitate data.

9. LVE apar ca o solutie - suboptimala, desigur ‑ de prezervare a unei linii de conduita favorabile liberului schimb prin 'canalizarea' presiunilor protectioniste catre solutiile cel mai putin daunatoare desfasurarii neingradite a schimburilor comerciale.

Acest argument prezuma ca presiunile protectioniste sunt atat de puternice incat Executivul nu le poate rezista si ameninta sa se transforme in protectionism 'legislativ' (masuri introduse prin lege), deosebit de daunator (restrictivitate mare, caracter unilateral, potential de a fi aplicat sine die). In SUA, negocierea de LVE a fost adesea solutia adoptata de presedinte cand existau recomandari ale Comisiei de Comert International favorabile introducerii de masuri de salvgardare.

Aceasta teza se bazeaza pe doua prezumtii:

presiunile sunt atat de puternice incat Executivul nu le‑ar putea face fata

existenta unui legislativ aflat "la remorca" Executivului si incapabil sa deceleze adevaratele mobiluri ale actiunilor acestuia.

Din punctul de vedere al tarii exportatoare

Caracterul voluntar al LVE este susceptibil de mai multe nuantari, insa el contine un sambure de adevar care nu poate fi neglijat. Dimensiunile pe care le-a cunoscut utilizarea acestor instrumente in cursul deceniului noua ar fi imposibil de explicat doar prin acele avantaje ale lor care sunt percepute in tara importatoare. Este evident ca insasi acceptarea masurilor de autolimitare de catre exportatori ‑ fara a fi rezultatul unei optiuni scutite de constrangeri ‑ contribuie in buna masura la proliferarea LVE. Pentru ca aceasta achiesare sa poata fi obtinuta trebuie ca aceste masuri sa prezinte si elemente atractive pentru exportatori.

cel putin din punct de vedere formal, LVE pot fi retrase sau modificate in mod unilateral, deci nu il leaga pe exportator mai mult decat o face propria vointa

o actiune unilaterala a importatorului ar fi mai restrictiva, deoarece 'partea vatamata' nu poate s‑o influenteze cu nimic;

Participarea directa a exportatorilor la 'proiectarea' continutului acordului de limitare este o ocazie de a‑l modula in formula pe care o considera cea mai avantajoasa. De regula, aceasta influenta se poate exercita mai putin asupra prevederilor esentiale (categorii de produse restrictionate, nivelul/ritmul acceptabil al livrarilor), dar se face mai bine simtita asupra detaliilor tehnice: defalcarea pe subcategorii, posibilitatile de transfer al contingentelor de la o subcategorie la alta, reportari in perioadele ulterioare etc. Or, aceste detalii pot fi speculate de o maniera care sa minimizeze caracterul restrictiv al limitarilor.

presiunea interna exercitata asupra autoritatilor din tara importatoare are tendinta de a spori cu timpul; asumarea relativ timpurie a unui angajament poate sa o "dezamorseze" intr‑un stadiu in care costurile aferente sunt inca acceptabile;

pentru exportatorii care au un interes special in raporturile cu tara de import, autolimitarea permite prezervarea unui climat favorabil al relatiilor reciproce, in timp ce a lasa tensiunile comerciale sa evolueze pana la punctul in care se recurge la masuri unilaterale ar deteriora inutil acest climat.

modul de administrare a LVE: intreaga responsabilitate, sau cea mai mare parte a ei, revine partii exportatoare.

Desi, in unele cazuri, mecanisme de supraveghere sunt puse in functiune si in tara de import, raspunderea principala pentru aplicarea restrictiilor incumba exportatorilor, care ‑ adesea ‑ recurg la instrumente de tipul licentelor de export. Aceste scheme confera autoritatilor din tara de export prerogative speciale, prin care isi pot exercita o autoritate mai extinsa decat cea derivand din atributiile lor obisnuite.

certitudinea superioara conferita exportatorului

Este relativa: in raport cu lipsa totala de predictibilitate inerenta intr‑o ancheta antidumping sau antisubventii, acordul de LVE apare ca un instrument mai sigur.

Pe de alta parte:

orice certitudine pe care LVE o confera exportatorului nu este stabila decat pe termen scurt, din moment ce asemenea intelegeri pot fi denuntate fara preaviz sau reinnoite in termeni imposibil de prevazut de catre producatorii individuali

aparitia unor evolutii neasteptate pe termen mediu sporeste substantial costul deciziilor anterior luate pe baza unor semnale eronate.

insusi procesul prin care se ajunge la acorduri de LVE este, in virtutea caracterului sau bilateral si iterativ, generator de incertitudine, cu atat mai mult cu cat, datorita nivelului la care se desfasoara negocierile si confidentialitatii acestora, este imposibil de a avea o idee clara asupra functiilor a caror maximizare o urmaresc negociatorii.

'Securitatea de acces' pe piata importatoare

Validitatea acestui argument este discutabila.

Pe de o parte, nici in cazurile in care acordurile prevad un contingent prestabilit de export nu exista vreo obligatie formala din partea importatorului de a se atinge nivelul maxim admis si, deci, vreo garantie ca tranzactiile vor ajunge la volumul scontat de exportator.

Pe de alta parte, a devenit o practica frecventa ca exportatorii afectati de autolimitari sa insiste asupra includerii unor 'clauze de echitate' in acordurile incheiate, menite sa asigure ca exporturile provenite de la furnizori nerestrictionati nu vor evolua de o asemenea maniera incat sa le erodeze cota de piata detinuta in momentul asumarii angajamentului.

h) LVE sunt preferabile masurilor de salvgardare in baza articolului XIX: in cazul Art.XIX tara de import este tinuta sa acorde compensatii, dar acestea vor lua forma unor mai bune posibilitati de acces pentru alte produse provenite din tarile exportatoare vizate. Or, exportatorii care isi vad limitat accesul pe o anumita piata nu au nimic de    castigat de pe urma faptului ca firme conationale operand in alte sectoare isi vor ameliora posibilitatile de export.

i)    'Rentele' insusite de exportatori

Acest argument se bazeaza pe efectul de crestere a preturilor pe care il genereaza limitarea artificiala a ofertei si pe faptul ca produsul acestor majorari de pret revine in exclusivitate furnizorilor.

Materializarea acestor avantaje nu este automata, ci depinde de existenta unor imprejurari bine delimitate:

- raportul de conditionalitate dintre restrangerea ofertei si cresterea preturilor depinde de elasticitatea cererii; exista niveluri de elasticitate la care deprimarea cererii este atat de serioasa incat preturile superioare nu ajung sa il compenseze pe exportator pentru reducerea volumului de vanzari.

- posibilitatea ca exportatorii sa-si insuseasca integral rentele generate este destul de restransa, ea depinzand de puterea pe care o pot exercita pe piata intermediarii care actioneaza in tara importatoare; analizand situatia exporturilor japoneze de automobile in S.U.A., Michael Kostecki constata ca nu mai putin de 60% din profiturile suplimentare reveneau intermediarilor americani, si doar 40% firmelor exportatoare.

- si atunci cand sunt reunite toate conditiile pentru existenta rentelor si pentru insusirea lor de catre exportatori, firmele furnizoare externe pot fi impiedicate sa si le insuseasca de catre autoritatile din tarile lor de origine, daca acestea recurg la scheme de licitare a licentelor de export.

Problema foarte importanta: daca manifestarea de vointa a exportatorului este veritabila, sau viciata prin exercitarea de constrangeri de catre partea importatoare.

Este semnificativ, in aceasta privinta, sa remarcam ca principalele puteri comerciale ale lumii (S.U.A. si C.E.) erau ca si exceptate de la tratamentul pe care‑l impuneau altor tari: in 1989, membrii C.E. beneficiau de protectia a 173 de acorduri de LVE (60% din totalul celor inventariate pe plan mondial), dar nu isi asumasera decat 16 angajamente similare. Cifrele corespunzatoare pentru S.U.A. releva aceeati discrepanta: 70 de angajamente impuse, fata de numai 4 acceptate.

Trebuie facuta o distinctie intre 'amenintarea' cu aplicarea de masuri permisibile in cadrul GATT si constrangerea exercitata prin invocarea de aplicarii de masuri mepermise. In acest ultim caz, presiunea exercitata asupra exporturilor nu ar fi pe de‑a intregul credibila. In primul caz insa, cea mai potrivita analogie este facuta de Brian Hindley, care compara LVE cu solutionarile 'in afara tribunalului' ('out‑of‑court settlements').

Situatia se complica daca tara importatoare recurge la argumente extracomerciale pentru a extrage angajamente de autolimitare.

Asemenea situatii sunt dificil de documentat, dar exista precedente mai vechi (conditionarea retragerii americane din Okinawa de autolimitarea exporturilor nipone de textile; "legarea" unui ajutor alimentar de aproape 800 milioane dolari destinat Coreii de Sud de acordul de limitare voluntara a exporturilor coreene de incaltaminte in S.U.A. Acelasi gen de argumente poate fi utilizat insa si de partea exportatoare, dupa cum o demonstreaza refuzul Turciei de a participa la programul de limitate 'voluntara' a exporturilor de otel pe piata nord‑americana, refuz pus in legatura cu situatia bazelor militare americane aflate pe teritoriul turcesc.

Nu se poate aprecia cu exactitate in ce masura argumentele extracomerciale viciaza liberul consimtamant, dar este evident ca o asemenea consecinta nu poate fi prezumata.

Consecinte ale recurgerii la LVE

a. Efectul anticoncurential

De regula, un acord de LVE nu poate functiona daca nu exista un anumit grad de concertare a exportatorilor. (Aceasta preconditie nu este aplicabila daca autoritatile din tara de export recurg la repartizarea cu totul discretionara a licentelor de export sau, dimpotriva, la licitarea lor).

Exportatorii privilegiati sunt, de regula, firmele interne cele mai importante in domeniu intrucat licentele emise pentru administrarea LVE sunt alocate in functie de exporturile realizate in anii anteriori. Aceste firme obtin astfel un acces direct la rente dar, in plus, sunt si protejate de concurenta noilor veniti.

Din moment ce concertarea firmelor exportatoare devine absolut cruciala pentru administrarea LVE, autoritatile ajung sa‑si dea acordul asupra tinerii unor reuniuni in care se pot incheia intelegeri confidentiale care depasesc scopul declarat. In plus, exercitarea de catre autoritatile nationale a unui control strict cu privire la implementarea angajamentelor de autolimitare ii degreveaza pe exportatori de dificila sarcina de a urmari in ce masura partenerii respecta obligatiile asumate. Cu alte cuvinte, stabilitatea cartelului este asigurata chiar de catre autoritati, utilizand instrumente de monitorizare la care nici o firma individuala nu ar putea sa aiba acces: tendinta de a     'trisa', cauza cea mai frecventa a destramarii cartelurilor, este practic inexistenta, posibilitatea vreunei firmei individuale de a‑si spori cota de piata in detrimentul celorlalte fiind exclusa.

Cartelul derivat din LVE este imun fata de mijloacele legale de contracarare, atat in tara de export (fiind practic creatia autoritatilor guvernamentale) cat si in tara de import, unde firmele exportatoare se pot degaja de raspundere invocand datoria lor de a se supune masurilor dispuse de autoritatile din tara de origine (doctrina cunoscuta sub numele de sovereign compulsion).

Sunt favorizate practici anticoncurentiale si in mod indirect, prin faptul ca LVE genereaza conditii propice pentru exercitarea unei dominatii pe piata. Astfel, transferul de venit, care are loc in mod inerent de la consumatorii interni catre producatori (interni si externi) ca urmare a preturilor artificial majorate prin restrangerea 'voluntara' a ofertei, confera acestor producatori sansa de a‑si insusi profituri 'supranormale', in virtutea carora pot atinge dimensiunea necesara exercitarii unei dominatii asupra pietei.

b. Ineficacitatea in raport cu obiectivul urmarit

posibilitatea pe care o au exportatorii vizati de a‑si insusi profituri 'supranormale' este de natura a le intari pozitia, facand din ei ‑ in perspectiva ‑ concurenti mai puternici.

practicarea pe pietele protejate de preturi net superioare celor mondiale atrage ca un magnet pe exportatorii "nou veniti", care exercita presiuni suplimentare asupra producatorilor interni.

c.    Inducerea de modificari in structura ofertei

Faptul ca LVE sunt cel mai adesea exprimate in termeni cantitativi genereaza din partea exportatorilor vizati eforturi de ameliorare a calitatii bunurilor livrate si de crestere a ponderii bunurilor cu preturi unitare mai ridicate, in scopul maximizarii valorii aferente unui volum prestabilit. Or, aceste tactici sunt costisitoare atat pentru exportatori, cat si pentru consumatori/utilizatori.

- in cazul exportatorilor, se pune intrebarea daca alterarea structurii ofertei lor nu reclama o crestere a caracterului capital ‑ si tehnologic ‑ intensiv a productiei lor mai mare decat cea pe care ar valida‑o in conditii normale piata, fiind probabil ca accelerarea acestor transformari genereaza o utilizare suboptimala a resurselor.

- pentru consumatori, modificarea structurii ofertei atrage dupa sine o sporire a preturilor si, posibil, o reducere a disponibilitatii bunurilor pe care acestia doresc sa si le procure. Astfel, autolimitarea exporturilor japoneze de autovehicule in SUA a stimulat deplasarea efertei catre modelele de lux care, in intervalul 1981‑84, si‑au sporit ponderea in exporturile totale cu 13 puncte procentuale. Similar, in cazul exporturilor textile, LVE determina concentrarea livrarilor asupra celor mai valoroase produse din fiecare categorie supusa limitarii. De regula, aceasta practica reduce cu precadere disponibilitatea articolelor vestimentare pentru copii, aspect care indica o degresivitate a costului pentru consumatori a protectiei prin acorduri de LVE.

d.    Declansarea de procese autoreproducatoare si autoacceleratoare

restrictiile introduse prin acordurile de LVE ajung sa creeze grupuri de presiune vital interesate de mentinerea lor in vigoare.

Acestea ajung sa priveasca LVE ca adevarate 'drepturi dobandite' astfel incat tentativele ulterioare de terminare a restrictiilor devin tinta unei opozitii inversunate. Chiar daca opozitia manifestata nu este suficienta pentru a impiedica abrogarea restrictiilor, exista o tendinta tot mai mare a grupurilor interne interesate catre recidivism. Producatorii interni care au beneficiat o data de protectie prin acorduri de LVE revin 'la atac' ulterior pentru a incerca sa obtina reinstituirea acestor restrictii.

acordurile de LVE genereaza si un tip sui generis de efecte 'de invatare' pentru producatorii interni.

Pe de‑o parte, industriile neprotejate invata de la cele care au avut succes in obtinerea protectiei care sunt cele mai bune mijloace de a o dobandi

Pe de alta parte, experienta dobandita de ramurile protejate in timpul functionarii LVE determina si o crestere a restrictivitatii acestor masuri: acordurile de LVE au tendinta de a deveni tot mai sofisticate si mai precise, pe masura ce producatorii interni ajung sa se familiarizeze cu tacticile de eludare practicate de concurentii lor externi. Prin urmare, caracterul 'poros' al LVE tinde sa dispara.

un adevarat "efect al domino‑ului', in doua directii.

Numarul LVE se extinde pentru a acoperi treptat tot mai multi furnizori (o reflectare si a consecintelor clauzelor de echitate). Exemple: autolimitarile exporturilor de televizoare in S.U.A. (afectand initial doar Japonia, dar ulterior extinse asupra Coreii de Sud si Taiwanului); acordurile de LVE privind produsele siderurgice (unde, de la restrictii aplicate initial in S.U.A. doar Japoniei si C.E. se ajunsese la finele anilor '80 la autolimitari asumate de 17 de tari exportatoare).

Autoaccelerarea in cazul LVE decurge si din largirea numarului de tari importatoare care recurg la ele, restrictiile introduse initial pe o piata importanta fiind replicate ulterior pe alte piete, pentru a preveni reorientarea fluxurilor de export. Cazul incaltamintei este tipic: in numai doi ani de la instituirea autolimitarii principalilor furnizori externi ai pietei americane (1977), acestia au facut obiectul unor masuri similare in Marea Britanie, Franta, Italia, Canada si Norvegia.

AMS prevede interzicerea recurgerii la LVE. Cu titlu tranzitoriu, fiecarui membru OMC i s-a permis sa mentina in vigoare un singur asmenea acord pana la 31 decembrie 1999.

Obligatia eliminarii LVE incumba atat partilor importatoare, cat si celor exportatoare. Ea cuprinde si intelegerile intervenite intre entitati de drept privat, intelegeri pe care autoritatile nu au dreptul sa le "incurajeze" sau sa le "sprijine".

Informatiile existente indica faptul ca aceasta prohibitie a fost aplicata in mod strict, fenomen reflectat atat in cresterea numarului masurilor oficiale de salvgardare (rezultat urmarit de prohibitia din AMS), dar si in escaladarea accelerata a masurilor antidumping si compensatorii.

"Activizarea" masurilor antidumping ca urmare a terminarii unor acorduri de LVE este, de altfel, un fenomen bine documentat chiar de experiente anterioare instituirii obligatiei de renuntare generala la LVE. O situatie ilustrativa o ofera urmarea a expirarii acordurilor de LVE care au protejat, intre 1984-1992, piata otelului in S.U.A.: din cele 17 tari care isi asumasera angajamente de autolimitare, 8 au fost vizate de masuri antidumping (iar 4 dintre ele, si de masuri antisubventii) chiar din anul imediat urmator (1993).