OBSTACOLE TEHNICE IN CALEA COMERTULUI (OTC)

OBSTACOLE TEHNICE IN CALEA COMERTULUI (OTC)

OTC decurg din influentarea vanzarii unor bunuri pe anumite piete prin specificarea anumitor cerinte referitoare la caracteristicile lor si/sau ale procesului de productie prin care au fost realizate.

Aceasta influentare priveste doua aspecte:

continutul in sine al caracteristicilor cerute

procedura de verificare a conformitatii cu cerintele stipulate

OTC sunt considerate cea mai dinamica bariera netarifara in comertul mondial si, potrivit unor opinii, si cea mai larg raspandita la ora actuala.

► Conform estimarilor OCDE (1997), circa 80% din comertul mondial este afectat, intr-un fel sau altul, de OTC

Acest rezultat este coroborat de o cercetare (intreprinsa in 2001 de institutul francez CEPII - Centre d'etudes prospectives et d'informations internationales), potrivit careia circa 90% din comertul mondial se realizeaza cu bunuri care fac obiectul unei forme sau alta de OTC in cel putin o tara. Aceasta estimare nu este foarte relevanta insa. Utilizand ipoteze mai realiste, analistii CEPII estimeaza la 13% ponderea comertului mondial afectat efectiv de OTC.

► Tot estimari OCDE (1996) apreciaza costurile impuse de existenta unor standarde si norme diferite, ca si de testarea si certificarea produselor, la circa 2-10% din costurile totale de productie ale bunurilor respective.

Spre deosebire de barierele netarifare "clasice", ale caror efecte sunt aproape intodeauna neambiguu negative, OTC exista - in principiu - cu scopul de a permite atingerea unor importate obiective care nu s-ar putea realiza corespunzator intr-o logica de piata: mentinerea sanatatii publice, protectia mediului etc. Eliminarea unor asemenea reglementari este, de aceea, susceptibila a genera pierderi sociale disproportionate in raport cu castigurile economice pe care le-ar aduce.

De aici decurge o alta importanta implicatie: negocierile comerciale internationale in acest domeniu nu isi pot propune, pur si simplu, reducerea sau eliminarea OTC prin concesii reciproce, ci trebuie sa gaseasca modalitati de a le reduce impactul restrictiv asupra comertului fara a le rapi posibilitatea de a satisface scopurile extra-economice legitime pe care si le propun.

O alta particularitate importanta a problematicii OTC este ca, spre deosebire de celelalte bariere netarifare, unde doar producatorii manifesta un interes nemijlocit pentru rezultatul negocierilor, in acest domeniu consumatorii sunt mult mai interesati si, deci, susceptibili a influenta continutul si extinderea OTC.

Pe de alta parte, domeniul OTC se preteaza foarte bine la "captura" in scop protectionist de catre grupurile de producatori interesate, din doua motive:

- caracterul complicat, adesea obscur pentru publicul neavizat, al normelor (ceea nu permite sa se deceleze impactul lor protectionist)

- lipsa de expertiza la nivelul autoritatilor publice, care face necesara adesea recurgerea la serviciile producatorilor insisi pentru a stabilirea continutului normelor tehnice: "Cand se reglementeaza un domeniu tehnic, de exemplu ascensoarele, obscuritatea abunda. Guvernul, care probabil nu dispune de multi experti in fabricarea ascensoarelor, va cere opinia producatorilor interni de ascensoare. Acestia, in mod natural, vor promova norme si practici de conformare care ridica costul bunurilor importate mai mult decat pe cel al produselor autohtone." [Baldwin, 2000]

STANDARDE SI NORME TEHNICE

Un standard este o specificatie care se refera la caracteristicile unui produs si/sau ale procesului sau de productie si/sau ale modului sau de prezentare in fata consumatorului.

Nu orice specificatie tehnica este considerata un standard.

Definitia ISO accentueaza necesitatea ca existenta si continutul standardelor sa fie documentate, iar utilizarea lor sa fie constanta si repetata.

Statele Unite considera aceasta definitie insuficient de cuprinzatoare. Dupa parerea Societatii Americane de Testare si Materiale (ASTM), definitia ar trebui sa includa si o larga acceptare si utilizare in practica a specificatiei respective.

Intre standarde si norme tehnice exista importante diferente:

respectarea standardelor are caracter voluntar, pe cand cea a normelor tehnice este obligatorie

standardele sunt stabilite prin implicarea voluntara a tuturor partilor interesate, pe cand normele tehnice sunt legiferate (dar procesul de legiferare poate avea grade diferite de deschidere catre partile interesate)

Pot exista insa cazuri in care reglementari emise de autoritati au caracter de standarde, nu de norme tehnice. E.g.: o reglementare care statueaza ca toate ouale cu o greutate de peste 62 de grame pot fi etichetate drept "calitatea I" este un standard, daca ouale cu o greutate mai mica pot fi si ele comercializate.

In ceea ce priveste standardele, se pot face doua distinctii:

I. intre cele institutionalizate, definite de comitete special constituite si adoptate formal, si cele de facto, care au caracteristici stabilite de anumiti producatori, ce devin referinta in domeniul respectiv de activitate.

II. intre cele de compatibilitate si cele de siguranta

Normele tehnice sunt concepute si instituite de autoritati cu scopul de a furniza anumite bunuri publice, cum ar fi siguranta utilizatorilor, sanatatea oamenilor si prezervarea mediului.

Cel mai frecvent, ele se gasesc in domenii precum: alimente, medicamente, materiale de constructie, jucarii, masini, aparate casnice electrice si cu gaz.

Implicarea autoritatilor este considerata necesara din cauza existentei unor situatii de esec al pietei.

externalitati negative pe care piata nu le poate preveni sau corecta (e.g., bunuri importate care pot genera epidemii)

informatii despre caracteristicile produselor care sunt fie necunoscute, fie distribuite asimetric intre producatori si consumatori, iar costurile pentru obtinerea acestor informatii sunt prohibitive pentru consumatorii individuali

existenta costurilor de coordonare si a comportamentelor de free riding intr-o ramura impiedica dezvoltarea de standarde care sa dea posibilitatea realizarii de economii de scala

Exista diferente mari intre tari sub aspectul proportiei in care standardele sunt preluate in norme: de la circa 35% in Africa si Orientul Mijlociu, la 0 in SUA (7,5% Europa Occidentala, 20% Asia, 25% America Latina)

Standardele sunt destinate facilitarii productiei si schimbului, gratie importantelor efecte pozitive pe care le pot genera.

Din perspectiva consumatorilor

reducerea incertitudinii consumatorilor cu privire la anumite caracteristici esentiale ale bunurilor

transmiterea de informatii consumatorilor despre produse de o maniera care reduce costul informarii pentru acestia: consumatorii pot compara direct diferite produse, stiind ca ele corespund unor standarde minime de performanta si/sau calitate

cresterea cererii pentru produse complementare din categoria bunurilor electronice de consum si a computerelor, unde compatibilitatea dintre diferite componente este esentiala

cresterea substitutiei in consum a bunurilor similare produse in tari diferite, deoarece standardizarea caracteristicilor esentiale functioneaza ca o garantie de calitate; in aceste situatii, cererea pentru produsele importate va fi mai elastica

Din perspectiva producatorilor

mai mare siguranta a accesului la piata

E.g., in SUA dimensiunile caietelor este standardizata (8,5 x 11 toli); desi este legal sa se comercializeze si alte dimensiuni, numai cele standardizate ofera debusee semnificative

facilitarea difuziunii tehnologiilor noi

E.g., tehnologia bazata pe standardele dezvoltate de Institutul European de Standarde in Telecomunicatii (ETSI) a permis raspandirea telefoniei fara fir in Europa

promovarea economiilor de scala, deoarece standardele permit firmelor sa se concentreze asupra unui numar limitat de caracteristici

Standardele/ normele tehnice se clasifica, in functie de obiectul lor, in:

Standarde de produs (cele mai obisnuite): se refera la rezultate

Pot avea in vedere caracteristicile anumitor:

bunuri (e.g., continut minim de elemente nutritive, nivel maxim de pesticide reziduale in alimente etc)

servicii (e.g., sisteme de rezervari hoteliere)

Urmaresc obiective precum: siguranta in utilizare/consum; interoperabilitatea/ interconectarea; proprietatile unor materiale etc

B. Standarde de proces: se refera la mijloace (metodele de productie). Pot fi:

direct legate de produsul in sine (e.g., fermentarea vinului direct in sticla, utilizarea doar a ingrasamintelor naturale)

legate de conditiile de productie (e.g., tratamentul muncitorilor, efectul asupra mediului)

Standarde de etichetare: se refera la furnizarea de informatii catre consumatori cu privire la caracteristicile produsului si/sau ale procesului de productie

D. "Meta-standarde": se refera la aspecte precum metode de testare, sisteme de asigurare a calitatii, sisteme de gestiune a riscului. E.g:

Principiile Generale de Igiena Alimentara ale Codex Alimentarius pe care e bazat sistemul HACCP - Hazard Analysis and Critical Control Point)

ISO 9000, ISO 9001 etc

Standardele au un mare grad de flexibilitate, putandu-se modifica in functie de introducerea de noi tehnologii si de evolutia preferintelor consumatorilor. Numarul standardelor creste odata cu cresterea varietatii bunurilor existente pe piata.

Primele organisme nationale de standardizare au aparut la inceputul secolului XX, iar in 1928 existau deja in 16 tari. Federatia Internationala a Asociatiilor de Standardizare a luat fiinta in 1926, si-a incetat existenta in timpul celui de-al doilea razboi mondial (1942), reinfiintandu-se sub un nume schimbat in 1947: ISO - International Standards Organization

Organisme internationale de standardizare cu vocatie universala au existat deci de mai multa vreme, dar activitatea lor a devenit substantiala mult mai tarziu.

Pana in anii 1980, activitatea de standardizare era un domeniu aproape integral controlat de firme (care aplicau standarde interne) sau de organisme private nationale. Organizatii puternice precum DIN (Institutul German de Standardizare) sau BSI (Institutul de Standardizare Britanic) se bucurau de o mare autoritate. Standardele erau astfel produse fara a tine seama de evolutiile din alte tari. In ultimii 20-25 de ani, globalizarea a inceput sa se manifeste si in domeniul standardizarii.

"Productia" organismelor de standardizare este utilizata ca referinta de Acordurile OMC referitoare la problematica obstacolelor tehnice: doar normele interne neconforme cu standardele internationale pot face obiectul contestarilor partenerilor comerciali.

Aceasta presupune ca organismele internationale de standardizare sa se supuna anumitor rigori in ceea ce priveste:

- deschiderea lor catre participarea tuturor tarilor

- transparenta procesului de adoptate a standardelor si posibilitatea de a se implica a tuturor partilor interesate

Principalele organisme internationale de standardizare

Pe plan mondial, exista 49 de organisme internationale de standardizare, inregistrate de World Standard Services Network, dar trei dintre ele joaca principalele roluri.

1. ISO

Organizatie deschisa participarii organismelor nationale de standardizare (nu mai mult de o entitate per tara poate fi admisa cu vot deliberativ). In 2003, ISO avea membri din 132 de tari, din care 88 membri cu drepturi depline.

Din punctul de vedere al domeniilor acoperite, are un mandat practic nelimitat. Initial, activitatea sa s-a referit mai ales la aspecte precum dimensiunile becurilor electrice, bateriilor si suruburilor, pentru ca in ultima vreme sa acorde o mare atentie problemelor standardelor de mediu, etichetarii ecologice etc.

Pana la sfarsitul lui 2004, ISO emisese 14900 de standarde, ritmul "producerii" acestora fiind accelerat (circa 1000 pe an incepand din 2000)

standardele sunt adoptate prin consens de catre experti, iar o propunere pentru adoptarea unui nou standard trebuie acceptata de doua treimi din membri, cu conditia sa nu obiecteze mai mult de un sfert din membri; tarile europene sunt considerate a avea o pozitie privilegiata, pentru ca prezideaza circa 2/3 din secretariatele ISO (fata de numai 13% in cazul SUA), in vreme ce tarile in curs de dezvoltare, care reprezinta 75% din totalul membrilor, nu controleaza decat 5%

activitatea tehnica este foarte descentralizata, desfasurandu-se in peste 200 de comitete si subcomitete tehnice, in care activeaza circa 30000 de experti, finantati de organismele nationale membre

in general, se incearca asocierea la procesul de standardizare si a altor parti interesate, precum consumatorii si sindicatele

exista suspiciuni de manipulare interesata a procesului de catre marile corporatii, care sunt dispuse sa aloce resursele necesare pentru dezvoltarea la nivel tehnic a standardelor care le intereseaza

2. IEC (International Electrotechnical Commission)

A luat fiinta inca din 1906. In ianuarie 2003, avea 51 de membri, entitati neguvernamentale.

Pana la sfarsitul lui 2004, produsese peste 5300 de standarde.

2. ITU (International Telecommunications Union)

ISO si IEC sunt "responsabile" de emiterea a circa 85% din standardele industriale existente, dar o importanta activitate de standardizare internationala se desfasoara si in afara lor:

International Conference on Harmonization - produse farmaceutice

Global Harmonization Task Force - aparatura medicala

International Maritime Organization - standarde de siguranta maritima

La nivelul UE, exista organisme de standardizare ale caror mandate coincid cu cele ale principalelor organisme internationale: CEN, CENELEC si ETSI. Standardele emise de acestea sunt foarte apropiate de cele internationale, iar adesea sunt chiar identice: 30% in cazul CEN si 70% in cazul CENELEC.

In domeniul produselor agricole si alimentare, functioneaza:

4. Codex Alimentarius

Organizatie creata in 1962, sub auspiciile FAO si OMS. Participarea este guvernamentala, ridicandu-se in 2004, la 171 de state, dar este incurajata implicarea actorilor interesati (de la producatori, la consumatori).

Are mandatul de a adopta standarde care sa promoveze siguranta consumatorului, facilitand in acelasi timp comertul mondial, in domenii precum: siguranta alimentelor; niveluri maxime admise de reziduuri, pesticide si contaminanti; aditivi alimentari; metode de analiza si esantionare etc.

Codex a adoptat circa 3000 de limite maxime acceptate pentru diverse reziduuri, 200 de standarde de produse, 33 de linii directoare si 43 de coduri de bune practici. De multe ori insa, standardele adoptate sunt mai putin stringente decat normele obligatorii din diverse tari dezvoltate.

In cadrul Codex, se incearca adoptarea standardelor prin consens. Daca nu se reuseste, adoptarea se face prin vot cu majoritate simpla.

5. OIE (Organizatia Internationala pentru Epizootii)

Constituita in 1924. Are in prezent 167 de membri.

6. IPPC (Conventia Internationala pentru Protectia Plantelor)

Tratat internationale semnat in 1951, avand in prezent 137 de semnatari. Este institutia de referinta pentru probleme fitosanitare.

Toate aceste organisme ocupa o pozitie intermediara, intre aceea de "cluburi" private si cea de institutii publice de reglementare.

pe de-o parte, standardele produse sunt voluntare

pe de alta parte, autoritatea de care bucura aceste standarde este considerabila

Modalitati de manifestare a impactului restrictiv al OTC

I. Existenta de deosebiri intre standardele/ normele tehnice aplicate in diferite tari (e.g., sistemul metric vs. sistemul imperial de masuri; diferentele intre configuratia si dimensiunile prizelor de curent in diferite tari)

respectarea anumitor specificatii nu este mai dificila decat respectarea altora, dar producatorii trebuie sa se conformeze unei multitudini de specificatii diferite, ceea ce le sporeste costurile

insasi cunoasterea continutului standardelor/ normelor tehnice este costisitoare si impune o povara comparativ mai mare asupra exportatorului decat asupra producatorului care vizeaza doar piata sa interna

II. Existenta de norme tehnice care au impact mai sever asupra importurilor (sau al anumitor surse de import)

fie de jure: discriminarea este explicita

acceptabila in anumite cazuri; e.g., atunci cand sursa problemei este indisolubil legata de o a anumita zona geografica - e.g., carnea de vita posibil contaminata cu BSE

nejustificata in alte situatii: e.g., interdictia importului de sosuri continand acid benzoic in Australia, care nu se aplica insa si Noii Zeelande (dupa o plangere a Filipinelor, interdictia a fost inlocuita cu stabilirea unui nivel de toleranta, aplicabil tuturor importurilor in mod egal)

fie de facto: discriminarea este implicita

conformarea cu normele de siguranta a alimentelor necesita valorificarea unor economii de scala T aceste norme tind sa favorizeze tarile a caror productie este concentrata (e.g., cerinta ca produsele lactate comercializate in UE sa fie obtinute din lapte provenit de la animale tinute in ferme si mulse cu mijloace mecanice; aceasta cerinta nu poate fi satisfacuta de multe tari in curs de dezvoltare, ceea ce a dus la scoaterea de pe piata a produselor lor - e.g., branza de camila din Mauritania)

discriminarea poate sa decurga din accesul diferit la resurse; E.g.,

- reglementarile privind "puritatea pastei" in Italia, cerand sa nu fie denumite "paste" decat pastele fainoase obtinute exclusiv din grau dur, un sortiment de inalta calitate produs in sudul peninsulei

- tentativa producatorilor de hartie din Franta si Germania de a impune obligativitatea unui continut inalt de hartie reciclata in productia de cartoane, cu scopul de a ii frustra pe concurentii lor din Suedia si Finlanda de avantajul accesului la o sursa abundenta de materie prima naturala (lemnul)

III. Norme care au un nivel de exigenta mai inalt decat cel larg acceptat pe plan international (fiind, deci, mai stringente decat este necesar pentru a satisface obiectivele non-economice urmarite la un nivel rezonabil)

normele europene privind continutul maxim de aflatoxine (compus hepato-cancerigen care se gaseste in produse precum grau, alune, arahide) sunt de cateva ori mai stringente decat nivelul de toleranta admis de Codex Alimentarius; aceasta exigenta crescuta este estimata a reduce riscul de deces prin cancer hepatic cu 1,4 la un miliard, adica mai putin de 1 moarte pe an in UE (unde 33000 persoane mor in fiecare an din cauza acestei boli)

normele japoneze privind reziduurile de DDT in tutun sunt de 15 ori mai stringente decat nivelul acceptat international; din acest motiv, India, care produce tutun cu un nivel de reziduuri de 3-6 ori mai mic decat toleranta maxima acceptata pe plan international, nu poate exporta tutun in Japonia

reglementare australiana care supune carnea de pui importata din Thailanda unei incalziri la 70 C timp de 43 minute pentru a preveni riscul existentei unei anumite contaminari

IV. Cerinte repetitive de evaluare a conformitatii

Evaluarea conformitatii = procedurile prin care se determina ca cerintele stipulate de standarde/ norme tehnice sunt indeplinite.

Presupune certificarea indeplinirii normelor, ceea ce se realizeaza indeplinind operatiuni precum testarea produselor, inspectarea facilitatilor de productie, evaluarea sistemelor de asigurare a calitatii si de gestionare a riscurilor etc.

Privita in sens mai larg, notiunea de evaluare a conformitatii se extinde si asupra operatiunilor:

- din amonte: metrologia (cerinta importanta pentru desfasurarea corecta a oricaror certificari implicand masurari)

- din aval: acreditarea (evaluarea competentei institutiei care realizeaza certificarea)

Exista trei tipuri de evaluare a conformitatii:

declaratia de conformitate a producatorului; pentru produsele care prezinta risc in consum/ utilizare; rar acceptata in comertul international

evaluarea conformitatii de catre cumparator/utilizator; ofera cel mai inalt grad de incredere, dar nu este practicabila decat in cazul tranzactiilor repetitive si de mari dimensiuni

evaluarea conformitatii de catre o terta parte, independenta; se aplica in circa 60% din cazurile in care se recurge la evaluarea conformitatii. Activitatea de testare desfasurata de laboratoare specializate a devenit o importanta activitate economica in sine, generand venituri de peste 9 miliarde dolari anual.

ASPECTE RESTRICTIVE

genereaza intarzieri si sporesc costurile producatorilor straini, fapt cu atat mai greu de justificat cu cat produsele in cauza prezinta riscuri minore

costul testarii echipamentelor de telecomunicatii potrivit solicitarilor din UE este echivalent cu 5-10% din valoarea produsului testat (iar durata este de 6-8 saptamani)

certificarea ISO 9000 pentru o intreprindere mica americana poate costa pana la 250000 USD

chiar si simplele intarzieri generate de supunerea la aceste cerinte pot avea consecinte foarte serioase. In sectoare unde exista intreceri pentru punerea pe piata a unor anumite produse (e.g., industria farmaceutica), intarzierea poate altera decisiv rezultatul competitiei.

exista un mare potential de evaluare discriminatorie a conformitatii, care se poate materializa cu relativa usurinta atunci cand evaluarea este facuta de un organism din tara importatoare

numeroase dispute au avut loc intre SUA si Japonia din cauza ca organele competente japoneze, avand "incredere" in fabricantii niponi, nu recurgeau decat la testari periodice, in vreme ce livrarile din exterior erau testate sistematic

exista riscul utilizarii cu rea credinta a procedurilor de evaluare a conformitatii, cu scopul de a obtine informatii care fac obiectul drepturilor de proprietate intelectuala ale intreprinderii evaluate inspectate

chiar si atunci cand se accepta, in principiu, ca certificarea respectarea standardelor/ normelor tehnice sa poata fi facuta de un organism din tara exportatorului, cerintele pentru acreditarea acestui organism pot fi extrem de severe, iar acreditarea insasi trebuie platita

In trei sferturi din cazurile in care evaluarea conformitatii este realizata de catre o terta parte, ea se face fie de catre o entitate guvernamentala, fie de catre o terta parte autorizata in acest sens. In scopul autorizarii, exista organisme guvernamentale (sau care actioneaza ca agenti ai unor entitati guvernamentale) abilitate sa acrediteze laboratoare de testare.

Autoritatile din tarile importatoare nu accepta, de regula, sa recunoasca automat rezultatele verificarilor efectuate in strainatate, chiar si atunci cand ele sunt confirmate de autoritati publice din tara de export. In asemenea situatii, evaluarea conformitatii se va face fie in tara de import (ceea ce implica cheltuieli substantiale suplimentare pentru producatori), fie de catre organisme din tara de export dar care au fost acreditate de autoritati competente din tara de import, oferind astfel garantii de competenta si impartialitate.

Astfel, de exemplu, pentru a avea acces la piata europeana, produse americane pot fi testate in laboratoare din SUA pentru evaluarea conformitatii lor cu norme europene, iar rezultatele verificarilor sunt transmise unor "organisme notificate" din Europa, care le certifica.

Acreditarea este un proces complex, care presupune examinarea calificarilor personalului, echipamentul utilizat si capacitatea laboratorului de a efectua anumite determinari. Exista la ora actuala chiar si un mecanism standardizat de acreditare: Ghidul 25 al ISO/IEC

Tarile in curs de dezvoltare au mari dificultati in a obtine acreditarea unor organisme locale de evaluare a conformitatii.

ETICHETAREA PRODUSELOR

Este, in principiu, o masura judicioasa, menita sa amelioreze informarea consumatorilor. In ultima vreme, cunoaste o extindere deosebita, intrucat i-au fost gasite noi valente:

"trasabilitatea" produselor (urmarirea parcursului inca de la primele stadii de productie, inclusiv obtinerea materiei prime)

specificarea anumitor aspecte ale procesului de productie, care sa dea posibilitatea consumatorilor sa isi manifeste sustinerea pentru anumite "cauze nobile" (e.g., exploatarea rationala a padurilor; oferirea de conditii decente producatorilor din tarile in curs de dezvoltare)

Trebuie facuta distinctia intre cerintele obligatorii de etichetare si schemele de etichetare voluntara.

Etichetarea obligatorie poate ridica probleme

din cauza cerintelor excesive, care depasesc necesitatea unei informari rezonabile a consumatorilor

din cauza stabilirii unor cerinte care urmaresc sa puna produsele importate intr-o conditie de inferioritate

din cauza ca, atunci cand exista diferente importante intre cerintele de etichetare de pe o piata sau alta, producatorii pot sa aiba nevoie sa pastreze si stocuri diferite pentru fiecare piata in parte

Pe de alta parte, este teoretic posibil ca etichetarea sa devina alternativa preferabila la restrictii mai dure. Caz tipic: organismele vegetale modificate genetic, ale caror posibile efecte negative nu sunt demonstrate, dar care suscita rezerve din partea a numerosi consumatori; in locul interzicerii lor pur si simplu, ar exista alternativa etichetarii corespunzatoare, lasand la latitudinea fiecarui consumator decizia finala.

Schemele de etichetare voluntara cunosc in prezent o mare raspandire.

Ele sunt, de regula, initiate si administrate de entitati neguvernamentale. Cele mai obisnuite sunt cele cu finalitate ecologica, care exista in prezent in peste 25 de tari.

Caracterul privat si participarea voluntara la aceste scheme sugereaza ca ele nu actioneaza drept obstacole in calea comertului si, in orice caz, face ca ele sa nu poata face obiectul unor eventuale plangeri in cadrul OMC. Cu toate acestea, impactul lor potential restrictiv este prea important pentru a fi trecut cu vederea.

El poate decurge din:

discriminarea directa, atunci cand "administratorii" schemelor ignora solicitarile de participare venite de la firme straine

caracterul unilateral al schemelor, care ignora particularitatile din alte tari si care sunt astfel concepute incat sa reflecte conditiile din tarile initiatoare (facand, astfel, mult mai dificila participarea producatorilor din alte tari, mai ales in curs de dezvoltare)

dificultatea exportatorilor de a se informa despre cerintele acestor scheme si costul ridicat al certificarii indeplinirii conditiilor; de cele mai multe ori, aceste scheme se refera la aspecte care tin de procesele si metodele de productie si, ca atare, nu sunt detectabile prin examinarea produsului in sine T nevoia de a asigura "trasabilitatea" produsului, demers extrem de oneros si de aceea prohibitiv pentru micii producatori.

Intrucat servesc unor scopuri legitime, masurile care reprezinta obstacole tehnice in calea comertului nu pot fi eliminate pur si simplu. Eforturile trebuie concentrate in aceasta situatie pe gasirea mijloacelor de a le reduce impactul restrictiv asupra schimburilor comerciale internationale.

Solutiile in acest sens apartin pot fi gasite in doua mari abordari: armonizarea regulilor la nivel international si recunoasterea reciproca a regulilor nationale. Prima abordare face ca standardele/ normele tehnice sa devina mai uniforme si mai larg raspandite, reducand astfel avantajul de cost al producatorilor interni fata de concurentii lor straini, pe cand cea de-a doua abordare determina reducerea costurilor suplimentare pe care le au de suportat exportatorii pentru a accede pe piete externe.

Intre aceste doua categorii de solutii, pot exista abordari combinate:

referirea la standarde: stabilirea la nivel international, pe cai neutre, bazate pe expertiza, de standarde de la care autoritatile nationale sa nu poata deroga (decat in cazuri exceptionale)

Armonizarea presupune ca autoritatile din jurisdictii diferite sa adopte norme si proceduri identice, ceea ce faciliteaza nu doar comertul trans-frontiera, ci si cooperarea dintre autoritatile competente, gratie egalei lor familiaritati cu normele si procedurile pertinente.

Armonizarea poate fi realizata pe doua cai:

calea negociata

calea unilaterala, prin care o tara isi adapteaza propriile reglementari la cele ale unei alte tari, fara ca aceasta din urma sa si le modifice in vreun fel pentru a satisface necesitatile primei tari (varianta numita de Richard Baldwin "armonizare hegemonica");

Armonizarea poate aduce beneficii insemnate:

faciliteaza comertul

reduce diferendele in comertul international

promoveaza dialogul international pe probleme tehnice

Pe de alta parte, dificultatile pe care le ridica sunt numeroase.

este proces un proces lent si complicat, fapt ilustrat de esecul tentativelor de armonizare pe scara larga in cadrul CEE in anii '70 (un exemplu des citat: perioada de 11 ani pentru convenirea normelor in domeniul apelor minerale)

atinge puncte extrem de sensibile si nu poate functiona satisfacator decat daca toti actorii implicati au preferinte, necesitati (dar si posibilitati) similare

prezinta riscul capturarii de catre anumite grupuri de interese (promovarea unor standarde internationale care avantajeaza anumiti producatori

este probabil ca tarile dezvoltate sa aiba cuvantul cel mai greu de spus in definirea continutului regulilor armonizate. O asemenea situatie ar pune tarile in curs de dezvoltare intr-o situatie foarte proasta. Acestor tari le lipseste capacitatea de a gestiona o problematica asa de larga si complexa, atat in cadrul negocierilor (fiind posibil sa accepte angajamente ale caror implicatii nu le realizeaza pe deplin), cat si in stadiul punerii in aplicare a obligatiilor asumate. De asemenea, aplicarea noilor reguli este costisitoare, nu doar prin efectele pe care le pot avea asupra economiei respective, ci si din punt de vedere logistic si administrativ.

Armonizarea este intotdeauna de preferat in cazurile caracterizate prin prezenta externalitatilor negative (e.g., normele ecologice).

Recunoasterea reciproca presupune transferul autoritatii de reglementare dinspre jurisdictia tarii de destinatie a produsului, catre jurisdictia tarii de origine. Principiul care sta la baza sa este acela ca un bun care este comercializat legal intr-o anumita jurisdictie poate fi comercializat si in cealalta jurisdictie, fara a fi necesar sa se conformeze si normelor edictate in aceasta ultima jurisdictie.

Recunoasterea reciproca se poate realizata pe doua cai:

prin simpla aplicare a regimului tratamentului national

este varianta cea mai simpla, dar care reclama o mare incredere intre parteneri, atat sub aspectul exigentei normelor tehnice ale fiecaruia, cat si sub cel al eficacitatii autoritatilor insarcinate cu asigurarea respectarii lor. De aceea, nu a putut fi realizata, pana in prezent, decat in cadrul UE (si nici acolo in mod exhaustiv).

presupune un transfer de facto de suveranitate, care este greu acceptabil de catre cetateni

are si marele neajuns de a nu stimula ameliorarea standardelor existente.

prin incheierea de acorduri de echivalenta, in baza carora norme diferite sunt recunoscute reciproc daca ofera aceeasi satisfactie sub raportul finalitatii lor

cunoaste multe din neajunsurile armonizarii, in ceea ce priveste durata si complexitatea negocerilor. Considerata o cale foarte promitatoare in a doua jumatate a anilor '90, dar entuziasmul pentru aceasta solutie a scazut simtitor dupa confruntarea cu dificultatile practice. Cea mai mare utilizatoare de asemenea acorduri este UE, care a incheiat acorduri cu SUA, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelanda, Elvetia si Israel si care a constatat ca aceste acorduri nu pot functiona satisfacator decat intre tari care au preferinte societale si niveluri de dezvoltare asemanatoare.

din perspectiva tarilor in curs de dezvltare, este similara cu "armonizarea hegemonica", deoarece tarile dezvoltate tind sa ceara nu doar "echivalenta", ci deplina "identitate" a normelor si standardelor

ridica probleme de compatibilitate cu regulile GATT:

bunuri similare provenite din tari diferite pot ajunge sa fie tratate diferit, daca una din sursele de provenienta este "acoperita" de un acord de recunoastere reciproca

in principiu, ar trebui sa se acorde tuturor partenerilor "sanse egale" de a incheia acorduri de recunoastere reciproca, ceaa ce creeaza - pe de-o parte - probleme de resurse insuficiente din partea tarii careia i se adreseaza solicitare si - pe de alta parte- poate genera dificultati in a explica de ce anumiti parteneri sunt considerati mai "fiabili" decat altii, fiind deci acceptati sa negociee asemenea acorduri

deoarece asemenea acorduri trebuie sa ofere partilor "satisfactie reciproca", este teoretic posibil sa se formuleze exigenta tranzitivitatii lor: e.g., daca SUA au un acord cu UE si un altul cu o terta tara, aceasta ar putea cere tratament echivalent si din partea UE

incheierea unor asemenea acorduri slabeste, in domeniile pe care le acopera, justificarea pentru norme obligatorii aplicate tertilor   

Acordurile incheiate sub egida OMC prevad (dar nu sub forma angajanta - binding) ca membrii sa accepte normele in vigoare in alte tari daca acestea permit atingerea acelorasi obiective ca cele urmarite de masurile aplicate de ei insisi: asa-numita echivalenta.

Echivalenta este mult mai des urmarita in cazul proceselor de productie, dacat in cel al produselor. Cel mai frecvent se acorda certificate de echivalenta facilitatilor de producere a carnii si produselor lactate.

REGULI MULTILATERALE

Doua acorduri aflate sub egida OMC: Acordul privind Obstacolele Tehnice in calea Cometului (TBT) si Acordul privind Aplicarea Masurilor Sanitare si Fitosanitare (SPS)

Acordul TBT urmareste, in principal, sa expliciteze obligatiile care decurg din Articolul III al GATT (tratamentul national) si se refera la masuri adoptate cu alt scop decat protectia vietii si sanatatii oamenilor, animalelor si plantelor. Aceste masuri tin de resortul Acordului SPS, care urmareste in principal sa expliciteze obligatiile pe care le au membrii OMC atunci cand adopta masuri destinate sa asigure protectia vietii si sanatatii oamenilor, animalelor si plantelor.

Acordul TBT

A fost premers de Codul privind Standardele, negociat la Runda Tokyo, care avea trei importante neajunsuri, corectate de Acordul TBT:

participare restransa, pe baze voluntare (doar 39 de semnatari)

neaplicabil masurilor referitoare la procese si metode de productie

punere in aplicare stanjenita de un mecanism ineficient de reglementare a diferendelor)

Acordul TBT consacra cateva reguli importante

a. Nediscriminarea

Produsele importate nu trebuie supuse unui tratament mai puain favorabil decat produsele indigene.

b. Proportionalitatea

Masurile adoptate trebuie sa urmareasca un obiectiv legitim, sa permita atingerea obiectivului respectiv si sa nu fie mai restrictive decat este necesar pentru atingerea obiectivului.

Aceste principii sunt destul de generale pentru a face obiectul unor interpretari diferite in cazuri particulare. De exemplu, SUA au afirmat ca interdictia folosirii unor compusi chimici nocivi (metale grele in baterii) - propusa de UE - este o masura prea severa, deoarece ar exista si alte modalitati de a contracara eventualele efecte negative (e.g., restrictii privind tratarea deseurilor rezultate, "eco-taxe" etc).

c. Incurajarea armonizarii internationale

Acordul TBT obliga membrii OMC sa isi bazeze propriile norme tehnice pe standarde internationale, atunci cand acestea exista, si incurajeaza recurgerea la asemenea standarde instituind prezumtia ca normele interne care le preiau satisfac principiul proportionalitatii.

Aplicarea acestei reguli nu este lipsita de dificultati:

1. este posibila evitarea recurgerii la standarde internationale daca acestea sunt "inadecvate"; cazurile de nepotrivire sunt limitate insa la particularitati de ordin climatic, geografic sau tehnic. De pilda, existenta unor specificatii atipice pentru schiuri in Japonia a fost justificata de autoritatile nipone prin afirmatia ca . zapada japoneza este diferita, explicatie atat de ridicola incat reactia cu care a fost primita a determinat in cele din urma alinierea la standardul internationale relevant

2. termenul de "standard international" nu este definit cu precizie, ceea ce a dat posibilitatea Statelor Unite sa pretinda in repetate randuri ca standarde americane sunt "internationale", pe considerentul ca sunt aplicate si in alte tari.

d. Incurajarea recunoasterii reciproce

Acordul cere semnatarilor sa trateze drept echivalente normele altor tari, atunci cand acestea permit satisfacerea obiectivelor propriilor norme.

Acordul SPS

Recunoaste dreptul suveran al oricarui membru OMC de a lua masuri cu efecte restrictive asupra comertului cu scopul de a proteja sanatatea oamenilor, animalelor si plantelor, urmarind totodata ca acestea sa nu devina forme de protectionism mascat.

Acordul SPS este aplicabil urmatoarelor categorii de masuri de protejare:

a sanatatii oamenilor si animalelor impotriva unor riscuri asociate alimentelor consumate (aditivi, toxine, substante cauzatoare de boli)

a sanatatii oamenilor fata de boli transmise de animale sau plante

a sanatatii animalelor si plantelor fata de afectiuni specifice

Importanta problematicii abordate de Acordul SPS a crescut foarte mult in timp, sub impactul mai multor factori determinati:

i) exista o tendinta catre reglementarii tot mai stringente in tarile dezvoltate, deoarece siguranta alimentelor este un "bun de lux", pentru care cererea creste odata cu nivelul de trai

ii) are loc o crestere insemnata a exporturilor mondiale de produse agricole netraditionale (fructe de mare, produse vegetale tropicale), care sunt mai susceptibile sa fie afectate de probleme

iii) in tarile dezvoltate a crescut mult preocuparea consumatorilor pentru siguranta alimentelor in urma unor crize grave (encefalopatia bovina spongiforma, contaminarea cu dioxina etc)

Acordul SPS consacra mai multe reguli importante, dar cu anumite particularitati notabile

a. Nediscriminarea

Nu reprezinta o obligatie absoluta. Conditiile concrete difera de la o tara la alta, si deci incidenta diferitilor factori de risc nu este aceeasi. Aceste diferente pot justifica aplicarea de masuri diferentiate in functie de originea produsului. Pe de alta parte, aceeasi consideratie pentru conditiile concrete obliga tarile importatoare sa tina seama de diferentele dintre conditiile regionale existente la nivelul tarilor exportatoare, cu corolarul aplicarii de restrictii doar asupra produselor provenite din regiunile cu risc ("regionalizare").

b. Proportionalitatea

masurile adoptate trebuie sa fie in masura sa asigure nivelul dorit de protectie sanitara si fitosanitara, existand totodata obligatia sa fie preferate masurile care minimizeaza efectele negative asupra comertului. Acest criteriu nu este satisfacut, de exemplu, daca exista o masura alternativa care atinge nivelul dorit de protectie, avand efecte "semnificativ mai putin restrictive" asupra comertului. Fiecare tara este indreptatita sa aleaga nivelul de protectie pe care il considera adecvat.

exista, de asemenea, obligatia ca masurile sanitare si fitosanitare adoptate sa fie coerente intre ele, in sensul ca nu sunt acceptate diferente arbitrare sau nejustificate intre nivelurile de protectie fata de risc aplicate in situatii diferite.

c. Justificarea stiintifica a masurilor adoptate

Masurile sanitare si fitosanitare adoptate trebuie sa fie bazate pe principii stiintifice si nu pot fi mentinute in vigoare in absenta unor dovezi stiintifice.

Nu este obligatoriu ca masurile sa se bazeze pe opiniile stiintifice prevalente (daca nu exista unanimitate in evaluarea anumitor riscuri), fiind suficienta existenta unor justificari cu caracter stiintific (deci, nu doar simple temeri nefondate si nesustinute de indicii stiintifice).

Justificarea stiintifica presupune realizarea unei evaluari a riscurilor, menita - in masura posibilului - sa evite adoptarea celor mai conservatoare masuri. Evaluarea riscului comporta:

identificarea riscului

estimarea probabilitatii ca el sa se materializeze

evaluarea consecintelor in cazul materializarii riscului

De regula, aceasta evaluare se face in termeni dihotomici ("sigur" / "riscant") sau calitativi ("risc neglijabil" / "risc ridicat"). Din acest motiv, este dificil sa se conteste anumite masuri pe considerentul ca exista alternative care ofera acelasi nivel de protectie. De asemenea, toleranta la risc difera in functie de determinanti diversi, astfel incat nu exista o linie de conduita coerenta din partea publicului, ceea ce se reflecta si in atitudinea autoritatilor (e.g., pozitia UE fata de practici larg raspandire si cu privire la care nu exista indicii de nocivitate, precum tratarea cu hormoni de crestere a animalelor, cultivarea de plante modificate genetic sau iradierea alimentelor).

O problema delicata o constituie permisiunea acordata membrilor de a lua in considerare si factori economici, precum:

potentialele pierderi de productie si vanzari,

costurile de eradicare

eficienta masurilor alternative de protejare

d. Conformarea cu standardele internationale

Membrii trebuie sa isi armonizeze masurile cu standard, linii directoare sau recomandari internationale, daca acestea exista. Institutiile de la care emana acestea sunt desemnate in textul Acordului:

Codex Alimentarius pentru siguranta alimentelor

Oficiul International pentru Epizootii pentru sanatatea animalelor

Conventia Internationala pentru Protectia Plantelor

Totusi, spre deosebire de situatia din Acordul TBT, membrii au latitudinea de a adopta masuri mai exigente decat cele acceptate pe plan international, daca exista "justificari legitime" pentru aceasta.

Bilantul aplicarii Acordului SPS este contradictoriu.

pe de-o parte, exista numeroase episoade de rezolvare a unor diferende existente de multa vreme:

abandonarea de catre SUA a practicii de tratare a importurilor din terte tari fara consideratie pentru diferentele regionale (ceea ce a permis importul de carne de vita netratata termic din zonele indemne la febra aftoasa din Argentina, pentru prima oara in 80 de ani)

relaxarea regimului de import in SUA de fructe de avocado din Mexic dupa o prohibitie de 83 de ani

relaxarea interdictiei importurlor de somon canadian in Australia dupa 60 de ani

acceptarea de catre Japonia a importurilor de tomate din SUA etc.

pe de alta parte, diferendele legate de interpretarea prevederilor Acordului SPS au fost extrem de numeroase (19 pana la finele anului 2001)

O regula comuna ambelor acorduri mentionate este transparenta. In virtutea acesteia, membrii sunt obligati:

sa instituie "puncte nationale de informare", care trebuie sa furnizeze informatii la cerere; aceasta obligatie nu a fost indeplinita de toti membrii: la finele anului 2001, existau 31 de membri "in defect" fata de obligatiile Acordului TBT si 23 de membri care nu aplicasera obligatia corespunzatoare din Acordul SPS

sa notifice masurile introduse: peste 2400 de masuri in baza Acordului SPS (din care mai mult de jumatate referitoare la siguranta alimentelor) fusesera notificate pana la sfarsitul lui 2001, iar peste 3500 de notificari au fost facute pana la finele anului 2000 in baza Acordului TBT

sa publice prompt reglementarile tehnice si sanitare/ fitosanitare

sa dea posibilitatea celorlalti membri sa comenteze intr-o perioada rezonabila (Comitetele Acordurilor TBT si SPS recomanda ca aceasta sa fie de 60 de zile)

sa permita scuregrea unui interval de timp rezonabil intre publicarea reglementarilor si punerea lor in aplicare (durata interpretata, la Conferinta de la Doha, drept insemnand 6 luni)

Problema proceselor si metodelor de productie

Multa vreme, optica prevalenta a fost ca obligatiile impuse de Articolul III al GATT (tratamentul national) impiedica diferentierea masurilor aplicabile bunurilor similare in functie de modalitatile prin care acestea sunt obtinute.

Pe de alta parte, preocuparile privind modalitatile de productie ale bunurilor s-au amplificat cu trecerea timpului si s-au diversificat:

efecte nocive asupra consumatorilor

degradarea mediului sau epuizarea resurselor neregenerabile

incalcarea drepturilor muncitorilor si a drepturilor omului in general

Partizanii diferentierii in functie de procesele si metodele de productie considera ca bunuri produse de o maniera care ridica probleme de natura celor enumerate mai sus nu pot fi considerate similare cu bunuri care nu ridica asemenea probleme.

Opozantii acestei diferentieri considera ca admiterea ei echivaleaza cu permisiunea ca diferite tari sa decida unilateral ce este legitim sa faca sau sa nu faca alte tari si sa isi promoveze propriile opinii prin recurgerea la sanctiuni comerciale. In plus:

numai tarile de o anumita forta pot incerca sa isi impuna preferintele asupra altora (mai slabe), ceea ce risca sa dezechilibreze raporturile intre actorii sistemului comercial international

obiective perfect respectabile pot ajunge sa fie manipulate in scop protectionist de grupurile interesate

Exista, de asemenea, si o obiectie de ordin foarte practic: procesele si modalitatile de productie nu pot fi cunoscute pe baza examinarii produsului importat, astfel incat punerea in aplicare a cerintelor legate de aplicarea anumitor procese sau metode reclama impiedicarea tuturor importurilor din tari care nu interzic complet (si credibil) practicile considerate inacceptabile.

Controversa schitata mai sus este activa in cadrul OMC si nu va putea fi dezamorsata decat daca se vor adopta reguli explicite. Pana atunci, clarificarile nu pot proveni decat din doctrina si pe cale jurisprudentiala (decizii ale organului de reglementare a diferendelor). In linii generale, aceste surse par sa contureze urmatoarea situatie.

Acordul TBT permite diferentierea de tratament in functie de modalitatile de obtinere a bunurilor, dar numai cu conditia ca acestea sa se reflecte in caracteristici observabile ale produselor importate

Acordul SPS permite, strict in legatura cu scopurile care ii sunt proprii, diferentierea de tratament in functie de procesele si metodele de productie, indiferent daca acestea lasa sau nu urme detectabile in produsul importat (e.g., culturi fertilizate naturale vs. culturi la care s-au folosit ingrasaminte chimice)

Diferentierea in functie de alte considerente este incompatibila cu cerintele Articolului III, dar poate fi eventual acceptata in baza exceptiilor prevazute de Articolul XX (determinarea facandu-se de la caz la caz)