OBLIGATIA EXERCITARII COMERTULUI
IN LIMITELE CONCURENTEI LICITE

Principiile libertatii concurentei in economia
de piata

Notiunea de concurenta

Prin originea sa, conceptul de concurenta s-a format si este uzitat in orice relatie sociala, fiind susceptibil de mai multe intelesuri. Pe plan general, prin concurenta se intelege o confruntare intre tendinte adverse, care converg spre acelasi scop^1. Pe plan social deosebim forme variate ale competitiei. Ea reprezinta, printre altele, aspectul de concurenta vitala, semnificand conflictul interuman in cadrul caruia fiecare individ tinde la conservarea si dezvoltarea proprie. Poate exista, de asemenea, o pozitie competitionala intre interesele individuale si colective ale societatii, intre drepturi si obligatii, intre manifestari altruiste si egoiste^2. In contextul relatiilor interumane, concurenta implica multiple afinitati cu emulatia, fara ca intre cele doua concepte sa existe similitudine. Emulatia, ca dispozitie morala, presupune straduinta de a te intrece pe tine, egaland sau intrecand pe altul.

Spre deosebire de emulatie, concurenta inseamna de cele mai multe ori, cu referire directa la viata practica, victorie proprie, conditionata de infrangerea adversarului.

Semnificatia economica

Pentru relatiile comerciale este importanta o stare de normalitate a concurentei, intrucat aceasta indeplineste importante functii pe piata libera: ajustarea automata a cererii si ofertei in orice domeniu; o tendinta de particularizare a unei intreprinderi, atunci cand pe piata oferta este prezenta intr-un grad ce depaseste chiar cererea, astfel incat intreprinderea sa se specializeze intr-un sector doar al pietei, care este dominat de cerere; impiedicarea realizarii de catre un grup restrans de comercianti a unui profit de monopol; stimularea inovatiilor, creativitatii pentru producerea de marfuri noi si tehnici perfectionate de productie in scopul de a obtine pozitii avantajoase pe piata; alocarea rationala a resurselor care sunt destinate a raspunde variatelor utilizari ce sunt solicitate pe piata; statornicirea unei repartizari a beneficiilor proportional cu contributia efectiva a agentilor economici in procesul de producere si de distribuire a bunurilor1. Desi in campul relatiilor economice concurenta se manifesta nu in general, ci in diversele sale forme, conceptul de concurenta comerciala ca notiune de sinteza prezinta importanta in intelegerea diverselor aspecte teoretice si practice ale comportamentului concurential.

Termenul de concurenta este susceptibil de mai multe intelesuri. In sens larg, concurenta poate fi privita ca o componenta esentiala a conceptului de economie de piata ce desemneaza atat starea rezultata din comportamentul competitional colectiv al agentilor economici pe piata, cat si comportamentul competitional individual al fiecaruia dintre acestia. In sens restrans, concurenta trebuie inteleasa ca libera competitie intre agenti economici care ofera pe o piata determinata produse sau servicii ce tind sa satisfaca nevoi asemanatoare sau identice ale consumatorilor, desfasurata cu scopul de a asigura existenta sau expansiunea comertului lor. In intelesul sau restrans, concurenta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

este o situatie, o stare de fapt, comportamentul avand natura unei confruntari, a unei competitii intre diferiti agenti economici;

se angajeaza, in principiu, intre agenti economici care ofera pe aceeasi piata produse sau servicii care tind sa satisfaca nevoi asemanatoare sau identice ale consumatorilor, dar numai in domenii deschise concurentei;

este o competitie libera, fiecare participant la circuitul economic avand latitudinea sa hotarasca momentul si masura implicarii sale, cat si mijloacele si metodele pe care le utilizeaza;

isi are temeiul in cele doua principii fundamentale ale economiei de piata: libertatea comerciala si libertatea concurentei;

presupune, atat dreptul fiecarui comerciant de a adopta o conduita competitiva, cat si obligatia acestuia de a manifesta o astfel de conduita si de a suporta concurenta celorlalti. Dreptul la o conduita competitiva fiind un drept subiectiv, este susceptibil de exercitare abuziva care este reprimata de lege ca fiind concurenta neloiala.

Concurenta in economia de piata indeplineste functiile[1] de:

regulator al cererii si ofertei. In cadrul pietei dominante, strategia competitionala determina, atat specializarea intreprinderilor in vederea satisfacerii cererii pietei, cat si ajustarea ofertei in raport cu valoarea cererii;

factor determinant in stabilirea preturilor marfurilor. Exercitarea concurentei impiedica impunerea de preturi de monopol cat si obtinerea de profituri care au caracter monopolist;

mecanism de repartizare a profitului intre agenti economici implicati in productia si distribuirea de marfuri.

Semnificatia specifica

In sfera activitatii comerciale, concurenta se manifesta atat pe plan intern, in cadrul economiei nationale, cat si pe plan extern. Astfel, potrivit unei caracterizari ample, concurenta reprezinta confruntarea dusa, atat pe plan national, cat si international, intre firme capitaliste de productie, comerciale, bancare etc., in scopul realizarii unor profituri cat mai mari, ca urmare a acoperirii unor segmente tot mai largi de piata si, in consecinta, a sporirii volumului de afaceri. In aceasta definitie nu se face o referire explicit la clientela, care are un rol important pentru activitatea unui comerciant, determinand prin numar, calitate si frecventa, situatia economica a comerciantului, succesul ori insuccesul acestuia. De asemenea, este absenta ideea ca unele domenii ale activitatii economice sunt sau trebuie sa fie sustrase concurentei, din considerente social-umanitare.

Literatura de specialitate a retinut in principal ca prin concurenta se intelege "lupta pentru dobandirea si mentinerea clientelei" sau "rivalitatea dintre agentii economici in cautarea si pastrarea clientelei" . Intr-o alta opinie, concurenta "este o lupta, adesea acerba, intre agentii economici, care exercita aceeasi activitate sau o activitate similara, pentru dobandirea, mentinerea si extinderea clientelei" . Unii autori, definind concurenta, nu fac referire la scopul competitiei concurentiale , iar altii considera ca acesta ar fi dobandirea si mentinerea clientelei . Daca prima pozitie se justifica prin considerentul ca obiectivul conduitei concurentiale este diferit de la un comert la altul, de la un comerciant la altul, de la o etapa la alta, cea de-a doua pozitie este criticabila. Desi practica comerciala veche vedea in dobandirea si pastrarea clientelei unicul scop al concurentei, astazi situatia este alta.

Deseori, strategia concurentiala adoptata de un comerciant priveste, prioritar si independent de problema clientelei, obiective cum sunt: eficienta economica, calitatea produsului, nivelul tehnologic5. De altfel, un producator al unui produs de performanta (un microprocesor, de exemplu) constient ca nu va putea satisface toate cererile in urmatorii ani, nu va inceta preocuparile sale competitionale. In raport de concurentii potentiali, obiectivele strategiei sale concurentiale vor urmari alte finalitati decat clientela, cum ar fi: eficienta economica, largirea bazei de materii prime, dezvoltarea aplicatiilor produsului. In etapa actuala, dobandirea si pastrarea clientelei apare ca un obiectiv si nu ca scop al concurentei. Indiferent insa de obiectivele concrete urmarite prin conduita competitionala aleasa intr-un moment sau altul, scopul acesteia este totdeauna asigurarea existentei sau expansiunii comertului.

Avand drept premise, fundamentarea liberei concurente in economia de piata si functiile acesteia, doctrina a conturat notiunea de concurenta. Concurenta este confruntarea dintre agentii economici pentru castigarea si conservarea clientelei in scopul rentabilizarii propriei activitati. Obligatia de concurenta presupune manifestarea permanenta a unei conduite concurentiale la un anumit nivel. Comerciantul nu indeplineste aceasta obligatie sau o indeplineste necorespunzator atunci cand conduita sa concurentiala este diminuata sau lipseste. Astfel de situatii pot rezulta din practici individuale sau colective anticoncurentiale pe care legea le sanctioneaza.

Fata de cele aratate, consideram ca o definitie care circumstantiaza elementele de baza ale conceptului de concurenta trebuie sa releve confruntarea dintre agentii economici cu activitati similare sau asemanatoare, exercitata in domenii deschise ale pietei, pentru castigarea si conservarea clientelei, in scopul rentabilizarii propriei intreprinderi.

Evolutia reglementarilor juridice ale concurentei

Reglementari internationale pentru reprimarea actelor
de concurenta neloiala

In relatiile economice cu elemente de extraneitate, reprimarea actelor de concurenta neloiala formeaza obiectul unor reglementari de natura variata.

l O prima categorie de prevederi o reprezinta acordurile internationale la care tara noastra a devenit parte contractanta prin aderare, ratificare sau aprobare. In acest sens, in ordine cronologica, mentionam Conventia Uniunii de la Paris pentru protectia proprietatii industriale, incheiata la 23 martie 1883. Romania a ratificat-o in forma revizuita la Washington in 1911, prin Legea din 13 martie 1924, desi aderarea s-a produs cu efecte de la 6 octombrie 1920. In art. 10 bis, al. 2 este definit actul de concurenta neloiala ca fiind "orice act de concurenta contrar uzurilor constituite in materie industriala si comerciala", iar in al. 3 se precizeaza ca vor fi interzise in special:

a. orice fapte de natura a crea confuzie, prin orice mijloace, cu intreprinderea, produsele sau activitatea industriala ori comerciala a unui concurent;

b.     afirmatiile false in exercitarea comertului de natura a discredita intreprinderea, produsele sau activitatea industriala ori comerciala a unui concurent;

c. indicatiile sau afirmatiile care in exercitarea comertului sunt susceptibile de a induce publicul in eroare, asupra naturii, modului de fabricare, caracteristicilor, calitatii sau cantitatii marfurilor.

Spre deosebire de reglementarile Conventiei de Uniune de la Paris, care se rezuma la faptele de concurenta neloiala, normele adoptate sub egida GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) au o sfera mai larga de aplicare, interesand in principal regimul dumpingului international si subventiile la export.

Romania a devenit membru in Organizatia GATT in virtutea Protocolului din 15 octombrie 1971 . In domeniul practicilor anticompetitive in operatiunile de import-export, Acordul General GATT a prevazut masuri represive intr-o dubla directie. In primul rand, art. VI, a instituit asa-numitele drepturi antidumping si drepturi compensatorii, iar in al doilea rand, art. XVI a sanctionat subventiile la export.

Dispozitiile mentionate s-au dovedit nesatisfacatoare si inaplicabile in practica, sub doua aspecte: erau lipsite de obligativitate; insasi definitia notiunii de dumping era insuficient de explicita. De aici au rezultat interpretari divergente, care au fost si ele de natura sa ingreuneze aplicarea reglementarilor.

Cu prilejul negocierilor comerciale multilaterale care s-au desfasurat sub egida GATT, in perioada noiembrie 1963 - mai 1967, s-a elaborat Codul antidumping, cu denumirea sa completa "Acord privind aplicarea art. VI al Acordului General pentru tarife si comert". Acest cod a creat in sarcina statelor contractante obligatia de a se conforma regimului antidumping statornicit prin textele sale, instituind si un sistem international de supraveghere in aceasta materie. Codul a fost revizuit in cadrul rundei de negocieri comerciale multilaterale, care au avut loc in principal la Tokio, incheindu-se ulterior la Geneva in 1979. Cu aceasta ocazie s-a inlaturat conditia potrivit careia se cerea ca dumpingul sa fie "cauza principala" a prejudiciului suferit de statul importator, fiind precizate totodata criteriile pentru determinarea pagubei provocate de dumping.

Cel de-al doilea Cod anti-dumping a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1980 si guverneaza in prezent relatiile economice internationale ale statelor care sunt parti contractante.

Cea mai recenta imbunatatire s-a realizat in cadrul rundei Uruguay inceputa in 1986 si incheiata in 1994, prin care s-au adus completari referitoare la criteriile pentru identificarea existentei unui dumping efectiv si la notiunea de prejudiciu cauzat prin dumping. Pe de alta parte, s-a instituit un control al masurilor anti-dumping, pentru a se evita orice abuz savarsit de statele membre ale GATT referitor la importuri si s-a limitat durata de timp cat masurile anti-dumping pot produce efecte, intervalul fiind de 5 ani de la data cand au fost instituite.

Romania nu a devenit pana in prezent parte la Acordul realizat in cadrul rundei Uruguay.

Asa cum s-a aratat, in acelasi timp cu codul antidumping a fost elaborat si un acord multilateral, tot sub egida GATT si anume Codul privitor la regimul subventiilor si masurilor compensatorii, definitivat in cadrul rundei Uruguay amintite mai sus.

Romania nu a devenit parte nici la acest act international, insa Codul prezinta interes pentru interpretarea Hotararii Guvernului nr. 228/1992 privind protejarea producatorilor nationali si a pietei interne de competitia neloiala rezultata din importul unor produse la pret de dumping sau subventionat, precum si la exportul la preturi sub nivelul celor practicate de piata interna .

l Alaturi de conventiile internationale, prezinta deopotriva o insemnatate majora Codul de conduita referitor la practicile comerciale restrictive, adoptat sub egida Organizatiei Natiunilor Unite. Astfel, Adunarea generala a Organizatiei Natiunilor Unite a adoptat, in sesiunea a 43-a, la data de 5 decembrie 1980, rezolutia intitulata "Ansamblu de principii si reguli echitabile convenite la nivel multilateral pentru controlul practicilor comerciale restrictive". Normele pe care le contine Codul urmaresc indeplinirea urmatoarelor obiective majore:

a. practicile comerciale restrictive ale intreprinderilor sa nu impiedice si cu atat mai mult sa nu anihileze realizarea avantajelor care ar trebui sa decurga din liberalizarea obstacolelor tarifare si netarifare in comertul mondial;

b. cresterea eficientei comertului international si a progresului social in tarile in curs de dezvoltare in special prin urmatoarele cai: crearea, incurajarea si protejarea concurentei; controlul concentrarii de capital si a puterii economice a intreprinderilor; incurajarea inovatiilor;

c. suprimarea neajunsurilor care pot sa rezulte pentru comert si dezvoltare din practicile respective ale societatilor transnationale sau ale altor intreprinderi, contribuindu-se astfel la cresterea maxima a avantajelor pentru schimburile internationale;

d. principiile si normele echitabile enumerate de Cod sa fie adoptate de catre legislatiile si politicile statelor membre ale ONU, atat la nivel national, cat si regional.

l In afara de reglementarile Conventiei de Uniune de la Paris, a reglementarilor GATT si a reglementarilor Organizatiei Natiunilor Unite, consideram ca o importanta majora prezinta si regimul concurentei in Tratatul Cartei Energiei1.

Reglementarile aplicabile energiei la nivel international au fost statornicite printr-o serie de conventii succesive si strans corelate intre ele. Inceputul l-a marcat Carta de la Paris pentru o noua Europa, document semnat la 21 noiembrie 1990. A urmat Conferinta de la Haga, consacrata materiei la 17 decembrie 1991. In fine, trebuie mentionat Tratatul Cartei Energiei, incheiat la Lisabona la 17 decembrie 1994, pe care Romania l-a ratificat prin Legea nr. 14/1997. Tratatul Cartei Energiei urmareste in principal realizarea urmatoarelor obiective:

a) crearea cadrului structural necesar implementarii principiilor enuntate de Carta Europeana a Energiei, adoptata la Haga;

b) sa asigure reglementarilor acestei Carte, rolul de catalizator al cresterii economice, prin masuri de liberalizare a investitiilor si comertului in sectorul energetic;

c) sa inlature progresiv barierele tehnice, administrative si de alta natura din calea comertului cu materiale si produse energetice, echipamente, tehnologii si servicii aferente, conformandu-se strict principiului nediscriminarii in comertul international, statornicit prin Acordul GATT;

d) sa respecte regulile de concurenta privind fuzionarile, monopolurile, practicile anticoncurentiale si abuzul de pozitie dominanta.

Referitor la concurenta, dispozitiile Tratatului de la Lisabona din 1994 stabilesc in primul rand unele obligatii ale statelor membre, cat si posibilitatea asistentei tehnice in materie, punand accentul pe cooperarea reciproca si reglementand procedura de urmat in cazurile unor fapte monopoliste ce prejudiciaza interesele altei parti contractante. Astfel, in temeiul art. 6 al Tratatului de la Lisabona, semnatarii si-au asumat indatoriri precise, atat de ordin economic, cat si de ordin legislativ. Pe plan economic, fiecare parte contractanta s-a obligat sa actioneze in sensul reducerii perturbarilor pietei si a barierelor in calea concurentei, in activitatea economica din sectorul energetic. Din punct de vedere legislativ, fiecare parte contractanta s-a angajat sa asigure ca, in cadrul jurisdictiei sale, are si aplica legi necesare si adecvate pentru activitatea economica in sectorul energetic, care sa se refere la practicile anticoncurentiale concertate si unilaterale. Astfel, se vizeaza atat acordurile monopoliste interzise, sub denumirea de practici anticoncurentiale concertate, cat si abuzul de pozitie dominanta pe piata relevanta, prin sintagma de practici concurentiale unilaterale. Sub ambele aspecte, Romania dispune de Legea nr. 21/1996 a concurentei[2]. Acest act normativ, fara sa aiba ca obiect specific sectorul energetic, il include neindoielnic in sfera reglementarilor sale cu caracter general, avand incidenta fata de orice categorie de fapte monopoliste .

In materie de asistenta tehnica si cooperare, inlesnirile acordate semnatarilor prin Tratatul de la Lisabona constau mai intai in vocatia de a obtine asistenta tehnica. In acest sens, partile contractate, cu experienta in aplicarea regulilor privind concurenta, vor acorda intregul lor sprijin in furnizarea, la cerere si in limita resurselor disponibile, de asistenta tehnica pentru dezvoltarea si punerea in aplicare a regulilor de concurenta de catre alte parti contractate. Inlesnirile cuprind de asemenea posibilitatea de a organiza forme de cooperare intre semnatari, in legatura cu punerea in aplicare a regulilor privind concurenta, prin consultari si schimb de experienta.

l Un domeniu special in care se manifesta pregnant concurenta este acela al pietei bancare unice europene . Libera concurenta este unul din obiectivele comunitatii conform art. 3, lit. G al Tratatului de la Lisabona din anul 1994: "stabilirea unui regim care sa garanteze nefalsificarea concurentei pe piata comuna". Regulile concurentei sunt prevazute de art. 85 si urmatoarele ale Tratatului:

sunt interzise acordurile care impiedica, restrang sau falsifica jocul concurentei in interiorul pietei comune;

sunt interzise abuzul de pozitie dominanta ca si operatiunile de concentrare care creeaza sau consolideaza o pozitie dominanta;

sunt incompatibile cu piata comuna ajutoarele acordate de catre state care falsifica sau ameninta sa denatureze concurenta.

Sunt permise prin dispozitiile art. 85, pct. 3, acordurile care contribuie la ameliorarea productiei sau distributiei, ori la promovarea progresului tehnic sau economic si care aduc utilizatorilor o parte echitabila din profitul rezultat, fara a impune intreprinderilor interesate restrictii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective, precum si fara a oferi posibilitatea eliminarii concurentei pentru o parte substantiala a produselor.

Nu este lipsit de interes sa semnalam reglementarile intervenite in celelalte state est-europene, in acest domeniu. Astfel, in Bulgaria a intervenit, la 2 mai 1991, o lege privind protectia concurentei, lege care este in acelasi timp o lege anti-trust, dar si o reglementare a concurentei neloiale (art. 11-15). In Cehia, legea privind protectia concurentei economice (legea anti-trust) nr. 63 din 30 ianuarie 1991 este completata de o reglementare a concurentei neloiale, in noul cod comercial adoptat la 5 noiembrie 1991 (art. 44-52). In Polonia, printr-o importanta decizie a Curtii Constitutionale din 23 ianuarie 1991 s-a constatat ca legea pentru combaterea concurentei neloiale din 2 august 1926 este inca in vigoare. Un nou proiect de lege a fost insa elaborat si prezentat Parlamentului, proiect care a luat ca model legea germana. O lege din 24 februarie 1990 priveste combaterea practicilor monopoliste (lege anti-trust). In Ungaria, legea din 1984 a fost inlocuita cu Legea nr. 86 din 5 decembrie 1990 privind interzicerea practicilor comerciale neloiale.

Reglementari interne pentru reprimarea actelor
de concurenta neloiala

Legea romana pentru reprimarea concurentei neloiale din 18 mai 1932 a fost elaborata pentru a raspunde obligatiei asumate prin aderarea la Conventia Uniunii de la Paris pentru protectia proprietatii industriale, incheiata la 23 martie 1883, in forma modificata la Washington in anul 1911.

Articolul 1 al legii din 1932 dadea o definitie restrictiva actului de concurenta neloiala. Potrivit acestui text, concurenta neloiala consta in intrebuintarea in comert a unei firme, embleme, desemnari speciale sau ambalaj, de natura a produce confuzie cu drepturi legitime, dobandite anterior.

Potrivit art. 2, constituia de asemenea un act de concurenta neloiala producerea, importul, exportul, antrepozitarea, vinderea sau punerea in vanzare de marfuri purtand false indicatii asupra originii lor. Acelasi text prevedea ca prin false indicatii asupra originii marfurilor se inteleg indicatii "de natura a face sa se creada ca marfurile au fost produse intr-o alta tara, teritoriu sau localitate, decat acelea unde au fost realmente produse".

In alineatul 3 se preciza ca este in special interzis a se servi de denumirile geografice de origine pentru alte produse decat acelea pentru care exista dreptul de a folosi acele denumiri, chiar daca, denumirea abuziva ar fi insotita de anumiti termeni restrictivi, ca "gen", "fel", "tip" sau altele.

Problema omonimiilor este rezolvata in art. 3 care stabilea ca, in cazurile prevazute de art. 2, vanzatorul al carui nume propriu ar fi identic sau asemanator cu numele unei localitati, teritoriu sau regiune, va putea sa-si intrebuinteze numele sau pentru a desemna produsul "cu conditia de a adauga, in litere aparente locul de origine al produsului".

Articolul 4 sanctiona cu amenda penala orice acte savarsite cu intentie si prevedea ca, in asemenea cazuri, hotararea de condamnare va ordona si "desfiintarea imediata a inscriptiunilor, etichetelor, stampilelor, ambalajelor si reclamelor". Articolul 5 instituia, in caz de concurenta neloiala, raspunderea solidara pentru daune a proprietarului intreprinderii si a prepusului care a savarsit actul, iar art. 7 conditiile recidivei.

Articolele 6 si 8 stabileau competenta in actiunile decurgand din actele de concurenta neloiala si legitimarea activa in astfel de actiuni.

O dispozitie importanta, art. 9, recunostea oricarei persoane interesate dreptul de a cere presedintelui tribunalului competent sechestrarea sau luarea oricaror masuri provizorii in asemenea cauze, iar art. 10 autoriza instanta de fond sa dispuna vanzarea marfurilor sechestrate, dupa distrugerea indicatiilor false.

Legea prevedea in art. 11 si dreptul partii in favoarea careia s-a pronuntat hotararea de a cere tribunalului sa ordone publicarea hotararii definitive in unul sau mai multe ziare, pe cheltuiala autorului actului de concurenta neloiala.

O ultima dispozitie pe care merita sa o semnalam este aceea a art. 15, potrivit caruia, pentru a beneficia de protectia prevazuta de lege, produsele straine "vor trebui sa fie notificate in regula de guvernul tarilor respective, ca fiind produse ce se bucura de o protectie legala in tara lor de origine".

In Constitutia Romaniei din anul 1991 se mentioneaza ca functionarea normala a pietei libere si protectia concurentei loiale sunt obiective de insemnatate primordiala in conceptia statului de drept (art. 134, alin. 2). Dispozitia de principiu inscrisa la litera "a" care statueaza ca statul trebuie sa asigure "libertatea concurentei loiale si crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie si-a gasit concretizarea in sistemul normelor juridice care reglementeaza materia concurentei. Acestea sunt dispersate in numeroase acte normative, cele mai importante fiind: Legea nr. 15/1990[3] privind reorganizarea intreprinderilor de stat in regii autonome si societati comerciale; Legea societatilor comerciale nr. 31/1990 ;
Legea nr. 12/1990 privind protejarea populatiei impotriva unor activitati comerciale ilicite si Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurentei neloiale .

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale, continea in art. 36-38 reglementari referitoare la libera concurenta prin sanctionarea unor practici monopoliste sau restrictive de concurenta. In momentul edictarii acestor norme, ele au aparut ca un echivalent al reglementarilor ample din celelalte tari ce cunosc norme de dreptul concurentei, norme menite a sanctiona abuzurile in acest domeniu. Textul art. 36 din Legea nr. 15/1990 prelua dispozitiile art. 85 si 86 din Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 privind Comunitatea Economica Europeana, dispozitii comunitare destinate a se aplica in raporturile dintre statele membre ale Comunitatii, deci, specifice acestor raporturi.

Legea nr. 11/1991 contine reglementari menite sa sanctioneze mijloacele nelicite de atragere a clientelei (concurenta neloiala). Una din functiunile pe care le indeplineste, in conceptia moderna dreptul concurentei, este apararea moralitatii concurentei. Potrivit art. 4, lit. a din Legea nr. 11/1991, incalcarea interdictiilor prevazute de art. 36 din Legea nr. 15/1990 precum si art. 4, lit. a din Legea nr. 11/1991 constituie contraventii.

Reglementarea anterioara anului 1996 era una sumara, din care lipseau masurile preventive referitoare la practicile monopoliste. Sanctiunile nu erau corespunzatoare in raport cu gravitatea pe care o prezinta in general formele practicilor monopoliste.

Legea concurentei nr. 21/1996[7] a creat un cadru normativ si institutional nou, avand drept scop protectia, mentinerea si stimularea concurentei si a unui mediu concurential normal in vederea promovarii intereselor consumatorilor. Dispozitiile acestei legi se aplica actelor si faptelor care au sau pot avea ca efect restrangerea, impiedicarea sau denaturarea concurentei, savarsite de agenti economici sau asociatii de agenti economici (persoane fizice sau juridice) de cetatenie, respectiv de nationalitate romana sau straina ori de organele administratiei publice centrale sau locale, in masura in care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementarile adoptate, intervin in operatiuni de piata. Cad sub incidenta legii, actele si faptele ce restrang, impiedica sau denatureaza concurenta, savarsite pe teritoriul Romaniei sau in afara acestuia, daca produc efecte pe teritoriul romanesc.

Prin edictarea noii legi, se consolideaza cea de-a doua functiune pe care, in conceptia moderna, este menit sa o indeplineasca dreptul concurentei, aceea de a apara existenta liberei concurente. Legea incrimineaza practicile anticoncurentiale si precizeaza masurile de combatere si sanctiunile ce vor fi aplicate celor ce le savarsesc. Totodata, legea stabileste o serie de masuri privitoare la concentrarea economica, menite sa previna afectarea mediului concurential normal, ca urmare a crearii sau consolidarii unei pozitii dominante ce ar restrange, inlatura sau denatura concurenta.

Caracterul institutional al concurentei.
Institutii abilitate

Pentru ca obiectivele privind concurenta sa poata fi aduse la indeplinire, au fost create in cadrul relatiilor interne, organe corespunzatoare, atat guvernamentale cat si neguvernamentale. Din prima categorie, institutia specializata care isi exercita totalitatea competentelor in domeniul competitiei de piata este Consiliul Concurentei. O arie de cuprindere mai vasta o au consiliile locale ale comunelor si oraselor, care detin, in ansamblul functiilor pe care le indeplinesc, si atributii privitoare la rivalitatea de pe piata dintre agentii economici. Dintre structurile neguvernamentale care participa la disciplinarea concurentei comerciale pot fi mentionate camerele de comert si industrie.

Pe langa aceste institutii, care au competente legate nemijlocit de supravegherea concurentei comerciale, exista institutii care contribuie indirect la asanarea pietei libere si respectarea normelor deontologice de profil. In aceasta categorie se integreaza institutiile care asigura protectia consumatorilor.

Impactul pozitiv pe care il exercita asupra competitiei de piata decurge din conexiunea indisolubila existenta intre concurenta comerciala, menita sa atraga clientela si interesele legitime ale consumatorilor, adesea lezate de practicile unor agenti economici. In acest sens, literatura de specialitate remarca ca "dreptul concurentei ia in considerare in principal interesul consumatorilor care constituie insasi finalitatea economiei de piata"[8].

A. Consiliul Concurentei. Din categoria organelor cu activitate specializata in sectorul concurentei comerciale face parte in primul rand Consiliul Concurentei, carmuit de Legea concurentei nr. 21/1996 si de un Regulament de organizare, functionare si procedura[9]. Consiliul Concurentei isi desfasoara activitatea ca "autoritate administrativa autonoma" in domeniul concurentei, cu personalitate juridica si cu sediul in Bucuresti" (art. 17, alin. 1 din lege). Plenul Consiliului Concurentei este format din 7 membri, dupa cum urmeaza: un presedinte, 2 vicepresedinti si 4 consilieri de concurenta. Membrii Consiliului Concurentei sunt numiti in functie de Presedintele Romaniei, la propunerea Guvernului (art. 18). Functia de presedinte al Consiliului Concurentei este asimilata celei de ministru, cea de vicepresedinte celei de secretar de stat, iar cea de consilier de concurenta celei de subsecretar de stat (art. 24).

Durata mandatului membrilor plenului este de 5 ani si poate fi reinnoit o singura data.

Potrivit organigramei si dispozitiilor din Regulament, Consiliul Concurentei cuprinde urmatoarele structuri: directii, servicii, compartimente si module. Directiile sunt de doua feluri: de specialitate si operationale.

Directiile de specialitate sunt:

Directia bunuri de consum:

Directia servicii;

Directia industrie si energie;

Directia autorizare si ajutor de stat;

Directia raportare, monitorizare si control ajutor de stat;

Directia cercetare-sinteze;

Directia juridic-contencios;

Directia relatii externe si integrare europeana;

Directia monitorizare teritoriala.

In compunerea Consiliului Concurentei intra si inspectoratele teritoriale, a caror activitate este coordonata si indrumata de catre Directia monitorizare teritoriala

Directiile operationale sunt:

Directia buget. Resurse umane;

Directia administrativa.

Acestea, impreuna cu o serie de servicii si birouri alcatuiesc Secretariatul general al Consiliului Concurentei.

Prin activitatea care ii revine, Consiliul Concurentei urmareste protectia, mentinerea si stimularea concurentei pentru asigurarea unui mediu concurential normal si promovarea intereselor consumatorilor (art. 1 din lege). In competenta Consiliului Concurentei intra combaterea practicilor anticoncurentiale, constand in acorduri de tip monopolist, abuzul de pozitie dominanta si concentrarile economice care depasesc limitele legale (art. 27 din lege).

Consiliul Concurentei isi desfasoara activitatea, delibereaza si ia decizii in plen si in comisii, cu majoritatea voturilor membrilor. In cadrul Consiliului Concurentei functioneaza doua comisii care, alaturi de plen, constituie structurile deliberative si decizionale ale Consiliului Concurentei, astfel: Comisia responsabila pentru domeniul fuziuni si antitrust si Comisia responsabila pentru ajutorul de stat. Fiecare comisie este formata din 2 consilieri de concurenta si este condusa de un vicepresedinte al Consiliului Concurentei. Pentru fiecare caz in parte, presedintele Consiliului Concurentei stabileste componenta comisiei. In forma sa initiala, Legea nr. 21/1996 reglementa infiintarea a doua structuri specializate in domeniul concurentei, respectiv Consiliul Concurentei si Oficiul Concurentei.

Legea concurentei desemna Oficiul Concurentei ca fiind un "organ de specialitate in domeniul concurentei in subordinea Guvernului, cu personalitate juridica si cu sediul in municipiul Bucuresti". Conducerea sa era asigurata de catre seful Oficiului Concurentei, care era asimilat functiei de secretar de stat. Adjunctul acestuia indeplinea o functie similara celei de subsecretar de stat. La nivel teritorial, Oficiul Concurentei isi constituia inspectorate de concurenta judetene si al municipiului Bucuresti. Seful Oficiului Concurentei sau persoana delegata de catre acesta reprezentau Guvernul la deliberarile Consiliul Concurentei, care aveau ca obiect indeosebi autorizarea concentrarilor economice licite, cat si a categoriilor de intelegeri, decizii ale asociatiilor de intreprinderi si practici concertate socotite acceptabile[10].

Oficiul concurentei avea in principal, urmatoarele atributii:

a) de a efectua investigatii privind aplicarea prevederilor legale: in domeniul practicilor anticoncurentiale; a folosirii in mod abuziv a unei pozitii dominante detinute de catre unul sau mai multi agenti economici pe piata romaneasca sau pe o parte substantiala a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurentiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comertului ori prejudicierea consumatorilor; a concentrarilor economice care, avand ca efect crearea sau consolidarea unei pozitii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrangerea, inlaturarea sau denaturarea semnificativa a concurentei pe piata romaneasca sau pe o parte a acesteia;

b) urmareste aplicarea efectiva a deciziilor Consiliului concurentei si informeaza asupra situatiilor constatate;

c) urmareste aplicarea dispozitiilor legale si a altor acte normative incidente in domeniul de reglementare al legii concurentei, etc.

In vederea exercitarii atributiilor sale, Oficiul Concurentei avea elaborat si adoptat un regulament de organizare si functionare, isi constituia aparatul propriu de control si investigatie la nivel central si teritorial, format din inspectori de concurenta, experti si alte functii prevazute de reglementarile privind salarizarea personalului din institutiile publice.

Din punctul nostru de vedere , gigantismul structural al celor doua organe specializate in domeniul concurentei, respectiv Consiliul Concurentei si Oficiul Concurentei, era anormal si nu se justifica. Numai la nivel central, cele doua organe aveu un numar de 500 de posturi, exclusiv demnitarii (zece demnitari la Consiliul Concurentei: un presedinte avand functia asimilata celei de ministru, trei vicepresedinti avand functii asimilate celor de secretari de stat, sase consilieri de concurenta avand functii asimilate celor de subsecretar de stat si doi demnitari la Oficiul Concurentei: seful Oficiului Concurentei avand functia asimilata celei de secretar de stat si adjunctul sefului Oficiului Concurentei avand functia asimilata celei de subsecretar de stat). Competentele celor doua organe specializate in domeniul concurentei erau asemanatoare mai ales in ceea ce priveste competenta consultativa si competenta contencioasa. Oficiul Concurentei avea competente specifice in materie de preturi, insa mare parte din aceste atributii au fost preluate de organisme nou create pe diverse domenii de competenta. Chiar si organismele celor doua institutii sunt asemanatoare, iar Legea nr. 21/1996 prin care s-au infiintat stipuleaza de fiecare data in cuprinsul ei ca "orice dispozitii referitoare la concurenta sunt administrate de Consiliul Concurentei si de Oficiul Concurentei. Este adevarat ca cele doua institutii aveau si atributii distincte, insa consideram ca se impunea crearea unui singur organism abilitat in domeniul concurentei prin absorbtia Oficiului Concurentei in structura Consiliului Concurentei si crearea unui organism eficient care sa acopere problematica existenta in acest domeniu important.

B. Consiliile locale ale comunelor, oraselor si sectoarelor municipiului Bucuresti. Aceste organe ale administratiei de stat teritoriale detin, in ansamblul functiilor pe care le exercita, unele atributii legate nemijlocit de reprimarea fenomenelor anticoncurentiale sau de competitie comerciala abuziva.

Cadrul legal al reglementarilor privind atributiile consiliilor locale il reprezinta Legea nr. 215/2001 privind administratia publica locala1. Conform acestui act normativ, consiliile locale au atributia de a asigura libertatea comertului si a concurentei loiale si incurajarea liberei initiative, in conditiile legii. De asemenea, mentionam dreptul si obligatia acestora de a organiza targuri, piete si oboare, asigurand buna lor functionare.

In exercitarea atributiilor ce le revin, reprezentantii consiliilor locale au urmatoarele drepturi si obligatii, care intereseaza indeaproape regimul concurentei comerciale:

a) verifica corelarea intre preturile practicate pe piata si cele ale comerciantilor cu amanuntul, pentru a putea constata daca preturile practicate nu sunt rezultatul unei intelegeri intre comercianti pentru impunerea unor preturi superioare;

b) controleaza depozitarea produselor de catre agentii economici, pentru a se evita stocarea de marfuri in scopul crearii unui deficit pe piata si revanzarii lor ulterioare la un pret mai mare;

c) constata contraventii la dispozitiile legale si aplica sanctiunile contraventionale date in competenta lor prin lege, pentru nerespectarea regulilor generale de comert, vanzarea, circulatia si transportul produselor alimentare, a oricaror bunuri si produse care, in conditiile legii, constituie activitati de comert (art. 5).

C. Camerele de Comert si Industrie. Acestea sunt organizatii autonome (neguvernamentale) si sunt organizate si functioneaza potrivit Decretului-lege nr. 139/1990. Isi desfasoara activitatea in orasele capitala de judet si au menirea, in principal, sa apere si sa valorifice interesele comerciantilor asociati, atat persoane fizice, cat si societati comerciale.

In municipiul Bucuresti isi are sediul si Camera de Comert si Industrie a Romaniei, ea insasi organizatie neguvernamentala de utilitate publica, cu personalitate juridica, a carei finalitate statutara majora consta in promovarea, pe plan intern si international, a intereselor comertului si industriei nationale.

Potrivit statutului lor legal, pe langa atributiile de tinerea evidentei marcilor si indicatiilor geografice, cat si a denumirilor de origine, a indicatiilor de provenienta si a semnelor comerciale[12], aceste organizatii indeplinesc si functii care privesc direct respectarea exercitiului onest al concurentei comerciale. Astfel, salariatii anume imputerniciti de camerele de comert si industrie teritoriale sunt indrituiti sa constate contraventii in domeniul concurentei neloiale de catre orice agent economic². De asemenea, in baza art. 30, lit. d din Legea nr. 21/ 1996, Camerele au dreptul de a cere Consiliului Concurentei sa comunice punctul sau de vedere asupra oricarui aspect in domeniul politicii concurentiale. In acelasi sens, orice Camera poate fi consultata de catre Consiliul Concurentei spre a-si exprima opinia cu privire la politicile de ramura sau sectoriale, fiind obligate sa trimita punctul lor de vedere in termen de 30 de zile de la sesizare, spre a fi atasat la raportul asupra cazului analizat (art. 31).