OBLIGATIILE COMERCIALE

OBLIGATIILE COMERCIALE

1. Consideratii generale

In desfasurarea activitatii sale, comerciantul incheie o serie de acte juridice sau savarseste fapte juridice de comert prin intermediul carora se nasc, se modifica ori se sting drepturi si obligatii.

Asemeni raporturilor juridice civile si raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat. Astfel, atat raporturile juridice comerciale, cat si raporturile juridice civile sunt supuse acelora reguli generale, care sunt prevazute de Codul civil. Dar, intre cele doua categorii de raporturi juridice exista si anumite deosebiri, care sunt reglementate prin norme speciale cuprinse in Codul comercial, Cartea I, Titlul V, "Despre obligatiile comerciale in general".

Reglementarea raporturilor juridice comerciale de catre normele Codului comercial si cele ale Codului civil isi are temeiul legal in art. 1 C. com., potrivit caruia "In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codul civil".

Obligatiile comerciale isi pot gasi izvorul in acte sau fapte juridice. Prin urmare, desi obligatiile comerciale pot lua nastere din toate sursele consacrate de dreptul civil, totusi cel mai important izvor ramane contractul. Dar, practica comerciala a scos in evidenta, pe langa contracte, doua noi izvoare care, desi au ca fundament tot vointa partilor, totusi nu pot fi confundate cu contractele, prezentand particularitati proprii. Este vorba de actul juridic complex si actul juridic unilateral (declaratia unilaterala de vointa sau angajamentul unilateral) .

In doctrina de specialitate, materia obligatiilor comerciale este tratata fie sub titlul "Teoria generala a obligatiilor comerciale" , fie numai "Reguli speciale privind formarea si executarea obligatiilor comerciale" .

Potrivit unei alte opinii , materia obligatiilor comerciale poate fi tratata fie in mod exhaustiv, analizandu-se deopotriva dispozitiile generale din Codul civil, cat si cele speciale din Codul comercial, fie numai reglementarile cu caracter special din Codul comercial.

2. Incheierea contractelor comerciale

2.1. Principiul libertatii contractuale

Persoana fizica sau juridica isi poate manifesta liber vointa, potrivit intereselor sale, cu respectarea limitelor generale legale. Aceste limite sunt stabilite generic prin dispozitiile art. 5 C. civ., potrivit carora "nu se poate deroga, prin conventii sau dispozitii particulare la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri". Aceste dispozitii trebuie coroborate cu prevederile art. 968 C. civ., conform carora "cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice".

Din aceasta coroborare reiese ca vointa contractuala trebuie sa se manifeste atat in cadrul legal, cat si al normelor moralei, chiar daca aceste reguli de etica nu sunt exteriorizate in forma juridica necesara obligativitatii lor juridice.

In dreptul comercial, libertatea de vointa a partilor se manifesta deplin atat in stabilirea continutului contractului, cat si in privinta formei de exteriorizare a consimtamantului, ca element al vointei de a contracta .

Astfel, principiul libertatii contractuale are anumite consecinte pentru raporturile contractuale la care participa comerciantii:

a)      Libertatea in exprimarea vointei la incheierea contractului. Orice contract, in sensul de operatiune juridica (negotium), se incheie in mod valabil prin simplu act de vointa, indiferent de forma de manifestare a vointei partilor contractante[6].

Acelasi lucru este sustinut si de jurisprudenta, aratandu-se ca "libertatea contractuala consacra dreptul participantilor la circuitul civil sau comercial de a incheia orice contract, cu orice partener si cu clauzele pe care partile le convin, in limitele dispozitiilor imperative de ordine publica si bunele moravuri"[7].

Contractul comercial se incheie, potrivit intereselor partilor, in forma scrisa

(scrisoare, telex, fax), verbal, telefonic etc.

b)      Libertatea probelor in litigiile comerciale. In conformitate cu dispozitiile art. 46 C. com., obligatiile comerciale si liberatiunile se probeaza cu mijloacele de proba admise in dreptul comun (in unele situatii, chiar fara restrictiile impuse in dreptul comun), precum si prin mijloacele de proba specifice (facturi acceptate, corespondenta comerciala, registrele comerciale etc.).

c)      Libertatea partilor de a alege o cale amiabila de solutionare a diferendelor sau de a opta pentru solutionarea litigiilor pe calea arbitrajului comercial, inserand in contractele pe care le incheie o clauza de mediere[8] (de conciliere) sau, in cazul arbitrajului, o clauza compromisorie

d)      Libertatea privind exclusivitatea, specifica contractelor de distributie de produse, transfer de tehnologie sau de know-how etc.

e)      Libertatea privind loialitatea sau confidentialitatea, specifica contractelor privind productia, comercializarea sau distributia unui produs si contractelor de prestare de servicii. Aceasta clauza poate sa fie numita si clauza de neconcurenta etc.

2.2. Incheierea contractelor prin corespondenta

Acordul de vointa al partilor asupra clauzelor contractuale se formeaza prin intalnirea ofertei cu acceptarea ei. In aceste conditii, acordul de vointa este usor de constatat cand partile sunt prezente la incheierea operatiunii si semneaza ambele pe inscrisul constatator al operatiunii respective, respectivul inscris mentionand inclusiv data incheierii lui.

Alta este situatia in cazul incheierii contractului prin corespondenta (incheierea contractului intre absenti), cand se pune problema determinarii atat a existentei acordului de vointa, cat si a momentului si chiar locul incheierii lui.

In acest sens, Codul comercial a reglementat, prin art. 35-39, anumite reguli speciale care guverneaza incheierea contractului intre absenti.

Legea se refera la incheierea contractelor "intre persoane departate". Ceea ce, insa, trebuie avut in vedere nu este distanta dintre partile contractante, ci intervalul de timp care se scurge intre manifestarile lor de vointa.

Momentul incheierii contractului

Pentru nasterea unui contract intre absenti, sunt necesare doua manifestari de vointa care intervin succesiv: oferta si acceptarea ofertei. Considerate separat, aceste declaratii de vointa au o valoare juridica autonoma si, in acelasi timp, tranzitorie, caci viata lor ia sfarsit in momentul in care, prin reunirea lor, se realizeaza acordul de vointa ce da nastere contractului care la absoarbe[10].

. Oferta de a contracta. Oferta este o propunere a unei persoane adresata altei persoane (sau publicului) de a incheia un anumit contract. Ea cuprinde o manifestare de vointa facuta cu intentia de a obliga pe ofertant. Pentru a fi valabila, adica pentru a produce efecte juridice, oferta trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ urmatoarele conditii:

sa fie o manifestare de vointa reala, serioasa, constienta, neviciata si cu intentia de a se angaja juridic (oferta data in gluma sau din simpla curtoazie nu este o oferta serioasa);

sa fie ferma (neindoielnica);

sa fie neechivoca;

sa fie precisa si completa (simpla ei acceptare sa dea nastere contractului).

. Acceptarea ofertei. Acceptarea reprezinta manifestarea de vointa a destinatarului ofertei (sau persoanelor din public, daca a fost adresata publicului) de a incheia contractul in conditiile ofertei. La fel ca in cazul ofertei, si acceptarea trebuie sa indeplineasca anumite conditii de valabilitate:

sa fie o manifestare de vointa reala, serioasa, constienta, neviciata si cu intentia de a se angaja juridic;

sa concorde cu oferta (daca acceptarea depaseste, conditioneaza sau limiteaza cuprinsul ofertei, acceptarea devine contra-oferta);

sa fie neindoielnica;

daca oferta a fost adresata unei anumite persoane (si nu publicului), numai aceasta poate accepta;

acceptarea sa intervina inainte ca oferta sa fi devenit caduca sau sa fi fost revocata.

Conform principiului potrivit caruia tacerea nu valoreaza consimtamant, acceptarea trebuie sa fie expresa. Exceptia acceptarii tacite este valabila atunci cand:

legea da valoare juridica tacerii (ex. prelungirea automata a contractului de locatiune, conform art. 1437 C. civ.);

partile sa fi convenit inainte ca tacerea are valoare de acceptare.

Oferta devine caduca atunci cand expira termenul pentru care ea a fost adresata. Daca un astfel de termen nu exista, atunci acesta se apreciaza dupa imprejurari; in toate cazurile, oferta nu poate fi perpetua. Acceptarea intervenita dupa ce oferta a devenit caduca nu duce la incheierea contractului decat daca ofertantul consimte expres acest lucru.

Oferta poate fi revocata oricand inainte de a fi ajuns la destinatar. Dupa aceasta data, revocarea da dreptul destinatarului sa ceara despagubiri pentru repararea eventualului prejudiciu cauzat prin revocarea intempestiva.

Natura juridica a ofertei si a acceptarii este aceea de acte unilaterale, adica vointe independente. Dupa intalnirea ofertei cu acceptarea, are loc formarea contractului, care este un act bilateral, adica rodul a doua vointe.

Contractul negociat prin corespondenta poate fi socotit ca incheiat in momentul cand are loc:

emisiunea vointei acceptantului[11];

expedierea raspunsului sau[12], solutie adoptata in deosebi in sistemele de common law;

receptia corespondentei de catre propunatorul ofertei[13], solutie larg raspandita in diferite legislatii ;

informarea[15] acestuia asupra continutului comunicarii care a primit-o.

Legiuitorul nostru a inlaturat atat sistemul emisiunii cat si pe cel al expedierii acceptarii, legea privind asadar ca decisiva informarea ofertantului. Potrivit art. 35 C. com., contractul se considera incheiat in momentul cunoasterii de catre ofertant a acceptarii ofertei numai daca acceptarea a ajuns la cunostinta ofertantului in termenul stabilit prin oferta sau, daca nu s-a stabilit un asemenea termen, in termenul necesar schimbului ofertei si acceptarii, dupa natura contractului.

De asemenea, dispozitiile art. 35 C. com. prevad ca ofertantul poate primi ca buna si o acceptare ajunsa peste termenul stabilit in oferta, daca prezinta interes, cu conditia sa instiinteze de indata pe destinatar despre aceasta.

Contractul este considerat incheiat din momentul executarii sale, fara comunicarea unei acceptari a ofertei, daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege:

ofertantul sa fi cerut prin oferta executarea imediata a contractului;

ofertantul sa nu fi cerut un raspuns prealabil de acceptare;

datorita naturii contractului, un raspuns prealabil de acceptare sa nu fie necesar.

Locul incheierii contractului

Intre persoane prezente, contractul se considera incheiat acolo unde ele l-au semnat.

Intre persoane indepartate localizarea spatiala se realizeaza prin corelare cu coordonata temporala. Acesta din urma determina, indirect, insasi situarea geografica a operatiunii. Ca atare, contractul prin corespondenta se considera incheiat:

a)      la sediul ofertantului, in cadrul regulii generale inscrise in art. 35 C. com.

b)      la sediul acceptantului, daca se aplica regula derogatorie din art. 36 C. com[16].

Locul incheierii contractului are importanta in domeniul comertului international, cand partile se afla in state diferite. In aceasta situatie trebuie determinata legea aplicabila, adica legea dupa care se va judeca litigiul.

De asemenea, localizarea in spatiu a operatiunii comerciale pe teritoriul Romaniei stat prezinta interes si sub raportul solutionarii conflictelor de jurisdictie.

In domeniul comertului intern, locul este important prin prisma art. 59 alin. (1) C. com. care prevede ca orice obligatie comerciala, indiferent de obiectul ei, trebuie sa fie executata in locul aratat in contract. Aceasta prevedere este derogatorie de la regula din dreptul civil, care stabileste ca loc al executarii obligatiilor domiciliul debitorului, conform art. 1104 C. civ., regula din dreptul civil fiind, pentru dreptul comercial, doar exceptia, in speta cand locul contractului nu se poate determina.

3. Executarea obligatiilor comerciale

3.1. Pretul in obligatiile comerciale

Pretul este definit ca suma de bani pe care cumparatorul dintr-un contract de vanzare-cumparare se obliga sa o plateasca vanzatorului in schimbul bunului cumparat.k

vb

Caracterele pretului sunt[17]:

sa fie stabilit in bani;

sa fie serios;

sa fie determinat sau determinabil.

In cazul in care partile nu au determinat pretul si nici nu au stabilit criterii de determinare a lui, conform art. 40 C. com., spre deosebire de dreptul civil unde pretul este un element de valabilitate, in comercial se poate considera ca vanzarea-cumpararea este valabila daca partile au inteles sa se refere la pretul curent sau pretul corect. Pretul curent sau corect se stabileste dupa cotatiile pietei organizate[18] de la locul unde a fost incheiat contractul sau din locul cel mai apropiat de locul incheierii contractului pe care se vand/cumpara bunurile respective.

Pretul se stabileste de catre partile contractante sau de un tert (art. 1303 si art. 1304 C. civ.)[19].

In cazul cand, datorita unor imprejurari, nu pot fi folosite aceste criterii legale, legea permite partilor sa determine pretul prin orice mijloc de proba prevazut de art. 46 C. com. prin urmare, partile pot uza, pentru determinarea pretului, fie de calea prevazuta de art. 40 C. com., fie de orice alta dovada reglementata de art. 46 C. com., fara sa fie nevoie sa dovedeasca in prealabil inexistenta listelor bursei sau mercurialelor .

Pentru determinarea pretului se poate avea in vedere si pretul legal aprobat prin act normativ; de ex. pretul benzinei.

Regulile speciale privind determinarea pretului asigura criterii pentru solutionarea litigiilor si, implicit, faciliteaza circulatia marfurilor.

In concluzie, prin derogare de la dispozitiile Codului civil care sanctioneaza cu nulitatea contractelor de vanzare-cumparare fara pret, Codul comercial valideaza aceste contracte, atunci cand partile nu au indicat pretul, cu conditia insa ca partile sa fi intentionat sa se refere la pretul pietei .

3.2. Locul executarii obligatiilor comerciale

Locul executarii obligatiilor comerciale se determina potrivit dispozitiilor art. 59 C. com. criteriile de determinare a locului executarii obligatiilor comerciale sunt aceleasi ca si cele prevazute de art. 1104 C. civ. privind stabilirea locului platii.

Potrivit art. 1104 C. civ. plata se face la locul aratat in contract. Daca este vorba de un bun cert si determinat, plata trebuie sa se faca la locul unde se gaseste acel bun.

In materie de vanzare, plata trebuie sa se faca la locul predarii (art. 1362 C. civ.). In toate celelalte cazuri plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce insemna ca este cherabila (art. 1104 C. civ.).

In dreptul comercial aceasta regula a suferit modificari adaptate si impuse de cerintele activitatii comerciale.

Astfel, potrivit art. 59 C. com., obligatiile comerciale trebuie executate:

la locul aratat expres in contract;

la locul rezultat din intentia partilor contractante sau locul rezultat tacit din natura operatiunii;

la locul unde, potrivit materiei contractului, apare fireasca executarea.

In cazul in care in contract nu s-a precizat in mod expres locul executarii obligatiilor si acest lucru nu rezulta din natura operatiunii, executarea obligatiilor se va face la sediul comerciantului, domiciliul sau resedinta sa, existent la data incheierii contractului (art. 59 alin. (2) C. com.).

Daca obligatia consta intr-o suma de bani, plata acesteia se va face potrivit dispozitiilor cuprinse in art. 59 alin. (2) C. com., deci in cele din urma la sediul, domiciliul sau resedinta debitorului. Daca plata se face prin decontare bancara, debitorul este liberat de obligatie in momentul in care sumele au intrat in contul creditorului .

3.3. Solidaritatea obligatiilor

. Solidaritatea codebitorilor

Sediul general al institutiei solidaritatii este in dreptul civil (dreptul comun), care consacra faptul ca divizibilitatea creantei este regula (art. 1041 C. civ.), iar solidaritatea exceptia si ca ea nu se prezuma, aplicarea solidaritatii necesitand o stipulatie expresa a partilor (art. 42 C. com.).

Pentru a asigura o mai deplina ocrotire a creditorilor, precum si securitatea tranzactiilor, legiuitorul comercial a inversat aceasta regula, adica solidaritatea este regula si divizibilitatea creantei exceptia, instituind prezumtia de solidaritate a debitorilor.

Intrucat solidaritatea este de natura obligatiilor comerciale, ea nu trebuie stipulata expres in conventia partilor.

Prezumtia de solidaritate a codebitorilor este o prezumtie relativa, acest lucru rezultand din art. 42 C. com. care prevede ca, codebitorii sunt tinuti solidar "afara de stipulatie contrara". Prin urmare, partile pot inlatura prin conventia lor solidaritatea, stipuland ca obligatia asumata este divizibila. Rasturnarea prezumtiei de solidaritate se poate face cu orice mijloc de proba prevazut de art. 46 C. com.

Solidaritatea poate fi activa (o pluralitate de creditori) sau pasiva (o pluralitate de debitori). In dreptul civil, legiuitorul prevede atat solidaritatea activa, cat si cea pasiva. In schimb, in dreptul comercial exista dispozitii numai cu privire la solidaritatea pasiva.

Solidaritatea pasiva are drept scop sa permita creditorului sa ceara executarea integrala a creantelor oricarui debitor, adaugandu-se si gajul general asupra patrimoniului tuturor debitorilor. El este astfel pus la adapost de riscul unei eventuale insolvabilitati a unuia dintre debitori, putand alege debitorul impotriva caruia sa-si indrepte executarea[23].

Art. 42 alin. (3) prevede ca prezumtia de solidaritate nu se aplica pentru necomercianti, pentru operatiuni care, in ceea ce-i priveste, nu sunt fapte de comert.

. Solidaritatea fidejusorilor

Codul comercial extinde prezumtia de solidaritate si asupra fidejusorului, adica asupra garantului personal al debitorului, chiar si in cazul in care acesta nu este comerciant. In acest sens, prevederile art. 42 alin. (2) C. com. dispun ca "Aceeasi prezumtie exista si in contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garanteaza o obligatie comerciala".

Acelasi lucru este valabil si cand sunt mai multi fidejusori, toti fiind tinuti solidar fata de creditor. Asadar, in conceptia Codului comercial, fidejusorul devine un obligat principal si nu un obligat in subsidiar, imprumutand caracterul comercial al obligatiei principale garantate[24].

In consecinta, el nu va putea sa se apere impotriva pretentiilor creditorului prin invocarea beneficiului de discutiune sau a beneficiului de diviziune .

Art. 43 alin. (3) C. com. prevede ca prezumtia de solidaritate nu se aplica pentru necomercianti, pentru operatiuni care, in ceea ce-i priveste, nu sunt fapte de comert.

3.4. Regimul juridic al dobanzilor

Conform art. 1088 C. civ., in obligatiile civile debitorul datoreaza dobanzi pentru sumele de bani ce are de platit doar din ziua cererii de chemare in judecata a creditorului.

In comercial, prin derogare de la art. 1088 C. civ., art. 43 C. com. stabileste ca "datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile", ceea ce inseamna ca debitorul este de drept in intarziere prin simpla ajungere la termen. Punerea in intarziere, aplicabila in raporturile civile, nu-si are aplicabilitate in raporturile comerciale[27]. Regula a fost consacrata expres si prin O.U.G. nr. 119/2007 privind masurile pentru combaterea intarzierii executarii obligatiilor de plata rezultate din contracte comerciale , care, in art. 3 alin. (1) prevede: "Creanta constand in plata pretului produce dobanzi dupa cum urmeaza:

a)      in cazul contractelor incheiate intre comercianti, potrivit art. 43 din Codul comercial;

b)      in cazul contractelor incheiate intre comercianti si o autoritate contractanta, fara a fi necesara punerea in intarziere a debitorului:

(i)          daca in contract a fost fixat un termen de plata, din ziua urmatoare acestui termen;

(ii)        daca data sau termenul de plata nu este fixata/fixat in contract:

dupa 30 de zile de la data primirii de catre debitor a facturii sau a oricarei alte asemenea solicitari de plata;

daca data primirii facturii ori a unei solicitari echivalente de plata este incerta, dupa 30 de zile de la receptia marfurilor sau prestarea serviciilor;

daca solicitarea de plata a fost comunicata inainte de a prii marfurile sau serviciile, la expirarea unui termen de 30 de zile de la primirea marfurilor sau prestarea serviciilor;

daca legea sau contractul stabileste o procedura de acceptare ori de verificare, permitand certificarea conformitatii marfurilor sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori solicitarea de plata la data verificarii sau anterior acestei date, la expirarea unui termen de 30 de zile de la ultima dintre aceste date".

Prin autoritate contractanta se intelege:

a)      "orice autoritate publica a statului roman sau a unui stat membru al Uniunii Europene, care actioneaza la nivel central, regional ori local;

b)      orice organism de drept public, altul decat cele prevazute la lit. a), cu personalitate juridica, care a fost infiintat pentru a satisface nev oi de interes general, fara caracter comercial, si care se afla in cel putin una dintre urmatoarele situatii:

este finantat, in majoritate, de catre o autoritate contractanta, astfel cum este definita la lit. a);

se afla in subordinea sau este supusa controlului unei autoritati contractante, astfel cum este definita la lit. a);

in componenta consiliului de administratie ori, dupa caz, a consiliului de supraveghere si directoratului mai mult de jumatate din numarul membrilor sunt numiti de o autoritate contractanta, astfel cu este definita la lit. a);

c)      orice asociere formata de una sau mai multe autoritati contractante dintre cele prevazute la lit. a) sau b)" (art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007).

Fata de aceasta reglementare se poate lesne observa ca legiuitorul nu s-a ocupat, nici in aceasta situatie de momentul de la care vor curge dobanzile in cazul unui contract incheiat intre comercianti atunci cand nu a fost fixat prin contract un termen de plata (deci cand contractul nu prevede scadenta), articolul 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007 aplicandu-se doar in cazul in care contractul comercial este incheiat intre un comerciant si o autoritate contractanta.

Potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007, "este nula orice conventie prin care se fixeaza o obligatie de punere in intarziere pentru a opera curgerea dobanzilor sau in termen de la care creanta produce dobanzi mai mare decat cel prevazut la alin. (1)". Aceasta prevedere reprezinta intr-adevar un element de noutate, intrucat consacra caracterul imperativ al regulii prevazute in art. 43 C. com., partile neavand posibilitatea sa deroge de la acesta.

Aceasta prevedere se intemeiaza pe faptul ca circulatia banilor nu este compatibila cu toleranta din partea creditorului. Orice suma de bani aflata in mainile unui comerciant trebuie sa "produca bani"[29].

Evaluarea prejudiciului cauzat prin intarziere in executarea unei obligatii banesti fiind dificil de realizat, aceasta operatiune este facuta de legiuitor, prin stabilirea dobanzii legale. Legea prezuma ca lipsa de folosinta a sumei de bani produce creditorului un prejudiciu constand in cuantumul dobanzii legale calculata pe durata intarzierii in executare. In consecinta, pentru a obtine dobanzile, creditorul nu trebuie sa faca dovada vreunui prejudiciu.

Asadar, dobanzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenta, chiar daca nu au fost stabilite prin contract scris intre parti si ele se aplica daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

Obligatia este comerciala, adica izvoraste dintr-un fapt obiectiv de comert, dintr-un fapt subiectiv de comert sau dintr-un fapt unilateral sau mixt de comert. Obligatiile comerciale izvorasc, de regula, din contracte. Exista insa cazuri cand obligatia comerciala izvoraste din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fapte savarsite in cadrul activitatii comerciale.

Obligatia consta intr-o suma de bani la care se va calcula dobanda. Numai daca obligatia are ca obiect plata unei sume de bani, debitorul datoreaza dobanzi pentru intarzierea in executarea obligatiei.

Obligatia este lichida, adica valoarea ei este determinata.

Obligatia este exigibila, adica a ajuns la scadenta si nu a fost executata, creditorul fiind indreptatit la plata sumei de bani si a dobanzilor aferente.

Daca sunt indeplinite aceste conditii, dobanda comerciala curge de drept de la scadenta, deoarece se presupune ca debitorul, detinand fara drept sumele datorate creditorului, se foloseste de ele si trebuie sa-l despagubeasca pe creditor.

Potrivit legii, dobanzile curg de drept, dar ele trebuie cerute de creditor, neputand fi acordate din oficiu.

Daca obligatia comerciala constand intr-o suma de bani izvoraste din delicte sau cvasidelicte, ea este certa, lichida si exigibila de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care s-a fixat cuantumul despagubirilor datorate de faptuitor (debitor) pentru prejudiciul cauzat victimei (creditor) .

In prezent, regimul juridic al dobanzii legale pentru obligatiile banesti este stabilit prin Ordonanta Guvernului privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti, nr. 9/2000 .

Potrivit art. 3 alin. (1) din acest act normativ, dobanda legala se stabileste, in materie comerciala, la nivelul dobanzii de referinta a B.N.R. aceasta dobanda este aplicabila numai daca debitorul este comerciant, in caz contrar dobanda legala se stabileste la nivelul dobanzii de referinta diminuat cu 20% (art. 3 alin. (3) din ordonanta).

In mod similar, art. 4 din O.U.G. nr. 119/2007 consacra principiul libertatii partilor in stabilirea ratei dobanzii pentru intarzierea la plata pretului. In cazul in care rata dobanzii nu este stabilita prin contract, se va aplica rata dobanzii de referinta stabilita de Banca Nationala a Romaniei. Rata de referinta in vigoare in prima zi calendaristica a semestrului se aplica in urmatoarele 6 luni[32].

4. Probele in materie comerciala

4.1. Consideratii introductive

Specificul obligatiilor comerciale determina si un anumit specific al conditiilor de proba a drepturilor subiective izvorate din raporturile juridice comerciale.

Libertatea contractuala - principiu fundamental al obligatiilor comerciale - are drept corolar libertatea probei in litigiile comerciale. Instrumentul probatoriu al unui drept comercial trebuie, in primul rand, sa faca deplina credinta, pentru a consolida creditul comercial; in al doilea rand, sa fie usor de confectionat pentru a nu stanjeni celeritatea in circumstantierea bunurilor comerciale; in al treilea rand, proba sa fie usor de administrat[33].

Potrivit dispozitiilor art. 46 C. com. "Obligatiile comerciale si liberatiunile se probeaza: cu acte autentice; cu acte sub semnatura privata; cu facturi acceptate; prin corespondenta; prin telegrame; cu registrele partilor; cu martori, de cate ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala, si aceasta chiar in cazurile prevazute de art. 1191 C. civ. In fine, prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila".

Deci, obligatiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de proba admise de dreptul civil, dar trebuie facuta sublinierea ca in privinta lor judecatorul are o mai mare libertate de apreciere. Este, de asemenea, de observat ca pe langa mijloacele de proba consacrate de legea civila, Codul comercial prevede si unele mijloace de proba specifice impuse de natura operatiilor comerciale.

Regimul probator reglementat de art. 46 C. com. este aplicabil actelor juridice incheiate de comercianti (art. 1 C. com.). acest regim este insa aplicabil si actelor comerciale incheiate de necomercianti. Intr-adevar, potrivit art. 56 C. com., daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi incat priveste acest act, legii comerciale, afara de cazurile in care legea ar dispune altfel. In consecinta, proba unui atare act juridic se poate face si de catre necomerciant in conditiile legii comerciale, adica potrivit art. 46 C. com[34].

In ceea ce priveste sarcina probei, conform dispozitiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca.

In raport ce aceste prevederi legale, sarcina probei revine in primul rand reclamantului, neavand relevanta conduita procesuala a paratului[35].

4.2. Probele specifice dreptului comercial

Din analiza prevederilor art. 46 C. com., care enumera mijloacele de proba in materie comerciala, se pot desprinde urmatoarele doua idei:

din faptul ca este facuta o enumerare prin art. 46 C. com., care include totusi si mijloacele probatorii admise in civil, nu se poate deduce o autonomie in aceasta privinta, normele privitoare la probe din Codul comercial neputand fi despartite de acelea ale dreptului civil;

deosebirea dintre pozitia Codului comercial si cea a Codului civil este numai de ordin cantitativ ( pe de o parte, inlaturand restrictiile impuse de art. 1191 C. civ., privitoare la proba cu martori, legea comerciala admite aceasta proba fara limite; pe de alta parte, Codul comercial sporeste numarul mijloacelor de proba, consacrand noi procedee, necunoscute dreptului civil, cum sunt: telegrama, facturile acceptate, corespondenta etc.).

In articolele 47 - 52 C. com. legiuitorul stabileste valoarea probanta a telegramei si a registrelor comerciale.

. Facturile acceptate

Factura reprezinta un inscris care cuprinde elementele esentiale ale unei vanzari comerciale: identificarea partilor, cantitatea de marfa, calitatea, pretul marfurilor, conditii de livrare etc.

In practica comerciala, factura este emisa, de regula, cu prilejul executarii unui contract de vanzare-cumparare, dar poate fi emisa si in legatura cu un alt contract cum ar fi, de exemplu, o prestare de serviciu de catre un comerciant sau o predare de marfuri, ca depozit, gaj, comodat.

In privinta fortei probante, factura face dovada deplina impotriva emitentului, adica a vanzatorului si in favoarea aceluia ce-l detine, adica a destinatarului, a cumparatorului. Factura poate sa faca dovada si in favoarea vanzatorului atunci cand este acceptata de cumparator[36].

Acceptarea poate fi expresa, adica sa rezulte din subscrierea facturii de catre cumparator sau din alte comunicari scrise, telefonice, telegrafice sau transmise prin telex, fax sau chiar si oral.

Acceptarea, insa, poate fi si tacita, cand rezulta din modul de comportament al cumparatorului manifestat prin orice act de dispozitie asupra marfii: revanzare, depozitare, emisiune de cambii etc . Regula este ca, tacerea nu produce efecte juridice, decat daca este insotita de fapte neechivoce si puternice, de natura sa demonstreze vointa de a se obliga a debitorului.

. Corespondenta comerciala

In sens comercial, prin corespondenta se intelege orice fel de scrisori, telegrame etc., schimbate intre comercianti si intre acestia si clientela lor, adica expediate si primite.

Asadar rezulta ca inscrisurile expediate si primite de comerciant, care constituie corespondenta comerciala, fac parte din categoria inscrisurilor sub semnatura privata.

Se considera ca, din moment ce se recunoaste corespondentei valoarea unui inscris sub semnatura privata, este logic ca ea este suficienta sa satisfaca cerinta legii in acele cazuri in care este reclamata necesitatea unui inscris fie "ad probationem", fie "ad validitatem".

Specific dreptului comercial este faptul ca adauga sistemului dreptului comun valoare probanta copiei simple a scrisorii expediata pastrata in registrul copier, copie care este primita ca mijloc de proba chiar si in favoarea partii de la care emana. Dovada poarta insa numai asupra continutului scrisorii nu si in ce priveste faptul daca scrisoarea a fost efectiv expediata si primita. Derogarea de la normele dreptului comun se intemeiaza mai ales pe considerentul ca exista un registru comercial obligatoriu in care corespondenta expediata este copiata (art. 25 C. com.)[38].

Daca destinatarul scrisorii contesta primirea sa, expeditorul este obligat sa faca dovada expedierii ei prin posta, nefiind suficienta prezentarea copiei impreuna cu extrasul din registrul de iesire (trimiterea scrisorii poate fi dovedita cu borderoul de predare a corespondentei la oficiul postal si, de asemenea, cu condica de expeditie a expeditorului).

. Telegramele

Telegramele reprezinta un mijloc modern prin care se realizeaza cu mare rapiditate operatiunile comerciale, iar legiuitorul ii atribuie, in aceasta materie, rolul de mijloc de proba (art. 47 - 49 C. com.).

Telegrama este o comunicare a unei manifestari de vointa transmisa la distanta prin telegraf de catre o persoana (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul oficiului telegrafic.

Art. 47 C. com. prevede ca telegrama face proba ca act sub semnatura privata, dar, datorita principiului ca actele sub semnatura privata isi trag puterea probatorie din existenta semnaturii pusa pe inscrisul invocat, acelasi text conditioneaza valoarea probatorie a telegramei, de dovedire ca originalul este subscris de insasi persoana aratata in ea ca transmitator.

Data telegramelor stabileste ziua si ora in care ele au fost expediate de oficiilor postale, pana la proba contrarie (art. 47 alin. (3) C. com.).

. Mijloacele moderne de comunicare. Comunicarile prin telex si telefax.

Comunicarile prin telex si telefax constituie mijloace tehnice noi care reproduc si transmit la distanta cuvinte sau imagini, facand posibila o comunicare extrem de rapida si cel mai adesea directa intre cei interesati (raspunzandu-se astfel celeritatii in afaceri).

Telexul reprezinta un sistem mixt de telefonie si telegrafie in teleimprimator, care foloseste prin comutare acelasi circuit de transmisiune.

Telefaxul constituie o metoda de transmitere a textelor, desenelor si fotografiilor etc. pe liniile de comunicatie telefonice.

Trebuie subliniat faptul ca, prin utilizarea celor doua mijloace, desi procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeste un inscris (denumit telex, respectiv fax sau telefax), care cuprinde continutul comunicarii, iar nu inscrisul original redactat si semnat de expeditor.

Sub raportul probatoriu, comunicarile prin telex si telefax nu au un regim juridic clar, neexistand o reglementare specifica in aceasta privinta.

Aceste mijloace moderne de comunicare pot folosi in justitie ca un inceput de dovada scrisa, potrivit art. 1197 alin. (2) C. civ. sau ca prezumtii, in conditiile art. 1203 C. civ.

Analizand jurisprudenta Curtii de Arbitraj Bucuresti si opiniile exprimate in doctrina, s-a ajuns la concluzia ca telexul si telefaxul pot fi asimilate ca forta probatorie telegramelor si, deci, pot fi utilizate ca inscrisuri sub semnatura privata[39].

Inscrisurile in forma electronica sunt reglementate prin Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica[40].

Potrivit dispozitiilor art. 4 pct. 2 din lege, inscrisul in forma electronica reprezinta o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.

Cat priveste forta probanta a unui inscris in forma electronica, Legea nr. 455/2001 il asimileaza fie unui inscris sub semnatura privata, fie unui inscris autentic. Astfel, are valoarea unui inscris sub semnatura privata cand inscrisului in forma electronica i s-a incorporat, atasat sau i s-a asociat logic o semnatura electronica extinsa, bazata pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv si generata cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnaturii electronice (art. 5 din lege). In temeiul dispozitiilor art. 6 din lege, "inscrisul in forma electronica, caruia i s-a incorporat, atasat sau i s-a asociat logic o semnatura electronica recunoscut de catre cel caruia i se opune, are acelasi efect ca actul autentic intre cei care l-au subscris si intre cei care le reprezinta drepturile".

. Registrele comerciale

Codul comercial instituie pentru comercianti persoane fizice si juridice (cu exceptia micilor comercianti) obligatia de a tine anumite registre.

Registrele comerciale se bucura de o anumita forta probanta, celeritatea in comert implicand nu de putine ori incheierea de acte juridice fara sa se intocmeasca in inscris, lipsa acestuia putand fi suplinita, in anumite limite, in caz de litigiu, prin inregistrarile facute in aceste registre.

In ceea ce priveste forta probanta a registrelor comerciale, trebuie distins dupa cum este vorba de raporturile dintre comercianti si necomercianti.

Astfel, conform dispozitiilor art. 1104 C. civ. "registrele comerciantilor se cred contra lor", ceea ce inseamna ca registrele unui comerciant pot fi folosite de catre un necomerciant ca mijloc de proba impotriva comerciantului caruia ii apartin aceste registre.

Regula inversa, insa, nu este valabila, comerciantul neputand folosi registrele comerciale impotriva necomerciantului, art. 1183 C. civ. prevazand expres ca registrele comerciantilor nu fac credinta "in contra persoanelor necomerciante".

Impotriva comerciantului pot fi invocate atat registrele a caror tinere este obligatorie, cat si registrele a caror tinere este facultativa.

Cat priveste modalitatile de folosire a registrelor comerciale ca mijloc de proba, Codul comercial reglementeaza doua modalitati de folosire a registrelor comerciale ca mijloc de proba: infatisarea registrelor si comunicarea registrelor comerciale.

In reglementarea celor doua modalitati, se are in vedere realizarea unei duble finalitati: pe de o parte, satisfacerea nevoilor de proba ale partii interesate si, pe de alta parte, protejarea secretului activitatii comerciantului caruia ii apartin registrele.

Infatisarea registrelor comerciale presupune ca in cursul unei contestatii si oricare ar fi natura ei, judecata, dupa cererea unei parti sau chiar din oficiu, va putea ordona infatisarea registrelor spre a extrage dintr-insele numai ceea ce este privitor la litigiu, in conditiile art. 32 din Codul comercial.

Comunicarea registrelor comerciale consta in punerea la dispozitia partii interesate a registrelor comerciale pentru a fi examinate in intregul lor. A ceasta examinare se realizeaza, potrivit hotararii instantei judecatoresti, la domiciliul partii interesate, la grefa instantei sau in alt loc.

Potrivit art. 31 din Codul comercial, "comunicarea registrelor nu poate fi ordonata de judecata dupa cererea unei parti decat in afaceri de succesiuni, comunitati de bunuri, societati si in caz de faliment".

5. Prescriptia extinctiva in materie comerciala

5.1. Reglementarea si termenele prescriptiei extinctive

Prescriptia extinctiva consta in pierderea dreptului creditorului de a obtine o hotarare judecatoreasca in temeiul careia sa se poata proceda la executarea silita a obligatiilor, in urma neexercitarii actiunii in justitie in intervalul prevazut de lege[41].

In materie comerciala, prescriptia este reglementata in Codul comercial (Cartea a IV-a, Titlul II), care cuprinde dispozitii atat in ceea ce priveste termenul general de prescriptie (art. 947), cat si anumite termene speciale (art. 949 si art. 956).

Caracteristica acestor termene este faptul ca ele sunt mai scurte decat termenele de prescriptie reglementate in trecut de Codul civil, ceea ce se explica prin aceea ca cerinta activitatii comerciale reclama valorificarea in termen scurt a drepturilor izvorate din raporturile comerciale, limpezimea grabnica a situatiilor litigioase.

In afara Codului comercial, unele dispozitii privind prescriptia se gasesc si in legi comerciale speciale: Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicata si modificata (art. 34), Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale (art. 12) etc.

In raport cu aceasta situatie in care se afla reglementarea in materie de prescriptie extinctiva, se impun doua observatii:

a)      desi dispozitiile Codului comercial privind prescriptia se aplica tuturor actiunilor care rezulta din actele de comert (inclusiv din actele juridice care fac parte din categoria faptelor de comert unilaterale), totusi, Codul comercial nu cuprinde o reglementare completa a institutiei prescriptiei extinctive in materie comerciala, ci contine doar o reglementare a anumitor aspecte particulare , asa incat aceasta reglementare se completeaza cu cea din Codul civil (art. 1 C. com.), care insa a fost abrogata prin Decretul nr. 167/1958;

b)      potrivit dispozitiilor art. 26 din Decretul nr. 167/1958 (act normativ special, intrat in vigoare ulterior Codului civil), cu exceptia celor care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator din acest decret.

Tinandu-se seama de cele de mai sus, situatia termenelor de prescriptie reglementate in materie comerciala este urmatoarea:

. Termenul general de prescriptie de 10 ani aplicabil materiei comerciale si prevazut in art. 947 C. com. a fost modificat din momentul intrarii in vigoare a Decretului nr. 167/195

In prezent, termenul general de prescriptie aplicabil materiei comerciale este termenul de 3 ani prevazut in art. 26 din Decretul 167/1958 si care domina prescriptia extinctiva atat in materie civila, cat si comerciala .

. Termenele speciale de prescriptie prevazute de Codul comercial trebuie reconsiderate in lumina Decretului nr. 167/1958, dupa cum urmeaza:

a)      termenul de prescriptie de cinci ani, prevazut in art. 949 C. com. privitor la actiunile care deriva din contractul de societate sau din alte operatiuni sociale, precum si actiunile privind cambia si cecul a fost inlocuit cu termenul de trei ani, potrivit Decretului nr. 167/195

b)      termenul de prescriptie de doi ani, prevazut in art. 952 C. com. se aplica actiunilor mijlocitorilor pentru plata drepturilor ce li se cuvin.

c)      termenele de prescriptie de sase luni si de un an, aplicabile contra carausului in temeiul contractului de transport (art. 958 C. com.).

d)      termenul de prescriptie de trei ani, privind restituirea dividendelor prevazut in art. 67 din Legea nr. 31/1990, republicata.

e)      termenul de prescriptie de sase luni, privind actiunea in daune a fondatorilor impotriva societatii in cazul dizolvarii anticipate (art. 33, 34 din Legea nr. 31/1990).

f)        termenul de prescriptie de un an, privind actiunea in daune pentru prejudicii cauzate prin fapte de concurenta neloiala prevazut in art. 12 din Legea nr. 11/1991.

Cat priveste momentul inceperii cursului prescriptiei, in dreptul comun, regula a fost instituita prin art. 1886 Cod civil, potrivit careia "Nicio prescriptie nu poate incepe sa curga mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere". Ea a fost reafirmata prin art. 7 al Decretului nr. 167/1958, "Prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune".

In materie comerciala, potrivit dispozitiilor din Codul comercial si din legislatia speciala, inceputul cursului prescriptiei se stabileste astfel:

. Termenul de prescriptie de trei ani, aplicabil actiunilor care deriva din contractul de societate sau din alte operatiuni sociale, incepe sa curga din ziua cand obligatia a ajuns la termen sau din ziua indeplinirii formalitatilor prevazute de lege (art. 949 alin. (2) C. com.), iar in cazul actiunilor derivate din cambie sau cec, din ziua scadentei sau din ultima zi a termenului prevazut de lege (art. 949 alin. (3) C. com.).

. Termenul de prescriptie de doi ani, aplicabil actiunilor mijlocitorilor pentru plata drepturilor ce li se cuvin, incepe sa curga din ziua terminarii afacerilor (art. 942 C. com.).

. Termenul de prescriptie de trei ani, privind restituirea dividendelor, incepe sa curga de la data distribuirii dividendelor (art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, republicata).

. Termenul de prescriptie de sase luni, privind actiunea in dauna a fondatorilor contra societatii comerciale incepe sa curga de la data publicarii in Monitorul Oficial a hotararii adunarii actionarilor care a decis dizolvarea anticipata a societatii ( art. 34 din Legea nr. 31/1991, republicata).

. Termenul de prescriptie de un an, aplicabil in privinta actiunii in daune pentru prejudicii cauzate prin fapte de concurenta neloiala, incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca existenta prejudiciului si, evident, pe cel care l-a cauzat, dar nu mai tarziu de 3 ani de la data savarsirii faptei (art. 12 din Legea nr. 11/1991).

5.2. Suspendarea si intreruperea prescriptiei

Din momentul intrarii in vigoare a Decretului nr. 167/1958, cauzele de suspendare si de intrerupere a prescriptiei extinctive sunt aceleasi atat in materie civila, cat si comerciala.

Suspendarea prescriptiei

Suspendarea insemna oprirea cursului prescriptiei pe timpul cat dureaza cauzele limitative prevazute de lege, care il pun pe titularul dreptului in imposibilitatea de a actiona.

Suspendarea prescriptiei intervine in urmatoarele situatii:

cat timp cel impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere;

pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate, iar acestea sunt puse pe picior de razboi;

pana la rezolvarea reclamatiei administrative facuta de cel indreptatit, cu privire la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui termen de 3 luni de la inregistrarea reclamatiei;

intre parinti sau tutore si cei care se afla sub ocrotirea lor, cat timp dureaza aceste raporturi de ocrotire;

cat timp cel lipsit de capacitate de exercitiu nu are reprezentant legal si cat timp cel cu capacitate de exercitiu redusa nu are cine sa-i incuviinteze actele;

in raporturile patrimoniale dintre soti.

Cat priveste efectele suspendarii, dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul, socotindu-se si timpul scurs inainte.

Intreruperea prescriptiei

Intreruperea consta in stergerea prescriptiei incepute inainte de ivirea unei cauze prevazute de lege ca intrerupe prescriptia si inceperea unei noi prescriptii la incetarea cestor cauze.

Intreruperea prescriptiei intervine in urmatoarele situatii:

prin recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie de catre cel in favoarea caruia curge (debitorul)[43];

prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca necompetenta[44];

printr-un act incepator de executare.

In cazul obligatiilor cambiale intreruperea prescriptiei fata de un debitor cambial nu produce efecte si fata de ceilalti codebitori (art. 946 alin. (3) C. com.)[45].