| CATEGORII DOCUMENTE |
| Agricultura | Asigurari | Comert | Confectii | Contabilitate | Contracte | Economie |
| Transporturi | Turism | Zootehnie |
OPERATIUNI COMERCIALE COMBINATE
OBIECTIVE
Operatiunile comerciale combinate se refera la schimburile internationale ce cuprind activitati de import, export, prestari servicii etc, care sunt integrate intr-un mecanism de derulare complex. De regula, sunt necesare doua sau mai multe contracte intre care exista anumite legaturi, consecinta reprezentand-o gradul de risc mai ridicat.
Conform practicii internationale, formele pe care le imbraca operatiunile combinate sunt: contrapartida, switch-ul, reexportul si lohn-ul.
1. Comertul in contrapartida
1.1. Concept si evolutie istorica
Specialistii in domeniu apreciaza ca nu exista o definitie universal acceptata a contrapartidei.
In sens restrans, "in expresia sa cea mai sintetica, contrapartida consta in combinarea unei tranzactii de cumparare cu una de vanzare"1. In sens larg, prin aceasta operatiune se inteleg toate formele de coordonare bilaterala a schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din cadrul actiunilor de cooperare economica internationala.
Schimburile in contrapartida determina diminuarea sau chiar eliminarea instrumentelor de plata, care sunt substituite de livrarile reciproce de marfuri si servicii adaugandu-se in multe cazuri o serie de aranjamente financiare. Scopul contrapartidei consta in egalizarea sau echilibrarea, cel putin partiala a cheltuielilor in valuta facute de catre parteneri.
La baza operatiunilor in contrapartida se afla cea mai veche forma a comertului, trocul, respectiv schimbul de marfa contra marfa, care a precedat aparitia banilor. Astazi, vechiul dicton latin din perioada de inflorire a trocului "iti dau ca sa-mi dai", ce exprima necesitatea achizitionarii de bunuri, a devenit in zilele noastre "iti iau (cumpar) ca sa-mi iei", evidentiind ca in perioada contemporana este mai greu sa vinzi decat sa cumperi.
In oranduirile precapitaliste, ori de cate ori banii sau alt echivalent au fost insuficienti, ori nu au prezentat incredere, schimbul marfa contra marfa a cunoscut o extindere mai mare sau mai mica. Un comert infloritor se dezvolta in acest fel de catre negustorii fenicieni care traversau Mediterana cu circa 3000 de ani in urma. De asemenea, in antichitate, grecii, mesopotamienii, persii foloseau intens schimburile marfa contra marfa.
In conditiile evolutiei capitalismului, a dezvoltarii si perfectionarii sistemului monetar asistam la reducerea acestui tip de schimburi, el manifestandu-se in mod cu totul sporadic, mai ales intre tari mai putin dezvoltate, precum si intre mici producatori de marfuri.Desi capitalismul dezvoltat a insemnat negarea propriu-zisa a schimbului de marfa contra marfa, in perioada de debut a acestui mod de productie, contrapartida s-a manifestat haotic, uneori imbracand forme curioase. In acest sens, a ramas de referinta anul 1626, cand Peter Minuit, care lucra pentru Compania Olandeza a Indiilor Orientale, a vandut vite, brelocuri si paturi in valoare de 24 de dolari contra Insulei Manhattan (pe care se afla astazi orasul New York).
Pe plan international, prima perioada a afirmarii schimburilor in contrapartida a fost intre anii 1920-1930, in America Latina, unde aproape tot comertul se realiza pe baza acestui sistem, datorita unei penurii acute de rezerve de aur. Tarile cele mai active erau Venezuela, Ecuador, Chile si Argentina, care pana in anii 50 derulau prin operatiuni de contrapartida circa 90% din comertul intraregional total. Obiectul acestuia il constituiau produsele petroliere, resurse naturale, minereul, lemnul, produsele agricole etc. Dupa anii 50, constatam o diminuare a acestei forme de comert, fapt evidentiat de acordurile bilaterale de contrapartida care s-au redus in comertul regional ca urmare a afirmarii unor metode imbunatatite de plati internationale si a constituirii ALACL (Asociatia Latino-Americana de Comert Liber).
Contrapartida s-a extins si in alte zone in special in perioadele de regres si recesiune economica (1929-1933). O revitalizare puternica a acesteia, se produce dupa cel de-al doilea razboi mondial. In anii 1948-1949, datorita marilor probleme economice si financiare cu care s-au confruntat tarile din Europa de Vest participante la razboi. Tranzactiile in contrapartida au reprezentat o forma temporara, dar deosebit de importanta de derulare a schimburilor comerciale postbelice. Astfel, numai intre anii 1948-1949 erau in vigoare circa 400 de acorduri bilaterale de clearing incheiate de catre tarile vest-europene, folosite atat ca mecanism de incurajare a exporturilor, cat si de evitare a utilizarii valutei convertibile in finantarea importurilor .
Comertul in contrapartida s-a dezvoltat si pe o scara mai redusa dupa anul 1950 in tarile Africii si Asiei in care eforturile de accelerare a dezvoltarii economice si, pe aceasta cale de sporire a participarii la schimburile internationale, s-au sprijinit pe extinderea comertului bilateral si intraregional clasic.
Incepand cu anii '60, contrapartida cunoaste un puternic impuls imprimat de catre tarile est-europene si in special de catre URSS. Totodata, tari in curs de dezvoltare din cele trei continente si-au extins, incepand cu acest deceniu, schimburile dincolo de cadrul regional, plasandu-si, prin aranjamente de contrapartida, surplusurile de materii prime si unele marfuri agricole. Este cazul unor tari ca: Argentina, Brazilia, Columbia, Cuba, India, Indonezia, Mexic si Sri Lanka.
Criza petroliera din 1974, ca si celelalte fenomene care au avut loc in economia mondiala in urmatorii ani, au dus la reconsiderarea pozitiei fata de comertul in contrapartida si a unora dintre tarile occidentale dezvoltate cum sunt: Franta, Germania, Marea Britanie, Austia, Spania si Italia care au incheiat acorduri comerciale pe termen lung si au creat firme specializate pentru negocierea, tranzactionarea si derularea operatiunilor de acest tip. Acordurile respective au avut ca scop atat operatiuni pur comerciale, cat si actiuni de cooperare industriala, tehnico-stiintifica etc., aportul partilor fiind total sau partial rambursat in produse sau servicii si nu cash.
Tranzactiile internationale in contrapartida au cunoscut in ultimele decenii ale secolului al XX-lea cat si in prima parte a actualului deceniu o crestere importanta. Istoria recenta a operatiunilor in contrapartida ne demonstreaza ca acestea constituie o modalitate concreta de desfacere pe pietele externe si in acelasi timp de asigurare a aprovizionarii de pe pietele respective. Un exemplu actual se refera la orasul Nemuro, din Japonia, situat in estul insulei Hokkaido, care a devenit locul unui comert de frontiera agitat si intens. In fiecare saptamana, vasele de pescuit rusesti acosteaza in portul Nagasaki carand tone de crabi. In timp ce unii din membrii echipajului dirijeaza desfacerea la piata de peste, altii se duc pe chei pentru a achizitiona masini vechi. Vasele incarcate cu masini, pleaca catre porturile Sakhalin sau Vladivostok.
Datorita declinului continuu al rublei, crabii au devenit o unitate stabila de schimb in comertul regional. Negotul cu crabi i-a imbogatit pe unii si a dezavantajat pe altii. Unii lucratori din industria pestelui din orasul Nemuro sunt nemultumiti deoarece crabii rusesti le reduc profiturile. Consumatorii sunt in mod cert castigati, avand posibilitatea de a consuma cel mai gustos crab din lume la preturi mici datorita aprovizionarii in crestere. Vanzatorii cu amanuntul si magazinele second hand castiga din vanzarile la export catre vizitatorii rusi. Comertul infloritor a afectat deja peisajul din Nemuro. Au inceput sa apara semne si in Rusia precum: hoteluri, constructii publice si unele magazine. Centrul de Informatii Japonez-Rus a fost inaugurat in august 1992 avand in conducere de doi japonezi cunoscatori ai limbii ruse. Exista planuri pentru a fi construite in Nemuro locuinte pentru scolari rusi.
Alte exemple de schimburi internationale in contrapartida au ramas celebre. General Motors a facut schimb cu automobile contra unui tren de fructe de padure. Control Data a dat un computer pentru un set de mobila din Polonia, sau pentru un set de covoare din Ungaria. Ford a facut comert cu automobile in schimbul unor piei de oaie din Uruguay, cartofi din Spania, toalete ecologice din Finlanda, macarale din Norvegia si cafea din Columbia.
In perioada anilor '80, utilizarea oficiala a schimburilor in contrapartida a crescut in mod constant. Daca, in 1972 modalitatea era folosita de numai 15 tari, in 1979, numarul tarilor care practicau schimburile in contrapartida era de 27, iar in 1989 ajunsese la 94.
Estimarile legate de ponderea schimburilor globale in contrapartida in volumul total al comertului mondial variaza foarte mult. Un grup de experti a stabilit ca procentul din comertul mondial finantat prin intermediul tranzactiilor in contrapartida este cuprins intre 20 si 25 la suta. Aceasta estimare intra in conflict cu datele FMI, care considera ca schimburile in contrapartida joaca un rol redus in comertul mondial. Totusi, daca sunt considerate toate tranzactiile comerciale care au la baza contrapartida, estimarea de 20-25% este rezonabila.
1.2. Elemente pro si contra amplificarii schimburilor in contrapartida
Cu toate controversele pe care le-au ridicat, schimburile comerciale in contrapartida, s-au impus in ultimele decenii ca o alternativa serioasa la operatiunile de import-export clasice.
O prima cauza o reprezinta criza datoriei mondiale ce a determinat greutati deosebite in finantarea importurilor.
Multe tari, in special cele in curs de dezvoltare, pur si simplu nu pot obtine creditul comercial sau asistenta financiara necesara pentru a putea plati importurile dorite. Tarile foarte indatorate au inceput sa utilizeze schimburile in contrapartida pentru a mentine cel putin un slab aflux de produse. Mai mult, utilizarea schimburilor in contrapartida permite o reducere mascata a preturilor care este greu de depistat, evitandu-se sanctiunile impuse de organismele internationale in aceste situatii. In particular, pe pietele de marfuri pe care sunt prezente intelegerile de cartel, precum petrolul si agricultura, acest avantaj poate fi foarte util producatorului. De exemplu, folosind petrolul in contrapartida cu echipament industrial, o "reducere la negru" (prin folosirea unui pret mai mare pentru produsele procurate) poate mari cota de piata.
O a doua cauza pentru sporirea schimburilor in contrapartida consta in faptul ca multe tari raspund din nou favorabil notiunii de schimburi bilaterale. Ghidandu-se dupa expresia "ajuta-ma sa te ajut", prefera sa deruleze schimburi in bunuri cu tari ce reprezinta principalii lor parteneri de afaceri.
Schimbul in contrapartida este de asemenea, de multe ori vazut de catre firme si natiuni cu interese asemanatoare ca fiind un excelent mecanism de penetrare a noi piete. Cand un producator considera ca marketingul nu este punctul sau forte, in special in zona produselor ce se bucura de o competitie internationala puternica, vede schimbul in contrapartida ca fiindu-i folositor. De obicei, producatorul spera ca partea ce primeste bunurile va deveni un nou distribuitor, deschizand noi canale internationale de marketing.
Controversata, deoarece schimbul in contrapartida este foarte cautat in multe tari cu economii enorme dar cu moneda slaba si economie de piata slab dezvoltata precum China, CSI si tarile din fostul bloc de Est, dar si de altele constranse financiar cum sunt cele din America de Sud si lumea a treia, angajarea in astfel de tranzactii poate conduce la oportunitati majore de crestere pentru firma.
In conditiile cresterii competitivitatii pe pietele mondiale, schimbul in contrapartida poate fi un mijloc bun de atragere de noi cumparatori. Furnizand produse insotite de serviciile aferente, vanzatorul in contrapartida isi diferentiaza efectiv produsele de cele ale competitorilor.
In fine, schimbul in contrapartida poate da stabilitate vanzarilor pe termen lung. Spre exemplu, daca o firma este legata de un contract privind schimbul in contrapartida, va fi nevoita sa se aprovizioneze cu produsul respectiv de la un furnizor anume, fie ca vrea sau nu. Aceasta stabilitate este in general foarte mult pretuita deoarece elimina, sau cel putin reduce marile oscilatii ale cererii si astfel permite o mai buna planificare. Prin urmare, schimbul in contrapartida, poate servi drept mecanism important in transferul riscurilor de la producator spre un tert.
In ciuda tuturor acestor avantaje aparente ale schimbului in contrapartida, exista argumente economice puternice impotriva acestei activitati. Acestea se bazeaza in principal pe elemente de eficienta. Asa cum afirma Samuelson: "in loc sa existe o dubla coincidenta a dorintelor, este probabil o dorinta de coincidente, astfel incat, in afara de cazul in care un croitor flamand se intampla sa gaseasca un fermier neimbracat, care are atat mancare cat si dorinta de a avea o pereche de pantaloni, nici unul nu poate face comert ".
In mod cert, schimbul in contrapartida face ca surplusurile dintr-o tara sa fie balansate cu deficitele din alta, in locul echilibrarii uzuale pe baze multilaterale, conturile trebuind reglementate acum in relatii bilaterale (tara cu tara) sau chiar tranzactie cu tranzactie. Comertul se bazeaza pe abilitatea celor doua parti sau tari de a cumpara bunuri specifice una de la alta, diminuandu-se rolul concurentei. Ca rezultat, pot fi tranzactionate bunuri necompetitive. In consecinta, capacitatea tarilor si a industriilor lor de a se ajuta structural pentru obtinerea unei productii eficiente este scazuta. Asadar, schimbul in contrapartida poate fi vazut ca un factor de erodare a calitatii, a eficientei productiei si al scaderii consumului mondial.
Cu toata aceasta opozitie bazata pe argumente economice, tarile si companiile vad din ce in ce mai mult schimburile in contrapartida ca pe o alternativa ce poate fi periculoasa, insa considera ca merita asumata.
1.3. Contrapartida in economiile aflate in tranzitie
Contrapartida in schimburile dintre state a cunoscut o revigorare apreciabila dupa anii '80 cand criza datoriilor externe si recesiunea economica au impus aplicarea acestei tehnici de comercializare care nu presupune utilizarea valutei.
Pe plan intern, din anii '90, contrapartida a inceput sa fie utilizata intens de catre firmele din multe tari foste socialiste.
Aceste schimburi au ca obiect, mai ales, urmatoarele produse: masini, utilaje, echipamente, alimente, minereu de fier, cocs, petrol, gaze etc.
Contrapartida ca forma de comert a explodat in Rusia de la 8% in 1994 la 53% in 1998.
Situatia intalnita in tarile foste membre ale URSS precum si a celor din Europa Centrala si de Est este prezentata in tabelul urmator:
Ponderea firmelor cu o cota a contrapartidei de peste 25% din cifra de afaceri in total numar de firme
Tabel nr. 16
|
Fosta Uniune Sovietica |
Procentaje ale firmelor |
Europa Centrala si de Est |
Procentaje ale firmelor |
|
Armenia |
Bulgaria | ||
|
Azerbaijan |
Croatia | ||
|
Belarus |
Republica Ceha | ||
|
Georgia |
Estonia | ||
|
Kazakhstan |
Ungaria | ||
|
Kyrgyzstan |
Lituania | ||
|
Moldova |
Polonia | ||
|
Rusia |
Romania | ||
|
Ucraina |
Slovacia | ||
|
Uzbekistan |
Slovenia | ||
|
Total |
Sursa: Privire generala asupra mediului de afaceri mondial, Banca Mondiala - BERD, 1999
Se ridica anumite intrebari care vizeaza legatura dintre urmatoarele aspecte: declinul productiei, crestera arieratelor si explozia contrapartide. Mai exact, care este relatia dintre declinul productiei si arieratele intre firme, pe de-o parte si intre acestea din urma si contrapartida, pe de alta parte? Prezenta substantiala a contrapartidei in fosta Uniune Sovietica si ponderea sa relativ redusa in Europa Centrala si de Est are vreo legatura cu faptul ca arieratele intre firme sunt mai mari si declinul productiei este mai pronuntat in fosta URSS?
Declinul productiei
In prima decada dupa caderea comunismului, colapsul productiei in economiile in tranzitie s-a realizat in numeroase moduri in functie de patru factori: conditiile initiale, introducerea programelor de stabilizare, extinderea reformelor structurale si aplicarea reformei institutionale.
Referitor la ultimul factor, se poate argumenta ca declinul productiei in fosta URSS a fost cauzat de probleme de dezorganizare si stagnare. Dezorganizarea apare atunci cand vechile relatii sunt intrerupte inainte ca altele noi sa fie stabilite. Superficialitatile in relatiile dintre firme impreuna cu contractele incomplete conduc la o dezorganizare in care producatorii intermediari dintr-un lant de producatori refuza sa livreze materii prime ceea ce conduce la un colaps al productiei. Declinul productiei apare si ca urmare a penuriei de importuri.
O serie de analisti au argumentat ca pierderile in productie in tarile in tranzitie au fost cauzate de o lipsa a creditului. Ei sugereaza ca arieratele intre firme in economiile in tranzitie sunt un raspuns la dificultatile de lichiditate din economie. Din cauza lipsei creditelor bancare, firmele apeleaza la credite comerciale din partea altor firme in scopul de a-si reduce constrangerile financiare.
Un numar de studii recente sugereaza ca explicatia penuriei de materii prime pentru declinul productiei bazata pe lipsa increderii si functionarea gresita a institutiilor legale este valida. Se poate afirma ca instantele sunt efectiv folosite si ca oamenii de afaceri au o oarecare incredere in sistemul legal. Oricum, anumite aspecte ale sistemului legal - legiuitorii si politia - sunt luate in considerare in mica masura de catre comunitatea de afaceri si publicul larg.
Literatura referitoare la datoriile dintre firme in economiile in tranzitie ridica urmatoarele intrebari: De ce firmele acorda imprumuturi altor agenti economici din moment ce ele nu sunt considerate suficient de solvabile de catre banci si, ca urmare, nu primesc credite de la acestea? Raspunsul este absenta disciplinei pietei. Firmele de stat care detin ponderea in datoria inter-firme pot beneficia de imprumuturi de la alte firme datorita unei constrangeri bugetare reduse. Daca firmele de stat sunt solvabile datorita sustinerii guvernamentale, ele fiind cel mai putin constranse, detin totusi cea mai ridicata datorie bancara.
O explicatie a fenomenului datoriei inter-firme nu se poate baza exclusiv pe argumentul unei reduse constrangeri bugetare. Arieratele inter-firme nu sunt un fenomen intalnit numai la firmele de stat. Exista forte suplimentare care actioneaza dincolo de lipsa disciplinei pietei. Este vizata in primul rand problema solvabilitatii. Piata de capital si de credit nu functioneaza corespunzator intr-o economie in tranzitie din mai multe motive. Creditorii nu au experienta in evaluarea creditelor. Bancile au dificultati in a face distinctia intre debitorii buni si cei de neincredere. Nu au experienta care sa le permita sa judece riscul de credit din cauza schimbarilor drastice de mediu. In unele economii in transformare nu a fost adoptata o lege a falimentului. Nerespectarea obligatiei de plata exista in continuare si, astfel, firmele au putine stimulente pentru restituirea imprumuturilor luate de la banci.
Printre diferitele explicatii date utilizarii frecvente a contrapartidei se numara: constrangerile bugetare reduse, intarzierile in restructurare, economia virtuala si evitarea taxelor.
Constrangerile bugetare si restructurarea
Absenta constrangerilor bugetare ferme determina managerii si lucratorii sa evite costurile rezultate din restructurare prin mentinerea productiei in activitatile ineficiente. Contrapartida este vazuta ca o posibilitate de a ascunde adevarata valoare de piata a productiei. Ea nu este un fenomen propriu firmelor detinute de stat. Nou-infiintatele firme private inregistreaza o expunere la contrapartida asemanatoare sau chiar mai mare decat firmele de stat.
Conform acestui argument, contrapartida ajuta la crearea impresiei ca sectorul industrial din unele tari foste socialiste produce valoare cand, in realitate, nu este asa. Contrapartida permite partilor sa sustina ca sectorul industrial sa vanda productia la un pret mai mare decat valoarea sa de piata iar sectorul resurselor naturale care adauga valoare sa accepte un pret mai mare pentru utilaje, echipamente etc. datorita lipsei altor surse de achizitie. In acest mod, sectorul industrial supravietuieste prin atragerea de valoare din sectorul resurselor naturale. Conform argumentului, mentinerea iluziei unui sector manufacturier care adauga valoare este foarte costisitoare pentru economiile tarilor foste membre ale U.R.S.S., deoarece aceasta subventionare asigurata de sectorul resurselor naturale permite sectorului industrial sa amane trecerea la o activitate eficienta. In conditiile realizarii unei productii valoroase si a detinerii unei puternice forte de negociere, apare ca nefireasca optiunea sectorului resurselor naturale de a subventiona productia industriala. Argumentul nu pare sa fie prea concludent. El consta in faptul ca unele guverne din tarile foste socialiste apeleaza la experti obisnuiti cu practica subventionarii diferitelor activitati care reprezinta o caracteristica raspandita a planificarii centralizate.
Taxele
Contrapartida este vazuta de multi experti ca o posibilitate de evitare a platii taxelor. In primul rand, permite o denaturare a valorii reale a profiturilor si astfel reduce nivelul taxelor datorate. In al doilea rand, din moment ce sectorul bancar actioneaza ca o agentie de colectare a taxelor care transfera sumele primite de firme in conturi bancare catre stat pentru plata taxelor datorate, contrapartida permite firmelor sa impiedice plata taxelor deoarece nu presupune plata in numerar. Conform unui studiu asupra a 165 de tranzactii in contrapartida din Ucraina numai in 9,5% din cazuri, taxele au reprezentat o motivatie foarte importanta in angajarea in aceasta forma de schimb. Chiar daca se considera ca datele vorbesc de la sine, aceste cifre reduse sugereaza ca taxele nu reprezinta motivatia majora pentru alegerea contrapartidei.
1.4. Tipologia tranzactiilor in contrapartida
1.4.1. Compensatiile
Compensatiile (engl. compensations) reprezinta schimbul de marfa contra marfa, fara utilizarea mijloacelor de plata. Valoarea importului este compensata de regula integral de valoarea exportului, baza juridica reprezentand-o un singur contract sau acord care se refera la ambele operatiuni.
1.4.1.1. Compensatiile individuale
Acestea sunt tranzactii comerciale derulate intre firme individuale, pe baza schimbului echivalent de marfuri.
In actele normative din Romania, compensatiile individuale sunt echivalente cu operatiunile legate de import-export. Efectuarea de operatiuni legate de nivel de firma este reglementata de H G nr. 276/1995, completata cu HG nr. 969/1996.
Licentele necesare agentului economic pentru desfasurarea de operatiuni legate sunt eliberate de catre Departamentul pentru Comert Exterior si Promovare Economica din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Reglementarile din Romania impun ca marfurile care se schimba sa aiba valori economice apropiate. Nu este agreat exportul unor materii prime rare sau greu regenerabile, de mare valoare economica in contrapartida cu importul de produse obisnuite care nu sunt importante pentru consumul productiv sau casnic.
1.4.1.2. Barterul
In limbajul comercial, in mod deosebit in cel englez, notiunea de "barter" are o diversitate de nuante si interpretari (compensatie de grup, compensatie complexa, clearing privat etc.). El este forma cea mai simpla, cea mai veche - am putea spune arhaica - de realizare a unui schimb de marfuri in sistemul contrapartidei.
Asa cum realitatea a demonstrat-o plecand de la barterul prezentat in maniera relativ simplista, pana la barterul ce se efectueaza intre firme comerciale sau intreprinderi productive din tari diferite este o distanta apreciabila.
In forma sa cea mai simpla, barterul este o tranzactie comerciala care consta in schimbul de bunuri si servicii de valoare egala, fara utilizarea banilor si fara antrenarea in relatie a sistemului bancar si de credit .
Schimburile barterale, fiind considerate compensatii globale, sunt reglementate de regula pe baza acordurilor interguvernamentale ce prevad marfurile care fac obiectul operatiunii, raportul de schimb si termenele de realizare.
Raportul de schimb trebuie precizat, astfel incat fluctuatia preturilor internationale sa nu favorizeze, unilateral, o parte contractanta, in raport cu cealalta. Daca la marfurile fungibile (materii prime, produse petroliere, cereale) preturile pot fi fundamentate pe baza cotatilor de bursa, in cazul produselor manufacturate nu exista o asemenea posibilitate, existand riscul ca acestea sa fie supraevaluate. Din acest motiv acordurile de barter se incheie pentru o perioada scurta de timp, de regula pentru un an.
Atunci cand tranzactiile necesita o perioada de derulare completa mai mare de un an, se includ prevederi pentru ajustarea proportiilor preturilor internationale ale produselor de schimb, tocmai pentru a anihila fluctuatiile preturilor pe pietele internationale.
In ceea ce priveste tranzactiile de barter putem aprecia ca acestea au cateva particularitati care le deosebesc de orice alta forma de comert in contrapartida si anume:
Operatiunile de barter au devenit obisnuite, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand sistemul valutar - financiar international era dezorganizat. Dupa razboi asemenea tranzactii au fost realizate intre tarile socialiste actualmente aflate in tranzitie, intre acestea si tarile capitaliste, intre tarile in dezvoltare. In ultimul deceniu se consemneaza mai ales operatiuni de barter in care unele tari exportatoare de petrol isi finanteaza prin livrari de petrol programele lor de dezvoltare, implicand construirea de porturi, aeroporturi, uzine prelucratoare, autostrazi, etc.
Tranzactiile de barter dintre guvernele unor tari partenere sunt adesea realizate pe seama utilizarii acordurilor de clearing, prin intermediul carora tarile implicate decid asupra tipurilor si cantitatilor de produse pe care le pot obtine in mod reciproc de la partener.
In practica se disting doua tipuri de barter: barter bilateral si barter multilateral. Schematic, barterul bilateral se prezinta conform figurii nr. 14.
Barter bilateral
Un exemplul de barter bilateral este
schimbul de marfuri la frontiera practicat intre tarile
est-europene prin organizatiile cooperatiste. Barterul in aceasta
varianta se practica si intre intreprinderi apartinand unor
grupuri diferite de tari.
Barterul implica intr-o varianta mai evoluata antrenarea in relatie a mai multor factori si anume a unor companii de asigurare, societati de transporturi si institutii bancare care garanteaza livrarea marfii printr-o scrisoare de credit de tip stand-by asa cum rezulta din figura nr. 1
Referindu-ne la barterul multilateral, constatam ca acesta reprezinta o treapta normala in evolutia acestui gen de operatiuni si consta in aranjamente de schimb, intre trei, sau mai multi parteneri de afaceri.
De exemplu, Romania livreaza cherestea Ungariei, care la randul ei furnizeaza vinuri de aceeasi valoare Braziliei, ultima inchizand tranzactia prin livrari de cafea Romaniei.
Fig. nr. 7 Factori antrenati in derularea barterului bilateral
Indiferent de gradul de evolutie si de complexitatea formei pe care o imbraca, aranjamentele de tip barter se pot intalni atat la nivelul intreprinderii, cat si la nivel guvernamental. Este insa lesne de inteles ca barterul sub forma unui aranjament intre guvernele diferitelor tari prezinta unele trasaturi specifice cum sunt: volumul valoric de mari proportii al schimburilor ocazionate de barter; durata mare a conventiei; un consens in ceea ce priveste diverse clauze de salvgardare etc. De regula, barterul guvernamental se utilizeaza intre tari cu relatii politice amiabile, situate pe cat posibil in apropiere si care au legaturi economice traditionale sub diverse forme: comert propriu-zis, cooperare economica etc.
Se recurge destul de des la aranjamente comerciale de tip barter pentru ca din derularea acestora rezulta avantaje substantiale cum ar fi: reducerea la minimum posibil a riscurilor valutare, depasirea dificultatilor generate de penuria de lichiditati, durabilitatea in timp a relatiilor, care de regula, se bazeaza pe contracte pe termen lung si reglarea sortimentala a structurii cererii de marfuri prin oferirea unor produse aflate in excedent si importul unor sortimente deficitare.
Un avantaj deosebit al barterului in varianta sa cunoscuta sub denumirea de SWAP, il reprezinta economisirea substantiala a cheltuielilor de transport. In cazul SWAP-ului, tranzactia consta in preluarea reciproca de responsabilitati de catre parteneri. De exemplu, intr-un contract de vanzare a petrolului de catre Rusia in Cuba si de catre Mexic in Grecia, se schimba partenerii: Rusia livreaza in Grecia, iar Mexicul in Cuba (vezi fig. nr.9).
Barterul de tip SWAP are ca avantaj deosebit faptul ca acesta contribuie la eliminarea, sau cel putin atenuarea unor prejudecati de ordin politic, care adesea constituie o frana in calea dezvoltarii schimburilor comerciale internationale clasice.
Operatiunile de barter prezinta si unele dificultati ocazionate de derularea lor, care sunt legate de faptul ca in livrarile reciproce efectuate de parteneri, acestia dispun de putine posibilitati de a contesta calitatea produselor sau incalcarea altor clauze contractuale. O problema delicata a tranzactiei de barter poate fi constituita de insistenta partii mai puternice - de regula furnizorul occidental de masini si tehnologie - ca partenerul sau din tara in dezvoltare sa livreze primul marfa in cadrul schimbului, care sub aspect tehnic este dificil sa fie simultan.
Barterul se realizeaza pe baza unor contracte care, pe langa elementele comune oricarui contract international, cuprind si anumite elemente specifice, mai ales in ceea ce priveste modul de stingere a obligatiilor reciproce. Datorita faptului ca in acest contract nu exista un suport financiar bazat pe mecanismul instrumentelor si mijloacelor de plati obisnuite, apare ca necesitate utilizarea scrisorii de garantie bancara ca mijloc de asigurare etc.
Folosirea acestei tehnici comerciale pe scara exagerat de larga, "barterizarea" schimburilor externe ale unei tari, comporta riscuri si prezinta neajunsuri, in sensul ca reduce considerabil aportul valutar si deci posibilitatile de plati externe in domenii in care necesitatile o impun.
Liderul unei miscari pro barter si autorul legislatiei ce a creat Oficiul de Barter si Schimb in Contrapartida din cadrul Departamentului de Comert al SUA, senatorul James Exon din Nebraska crede ca "barterul reprezinta astazi aproximativ 20% din comertul international. Daca vrem sa facem afaceri cu republicile din fosta Uniune Sovietica, trebuie sa fim creativi si sa gasim cai alternative de a face afaceri in afara de varianta directa bani contra bunuri. Sistemul capitalist are o preocupare in a diviza atotputernicul dolar. Din pacate fosta Uniunea Sovietica nu are multi dolari pe care americanii sa-i divinizeze. Sunt mai multe posibilitati de comert intre aceste tari daca facem barter, in special in domeniul bunurilor pe care le avem in abundenta. Un baril de petrol cumparat sau tranzactionat prin barter cu fosta Uniune Sovietica poate facilita vanzari suplimentare americane de alimente si alte produse, pe cand un baril de petrol din zona Golfului Persic s-ar adauga pur si simplu la deficitul comercial. Cu alte cuvinte, petrolul din fosta Uniune Sovietica poate determina noi exporturi americane".
Din punct de vedere al senatorului amintit, guvernul federal ar trebui sa-si asume un rol mult mai activ in promovarea barterului. Astfel, tari care accepta mult mai usor barterul o vor lua inaintea SUA. In momentul cand s-a confruntat cu argumentele oficialilor din Departamentul Trezoreriei americane: "de ce barter, cand comertul in moneda este mai bun?", el a raspuns: "ei bine, una din parti nu are bani deloc".
1.4.1.3. Clearingul
Clearingul reprezinta o compensatie globala, centralizata a tuturor creantelor si angajamentelor unei tari fata de alta tara. Operatiunile comerciale derulate intre parteneri, se efectueaza fara transfer efectiv de numerar, prin inregistrarea lor in conturi deschise la bancile desemnate.
Utilizarea clearingului este promovata de tarile posesoare ale unor monezi "slabe" si ale unor rezerve valutare reduse, acestea preferand compensatiile reciproce de marfuri si servicii. Prin clearing exportatorii unei tari sunt platiti in moneda nationala, sumele respective fiind achitate de importatorii aceleiasi tari pentru plata produselor importate din tara in care s-a facut exportul si cu care s-a perfectat un acord de clearing.
Trebuie subliniat ca sunt o serie de elemente care diferentiaza clearingul de barter, cele mai importante fiind:
acordul de clearing se incheie pentru o perioada de 3-5 ani, pe cand cel de barter numai pentru un an;
plata celorlalti participanti (transportator, tranzitar etc.) la operatiunea de clearing se poate efectua si in moneda de clearing, pe cand la barter aceasta se face numai in moneda convertibila;
soldul anului precedent este preluat in anul urmator cand este vorba de clearing in contrast cu barterul ce presupune o urmarire stricta a livrarilor, mai rar soldurile putand fi echilibrate si prin plata de devize liber convertibile.
Clearingul a aparut si s-a impus puternic pe plan international cu prilejul crizei economice din 1929-1931. Datorita penuriei de devize s-a renuntat la contigentari si la platile in valuta, compensatia particulara fiind substituita cu compensatia globala, deci cu clearingul. A avut loc incheierea unor acorduri de clearing, mai ales la initiativa Germaniei cu tari ca Franta, Marea Britanie si Romania.
In perioada postbelica, clearingul a mijlocit pana in 1958, cand s-a trecut la convertibilitate, decontarile dintre tarile vest-europene prin Acordul de Platii Intraeuropene si Uniunea Europeana de Plati.
Intre tarile socialiste membre ale C.A.E.R., clearingul multilateral a fost introdus in 1964, avand ca organism central Banca Internationala de Colaborare Economica (BICE). Ca modalitate de plata a fost agreat incassoul documentar cu acceptare ulterioara. Moneda care a mijlocit platile a fost rubla transferabila.
Relatiile ce deriva dintr-un acord de clearing sunt complexe, derulandu-se intre firmele importatoare si exportatoare cat si intre statele si bancile indriduite sa consemneze contabil schimburile respective.
Clearingul are dezavantajul rigiditatii care in principiu consta pe de o parte in faptul ca produsele care fac obiectul schimbului nu pot fi convenite prin intelegere directa intre parteneri, ele fiind inscrise in lista marfurilor din acord, iar pe de alta parte in faptul ca exportatorii si importatorii pot stabili numai pretul, nu si moneda in care se va face plata, aceasta fiind moneda de clearing.
Din cauza acestor aspecte clearingul este considerat ca o ingradire a schimburilor internationale de marfuri. In acest context, F.M.I.-ul nu agreeaza clearingul, recomandand statelor membre sa renunte la aceasta practica, mai ales atunci cand respectiva tara isi propune sa treaca moneda la convertibilitate1.
Acordurile de clearing pot fi bilaterale (intre doua tari) si multilaterale (intre mai multe tari).
Acordul de clearing bilateral
Clearingul bilateral conta in intelegerea dintre doua state de a-si deconta platile reciproce pe calea compensarii lor globale la finele unei perioade stabilite de comun acord.
La incheierea unui acord de clearing bilateral trebuie sa se tina cont de urmatoarele:
a) Clearingul cu un cont. Partile prevad ca deconturile dintre ele sa fie evidentiate intr-un singur cont de clearing, deschis la una dintre parti. Aceasta va informa cealalta parte asupra operatiunilor consemnate in cont. Exista posibilitatea unui tratament preferential pentru tara care face inregistrarile si emite ordinele de plata. Avantajati sunt exportatorii din aceasta tara care primesc contravaloarea marfurilor expediate in momentul depunerii documentelor convenite la banca. Exportatorii din tara partenera trebuie mai intai sa depuna documentele la banca din propria tara. Aceasta transmite documentele bancii din tara in care este deschis contul si, numai dupa verificarea documentelor si declararea lor ca fiind conforme, se remite dispozitia de plata. Varianta de clearing cu un cont se foloseste cand o tara este in pozitia de creditoare a celeilalte parti si prin intermediul clearingului, doreste sa-si lichideze creantele.
b) Clearingul cu doua conturi reprezinta forma cea mai des intalnita. Consta in deschiderea a cate unui cont la cele doua banci nominalizate. Fiecare banca deschide un cont al tarii partenere.
c) Clearingul descentralizat. In afara contului central de la banca desemnata se mai deschid subconturi la bancile comerciale in care se evidentiaza platile efectuate. Din contul central se poate alimenta subcontul cu disponibil, putand exista si traseul invers cand soldul inregistrat la nivelul subcontului este transferat la finele perioadei catre contul central;
Clauza de devize are rolul de a-i determina pe parteneri sa respecte termenele de livrare pentru a evita dezechilibrarea conturilor. Pot exista situatii cand partea deficitara, daca nu ia masuri de stimulare a exporturilor sau de reducere a importurilor sale, este obligata sa acopere diferenta dintre deficitul efectiv si creditul tehnic printr-un transfer de valuta convertibila catre tara excedentara;
Clauza de consolidare valutara are rolul sa previna influentele unor devalorizari sau revalorizari ale monedei de cont prin marirea sau diminuarea soldului clearingului direct proportional cu aceste evolutii ale cursului valutar1;
Acordul de clearing multilateral
Clearingul multilateral incearca sa evite neajunsurile ce rezulta din necesitatea lichidarii soldurilor finale. Printr-un asemenea clearing deficitul care s-ar crea in tara A fata de tara B s-ar putea compensa prin excedentul tarii A fata de tara C sau fata de o serie de tari.
Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, restabilirea relatiilor comerciale internationale in Europa occidentala s-a facut pe baza unor acorduri de clearing initial bilateral. In fata dificultatilor crescande de echilibrare, Comitetul Acordurilor de Plati, intrunit in 1947 la Paris, a decis organizarea unui sistem de clearing multilateral ca prima etapa spre convertibilitate.
Primul acord de clearing multilateral a fost semnat la 18 noiembrie 1947 intre Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda. In scurta vreme toate tarile care beneficiau de Planul Marshal au trecut la acest sistem. Administrarea lor a fost incredintata Bancii Reglementarilor Internationale. Acest sistem comporta doua faze:
compensarea propriu-zisa ("perfecta") pentru schimburile echivalente:
platile efectuate de o tara in favoarea altei tari, folosind moneda unei terte tari (plati triunghiulare). In acest caz era necesar ca una sau mai multe monede sa devina transferabile.
Pe 16 aprilie 1948 a fost semnata Conventia de Cooperare Economica, actul de nastere al Organizatiei Europene de Colaborare Economica (O.E.C.E.). Prin eforturile O.E.C.E. a fost creata in 1950 Uniunea Europeana de Plati (U.E.P.) care a functionat pana in decembrie 1958, cand monedele principalelor state vest-europene au trecut la convertibilitate, asigurand in aceasta perioada importurile si transferabilitatea monedelor vest-europene.
Un sistem de decontarea prin clearing multilateral a functionat in cadrul Bancii Internationale de Colaborare Economica, in scopul lichidarii creantelor reciproce ale tarilor membre ale C.A.E.R. intre care si Romania. In cadrul C.A.E.R. ratiunea decontarii prin clearing nu era dificultatea transferului, cel putin in conditiile respective, ci faptul ca acest sistem convenea caracterului planificat al schimburilor dintre tarile socialiste.
Incepand insa din anii 1969, o buna perioada de timp clearingul multilateral cunoaste un recul in relatiile dintre tarile occidentale dezvoltate.
Clearingul, barterul si cooperarea economica internationale sunt reglementate in Romania prin Ordonanta Guvernului nr. 59/1994, modificata prin Ordonanta de Urgenta nr. 87/1997, aceasta din urma fiind preluata si completata de Legea nr. 176/1998.
1.4.2. Operatiunile paralele
Operatiunile paralele (engl. countertrade) constau in schimburi reciproce de marfuri si servicii bazate pe conditionarea unui import de un export concomitent sau invers.
Spre deosebire de compensatii, contravalorile celor doua partizi de marfuri nu trebuie sa fie egale. Ele sunt decontate in valuta, utilizandu-se modalitatile de plata obisnuite.
Operatiunile paralele sunt intalnite sub mai multe forme in tranzactiile internationale:
Contracumpararea (achizitiile induse sau legate)
Contracumpararea (engl. counterpurchase) presupune obligatia exportatorului (de regula, o firma din tarile dezvoltate) de a cumpara anumite produse nationale oferite de catre partenerul din tara de import.
Derularea operatiunii impune existenta a doua contracte. Primul contract (cel principal) este unul clasic, de vanzare a unor marfuri, tehnologii sau servicii, de catre firma occidentala unui importator din tarile in dezvoltare, contra plata in valuta. Cel de al doilea contract, denumit contract pentru vanzari secundare, are ca obiect exportul de marfuri si servicii, realizat de firma din tara in dezvoltare catre firma occidentala, contra plata in valuta. Acest export este consecinta obligatiei de contrapartida rezultata prin incheierea primului contract. Un asemenea contract, se refera la o tranzactie viitoare intre parteneri si prevede de cele mai multe ori o gama variata de marfuri si servicii pe care tara in dezvoltare le ofera spre alegere firmei occidentale dintr-o lista intocmita anterior. Ca o remarca ce consta ca in multe situatii marfurile oferite sunt de calitate necorespunzatoare, ducand la aparitia unor dificultati in utilizarea sau comercializarea lor ulterioara. In acest context, firmele occidentale le revand unor companii comerciale sau direct utilizatorilor finali, acordand o reducere de pret (disagio).
Contracumpararea ofera in mai multe situatii posibilitatea unui transfer de tehnologie din tarile avansate catre cele mai putin dezvoltate, efortul valutar al acestora din urma fiind diminuat in proportie mai mare 30 % sau uneori chiar redus la zero.
Cumpararile in avans
Cumpararile in avans (engl. reverse countertrade) cunoscute si ca operatiuni iunctimate sau adresate constau in faptul ca o firma care urmeaza sa exporte un produs, de regula de valoare mare, cumpara in prealabil de la partenerul sau anumite marfuri, indeplinindu-si astfel "ex ante" obligatia de contrapartida. Sunt practicate in acordurile de clearing cand diferenta dintre valoarea importurilor si valoarea exporturilor, depaseste creditul tehnic. In vederea continuarii livrarilor, exportatorii din tara creditoare prin initierea operatiunilor adresate au siguranta ca, prin exportul lor pot importa marfurile pe care le precizeaza.
Operatiunile adresate au fost si sunt folosite si din initiativa unor firme din tarile dezvoltate pentru a-si asigura o sursa stabila de aprovizionare cu materii prime, subansamble si chiar unele produse prelucrate.
Cumpararea de produse rezultate (operatiunea de buy-back)
Operatiunea consta in livrarea de catre exportator a unor echipamente si instalatii complexe, de regula pe credit, rambursarea fiind facuta de catre importator cu marfuri realizate cu ajutorul instalatiilor si echipamentelor mentionate.
Buy-back-ul este o operatiune complexa, fiind considerata o forma perfectionata a achizitionarilor legate. Sunt imbinate o serie de caracteristici ale contrapartidei cu trasaturile specifice cooperarii in productie.
Aceasta forma de cooperare a fost promovata de Romania la cea de a XIII-a sesiune a Comisiei Economice ONU pentru Europa in 1958, fiind reluata la urmatoarele doua sesiuni in 1959 si 1960. Sustinuta si de alte tari in dezvoltare, a fost agreata pe scara larga la prima sesiune UNCTAD care a avut loc in 1964 la Geneva. La sesiunea mentionata, Romania a prezentat sub forma unui memorandum o sinteza sub denumirea "Livrari de echipamente industriale pe credit rambursabil in cote parti din productia obtinuta."
Firma care preconizeaza sa deruleze o afacere internationala in sistem buy-back, trebuie sa tina cont de caracteristicile acestei operatiuni si anume:
se incheie doua contracte, unul de import si altul de export care se circumscriu acordului - cadru stabilit pe termen lung;
acordul - cadrul prevede conditiile in care exportul de utilaje, echipamente, instalatii urmeaza sa fie platit prin produse fabricate cu ajutorul acestora;
valoarea tranzactiei este semnificativa, deoarece sunt vizate mari obiective de investitii;
intervalul de timp scurs intre momentul exportului utilajelor, echipamentelor, instalatiilor etc. si momentul finalizarii importului de produse in contrapartida este mare, putand ajunge pana la 20 de ani.
Operatiunea de buy-back cunoaste doua modalitati de realizare:
Exportatorul de bunuri de echipament, in contul rambursarii exportului sau, importa de la beneficiar produse si servicii de provenienta nationala (vezi figura nr. 18). Din analiza acestei variante, rezulta ca buy-back-ul este un tip modificat de barter, in care nu apare nici un fel de aranjament financiar. Productia ce urmeaza sa fie preluata de furnizorul de credit va fi evaluata la un pret actualizat, datorita decalajului in timp dintre cele doua faze ale actiunii;
Cea de-a doua modalitate (varianta) scoate in evidenta ca finantarea si plata au loc separat, calculul facandu-se intr-o valuta convenita pentru cele doua tranzactii, livrarea de utilaje pe de o parte si produse realizate cu aceste utilaje sau orice alte marfuri acceptate de partener pe de alta parte. Se incheie contracte separate. Aceasta varianta implica negocierea si incheierea unor contracte pentru fiecare faza a actiunii, asa cum rezulta in figura nr. 19. Mai mult, conventia de cooperare prin formula romaneasca presupune negocieri pentru realizarea unui consens pe mai multe planuri si este completata cu anexe privind parametrii tehnico-functionali ai echipamentelor furnizate si ai obiectivului construit, cu grafice de livrare in ambele directii etc. Se poate afirma ca un contract de cooperare prin buy-back presupune o serie de aspecte tehnice, testari, servicii etc., fiecare dintre ele fiind concretizarea unor negocieri separate, adesea purtate intre specialisti de formatie profesionala diferita.
- Varianta I -
Partener A Partener B
Fig.nr. 10 Contrapartida internationala prin formula romaneasca de cooperare industriala (buy-back)
- Varianta 2 -
Fig.nr.11 Contrapartida internationala prin formula romaneasca
(buy-back)
Practica internationala privitoare la derularea acestor operatiuni arata ca ele prezinta importante avantaje pentru ambii parteneri.
Pentru exportatorul de utilaje si echipament buy-back-ul este benefic din urmatoarele considerente: largirea pietelor externe pentru masini ajunse la stadiul de maturitate; aprovizionarea cu factorii primari de productie pe o perioada indelungata; valorificarea cunostintelor tehnice, a know-how-ului etc.
Referitor la firma care livreaza marfurile produse cu aceste utilaje si echipamente avantajele constau in: depasirea dificultatilor generate de plata in valuta forte pe care le au tarile in dezvoltare, accesul la o tehnologie avansata verificata din punct de vedere productiv si comercial, amplificarea exportului cu produse manufacturate
In derularea operatiunii de buy-back apar o serie de inconveniente care se concretizeaza in:
perioada relativ mare de producere a bunurilor cumparate de catre exportatorul de echipament;
riscul ce deriva pentru firma exportatoare din preluarea unor produse ce intra in gama sa de fabricatie;
posibilitatea ca beneficiarul de echipamente sa nu livreze produsele in compensatie. O clauza contractuala va trebui sa prevada conditiile de plata pentru echipamentele livrate1
Formula romaneasca de cooperare se poate considera ca reprezinta o cale de restructurare si modernizarea economiilor tarilor aflate in tranzitie, prin crearea de noi industrii, retehnologizarea celor existente, valorificarea superioara a resurselor naturale si ocuparea fortei de munca, in conditiile in care acestea nu dispun de suficiente resurse valutare.
Aranjamentele compensatorii
Aranjamentele compensatorii (engl. offset) se intalnesc cel mai frecvent in sectorul de aparare, in vanzarile pe scara larga, produse cu preturi foarte mari precum avioanele, ele fiind concepute astfel incat sa compenseze efectele negative ale achizitiilor masive de peste hotare asupra contului curent al unei tarii. De exemplu, o tara ce cumpara avioane din Franta, poate cere ca anumite repere ale avionului sa fie realizate de firmele care-si desfasoara activitatea pe teritoriul sau. O astfel de cerinta este adesea o conditie pentru castigarea contractului, sau este folosita ca factor de motivatie in luarea deciziilor asupra contractului. Aranjamentele offset pot imbraca mai multe forme precum coproductia, licentierea, subcontractarea sau formula joint venture (asocierea), ele derulandu-se in general pe termen lung.
De precizat ca asemenea aranjamente, din ce in ce mai des, devin parte a intelegerilor internationale privind afacerile cu armament. In anii 70, numai un numar mic de tari apelau la compensari pentru a crea locuri de munca si pentru a accede la noi tehnologii. In contrast, astazi, aproximativ 100 de tari insista asupra compensarilor din partea furnizorilor din industria de aparare, iar acordurile rezultate devin din ce in ce mai complexe si mai scumpe. Chiar mai mult, asistam la o crestere a utilizarii compensarilor, datorita trecerii tarilor din centrul si estul Europei la economia de piata si la dinamizarea legaturilor economice cu vestul.
Acest tip de operatiuni prezinta urmatoarele caracteristici:
acordurile se incheie la nivel guvernamental, fiind activa participarea guvernelor mai ales din tarile importatoare;
se deruleaza pe termen mediu si lung;
valoarea contractelor este ridicata;
imbina elemente ale contrapartidei (compensarea livrarilor sau prestatiilor, conditionarea importului de export) cu trasaturi ale actiunilor de cooperare (interdependenta dintre prestatii, obiectivele comune). Se desfasoara cu precadere in relatiile dintre tarile dezvoltate si cele in dezvoltare
Operatiunile offset prezinta avantaje atat pentru exportator cat si pentru importator.
Avantaje pentru exportator:
costuri de productie relativ reduse datorate folosirii fortei de munca ieftine si accesului la resursele materiale ale importatorului care de obicei nu sunt scumpe;
cucerirea de noi pozitii pe piata internationala;
exportul unor tehnologii care nu sunt de ultima ora.
Avantaje pentru importator:
utilizarea fortei de munca locale si cresterea nivelului tehnic de calificare al acestuia;
economii de devize;
deschiderea pietei mondiale cu eforturi reduse, pentru propriile marfuri;
achizitionarea de tehnologie.
Dezavantajele acestor operatiuni sunt date de complexitatea tranzactiei, perioada indelungata de executie si valoarea mare a obiectivelor.
1.4.3. Schimbul de debite
Aceste "schimburi" se desfasoara in special cu tarile mai putin dezvoltate in care atat guvernul cat si sectorul privat se confrunta cu povara unor mari datorii. Deoarece datornicii nu-si pot achita datoriile in viitorul apropiat, titularii de debite au devenit din ce in ce mai docili in a schimba debitul contra altceva. Preleva cinci tipuri de schimburi: schimbul debit - debit, debit - valuta, debit - produs, debit - ecologie, debit - educatie.
Schimbul datorie contra datorie se manifesta cand un imprumut detinut de un creditor este pur si simplu schimbat cu un imprumut detinut de alt creditor. De exemplu, o banca americana poate schimba datoria Argentinei cu datoria ciliana detinuta de o banca Europeana. Prin intermediul acestui mecanism, creditorii au posibilitatea de a-si consolida imprumuturile dispersate si sa se concentreze asupra anumitor zone sau tari.
Schimbul debit contra valuta apare atunci cand datoria este convertita in moneda straina printr-o firma interna. Prin urmare, schimbul este folosit ca vehicul pentru investitiile straine directe. Desi valuta in sine este denominata in moneda locala, conditiile in care se desfasoara conversia pot permite investitorului accesul in viitor la schimburi cu exteriorul pentru repatrierea capitalului si remiterea dividendelor. In unele tari aceste schimburi au avut un succes deosebit. De exemplu, investitiile din Chile au redus pana acum cu aproape 2,9 miliarde dolari datoria externa, ceea ce reprezinta mai mult de 10 procente din aceasta.
A treia forma de schimb a datoriei consista in preschimbarea datoriei in produse. Aici, debitul este schimbat cu produse. De obicei aceste tranzactii necesita efectuarea unei anumite plati in bani sau produse. De exemplu, "First Interstate Bank" din California a incheiat un acord cu autoritatile peruane prin care partea americana si-a asumat obligatia de a cumpara produse peruane in valoare de 3 dolari pentru fiecare un dolar platit de Peru in contul datoriei sale.
O noua forma de schimb este cea a schimbului datorie contra ecologie. Firme sau entitati cumpara, ceea ce altfel ar fi considerat a fi imprumuturi neperformante, beneficiind de reduceri substantiale, apoi elibereaza tara de datorie in schimbul conservarii resurselor naturale de care aceasta dispune. Astfel de intelegeri sunt bine privite de catre banci deoarece ele recupereaza o parte din bani pierduti. Unele tari considera benefice astfel de schimburi deoarece isi pot reduce datoria, dar altele nu sunt incantate, fiind de parere ca isi vand resursele naturale. Totusi, nelinistii crescande cu privire la mediul inconjurator i se poate raspunde prin aplicarea schimburilor datorii contra ecologie. Ca exemplu, "Conservation International", o grupare ecologica americana, a platit catre "Citicorp" 100.000 USD pentru 650.000 dolari din datoria Boliviei, iar apoi a "returnat" datoria catre Bolivia (i-a sters datoria) in schimbul unei intelegeri de a transforma o suprafata de 4 milioane de acri din Bazinul Amazonului intr-un sanctuar al vietii salbatice.
Schimbul datorie contra educatie, a fost sugerat in guvernul american ca fiind un mijloc de a reduce povara datoriei si in acelasi timp da, posibilitatea mai multor studenti americani de a efectua studii in strainatate, ceea ce ar putea spori cu mult orientarea internationala, invatamantul in limbi straine si sensibilitatea culturala a sistemului educational american. Precum reiese si din exemplu de mai jos, deja, unele universitati profita de aceasta forma de tranzactie in contrapartida.
Universitatea Harvard a admis sa dea o mana de ajutor guvernului Ecuadorian din America de Sud, ce are o mare datorie externa. Pe baza unui acord fara precedent, universitatea va ajuta la conversia unei parti din datoria Ecuadorului de 11 miliarde dolari in burse scolare pentru studentii ecuadorieni la Harvard.
1. Atitudini oficiale fata de tranzactiile in contrapartida
1.1. Politica oficiala a Statelor Unite
Pentru a stabili atitudinile oficiale ale guvernului american, trebuie investigate diversele departamente din cadrul puterii executive, legislative si judecatoresti. Ocazional poate fi identificata o politica coerenta. Mult mai des, discrepantele dintre diferitele grupuri devin vizibile deoarece acestea au viziuni diferite. Astfel de discrepante sunt in mod particular evidente cand este vorba despre tranzactiile in contrapartida.
Un raport guvernamental asupra competitivitatii americane ia pozitie impotriva acestor schimburi. Raportul examineaza sumar incidenta tranzactiilor in contrapartida, cresterea lor si stimulentele in practicarea acestora. Raportul concluziona: "tranzactiile sunt pur bilaterale, in natura, si nu sunt competitive din moment ce ele sugruma competitia pe piata de export. Tranzactia se formuleaza pe baza dorintei de schimb in contrapartida si nu pe baza considerentelor economice".
Departamentul trezoreriei tinde sa aiba un punct de vedere similar asupra tranzactiei in contrapartida. Oficialii trezoreriei declara in legatura cu compensarile si coproductia ".inclinam sa credem ca acordurile de compensare si coproductie mandatate de guverne nu promoveaza eficienta economica. Ele pot avea ca rezultat o deviere a afacerilor departe de producatorii americani eficienti.producandu-se ineficienta economica si disfunctionalitati. Aceste practici pot avea efecte adverse in viitor in productia, schimbul, forta de munca activa si veniturile din taxe in Statele Unite".
Biroul reprezentantului comercial al SUA, care este negociator sef in comertul SUA, este intr-un fel mult mai flexibil. La o audiere la Camera Reprezentantilor, un negociator a marturisit ca "in opinia noastra tranzactia in contrapartida reprezinta cea mai buna a doua optiune pentru tranzactiile comerciale internationale. Ea reprezinta o deturnare a comertului international si este contrara unui sistem comercial deschis si liber. Ea nu reprezinta un interes pe termen lung a SUA sau a comunitatii de afaceri din SUA. Cu toate acestea, din punct de vedere al politicii, guvernul SUA nu se opune companiilor americane ce participa la aranjamente de schimb in contrapartida atata timp cat acestea nu au impact negativ asupra securitatii nationale. Daca o companie crede ca o tranzactie in contrapartida este in propriu interes, atunci, in mod sigur compania este intr-o pozitie mult mai buna pentru a lua acea decizie de afaceri decat suntem noi. "
Departamentul Apararii este preocupat de a-si spori principiile RSI - rationalizare, standardizare, interoperabilitate. Aceasta inseamna ca departamentul incurajeaza puternic celelalte natiuni aliate SUA sa foloseasca echipament similar ce poate fi interschimbabil in caz de conflict armat. Din acest motiv, Departamentul Apararii incearca sa incurajeze achizitii straine de tehnica militara americana. Deoarece o asemenea achizitie e mult mai probabil sa fie perfectata prin intermediul promisiunii de contrapartida si coproductie, departamentul tinde sa afiseze o politica de "neutralitate pozitiva" referitor la aceste metode de schimb in contrapartida.
Departamentul de Comert promoveaza cea mai buna imagine in sprijinul tranzactiilor in contrapartida in cadrul comunitatii oficiale. Datorita mandatului sau de a ajuta firmele americane in competitia internationala, Departamentul are propriul Birou de Barter si Tranzactii in Contrapartida, care furnizeaza consultanta firmelor interesate in astfel de tranzactii. Totusi acest Birou a fost infiintat in urma presiunilor congresului.
In timp ce toate aceste puncte de vedere diferite exista in departamentele administratiei, Congresul a inaintat in mod repetat proiecte de lege ce permit sau chiar incurajeaza tranzactiile in contrapartida. Aceasta legislatie s-a concentrat in primul rand asupra posibilitatilor de barter pentru produsele agriculturii americane sau pentru cresterea stocurilor de produse din import necesare economiei americane. Ca rezultat, Corporatia Creditului pentru Marfuri si Administratia Generala a Serviciilor desfasoara tranzactii in contrapartida de multi ani. Un exemplu este schimbul de produse agricole americane cu bauxita din Jamaica. Aceasta tranzactie pe scara larga a fost conceputa pentru a reduce surplusul din agricultura SUA si pentru cresterea stocurilor nationale ale unui produs strategic.
In sectorul judiciar, tranzactiile in contrapartida sunt ingreunate in special de activitatea de constrangere desfasurata de Serviciul Intern de Venituri (IRS). IRS este preocupat in primul rand de evaluarea tranzactiilor in contrapartida si de a se asigura de plata corespunzatoare a taxelor. O stabilire adecvata a taxelor, necesita o determinare asidua a tuturor fatetelor tranzactiei. Adesea sunt intalnite dificultati in stabilirea exacta a valorii bunurilor in contrapartida, a profitului obtinut in urma desfasurari schimbului. Ca rezultat al acestor probleme, autoritatile ce se ocupa cu colectarea taxelor nu sunt in favoarea schimburilor in contrapartida. Alte activitati juridice se ocupa in principal de evaluarea problemelor intervenite la import. Un aspect important este amenintarea dumpingului. Daca bunurile obtinute prin intermediul tranzactiilor in contrapartida ajung pe piata interna la un pret redus pot sa nedreptateasca competitori interni. Se poate concluziona ca SUA, ca natiune, promoveaza o pozitie contradictorie in privinta tranzactiilor in contrapartida. Exista puncte de vedere diferite in sectorul legislativ, juridic si guvernamental. Tranzactia in contrapartida este partial incurajata atata timp cat nici un efect negativ major nu este vizibil.
1.2. Puncte de vedere ale guvernelor tarilor industrializate, in dezvoltare si in tranzitie referitoare la schimburile in contrapartida
Majoritatea tarilor industrializate, inclusiv cele din estul Europei, Japonia, Noua Zeelanda si Australia au participat in mod activ la cresterea fenomenului tranzactiilor in contrapartida. In mod frecvent, ele joaca rolul de catalizatori ai tranzactiilor in contrapartida.
Economiile de piata in formare au continuat sa favorizeze tranzactiile in contrapartida datorita nevoii lor continue de a-si pastra moneda puternica.
Tarile in dezvoltare au adoptat pozitii diferite. Indonezia de exemplu, a relevat doua solutii pe care le avea pentru a face fata scaderii dramatice a venitului din export. Prima solutie era sa limiteze drastic importurile, cealalta - sa-si liberalizeze comertul prin masuri alternative cum ar fi compensatiile. Ca rezultat, guvernul a instituit in mod oficial obligativitatea utilizarii compensatiilor pentru orice tranzactie ce depaseste valoarea de 500.000 dolari USD.
Asemanator, Mexicul a creat un Oficiul de Contrapartida in cadrul Ministerului de Comert Exterior. Mai multe companii americane au avut astfel posibilitatea de a mari exporturile catre Mexic. Alte tari in dezvoltare au politici mai subtile, care sprijina compensatiile. Brazilia de exemplu, este mai ingaduitoare. Tarile mai putin dezvoltate, chiar daca in mod oficial nu agreeaza folosirea contrapartidei, in mod neoficial, au dat ne inteles ca pentru a face afaceri, tranzactiile in contrapartida sunt obligatorii.
1.3. Atitudinea organizatiilor internationale asupra operatiunilor in contrapartida
Organizatiile internationale condamna aproape in mod unanim schimbul in contrapartida. Declaratiile oficiale ale FMI si GATT denota ca opozitia lor este bazata pe considerente clare de eficienta macroeconomica. Aceste autoritati se plang ca in locul unui sistem rational de schimburi bazat pe produse de calitate si pret, contrapartida introduce elemente straine in ecuatia vanzarilor. Arthur Dunkel, fost director general al GATT, a mers atat de departe incat sa avertizeze ca insusi viabilitatea GATT este amenintata de proliferarea contrapartidei. El a avertizat ca daca trendul continua, practicile de comert mondial ar deveni inconsistente cu principiile GATT de nondiscriminare. In plus, el a avertizat ca acordurile bilaterale mandatate de guverne pot politiza comertul international si pot diminua consideratiile pur comerciale ce sunt acum piatra de temelie a schimbului multilateral, liberalizat si a institutiilor ce au legatura cu aceasta.
Oficiali din OECD (Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare) deplang acordurile in contrapartida. Ei cred ca astfel de acorduri vor conduce la o crestere a conflictelor comerciale in momentul in care furnizori competitivi ce nu doresc sa incheie acorduri in contrapartida vor fi inlocuiti de furnizori mai putin competitivi ce sunt de acord sa procedeze astfel.
Organizatia internationala, cea mai neutra in aceasta privinta este ONU. Un raport al secretarului general arata numai ca par sa fie unele probleme economice si financiare in privinta tranzactiilor in contrapartida si orice reglementare globala, uniforma a contrapartidei ar putea fi dificil de implementat datorita complexitatii si varietatii tranzactiilor. Raportul da dovada de lipsa de orice concluzie generala, deoarece situarea pe o pozitie concreta poate fi oarecum hazardata in absenta unui volum suficient de contracte ce pot fi consultate cu usurinta. Zvonurile despre acorduri de tranzactii in contrapartida sunt adesea puternice cu toate ca multe din tranzactiile despre care se discuta pot sa nu se materializeze niciodata. Se pare ca in privinta contrapartidei mai mult se vorbeste decat se face. Politicieni (strategii) sunt, prin urmare, nesiguri de volumul precis si de impactul schimburilor in contrapartida, fapt ce face dificila adoptarea unor masuri politice adecvate.
Schimbul in contrapartida pare sa fie in crestere. Principala ratiune a acestei concluzii este faptul ca schimbul in contrapartida este posibil sa constituie singura solutie practica la dificultatile fundamentale din economia mondiala, al carei simptom este. Accesul la pietele dezvoltate a tarilor mai slab dezvoltate a devenit din ce mai limitat. Criza balantei de plati, problemele datoriei si alte dificultati financiare au redus serios abilitatea lor de a importa produsele necesare. Puse in fata unor oportunitati de comert limitate, atat tarile slab dezvoltate cat si cele industrializate par sa priveasca contrapartida ca o solutie alternativa la comertul propriu-zis.
1.4. Pozitia societatilor multinationale fata de operatiile in contrapartida
In deceniul trecut, cele mai multe conduceri de corporatii sustineau atat in public, cat si in particular ca schimbul in contrapartida reprezinta un obstacol in calea afacerilor internationale si a fost evitat de firmele lor. Totusi, in ultima perioada, au avut loc modificari in modul de a gandi al managerilor corporatiilor. Daca refuza schimburile in contrapartida, afacerile vor fi pierdute in favoarea rivalilor din strainatate care doresc sa participe la acestea. Din ce in ce mai mult, companiile fiind fortate sa cumpere bunuri in contrapartida isi modifica perspectiva dintr-una reactiva intr-una proactiva. In trecut, corporatiile apelau la schimburi in contrapartida numai daca erau constranse de circumstante. Totusi timpurile s-au schimbat si companiile au inceput sa foloseasca contrapartida ca mijloc pentru imbunatatirea pozitiei lor pe piata. Corporatia Internationala Rockwell, de exemplu, isi utilizeaza propriile capacitati interne de barter prin intermediul subsidiarelor comerciale, pe care compania le-a infiintat cu cativa ani in urma. Ca rezultat, produsele Rockwell sunt foarte apreciate peste hotare datorita consimtamantului firmei de a se implica in tranzactii in contrapartida. Mai bine decat sa reactioneze pur si simplu la cerere, Rockwell merge catre cerere intr-un mod activ prin a propune posibilitati de contrapartida.
Din ce in ce mai mult, companiile isi formuleaza strategii internationale de afaceri si isi propun sa atraga procente de piata de la competitori cautand oportunitati de schimburi in contrapartida, care odata gasite conduc la expansiunea vanzarilor propriilor produse. Aceste companii trec dincolo de viziunea traditionala ce spune ca unele vanzari, chiar si cele ce fac obiectul schimbului in contrapartida, sunt mai bune decat nimic. Ele folosesc contrapartida in mod sistematic ca instrument strategic ce aduce cu ea aprecieri favorabile din partea guvernului si o mai mare flexibilitate a preturilor. Totusi, nu este usor de dezvoltat o astfel de noua directie corporatista.
Multe guverne ale tarilor ce au deficit comercial vad importurile ca o problema. In consecinta, ele pot limita importurile prin utilizarea tarifelor, cotelor, sau altor bariere netarifare. Un numar mic dar in crestere de guverne limiteaza importurile si, simultan, incurajeaza exporturile, cerand firmelor sa compenseze platile pentru importuri cu incasarile obtinute din exporturi. Rationamentul ce sta la baza acestor actiuni consta in restrangerea importurilor, sporirea exporturilor si crearea de locuri de munca.
O modalitate prin care guvernele compenseaza impactul negativ asupra comertului sau contului curent se desfasoara prin intermediul compensarii cumparaturilor. Aceasta inseamna ca o companie ce doreste sa importe produse trebuie sa dovedeasca guvernului ca a compensat un procent convenit anterior din valoarea acestor importuri cu bunuri sau servicii indigene care, sunt exportate. Ideea este ca daca exportatorul cumpara produse din tara importatorului, companiile nationale vor fi consolidate si volumul exporturilor va creste.
O problema paralela cu care se confrunta corporatiile consta in faptul ca este foarte dificil de a calcula valoarea cumparaturilor efectuate din diverse tari. Astazi, comertul international este atat de complex incat cu greu se poate spune in ce tara isi are originea un bun sau serviciu. Bunurile sunt adesea trasnbordate inainte sa ajunga la destinatia finala. In multe cazuri, distribuitorii nu stiu de unde a venit un anume transport. Bunurile si serviciile au adesea parti componente din mai multe tari. In consecinta, corporatiile sunt in curs de revizuire a intregului sistem de aprovizionare de la sursa pentru a depista tara de origine cu mai mare precizie.
In particular, pentru tranzactiile in contrapartida pe termen lung, managementul poate sa nu aiba o aversiune atat de mare in privinta riscului ca la cele pe termen scurt. Cu timpul, consecintele contrapartidei scad, ceea ce poate insemna o perioada de 5-10 ani, datorita faptului ca persoanele care au semnat acordul pot sa nu mai existe pentru a prelua vina in cazul in care se ivesc probleme, ei putand fi promovati, mutati pe alta pozitie sau iesiti la pensie. Totusi, numarul de membrii marcanti din randul managerilor ce se opun oricarei intelegeri de contrapartida este in scadere. Contrapartida pe langa rezolvarea unor probleme legate de deficitul de devize ofera si alte oportunitati. De exemplu, partenerul de contrapartida poate fi folosit ca operator in marketing pentru explorarea noilor piete. Securitatea si stabilitatea aranjamentelor de vanzare - cumparare poate juca, de asemenea, un rol important. Unele tari vad in cumpararea in contrapartida principala cale de a se asigura ca transferul tehnologic se desfasoara precum s-a promis, deoarece cel ce transfera va trebui sa ia inapoi produsele fabricate si prin urmare se va asigura de calitatea superioara a rambursarii.
Alte motive pentru implicarea in contrapartida por fi: introducerea mai eficienta de noi produse pe piata externa, dorinta de a intra mai usor pe noi piete in scopul de a mari cota de piata a companiei, posibilitatea desfacerii unor produse cand piata se afla in faza de saturatie, aceste produse gasindu-se in stocuri mari in unele tari, fiind insuficiente in altele.
2. Operatiunile de switch
2.1. Concept, necesitate, premize si forme
Operatiunile de switch sunt specifice comertului in contrapartida, interventia lor producandu-se, de regula dupa incetarea livrarilor de produse. Aceste operatiuni au fost generate de dificultatile aparute in practica derularii acordurilor de clearing. Este posibil ca una dintre firmele participante la clearing sa primeasca marfuri in compensatie de care sa nu aiba nevoie. Pentru a le putea valorifica aceasta apeleaza la serviciile unei firme specializate in operatiuni de switch. Prin efectul unei operatiuni de switch, firma specializata dobandeste marfurile cu o semnificativa reducere de pret. Ea poate gasi cumparator fie intr-o tara in care nu exista restrictii valutare si atunci vinde marfa contra valuta convertibila, fie intr-o tara unde transferul de valuta in strainatate este controlat de catre stat. In aceasta ultima situatie, daca potentialul cumpatator nu poate plati marfurile in valuta convertibila, vanzatorului i se ofera varianta platii prin produse realizate in tara cumparatorului. Cand vanzatorul refuza, firma de switch va incerca sa comercializeze produsele primite ca titluri de plata intr-o tara cu excedent de plati in mijloace exprimate in valuta convertibila. Sunt situatii cand firma specializata repeta de mai multe ori tranzactiile, pana cand marfurile primite in schimb vor putea fi comercializate in valuta convertibila. Cu prilejul fiecarei faze a operatiei, firma specializata ofera in mod uzual cumparatorului o parte din diferenta favorabila obtinuta de la vanzatorul produselor in contrapartida.
Operatiunile de switch constau in esenta intr-o combinare a schimbului international de marfuri cu o serie de activitati financiar valutare, in vederea transformarii unor disponibilitati de clearing, in fonduri libere (sau in disponibilitati pentru alte clearinguri), sau a schimbarii unor fonduri de devize libere in rezerve de clearing.
Operatiunile de switch se pot clasifica in functie de mai multe criterii.
Daca avem in vedere obiectul operatiunii distingem:
Switch cu marfa ce presupune tranzactionarea efectiva a marfurilor;
Switch cu caracter financiar presupune crearea sau cedarea unor disponibilitati din contul de clearing, recurgand la fonduri in valuta liber convertibila in scopul de a debloca functionarea contului de clearing. Tranzactiile financiare nu implica si o miscare corespunzatoare de marfuri.
Tinand cont de sensul operatiunii putem delimita:
Switch aller (alimentarea contului de clearing). Mecanismul derularii presupune participarea unor firme din doua tari intre care exista un acord de clearing si a unor firme din alte tari, in care platile si decontarile se efectueaza in devize libere. Esenta operatiunii consta in faptul ca firmele din tara debitoare in relatia de clearing, achizitioneaza marfuri din terte tari cu plata in devize convertibile pe care le reexporta unor firme din tara creditoare a relatiei de clearing la preturi mai mari decat cele platite in devize convertibile. Prin inscrierea reexporturilor in contul de clearing se realizeaza un agio (beneficiu) folosit pentru acoperirea soldului debitor. Costurile ocazionate de efectuarea importului in devize convertibile trebuie sa fie mai mici decat suma ce ar fi fost necesara pentru acoperirea soldului prin transformarea ei in moneda de clearing la cursul oficial stabilit. In caz contrar, debitorul prefera sa acopere soldul cu valuta liber convertibila;
Switch retour (vanzarea disponibilitatilor de clearing). Operatiunea este initiata de firmele din tara creditoare a acordului de clearing. Acestea cumpara marfuri de la firme din tara debitoare, cu decontare in clearing, scopul fiind stingerea soldului creditor. Marfurile respective sunt apoi reexportate intr-o tara terta, la preturi mai mici, dar cu plata in devize convertibile. Se inregistreaza un disogio (o pierdere). Prin acest efort se urmareste deblocarea contului de clearing, si obtinerea, din reexport, de devize convertibile, care convertite in moneda nationala asigura rentabilitatea operatiuni. Sunt situatii in care statul care doreste marirea rezervelor valutare, intervine suportand in moneda nationala consecintele disogio-ului valutar .
Switch aller-retour cand se combina cele doua variante anterioare. Oportunitatea utilizarii acestui tip de switch apare atunci cand exista dezechilibre reciproce in indeplinirea obligatiilor asumate prin acordurile de clearing. Partenerii urmaresc atat asigurarea functionarii normale a acordurilor de clearing, cat si obtinerea unor profituri in valuta, fara a angaja produse ce incorporeaza substanta nationala.
2.2. Avantajele si riscurile operatiunilor de switch
Switchul comparativ cu celelalte operatiuni cu caracter financiar prezinta urmatoarele avantaje:
contribuie la echilibrarea balantei de plati externe prin cresterea incasarilor valutare fara export de substanta nationala;
genereaza economii rezultate din faptul ca nu se mai utilizeaza devize in momentul depasirii creditului tehnic, deoarece se alimenteaza cu marfuri de terta origine unele conturi pasive de clearing;
posibilitatea de a transforma in disponibilitati active de valuta convertibila unele disponibilitati de valuta clearing, ultimele fiind nepurtatoare de dobanzi s-au aducatoare de dobanzi mici;
cresterea beneficiilor in devize libere rezultate din diferentele inregistrate intre cursul valutar de clearing si cursul valutelor liber convertibile (operatiuni de tip aller);
sporirea veniturilor in devize libere (operatiuni de tip retour);
promoveaza exportul de produse indigene, insuficient solicitate pe piata externa;
faciliteaza obtinerea de licente pentru import sau export, mai ales in tarile care incurajeaza aceste operatiuni.
Operatiunea de switch prezinta insa si o serie de riscuri si inconveniente care trebuie cunoscute:
necesitatea existentei anumitor conditii care sa permita derularea unei asemenea operatiuni (situatia soldurilor in contul de clearing la momentul respectiv);
diferenta nefavorabila dintre preturile stabilite in clearing si preturile acelorasi marfuri pe piata libera;
posibilitatea ca in legislatiile anumitor state participante la acordul de clearing sa fie interzis reexportul, fapt ce in cazuri extreme poate conduce chiar la denuntarea acordului de clearing;
3. Reexportul
Reexportul presupune cumpararea unei marfi in regim de import si vanzarea ei in regim de export in scopul obtinerii unei diferente intre pretul de vanzare si cel de cumparare care sa asigure pe langa recuperarea cheltuielilor ocazionate de operatiune si obtinerea unui profit. Un alt obiectiv al reexportului il reprezinta promovarea relatiilor comerciale cu anumite tari. Baza juridica a operatiunii este data de existenta a doua contracte: unul de import perfectat de reexportator cu exportatorul si altul de export incheiat intre reexportator si importator.
Asa cum se poate observa, operatiunile de reexport pot fi clasificate in functie obiectivele urmarite in:
Reexporturi derulate in vederea obtineriI unui profit ce rezulta din diferentele de preturi inregistrate in functie de momentul tranzactiei si de piata. Pentru a diminua cheltuielile ocazionate de operatiune, reexportatorul orienteaza pe cat posibil tranzitarea prin zone sau porturi libere eliminand plata taxelor vamale si a altor obligatii;
Reexporturi derulate in vederea promovarii relatiilor comerciale reciproce cu alte state. In aceasta categorie intra: importurile pentru prelucrare in vederea obtinerii unor produse care ulterior sunt exportate; importul pentru completarea exportului (importul de subansamble, piese care se reexporta odata cu instalatia complexa respectiva); livrarile in contrapartida. Tot in aceasta categorie sunt incluse si reexporturile efectuate pentru testarea unor piete pe care ar urma sa se vanda ulterior marfuri din tara reexportatorului. Marfurile folosite pentru testare (ajunse pe piata respectiva prin reexport) sunt similare celor care ar urma sa se produca in tara reexportatorului.
Pe langa cele prezentate, reexportul mai poate avea si urmatoarele motivatii:
Deblocarea unor acorduri de clearing in vederea extinderii relatiilor comerciale dintre tarile partenere;
Facilitarea unor tranzactii comerciale pe anumite fluxuri prohibite prin embargouri si alte masuri restrictive de politica comerciala;
Stimularea exportului unor produse indigene, a caror calitate a fost in prealabil sporita de unele importuri de completare;
Importul in barter sau clearing poate fi continuat cu un export in valuta convertibila;
Importul unor cantitati mari de marfuri in scopul reducerii pretului unitar de achizitie, dar care depasesc capacitatea de absorbtie a pietei nationale.
Reexportului ii sunt proprii si o serie de riscuri concretizate in:
Posibilitatea aparitiei unor neajunsuri in livrarea marfurilor datorate relatiei simultane cu doi parteneri din tari diferite;
Fluctuatiile valutare care vizeaza in acelasi timp doua monede (una de import si alta de export);
Cheltuieli suplimentare ce pot interveni cu depozitarea marfurilor care au fost importate deja in perspectiva reexportului, dar pentru care nu se gaseste intr-un termen rezonabil un cumparator.
Derularea unei operatiuni de reexport presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
incheierea contractului intre firma reexportatoare si vanzator pe de o parte si intre firma reexportatoare si cumparator pe de alta parte;
initierea deschiderii acreditivului documentar de catre cumparator in favoarea firmei reexportatoare;
initierea deschiderii acreditivului documentar de catre firma reexportatoare in favoarea vanzatorului;
expedierea marfii de catre vanzator, firmei reexportatoare;
achitarea contravalorii marfii exportatorului de catre firma reexportatoare prin intermediul acreditivului documentar;
expedierea marfii cumparatorului de catre firma reexportatoare;
plata marfii firmei reexportatoare de catre cumparator prin intermediul acreditivului documentar.
Reexportul fara tranzit presupune ca marfa care este cumparata dintr-o tara straina sa fie ulterior vanduta intr-o alta tara fara tranzitarea teritoriului vamal national al firmei reexportatoare. Acest lucru este posibil deoarece marfa va fi trimisa direct fie catre cumparatorul final, fie catre o zona libera.
Concluziile practice recomanda firmei reexportatoare sa actioneze in calitate de comisionar, evitand astfel mobilizarea unei sume egala cu contravaloarea marfurilor tranzactionate.
Firma reexportatoare ar trebui sa prevada in contract anumite marje de timp, deoarece activitatea cu bancile poate fi uneori greoaie.
4. Lohn-ul
4.1. Concept, forme, avantaje si limite
Lohn-ul are ca obiect prelucrarea materiilor prime, materialelor apartinand uneia dintre parti (importatorul) de catre cealalta parte (exportatorul).
Operatiunea se deruleaza pe baza de contract, firma care lanseaza comanda numindu-se ordonator (importatorul), iar cea care realizeaza produsul numindu-se executant (exportatorul).
Lohn-ul poate fi considerat la o prima vedere o varianta de reexport cu prelucrare, fiind cunoscut si sub denumirea de vanzare de manopera, deoarece obiectul operatiunii consta, in principal in folosirea fortei de munca ce apartine executantului.
Dintr-o perspectiva evoluata, lohn-ul poate fi identificat cu productia la comanda, ce presupune ca prelucrarea se face pe baza caietului de sarcini si documentatiei pusa la dispozitie de firma care livreaza materialele (ordonatorul) si care urmeaza sa preia produsele. In acest caz productia este realizata de executant, in numele si pe contul ordonatorului, care desface produsul finit pe piata externa sub marca sa si prin propriile retele de distributie.
Lohn-ul intruneste si o serie din valentele contrapartidei in masura in care cele doua fluxuri de marfuri sunt legate intre ele.
Se identifica si cu cooperarea, deoarece intreprinderea care da comanda acorda executantului asistenta tehnica in vederea realizarii productiei, conlucrand in procesul dezvoltarii si perfectionarii tehnologiei respective.
Derularea unui contract de lohn presupune obligatii atat pentru importator cat si pentru exportator.
Importatorul are urmatoarele indatoriri:
sa predea in termenul convenit, loco fabrica (in tara care executa produsele) materiile prime, materialele, accesoriile, desenele si instructiunile necesare prelucrarii;
sa asigure asistenta tehnica in vederea lansarii in productie, si desfasurarii fabricatiei;
sa efectueze receptia produselor finite, loco fabrica, prin delegatul sau;
sa asigure folosirea integrala a capacitatilor de productie pe care vanzatorul s-a obligat sa le puna la dispozitia sa;
sa inlocuiasca intr-un termen rezonabil materiile prime si materialele necorespunzatoare calitativ;
uneori importatorului ii revine sarcina de a pune la dispozitia executantului utilaje de completare.
Exportatorul isi asuma urmatoarele obligatii:
sa efectueze receptia materiilor prime si materialelor in termen de 5 zile de la sosirea acestora si sa-l instiinteze pe importator despre eventualele lipsuri cantitative si calitative;
sa realizeze produsele cu respectarea mostrelor, desenelor etc. puse la dispozitie de importator;
sa nu reproduca pentru sine sau alt partener bunuri realizate pe baza instructiunilor tehnice ale importatorului;
sa restituie cumparatorului materia prima si materialele excedentare;
sa
faciliteze intrarea si activitatea in fabrica a delegatilor
importatorului:
sa eticheteze, marcheze, ambaleze si expedieze produsele finite
conform instructiunilor cumparatorului.
Tinand cont de sensul operatiunii, respectiv de import sau export distingem lohn activ (export de manopera) si lohn pasiv (import de manopera).
Lohnul activ presupune ca importatorul produselor finite sa puna la dispozitie exportatorului (executantului) materiile prime si materiale necesare pe care acesta din urma le importa, apoi fabrica produsele finite si le reexporta in favoarea importatorului.
Lohnul pasiv se deruleaza atunci cand importatorul produselor finite exporta materiile prime si materialele proprii catre exportator, care le introduce in procesul de fabricatie obtinand produsele finite, dupa care importatorul le reimporta.
Materiile prime, materialele si accesoriile care fac obiectul lohn-ului, beneficiaza in majoritatea legislatiilor statelor de tratament vamal preferential.
Operatiunea de prelucrare in lohn prezinta o serie de avantaje pentru cei doi parteneri, cum sunt:
executantul foloseste din plin atat capacitatile de productie existente cat si forta de munca disponibila;
executantul beneficiaza de desene, modele si tehnologie, care asigura produselor desfacere pe piata;
creste competenta fortei de munca din intreprinderea exportatoare, datorita cunostintelor pe care aceasta le dobandeste in operatiunea de prelucrare in lohn;
executantul nedetinand surse de aprovizionare cu materii prime, materiale etc. care sa corespunda cerintelor importatorului, le procura de la acesta;
executarea unor produse in lohn reprezinta o dovada a competitivitatii intreprinderii sub aspectul succesului productiei pe diferite segmente ale pietei mondiale;
importatorul isi largeste oferta de marfuri fara investitii suplimentare in dezvoltarea capacitatilor de productie;
importatorul incaseaza profitul comercial si isi consolideaza marca proprie pe piata;
importatorul beneficiaza de mana de lucru ieftina din tara exportatorului;
Lohn-ul prezinta o serie de limite, cele mai importante fiind:
executantul exercitand o pozitie pasiva pe piata internationala ramane intr-un semianonimat;
riscul potential pentru exportator, ca importatorul sa renunte la lohn in cazul unei conjuncturi economice nefavorabile;
riscul de pret pentru exportator in contextul unei evolutii nefavorabile a pretului marfurilor realizate in comparatie cu pretul factorilor de productie utilizati;
un venit in devize mai redus pentru exportator decat in cazul exportului de produse finite de provenienta integrala din fabricatie proprie;
posibilitatea aparitiei unor intarzieri in transportul si aprovizionarea cu materii prime si materiale;
riscul ca executantul produselor sa nu respecte indicatiile privind calitatea acestora, inregistrandu-se uneori un procent mare de rebuturi.
4.2. Lohnul in Romania
Textilele, confectiile si incaltamintea reprezentau sectoare care au cunoscut o buna dezvoltare inainte de 1989. Produsele fiind exportate cu precadere in U.E. si in tarile ce compuneau lagarul socialist. Romania se plasa in urma Poloniei si Ungariei care detineau suprematia in acest domeniu. Dupa evenimentele din 1989 intreaga industrie romaneasca a cunoscut un puternic recul. Produsele noastre au fost concurate puternic de cele provenite din tarile asiatice care erau foarte ieftine.
Societatile din industria usoara au fost printre primele privatizate, ceea ce a permis intrarea capitalului strain. Prin recurgerea la operatiunile de prelucrare in lohn s-a reusit revigorarea productiei in acest sector. Firmele producatoare au fost polarizate in patru zone geografice. O prima zona, cea mai activa, este situata intre Iasi si Bacau. Aici functioneaza producatori importanti de fibre si fire sintetice, este localizata singura facultate de profil din tara si in plus salariul mediu inregistreaza nivelul cel mai redus din tara. Zona Banatului, cu precadere in jurul Timisoarei si Aradului reprezinta cel de-al doilea centru de productie, investitiile efectuate de italieni fiind dominante. Cel de al treilea areal este reprezentat de perimetru Sibiului, care este agreat de germani datorita afinitatilor de ordin cultural. In fine, Bucurestiul cu tot impedimentul legat de nivelul ridicat al salariilor a cunoscut o intensa dezvoltare a firmelor prelucratoare in lohn datorita facilitatilor legate de infrastructura, de inalta calificare a fortei de munca si de marimea pietei locale de desfacere.
In Romania, aproximativ 1.000.000 de angajati lucreaza in firme ce executa produse in lohn, pondere importanta detinand femeile. Peste 60% din valoarea exporturilor romanesti sunt produse realizate in lohn. Confectiile si incaltamintea au generat in anul 2003 exporturi cumulate de 3,5 miliarde dolari SUA in conditiile in care costul materiei prime s-a cifrat la 2,5 miliarde dolari SUA. Pentru realizarea unor produse competitive ca pret, patronii ofera salarii mici angajatilor. In aceste conditii are loc o semnificativa migratie a fortei de munca. Dupa parasirea intreprinderii salariatii reclama patronii la Inspectoratul Teritorial de Munca privitor la nedreptatile la care au fost supusi (neacordarea concediului anual de odihna, plata la "negru" etc.). Fabricile de confectii au primit cele mai multe amenzi la 1.000 de angajati, in domeniul legislatiei muncii.
Peste 65% din exporturile Romaniei au ca destinatie UE. Principali parteneri sunt in ordine: Italia, Germania si Franta. De remarcat ca peste 80% din valoarea exporturilor romanesti, care se indreapta catre cei trei, sunt realizate in lohn.
Incepand cu anul 2001, Romania a devansat Polonia in grupul tarilor central si est europene, ocupand primul loc din punct de vedere al valorii productiei de confectii fabricata in lohn. Romania se poate considera in momentul de fata ca fiind Europei.
Progresele inregistrate in domeniul electronicii, determina extinderea automatizarii in productia de confectii, textile, incaltaminte etc. ceea ce conduce la o crestere substantiala a productivitatii muncii. Salariile mici tind sa nu mai reprezinte un stimulent deosebit pentru operatiunile de prelucrare in lohn. Se manifesta in proportii reduse tendinta de realizare a unor astfel de activitati in tarile dezvoltate.
Materiile prime, materialele etc. importate in vederea prelucrarii in lohn beneficiaza si in Romania de tratament vamal preferential. Regimul vamal de perfectionare activa este reglementat in toate statele U.E. fiind stipulat in Codul Comunitar. In contextul armonizarii legislatiei Romaniei cu cea a U.E. acest regim este reglementat si in tara noastra. Prin regimul de perfectionare activa este permis importul temporar de marfuri fara plata taxelor vamale sau altor obligatii, daca acestea sunt supuse prelucrarii si ulterior sunt reexportate sub forma produselor finite.
Intrebari pentru fixarea cunostiintelor
Bibliografie:
Botescu, I., Tranzactii comerciale internationale, Ed. Ex Ponto, Constanta, 2005
Bugnar N., Managementul tranzactiilor economice internationale, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2006
Ciobanu Ghe., Tranzactii economice internationale, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca, 2004
Costea, C., Afaceri internationale , Ed. All Beck, Bucuresti 2005
Costin, M., Dictionar de drept international al afacerilor, Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1996
Dragomir, C., Afaceri economice internationale, Ed. Expert, Bucuresti, 2004
Isan, V., Tranzactii comerciale internationale, vol I, Ed. Sedcon Libris, Iasi, 2004
Olaru O. L., Tehnica operatiunilor de comert exterior, Ed. ProUniversitaria, Bucuresti, 2006
Pleter O.T., Administrarea afacerilor, Ed Cartea Universitara, Bucuresti, 2005
Popa, I., Tranzactii de comert exterior, Ed. Economica, Bucuresti, 2002
Popa, I., Suta, I., Programul de pregatire a specialistilor vamali, Cursul 1, Bucuresti, 2000
Puiu, A., Management international. Tratat, vol. I si II, Ed. Independenta Economica, Braila, 1999
Puiu, A., Tehnici de negociere, contracte si derulare in afacerile economice internationale, Tribuna Economica, Bucuresti, 1997
Rosu Hamzescu, I., Tranzactii internationale vol. I, Ed. Mondo-Ec, Craiova, 2000
Rosu Hamzescu, I., Tranzactii internationale vol. II, Ed. Mondo-Ec, Craiova, 2000
Rotariu, I., (coord), Managementul tranzactiilor economice internationale si strategia competitivitatii, Ed. Mirton, Timisoara, 2002
Sandulescu, I., Reguli si practici in comertul international, Ed. All Beck, Bucuresti, 1991
Frederic Teulon - Comertul international, Editura Institutului European MEMO 1977, cap. Comertul de compensatie, p. 57-58.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3876
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
