Rezolutiunea, rezilierea si riscul contractelor - efecte specifice ale contractelor sinalagmatice

Rezolutiunea, rezilierea si riscul contractelor -
efecte specifice ale contractelor sinalagmatice

Codul civil defineste in art. 942 contractul "ca fiind acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic".
          Deoarece Codul civil se refera la notiunea larga a efectelor contractului, unii autori au definit contractul sau conventia ca fiind "acordul intre doua sau mai multe persoane in scopul de a produce efecte juridice"[1].
          O definitie cuprinzatoare este aceea potrivit careia : "prin contract se intelege acordul de vointa intre doua sau mai multe persoane, prin care se nasc, se modifica sau se sting drepturi si obligatii, adica un raport juridic de obligatii" si, in sfarsit, potrivit altor autori, "contractul este acordul de vointa care da nastere, modifica sau stinge drepturi si obligatii" .

In raport de continutul lor, contractele se clasifica in contracte unilaterale si contracte bilaterale (sinalagmatice).

          Contractul unilateral este acel contract care da nastere la obligatii numai in sarcina unei parti.
          Potrivit art. 944 Cod civil " contractul este unilateral cand una sau mai multe persoane se obliga catre una sau mai multe persoane, fara ca acestea din urma sa se oblige."
          De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donatie, contractul de imprumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit.
Contractul unilateral nu se confunda cu actul juridic unilateral, care este rezultatul vointei unei singure parti. Astfel, contractul unilateral se formeaza in baza acordului de vointa dintre parti, chiar daca ulterior se stabilesc obligatii numai in sarcina unei dintre parti, in timp ce actul unilateral presupune o singura manifestare de vointa.
Contractul bilateral (sinalagmatic), dupa definitia data in art. 943 Cod civil, este acel contract in care partile se obliga reciproc una catre alta..

Acest tip de contract se caracterizeaza prin reciprocitatea si interdependenta obligatiilor. Sunt contracte bilaterale contractul de vanzare, contractul de inchiriere, contractul de transport.
De exemplu, in cazul contractului de vanzare - cumparare, vanzatorul este creditorul obligatiei de plata a pretului si debitorul obligatiei de predare a lucrului vandut, iar cumparatorul este creditorul obligatiei de predare a lucrului vandut si debitorul obligatiei de plata a pretului.
Importanta clasificarii contractelor in unilaterale sau bilaterale :
        din punct de vedere al efectelor, numai in cazul contractelor sinalagmatice intalnim exceptia de neexecutare, rezolutiunea, rezilierea si riscul contractului;
        din punct de vedere al probelor, inscrisurile sub semnatura privata prin care se constata contracte sinalagmatice trebuie sa fie facute, conform art. 1179 Cod civil, in dublu exemplar; in cazul contractelor unilaterale avand ca obiect obligatia de plata a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen, conform art. 1180 Cod civil, acestea trebuie sa poarte mentiunea "bun si aprobat".
Prin efectele contractului se inteleg raporturile juridice civile nascute din acel contract, respectiv drepturile si obligatiile aflate in continutul acestor raporturi.

          Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
         
          Din reciprocitatea si interdependenta obligatiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg urmatoarele efecte specifice:
1.     obligatiile reciproce ale partilor trebuie sa fie executate simultan. De la aceasta regula fac exceptie acele contracte care prin natura lor sau datorita vointei partilor se executa altfel. Asa fiind, oricare parte contractanta are dreptul sa refuze executarea obligatiei proprii, atata timp cat cealalta parte, care pretinde executarea, nu executa obligatiile ce-i revin din acelasi contract. Aceasta posibilitate poarta denumirea de exceptie de neexecutare a contractului;
2.     daca una din parti nu-si executa culpabil obligatiile, cealalta parte are dreptul  sa ceara in justitie rezolutiunea sau rezilierea contractului;
3.     daca un eveniment independent de vointa sa impiedica  o parte contractanta sa-si execute obligatiile, contractul inceteaza, cealalta parte fiind exonerata de obligatiile sale. Legat de aceasta se pune problema suportarii riscurilor contractuale.

Rezolutiunea si rezilierea contractului     
          Prin rezolutiune se intelege desfiintarea, pe cale judiciara sau conventionala, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, in cazul in care nu se indeplinesc, in mod culpabil, obligatiile asumate prin conventie, desfiintare care produce efecte retroactive.
Cu alte cuvinte, rezolutiunea contractului este o sanctiune a neexecutarii culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediata, constand in desfiintarea retroactiva a acestuia si repunerea partilor in situatia avuta anterior incheierii contractului.
          Rezolutiunea contractului si nulitatea
Desi ambele au ca efect desfiintarea retroactiva a contractului, intre rezolutiune si nulitate exista si importante deosebiri. Astfel, in timp ce cauzele nulitatii sunt intotdeauna concomitente cu momentul incheierii contractului, cauza rezolutiunii este intotdeauna posterioara incheierii contractului.
          Nulitatea se intemeiaza pe ideea ca un contract nu a fost valabil incheiat, pe cand rezolutiunea are ca premisa un contract perfect valabil incheiat, care insa nu a fost executat din culpa uneia dintre parti.

          Temeiul juridic al rezolutiunii contractului
          In doctrina, s-a  afirmat ca rezolutiunea contractului este o sanctiune civila, garantie a respectari contractului, de natura a contribui la executarea intocmai si cu buna-credinta, a obligatiilor contractuale.
          Majoritatea autorilor considera insa ca temeiul juridic al rezolutiunii il constituie reciprocitatea si interdependenta obligatiilor din contractul sinalagmatic, imprejurarea ca fiecare dintre obligatiile reciproce este cauza juridica a celeilalte.[4]

          Rezolutiunea judiciara
 Potrivit art. 1021 Cod civil, rezolutiunea nu opereaza de drept. Partea indreptatita trebuie sa se adreseze instantei judecatoresti cu o actiune in rezolutiune.
          In aceste conditii, legea recunoaste instantei dreptul de a verifica si aprecia cauzele rezolutiunii, putand, dupa caz, sa acorde un termen de gratie partii actionate.
Actiunea in rezolutiune poate fi introdusa de partea in privinta careia angajamentul nu s-a realizat precum si de avanzii ei cauza. Daca s-ar recunoaste o asemenea actiune  partii care nu-si executa obligatia, ar insemna sa i se acorde o prima de incurajare, o cale nejustificata de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o infrangere de neadmis a principiului obligativitatii contractelor.

          Conditiile exercitarii actiunii in rezolutiune
Pentru admiterea actiunii avand ca obiect rezolutiunea unui contract se cer indeplinite urmatoarele conditii:
-  una dintre parti sa nu-si fi executat obligatiile sale;
- neexecutarea sa fi fost imputabila partii care nu si-a indeplinit obligatia. Daca neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de vointa debitorului, nu se va pune problema rezolutiunii, ci aceea a riscului contractului;
- debitorul obligatiei neexecutate sa fi fost pus in intarziere, in conditiile prevazute de lege. Punerea in intarziere este foarte importanta, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligatiilor de catre cealalta parte contractanta.
         Instanta judecatoreasca, constatand indeplinirea acestor conditii, urmeaza sa se pronunte asupra rezolutiunii contractului.

         
          Rezolutiunea conventionala
 Clauzele contractuale exprese prin care partile prevad rezolutiunea contractului pentru neexecutarea obligatiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
          Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu conditia rezolutorie expresa care constituie o modalitate a contractului. In cazul conditiei rezolutorii, rezolutiunea depinde de un eveniment viitor si nesigur, strain de comportamentul debitorului si nu are caracter sanctionator.       Dimpotriva, in cazul pactului comisoriu, rezolutiunea se datoreaza neexecutarii obligatiilor contractuale de catre debitor si se pune in valoare la initiativa creditorului.
          Avand in vedere consecintele lor asupra fiintei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica judiciara restrictiv si cu mai mare severitate. Intentia partilor de a stipula o asemenea clauza trebuie sa rezulte fara echivoc din cuprinsul actului juridic.

          Dupa modul in care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezolutiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
        Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuala prin care partile prevad ca, in cazul in care una dintre ele nu executa prestatiile ce le datoreaza, contractul se desfiinteaza;
         Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care partile convin ca in cazul in care o parte nu-si executa obligatiile, cealalta parte este in drept sa considere contractul ca desfiintat. Instanta sesizata de partea care nu si-a executat obligatia va putea totusi sa constate ca, desi obligatia nu a fost indeplinita la termen totusi ea a fost executata inainte de a fi avut loc declaratia de rezolutiune. Astfel, instanta  nu poate acorda un termen de gratie, dar va putea sa constate ca rezolutiunea nu a avut loc;
        Pactul comisoriu de gradul III consta in clauza prin care se prevede ca, in cazul in care una dintre parti nu isi va executa obligatiile sale, contractul se considera rezolvit de plin drept. Aceasta inseamna ca instanta de judecata nu este indreptatita sa acorde termen de gratie si sa se pronunte referitor la oportunitatea rezolutiunii contractului.
         Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauza contractuala prin care partile prevad ca, in cazul neexecutarii obligatiei, contractul se considera desfiintat de drept, fara a mai fi necesara punerea in intarziere si fara interventia instantei de judecata. O asemenea stipulatie are drept efect desfiintarea neconditionata a contractului, de indata ce a expirat termenul de executare, fara ca obligatia sa fi fost adusa la indeplinire.
          Instanta de judecata sesizata de una dintre parti nu va avea alta posibilitate decat aceea de a constata faptul ca rezolutiunea contractului a operat de plin drept.
          In legatura cu toate pactele comisorii este necesar a fi facuta observatia generala ca singurul in drept a aprecia daca este cazul sa se aplice rezolutiunea este creditorul care si-a executat sau se declara gata sa-si execute obligatiile. Inscrierea in contract a unui pact comisoriu expres nu inlatura posibilitatea acestuia de a cere executarea silita a contractului si de a nu se ajunge la rezolutiune.[5]
          Debitorul care nu si-a executat obligatiile nu are dreptul de a pretinde rezolutiunea contractului, chiar daca in cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.

          Efectele rezolutiunii contractului
Rezolutiunea produce efecte intre partile contractului si fata de terti. Efectul principal consta in desfiintarea contractului, atat pentru trecut (ex tunc), cat si pentru viitor (ex nunc).
          Intre parti, rezolutiunea contractului are ca efect repunerea lor in situatia anterioara, partile fiind tinute sa-si restituie prestatiile efcetuate in temeiul contractului desfiintat.
          Atunci cand creditorul a suferit si un prejudiciu din cauza neexecutarii obligatiei de catre cealalta parte, el are dreptul sa ceara, pe langa rezolutiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de partile contractante printr-o clauza penala. In caz contrar, intinderea daunelor interese va fi stabilita de instanta de judecata, conform art. 1084 Cod civil.
          Fata de terti, rezolutiunea contractului are ca efect desfiintarea tuturor drepturilor consfintite in favoarea lor de catre dobanditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis". Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezolutiunii, dobanditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea "nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet". Cu toate acestea, tertii dobanditori vor putea opune dobandirea drepturilor lor prin posesie de buna credinta (art. 1909 Cod civil), in cazul bunurilor mobile si prin uzucapiune, in cazul bunurilor imobile.

          Rezilierea contractului
          Rezilierea contractului este sanctiunea care se aplica in cazul neexecutarii culpabile a unui contract cu executare succesiva.
Rezilierea are ca efect desfiintarea contractului sinalagmatic, pentru cauza de neexecutare numai pentru viitor. Prestatiile executate in trecut, fiind de regula ireversibile, raman definitiv executate.
          Contractul de inchiriere, de exemplu, este un contract cu executie succesiva, in timp. Daca la un moment dat una dintre parti nu-si mai executa obligatia, cealalta parte va putea cere rezilierea contractului.

           Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului inceteaza, fara insa ca aceasta sa aiba vreo influenta asupra a tot ceea ce s-a executat pana atunci.
          In doctrina s-a afirmat ca, se poate spune ca rezolutiunea contractelor cu executare succesiva se numeste reziliere. De aceea, cu exceptia faptului ca desfiinteaza contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplica, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezolutiunii.
         
Riscul contractului
Cand in cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea sa-si execute obligatia sa, ori este, in orice alt mod, culpabila de aceasta neexecutare, este normal ca si cealalta parte sa fie exonerata de executarea obligatiei sale corelative. Se poate intampla insa ca dintr-o imprejurare independenta de vointa partilor, una dintre parti sa se afle in imposibilitatea de a-si executa obligatia. Se pune atunci problema de a sti daca partea cealalta mai este tinuta sa-si execute obligatia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului in cazul imposibilitatii fortuite de executare a obligatiei ce revine uneia dintre parti.
          Problema suportarii riscurilor contractuale a fost solutionata diferit in decursul timpului.
          In dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la baza doua stipulatii independente; de exemplu, la contractul de vanzare-cumparare, stipulatia prin care vanzatorul se obliga sa vanda bunul cumparatorului si stipulatia prin care cumparatorul se obliga sa plateasca pretul vanzatorului. De aceea si  obligatiile izvorate din cele doua stipulatii erau independente una fata de alta. Ca urmare, pierderea fortuita a bunului inainte de predare, libera pe vanzator, nu insa si pe cumparator, care trebuia sa plateasca pretul, adica sa suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la vanzare-cumparare a adagiului res perit creditori.
          In dreptul medieval, solutia injusta din dreptul roman, a fost inlocuita, din considerente de echitate, cu solutia res perit domino.
          Aceasta solutie s-a transmis, cu titlu de regula, si in dreptul civil modern, insa nu in exprimarea extracontractuala de res perit domino, ci in exprimarea contractuala de res perit debitori.
          Regula mentionata inseamna ca debitorul obligatiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte parti sa-si execute obligatia corelativa, dar nici cealalta parte nu va putea pretinde despagubiri pentru neexecutare de la debitorul obligatiei imposibil de executat.
          Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori consta in caracterul reciproc si interdependent al obligatilor ce revin partilor contractante. In contractele sinalagmatice, obligatia fiecarui contractant este cauza executarii obligatiei de catre celalalt contractant. Imposibilitatea fortuita de executare a obligatiei debitorului lipseste de cauza obligatia creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligatiei uneia dintre parti lipseste de suport juridic obligatia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui sa fie executata.
          Regula ca riscul contractului este suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat nu este formulata de Codul civil, dar acesta face unele aplicatii, ale regulii, in diferite materii. Astfel:
          - in materie de inchiriere, daca in timpul locatiunii lucrul inchiriat piere in totalitate, prin caz fortuit, contractul se considera de drept desfacut, ceea ce inseamna ca locatorul nu va avea dreptul sa pretinda chiria de la chirias (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligatii imposibil de executat si va suporta riscul contractului;
          - in materia contractului de antrepriza, daca inainte de predare, lucrul confectionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru munca investita in confectionarea lucrului. Antreprenorul are, in acest caz, calitatea de debitor al unei obligatii imposibil de executat si deci suporta riscul contractului.
          In cazul in care obligatia devine numai partial imposibil de executat, deci nu in intregime ca in situatiile precedente, doua situatii sunt posibile:
          - fie solutia de a se reduce in mod corespunzator contraprestatia ce ar urma sa se execute de cealalta parte, ceea ce inseamna ca debitorul obligatiei imposibil de executat suporta riscul contractului in masura obligatiei neexecutate de el;
          - fie solutia desfiintarii sau desfacerii in intregime a contractului, daca parte ce ar putea fi executata nu asigura scopul pentru care contractul a fost incheiat. In aceasta situatie riscul contractului este suportat integral de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.
          Regula riscurilor contractuale se intemeiaza pe vointa prezumata a partilor care s-au obligat fiecare numai in consideratia executarii obligatiei corelative, motiv pentru care aceasta regula, care pune riscurile in sarcina debitorului obligatiei a carei executare a devenit imposibila, nu are caracter imperativ, asa incat partile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de pilda, pentru a o impune creditorului.
          Cazul fortuit, care determina aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte retroactiv, in sensul ca ambele obligatii se considera ca si cum nu au existat niciodata.
              
          Suportarea riscurilor in contractele sinalagmatice translative de proprietate
 Riscul contractului capata o solutie specifica in cazul in care este vorba de un contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert.
          O asemenea problema se pune in situatia in care lucrul care a facut obiectul contractului a pierit dintr-o cauza fortuita, inainte de a fi fort predat de catre transmitator.
          Regula consacrata in legislatie este aceea ca in cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului il suporta acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino).
          Cu privire la transmiterea proprietatii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: "In  contractele ce au ca obiect translatia proprietatii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimtamantului partilor, si lucrul ramane in rizico-pericolul dobanditorului, chiar daca nu i s-a facut traditiunea lucrului".
          Codul civil face aplicatia practica a aceste reguli in materia contractului de vanzare-cumparare, conform dispozitiilor art. 1295 alin. 1: 
"vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, in privinta vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat".
          In cazul in care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate opereaza numai odata cu predarea catre cumparator, deoarece ca regula, numai in acest moment se realizeaza individualizarea bunurilor.            
          In consecinta, in cazul bunurilor de gen, daca pana la predare intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat, adica de vanzator. Pieirea unor bunuri de gen nu inlatura obligatia vanzatorului de a-si executa in natura obligatia. Chiar daca toate bunurile din patrimoniul vanzatorului de genul celor vandute au pierit in mod fortuit, vanzatorul este obligat sa-si procure altele, de acelasi fel, spre a-si executa obligatia (genera non pereunt). In caz de neexecutare vanzatorul poate fi obligat la plata de despagubiri.
          Riscul contractului va fi suportat de catre vanzator si atunci cand, desi este vorba de un bun cert, inainte de pieirea lucrului, vanzatorul fusese pus in intarziere intrucat nu isi executase la termenul prevazut, obligatia de predare, in acest sens fiind dispozitiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care mentioneaza expres ca "lucrul este in rizico-pericolul creditorului, afara daca debitorul este in intarziere; in acest caz rizico-pericolul este al debitorului".
          Debitorul pus in intarziere poate scapa de urmarile riscului numai daca dovedeste ca lucrul ar fi pierit chiar daca ar fi fost predat cumparatorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod civil).
          In cazul in care, desi este vorba de bunuri certe, transferul proprietatii nu se produce la incheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere inainte de a se fi operat transferul proprietatii, riscul contractului va fi suportat de catre vanzator, atat ca aplicare a principiului res perit domino, cat si pentru ca el este debitorul obligatiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu:
          - in cazul vanzarii lucrurilor viitoare, transferul proprietatii opereaza la predare;
          - partile au convenit transmiterea proprietatii la o data ulterioara incheierii contractului;
          - in sistemul de carte funciara, transferul opereaza in momentul intabularii. Drept urmare, prin inscriere in carte funciara dreptul de proprietate se transmite atat in raporturile dintre parti, cat si fata de terti. Cu toate acestea riscurile trec asupra dobanditorului, chiar mai inainte de intabularea dreptului de proprietate in favoarea dobanditorului, si anume din momentul in care instrainatorul si-a indeplinit obligatia sa prin punerea in posesie a dobanditorului si predarea inscrisurilor necesare pentru inscrierea dreptului transmis.
          O situatie deosebita apare in cazul in care transferul proprietatii este afectat de o conditie. Astfel, urmeaza a se distinge dupa cum este vorba de o conditie suspensiva sau de o conditie rezolutorie.
          In cazul in care vanzarea a fost incheiata sub conditie suspensiva, transmiterea proprietatii lucrului individual determinat este subordonata realizarii conditiei. Daca lucrul piere in mod fortuit pendente conditione, legea dispune ca riscul il va suporta vanzatorul, acesta nemaifiind in masura sa-si execute obligatia la implinirea conditiei., iar cumparatorul nu va fi obligat sa plateasca pretul, chiar daca se implineste conditia (art. 1018 Cod civil).
          Daca pendente conditione lucrul a pierit numai in parte, cumparatorul este obligat sa-l primeasca in starea in care se gaseste, fara a putea obtine vreo reducere a pretului (art. 1018 alin. 3 Cod civil).
          Daca vanzarea s-a facut sub conditie rezolutorie, cumparatorul unui lucru individual determinat devine proprietar din momentul incheierii contractului si se afla in aceeasi situatie in care se gaseste vanzatorul in contractul incheiat sub conditie suspensiva. Daca lucrul piere mai inainte de realizarea conditiei rezolutorii, riscul il suporta cumparatorul, proprietar sub conditie rezolutorie, care va trebui sa plateasca deci pretul, desi dreptul sau de proprietate este desfiintat cu efect retroactiv din momentul incheierii contractului.
          In concluzie se poate afirma ca ori de cate ori transferul unui bun este afectat de o conditie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de catre acea parte care are calitatea de proprietar sub conditie rezolutorie.

BIBLIOGRAFIE:

Liviu Pop                   -      Teoria generala a obligatiilor, Editura   LuminaLex,

Bucuresti, 1997;      
 
 Paul Mircea Cosmovici            -      Drept civil, Drepturi reale, Obligatii,  Codul civil,

Editura ALL BECK, Bucuresti, 1998;

Ion Dogaru, Pompil Draghici -  Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All

Beck, Bucuresti, 2002;

Dan Chirica           -   Drept civil.Contracte speciale, Ed.Lumina Lex,

Bucuresti, 1997

Constantin Statescu, Corneliu Barsan- Drept Civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All, Bucuresti, 1994;

Codul Civil Roman