AGRICULTURA SI ALIMENTATIA PE GLOB

AGRICULTURA SI ALIMENTATIA PE GLOB

Introducere

Agricultura asigura hrana omenirii. Din aceasta decurge rolul sau vital in satisfacerea necesarului de alimente pentru populatiile tuturor tarilor lumii. Progresul agriculturii mondiale a pus in lumina contributia acestei activitati ca factor important al cresterii economice.

Dezvoltarea agriculturii a contribuit la asigurarea independentei nationale si a securitatii alimentare. Ramanerea in urma a agriculturii in tarile in curs de dezvoltare a adancit decalajele economice intre tarile bogate si cele sarace. Relansarea agriculturii in tarile cu deficite alimentare asigura stabilitate sociala si bunastare materiala populatiilor.

Scopul acestui capitol este acela de a sublinia importanta agriculturii in asigurarea hranei la nivel mondial.

Obiective operationale

Dupa parcurgerea acestui capitol veti putea sa:

            - stabiliti importanta si rolul agriculturii in economia mondiala;

            - dimensionati criza alimentara si subdezvoltarea;

            - identificati implicatiile factorului demografic privind alimentatia pe glob;

            - stabiliti mijloace de rezolvare a problemei alimentare;

            - cunoasteti organismele internationale de sprijin;

            - identificati implicatiile agriculturii asupra mediului inconjurator.

Cuvinte cheie

Principalele cuvinte cheie ale acestui capitol sunt: criza alimentara, disponibilitati energetice alimentare (DEA), securitate alimentara, sistem agroalimentar, politica alimentara, monoculturi, policulturi, agricultura radicala, agricultura alternativa, agricultura durabila.

            1. Importanta si rolul agriculturii in economia mondiala

Din cele mai vechi timpuri agricultura a fost un domeniu vital al activitatii omului. Asa cum preciza istoricul antic Xenopol "agricultura a fost mama si doica tuturor celorlalte meserii". Inainte de a deveni "homo faber" omul a fost "homo agricola".

Agricultura, activitate umana specializata, cuprinde nu numai sfera productiei, ci si parti din distributia bunurilor si serviciilor agricole necesare satisfacerii nevoilor de ansamblu ale populatiei. Agricultura a fost pana in secolul XX cea mai importanta ramura a productiei materiale in toate tarile lumii. Importanta ei este atestata de istorie si continua sa ocupe un loc vital in economia si politica mondiala.

Dezvoltarea economiei mondiale, in ritmuri alerte dupa cel de al doilea razboi mondial, s-a datorat industriei - baza modernizarii in tarile dezvoltate. Economiile acestor tari au beneficiat de efectele propagate ale dezvoltarii interdependente a industriilor si agriculturii. Cresterea economica in lumea contemporana se va datora in perspectiva, in principal, industriei si serviciilor.

. .

            Asigura hrana omenirii1

Necesitatea dezvoltarii si modernizarii agriculturii decurge din rolul sau vital in satisfacerea necesarului de alimente pentru populatiile tuturor tarilor lumii. Aceasta activitate umana are cea mai mare contributie la bunastarea oamenilor, in primul rand prin faptul ca ea le asigura hrana necesara.

            Factor al cresterii economice

Progresul agriculturii mondiale a pus in lumina contributia acestei activitati ca factor important al cresterii economice. Pentru toate tarile, agricultura a constituit un puternic factor de echilibru in armonizarea dezvoltarii economice interne si aplanarea conflictelor sociale generate de problema alimentara. Dezvoltarea agriculturii a favorizat cresterea economica in cele mai diverse sectoare, contribuind la asigurarea independentei nationale si a securitatii alimentare. Ramanerea in urma a agriculturii in tarile in curs de dezvoltare a adancit decalajele economice intre tarile bogate si cele sarace. Relansarea agriculturii in tarile cu deficite alimentare asigura stabilitate sociala si bunastare materiala populatiilor.

La inceputul secolului XX planeta noastra era majoritar rurala, la sfarsitul secolului XX fiind in mare masura urbanizata.

In mod paradoxal tocmai tarile dezvoltate din punct de vedere industrial acorda o mare atentie problemelor agriculturii. Acest lucru este valabil atat pentru SUA, UE, Japonia, unde nu intamplator exista si cele mai bine articulate politici agricole.

            2. Dimensiunea problemei alimentare la nivel mondial

            2.1. Criza alimentara si subdezvoltarea;

Exista un consens intre specialisti in a numi lipsa acuta de alimente pentru o mare parte a populatiei globului drept criza alimentara. In general, criza alimentara ca problema profunda si de lunga durata, se intalneste intr-o economie subdezvoltata, caracterizata printr-o productivitate scazuta a exploatarilor agricole, rezultat al unui grad redus de inzestrare tehnica a muncii in toate sectoarele, a unei eficiente necorespunzatoare in utilizarea factorilor de productie, in cadrul relatiilor economice internationale.

Dupa datele Organizatiei Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (F.A.O.), necesarul zilnic de proteine si calorii nu este asigurat in majoritatea regiunilor globului. Zonele in care se resimt lipsurile cele mai mare cuprind tarile din regiunea Anzilor, intinderile semiaride ale Africii si Orientul Apropiat, ca si unele tari dens populate din Asia. In acelasi timp, in America de Nord, Europa Occidentala si Japonia, consumul mediu de proteine si calorii pe locuitor este cel mai ridicat (Anexa 2).

Potrivit unor studii F.A.O., exista o serie de factori care franeaza cresterea productiei alimentare pe locuitor ca, de exemplu:

            - costul mediu al intrarii terenurilor in folosinta arabila este mare intr-o serie de zone ale globului (Africa de Sud, in unele tari din Asia de Rasarit, in Orientul Apropiat, Africa de Nord etc.);

            - lipsa unor pasuni permanente in regiunile secetoase ale globului;

            - pierderea unei suprafete tot mai mari din pamantul arabil ca urmare a folosirii lui pentru constructii industriale, locuinte, drumuri, depunerea deseurilor, precum si datorita fenomenelor de eroziune care se produc;

            - cresterea mai rapida a populatiei decat productia agricola intr-o serie de zone si state neindustrializate ale lumii;

            - randamentele agricole foarte scazute intr-o serie de tari slab dezvoltate;

            - disponibilul de apa dulce redus;

            - alocarea unor resurse scazute productiei alimentare in raport cu cele alocate productiei altor bunuri si servicii, inclusiv pentru cheltuielile militare, etc.

Un raport CIA2 pregatit pentru Conferinta Mondiala a Alimentatiei de la Roma din 1976 indica faptul ca surplusurile de alimente ale SUA le confera acestora "puterea virtuala de viata si de moarte asupra soartei multimilor de nevoiasi". In acelasi an ministerul american al Agriculturii declara: "alimentele reprezinta o arma. Ele constituie unul din principalele instrumente din arsenalul nostru in cadrul negocierilor internationale". Principalul indicator general utilizat pentru a urmari evolutia securitatii alimentare mondiale este reprezentat de consumul alimentar pe locuitor, masurat la scara nationala de disponibilitatile energetice alimentare medii (DEA) exprimate in calorii.

Evolutia D.E.A. (in calorii/zi/loc.)

Nevoile energetice minime pentru o persoana care desfasoara zilnic o activitate minima sunt cuprinse intre 1720 si 1960 calorii pe zi in functie de clima.

In tarile unde DEA se situeaza in jurul acestor valori cea mai mare parte a populatiei este subalimentata. Acolo unde DEA se situeaza in jurul a 2700 calorii, proportia celor subalimentati este mica.

In perioada 1969-1971 populatia mondiala subalimentata reprezenta aproximativ 35% din totalul populatiei mondiale iar in 1992 - 20%.

Pana in 2010 se mizeaza pe o crestere a suprafetei arabile in urmatoarele zone: Africa sud-sahariana, America Latina neexistand posibilitatea de extindere in Orientul Apropiat si in Asia de sud-est.

Cu toate progresele inregistrate in domeniul productiei agricole si alimentare mondiale, hrana de baza nu este garantata la nivelul planetei.

Potrivit datelor furnizate de FAO dupa 1990 malnutritia cronica afecta: 200 milioane persoane in Africa, 600 milioane persoane in Asia, 60 milioane persoane in America Latina, 30 milioane persoane in Orientul Mijlociu.

Un alt paradox - SUA si UE depun eforturi pentru a limita excedentele de produse agricole, iar numeroase tari in curs de dezvoltare sunt intr-o perpetua penurie de produse alimentare de baza.

Ultima evaluare realizata de ONU releva faptul ca 1,2 miliarde de oameni traiesc cu un venit mai mic de 1$/zi (Anexa 1).

Declinul din majoritatea sectoarelor producatoare de hrana (pescuitul oceanic, pasunile, alimentarea cu apa) ale economiei globale vor afecta ansamblul tendintelor economice. Desi productia de bunuri si servicii pe cap de locuitor s-a amplificat (mai ales in cursul anilor '60) in tarile dezvoltate deoarece cresterea economica generala generala a depasit-o pe cea a populatiei. Acum si aceasta

situatie s-ar putea schimba. Economia mondiala nu mai inainteaza asa usor ca odinioara datorita conducerii economice gresite din unele tari industrializate-cheie (in special din SUA, Germania, Japonia) si perturbarilor care insotesc reformele economice din Europa de Est. Expansiunea economiei globale mai este ingradita acum si de stagnarea din domeniul industriei pescuitului, al cresterii vitelor, oilor si a altor animale de pe pasunile lumii, ca si de o amplificare a productiei mondiale de cereale cu mai putin de 1% anual.

Desi agronomia, zootehnia si pescuitul nu mai domina lumea moderna industrializata in aceeasi masura ca altadata, recesiunea din aceste sectoare de baza afecteaza intreaga economie. Date fiind dificultatile care apar in principalele sectoare producatoare de hrana - de care lumea a treia depinde cu precadere - omenirea ar putea intra intr-o era caracterizata printr-o crestere economica generala mai scazuta (Tabelul 1).

Tabelul 1

Comparatie intre indicatorii globali-cheie

din Era economica si din Era mediului inconjurator

Dupa cum se observa se prevede o crestere a populatiei lumii, in schimb la productia de cereale, de cornute si recolta piscicola nu se asteapta o crestere la fel de spectaculoasa.

Exploatarea intensa a zonelor de pescuit a fost posibila datorita utilizarii traurului mecanizat, a navoadelor mai mari, a detectoarelor electronice pentru bancuri de peste si a altor tehnologii. Cu practicile curente, o crestere suplimentara considerabila a productiei globale de peste pare foarte improbabila.

Apa dulce poate fi chiar mai importanta decat terenurile cultivabile, pasunile si bazinele piscicole; fara apa nimic nu poate trai, la urma urmelor. Se intrevad deja semne ale lipsei de apa. Raurile, lacurile si acvifierele subpamantene dau semne tot mai clare de degradare si epuizare pe masura ce necesitatile umane se amplifica inexorabil.

Constrangerile generate de aprovizionarea cu apa se dovedesc a duce, deja, la micsorarea productiilor alimentare, restrictiile devenind din ce in ce mai severe.

Terenurile irigate ajuta la acoperirea necesarului mondial de alimente, dar o parte insemnata a terenurilor agricole nu beneficiaza de sisteme de irigare.

Omenirea nu a fost capabila sa deosebeasca tehnologiile care merg in intampinarea nevoilor umane intr-un mod viabil din punct de vedere ambiental de acelea care dauneaza planetei. Acum, cand capitalul natural se devalorizeaza rapid, este nevoie urgenta de o astfel de corectie.

Vor continua progresele tehnologice sa conduca la cresterea recoltelor intr-un ritm suficient de rapid pentru a putea satisface necesitatile in crestere? Data fiind extinderea degradarii terenurilor arabile si a celor destinate cresterii animalelor, precum si incetinirea expansiunii irigatiilor, s-ar putea ca ritmul atins in trecut de cresterea recoltelor sa fie dificil de mentinut. O alta necunoscuta este daca politicile agricole si preturile ii vor incuraja pe fermieri sa investeasca in marirea suplimentara a productivitatii pamantului.

Acum, recoltele principalelor cereale sunt mult sub potentialul lor genetic, fapt ce ar putea indemna savantii sa dezvolte noi soiuri de plante care pot mari enorm productivitatea solului. Ei lucreaza la o serie de proiecte in acest domeniu, si anume3:

            - o noua varietate de orez care poate mari cresterea recoltei;

            - varietati de grau rezistente la boli si la actiunea insectelor;

            - utilizarea biotehnologiilor pentru obtinerea unei varietati de orez rezistenta la virusi;

            - obtinerea de soiuri de porumb rezistente la daunatori.

Ramane de vazut daca si in ce masura munca cercetatorilor se va materializa si se va reflecta prin cresterile de recolte de care avem nevoie.

"Motorul" cresterii recoltelor de grane, care a inceput la jumatatea secolului, l-a reprezentat folosirea tot mai larga a ingrasamintelor, combinata cu irigarea pe o scara tot mai mare. Aceasta formula a condus la un succes fenomenal intre 1950 si 1984 cand utilizarea ingrasamintelor a crescut de noua ori. Dupa aceasta perioada culturile nu au mai reactionat la folosirea ingrasamintelor si a irigatiilor. Astfel, fermierii au inceput sa utilizeze mai putine.

Degradarea mediului inconjurator (eroziunea solului, poluarea aerului, imbibarea cu apa si saraturarea solului) reprezinta un alt fenomen care franeaza cresterea recoltelor.

Putine dintre tarile care si-au dublat sau triplat recoltele de cereale in cursul ultimelor cateva decenii se pot astepta sa mentina ritmul in viitor cu ajutorul tehnologiilor existente.

Intr-un anumit sens este surprinzator ca amplificarea recoltelor cunoaste o pierdere de avant in multe tari in acelasi timp. Aceasta scadere se inregistreaza la toate cerealele principale - grau, orez si porumb - afecteaza atat culturile irigate, cat si pe cele neirigate, regiunile temperate si cele tropicale, tarile industrializate si cele in curs de dezvoltare. Din alt punct de vedere, aceasta decelerare nu este surprinzatoare, totusi, dat fiind ca acum fermierii de pretutindeni intrebuinteaza aceleasi tehnologii pentru marirea recoltelor. Daca populatia va spori dupa cum se asteapta, iar fermierii nu vor putea mari recolta de cereale, proviziile per capita vor continua sa se diminueze.

Evolutiile tehnologice care ar putea mari considerabil cantitatea de hrana disponibila cuprind o reducere semnificativa a costului desalinizarii apei sau o "reproiectare" a procesului de fotosinteza pentru a-l face capabil sa converteasca energia solara in energie biochimica cu mai multa eficienta.

In perspectiva nu se intrevad salturi ale productiei comparabile cu cele care au insotit folosirea pe scara tot mai larga a ingrasamintelor sau hibridarea porumbului. Fara astfel de pasi inainte fermierii lumii ar putea sa nu fie capabili sa relanseze o crestere neincetata a productiei de hrana comparabila cu cea care a caracterizat perioada 1959-1984.

Problema alimentara mondiala are implicatii majore in stabilirea actuala si in evolutiile economice, sociale si politice ale lumii contemporane. Situatia alimentatiei pe glob nu este deloc linistitoare, iar adancirea decalajelor dintre tarile bogate si cele sarace face ca problema alimentara sa dobandeasca noi dimensiuni.

In tarile in curs de dezvoltare, precum si in tarile aflate in tranzitie la economia de piata, organizarea sistemului agroalimentar este deficitara. In majoritatea cazurilor industriile agroalimentare sunt mult ramase in urma sub raportul dotarii tehnice, al capacitatii de prelucrare si al calitatii produselor.

Desi dupa cel de-al doilea razboi mondial productia alimentara mondiala a crescut, cu exceptia unor ani de seceta puternica, omenirea se confrunta in unele regiuni cu penurie de produse agricole si cu subalimentatie cronica. Anual mor de foame milioane de oameni si in special copii, scade rezistenta malnutritilor la bolile clasice si apar altele noi cauzate de acest flagel. Organizatia Mondiala a Sanatatii (O.M.S.) a facut studii din care rezulta ca 15% din populatia globului sufera de foamete totala si 40-45% de foamete ascunsa.

Specialistii considera ca prin schimbarea strategiilor si politicilor alimentare ale tarilor in curs de dezvoltare, centrul de greutate fiind indreptat spre resursele interne, s-ar produce mutatii favorabile dezvoltarii economice a acestor tari si imbunatatirea situatiei alimentare.

Aceste strategii si politici alimentare, pentru a avea consecinte favorabile, trebuie sa urmareasca4:

            - dezvoltarea productiei agricole interne;

            - amenajarea teritoriului si a infrastructurilor rurale;

            - imbunatatirea structurii de productie prin deplasarea accentului de la productiile de materii prime pentru export catre produse alimentare necesare consumului intern;

            - reducerea subventiilor la produsele alimentare;

            - investitiile in echipament.

Consecintele economice si politice ale unor strategii si politici alimentare noi pot conduce la:

    - reducerea si chiar eliminarea dependentei alimentare a tarilor in curs de dezvoltare fata de tarile dezvoltate;

    - reducerea datoriilor si la echilibrarea balantelor comerciale pe termen mediu;

    - compensarea importurilor de alimente cu importuri de factori de productie;

    - cresterea gradului de ocupare a fortei de munca;

    - sporirea productiei agricole;

    - declansarea unei dezvoltari interne care poate permite cresterea capacitatii de consum a popoarelor si stimularea comertului cu produse agricole.

Sporirea gradului de autonomie alimentara reprezinta un obiectiv strategic in actuala conjunctura economica pentru toate tarile, dar mai ales pentru cele sarace. Numeroase situatii economice si politice acutizeaza problemele alimentare, mai ales in zonele sarace ale lumii, pe fondul accentuarii decalajelor demografice si economice.

            2.2. Implicatiile factorului demografic privind alimentatia pe glob

Cresterea populatiei a fost mai mare din 1950 pana astazi decat in cei patru milioane de ani de la aparitia omului. La cei 5,5 miliarde de locuitori ai planetei se adauga anual alte 95 de milioane. OMS si Fondul pentru Populatie al Natiunilor Unite estimeaza ca in 2025 Pamantul va suporta aproximativ 9 miliarde de oameni si 10-14 miliarde in 2050. Implicatiile acestei tendinte - pentru consum, productie, educatie, servicii medicale, investitii pentru razboi si pace - sunt fundamentale.

Cresterea populatiei nu este egala pe toata suprafata planetei, iar 95% di preconizata dublare a populatiei lumii se va concentra in cele mai sarace zone ale globului - India, China, America Centrala, Africa. Dimpotriva, in societatile bogate, populatia fie creste imperceptibil, fie scade implacabil.

Pe masura ce ne inmultim, cererea de hrana incepe sa forteze unele limite naturale ale pamantului, cum ar fi: capacitatea zonelor oceanice si de pescuit de a furniza peste, a pasunilor de a sustine septelul si, in multe tari, a ciclului hidrologic de a produce apa proaspata. Totodata o serie de factori duc la atenuarea maririi productiei alimentare:

            - eroziunea solului;

            - poluarea aerului;

            - tasarea pamantului;

            - secarea retelei hidrografice;

            - pierderea materiei organice din sol;

            - salinizarea terenurilor irigate.

Cresterea populatiei a dus la exploatarea in exces a pamantului (atat pentru pasunat cat si pentru culturile cerealiere), a zonelor de pescuit (bazinele piscicole oceanice si cele din interiorul uscatului), a rezervelor de apa dulce.

Pe masura ce economiile tarilor in curs de dezvoltare se diversifica si orasele se extind pentru a face fata cresterii populatiei si migratiei, terenurile sunt cedate pentru dezvoltarea industriala, construirea de locuinte, drumuri si alte asemenea.

Permanent trebuie cautate si gasite solutii viabile pentru a veni in intampinarea nevoilor legitime ale populatiei in crestere, fara a provoca noi distrugeri bazei de resurse naturale. Nu incape nici o indoiala ca progresele tehnologice au intarit constant capacitatea oamenilor de a-si ameliora standardul de viata. Ele nu numai ca au ajutat la impulsionarea productiei de hrana, ci au largit accesul la sursele de apa, energie, lemn si minerale. In multe privinte, totusi, tehnologia s-a dovedit a fi o sabie cu doua taisuri. De exemplu, irigatiile, produsele chimice folosite in agricultura si soiurile cu inalta productivitate care au facut posibila Revolutia Verde au epuizat si contaminat resursele de apa, au otravit formele de viata salbatice si oamenii au incurajat practicarea monoculturii, care a redus diversitatea agricola. Navoadele uriase au adus imense recolte piscicole, dar au contribuit la supraexploatarea si epuizarea bancurilor de pesti.

Realizarea unui echilibru intre productia de hrana si populatie depinde acum intr-o foarte mare masura de planificarea familiala.

3. Cai si mijloace de rezolvare a problemei alimentare.

Securitatea alimentara mondiala

Dintr-un studiu elaborat de FAO si alte organisme internationale rezulta ca omenirea, prin utilizarea resurselor de care dispune, poate face fata foametei. Terra ar putea hrani peste 12 miliarde de oameni si prin rationalizarea consumului chiar o populatie mai numeroasa, cu conditia stabilirii unor raporturi echitabile intre statele lumii.

■ Rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial se poate realiza, in primul rand, pe calea dezvoltarii si modernizarii economice si sociale a fiecarei tari. In acest scop, intr-o serie de tari in curs de dezvoltare s-au initiat reforme reforme si adaptari (ajustari structurale) ale proceselor economice la exigentele actuale si la posibilitatile reale. Aceasta ajustare structurala se realizeaza in tarile in curs de dezvoltare pe baza unor programe de sprijin international, in cea mai mare parte aplicate prin intermediul FAO.

■ Ajutorul alimentar - o alta cale de rezolvare a problemei alimentare pe plan mondial - constituie o noua politica de sprijinire a securitatii alimentare. Formele principale ale acestui ajutor (acordat initial de SUA) au evoluat in timp si s-au diversificat:

            - livrari gratuite de cereale sau alimente;

            - livrari de alimente in conditii avantajoase;

            - credite pe termen lung cu dobanda redusa;

            - exporturi in conditii de favoare, etc.

Cea mai importanta parte din ajutorul alimentar revine cerealelor.

Principalele organisme, acorduri si conferinte internationale specializate in ajutorul alimentar sunt:

            - Programul Alimentar Mondial - P.A.M. (1963);

            - Angajamentul International privind Securitatea Alimentara Mondiala adoptat de Conferinta Mondiala a Alimentatiei (1974);

            - Conferinta Mondiala a Alimentatiei (1989);

            - Pactul Mondial al Securitatii Alimentare.

F.A.O., prin organismele sale si actiunile intreprinse pe plan mondial in favoarea securitatii alimentare, urmareste stabilirea unor masuri concrete pentru salvarea securitatii alimentare mondiale, eradicarea foametei si malnutritiei.

Ajutorul alimentar trebuie organizat si atribuit in conditii care sa stimuleze dezvoltarea economica a tarilor in cauza, sa fie eficace in lupta contra malnutritiei in randul populatiilor sarace. Acest ajutor acordat de catre tarile dezvoltate tarilor mai sarace reprezinta o conditie necesara dar nu si suficienta pentru eradicarea foametei si malnutritiei. Astfel, la sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '905 livrarile de ajutor in cereale reprezentau numai 1% din productia mondiala si numai 5% din stocurile detinute de tarile dezvoltate. Resursele necesare limitarii foametei si malnutritiei se gasesc in interiorul fiecarei tari, dar si in gestiunea tarilor bogate.

■ Asistenta tehnico-economica. Aceasta urmareste infaptuirea ajustarii structurale (reforma structurala) in urmatoarele directii:

            - initierea unor reforme in vederea sporirii investitiilor in sectoarele alimentatie si agricultura;

            - elaborarea unor noi studii de urmarire, evaluare si supraveghere nutritionala;

            - perfectionarea cooperarii in productie si comercializarea produselor agricole, a stocajelor si distributiilor;

            - elaborarea unor noi strategii de investitii;

            - stabilirea unei politici de preturi adecvate pentru culturile destinate exportului;

            - conceperea unor programe speciale de interventie nutritionala si crearea de noi locuri de munca pentru a atenua efectele ajustarii structurale pe termen scurt.

Trebuie subliniat faptul ca rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial necesita abordari diferite pentru tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Este necesar ca fiecare tara sa patrunda mai adanc in miezul problemei si sa se orienteze in urmatoarele directii, luand masurile adecvate:

■ Evaluarea capacitatii nationale de sustinere. Exista pericolul real ca statele sa-si depaseasca orbeste capacitatile de sustinere alimentara, acumuland deficite masive care, cumulate, vor fi mai mari decat rezervele exportabile. Trebuie avute in vedere:

            - capacitatile de exploatare a terenurilor agricole;

            - evolutia demografica;

            - reducerea terenului arabil ca urmare a industrializarii (construirea de fabrici, sosele, scoli, locuinte, centre comerciale, etc).

Nici o tara nu-si poate permite sa fie permanent si in mare masura (peste 20%) dependenta de alte tari in ceea ce priveste produsele alimentare.

■ In tarile sarace trebuie sa se ia masuri privind trecerea de la monoculturi (chiar daca acestea permit exportul) la policulturi astfel incat sa se consume mai multe feluri de produse alimentare;

■ Incurajarea consumului de fructe

Necesarul alimentar stabilit de specialistii FAO pentru asa-zisul "om standard" este de 3200 calorii/zi.

In cadrul dezvoltarii anumitor ramuri si sectoare agricole si de industrie alimentara trebuie sprijinita dezvoltarea anumitor ramuri si sectoare agricole si de industrie alimentara. In cadrul acestora un loc important trebuie sa-l ocupe sectorul horticulturii, vizand cu predilectie dezvoltarea: legumiculturii, pomiculturii si chiar a viticulturii.

Aportul acestor produse la consumul alimentar uman capata dimensiuni si noi forme concrete de manifestare. Legumele si fructele, datorita continutului lor in elemente nutritive, in vitamine, in aminoacizi, sunt indispensabile existentei si dezvoltarii speciei umane. Pe plan mondial, rezolvarea dezechilibrului alimentar se poate realiza (intr-o anumita masura) prin aceste produse. In zonele cu nevoi alimentare deosebite populatia trebuie sa fie educata sa consume produse horticole, in mod deosebit legume si fructe din abundenta.

Membrii celor mai afluente societati ar trebui sa-si reduca consumurile de produse animaliere bogate in grasimi, fie si numai din motive de sanatate. Problema este in ce mod. Daca guvernele din aceste tari doresc sa micsoreze consumul pentru a ameliora starea de sanatate si pentru a disponibiliza cereale

care sa fie destinate saracilor lumii. Acest lucru poate fi realizat prin mai multe cai:

            - prin intermediul educatiei publice;

            - prin impozite pe consumul de produse animaliere;

            - prin rationalizare;

            - prin cresterea preturilor care sa insoteasca aceasta penurie artificiala.

■ Stabilizarea demografica

Formularea politicilor demografice trebuie sa ia in calcul capacitatea de sustinere. Daca guvernele nationale stabilesc capacitatea de sustinere a tarii lor, ele pot sa integreze aceasta analiza in politicile demografice. Daca oamenii sunt la curent cu faptul ca mentinerea actualei marimi a familiei va reduce suprafata cultivabila pe cap de locuitor cu o treime sau chiar la jumatate in cursul viitoarei generatii, ei isi pot da seama ce va insemna aceasta pentru copiii lor. Daca ei stiu ca familiile mari vor implica aproape cu certitudine mai multi flamanzi si chiar o foamete in masa, ei ar putea sa opteze pentru familii mai mici. Oamenii pot intelege importanta absoluta a politicilor demografice daca acestea sunt formulate in termeni la care pot sa se raporteze.

Este de neiertat faptul ca 100 de milioane de femei din lumea a treia doresc sa-si restranga numarul copiilor pe care ii nasc, dar le lipsesc mijloacele de a face acest lucru6.

Chiar daca golul in privinta planificarii familiale este umplut, ramane, deopotriva, nevoia urgenta ca statutul femeii sa fie imbunatatit, in special in tarile in curs de dezvoltate unde persoanele de sex feminin sunt supuse discriminarii de la nastere. Sunt prioritare ameliorarea accesului la ingrijirea medicala in cursul sarcinii si cresterea gradului de instruire a femeii.

Concluzionand, doar guvernele nationale pot sa-si asume responsabilitatea de a hrani popoarele lor si sunt singurele care pot formula strategii agricole si demografice menite sa asigure un regim alimentar adecvat pentru toti oamenii. Comunitatea internationala poate sa sprijine initiativele nationale, dar nu le poate lua locul.

            4. Organisme internationale de sprijin

Dupa cel de al doilea razboi mondial s-au creat numeroase organisme internationale care indruma, finanteaza si organizeaza actiuni in favoarea dezvoltarii agriculturii in tarile in curs de dezvoltare, mobilizeaza comunitatea internationala pentru apararea securitatii alimentare, elaboreaza programe in vederea pastrarii echilibrului ecologic, reglementeaza schimburile internationale. Cele mai multe dintre acestea sunt institutii specializate ONU.

Organismul international principal de sprijinire si indrumare a colaborarii in domeniul agriculturii este Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (FAO).

Actul constitutiv al FAO (1945) arata ca scopul acestui organism este de a sprijini comunitatea internationala pentru:

            - ameliorarea nivelului de nutritie si a conditiilor de viata din tarile aderente;

            - cresterea randamentului productiei si a eficientei repartitiei tuturor produselor alimentare si agricole;

            - ameliorarea situatiei populatiei rurale;

            - dezvoltarea economiei mondiale si eliberarea omenirii de foamete si subnutritie.

Actul de constituire a FAO a fost semnat de 42 de guverne in cadrul primei Conferinte (16 octombrie 1945 la Quebec), cand i s-a conferit rolul de organizatie specializata a ONU, calitate care ii da dreptul de autonomie si colaborare cu alte institutii specializate prin intermediul Consiliului Economic si Social ONU (CES). In prezent numarul tarilor membre FAO este de 158, carora li se adauga membrii asociati.

F.A.O. indeplineste functii informative, organizatorice si tehnice-operative. Organul suprem de conducere este Conferinta, care se intruneste o data la doi ani.

Din organigrama functionala face parte si Consiliul FAO, compus din reprezentanti ai 49 de state membre, alesi pe trei ani. Pe langa Consiliul FAO functioneaza mai multe Comitete specializate si Comisii pe domenii si regiuni geografice.

Coordonarea activitatii curente se realizeaza de Secretariatul FAO, compus din 300 de persoane, in frunte cu Directorul General, ales pe sase ani.

Sursele de finantare ale FAO provin din bugetul propriu si din sumele alocate in cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), precum si din mijloacele unor institutii specializate ale ONU, ca Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD) si alte organizatii internationale.

FAO este principalul executor al unor programe din cadrul PNUD, finantarea serviciilor sale o face BIRD.

Principalele activitati desfasurate de FAO se realizeaza in cadrul "Programului ordinar" si a unor activitati sau programe speciale, cum ar fi:

            - Campania impotriva foametei in perioada 1960 - 1970;

            - Programul Alimentar Mondial (PAM);

            - Numeroase programe de cooperare UNICEF7, BIRD, ONUDI8;

            - Planul Indicativ Mondial (PIM) pentru tarile din lumea a treia;

            - Programul FAO-PNUD;

            - Programul Tehnic si Economic(PTE) aprobat de Conferinta FAO din 1989.

Un rol important in reforma structurilor agricole si a eradicarii foametei il au Fondul International al Dezvoltarii Agricole (FIDA) si Consiliul Mondial al Alimentatiei (C.M.A).

Pe langa FAO, FIDA, exista si organisme neguvernamentale create pentru a implementa proiecte pe termen lung in tarile in curs de dezvoltare. Exemple in acest sens sunt:

            - Afrique Veste,

            - SOS Faim,

            - Euron Aid,

            - Bread for the World.

            5. Agricultura si mediul inconjurator

Abordarile doctrinare privind dezvoltarea unei agriculturi durabile care sa nu degradeze mediul isi pun o amprenta crescanda asupra formularii obiectivelor politicii agricole9.

Agricultura moderna a fost pusa sub semnul intrebarii, intrucat s-a considerat ca mediul inconjurator este victima unei supradoze chimice si ca in unele zone, in special din Europa si America de Nord, agricultura este o sursa difuza de poluare.

Specialistii de renume in domeniu s-au aplecat asupra acestor probleme si astfel au aparut programe diferite precum: Agricultura radicala, Agricultura alternativa si Sistemul integrat de nutritie a plantelor, elaborat in cadrul F.A.O. cele trei doctrine au ca element comun cercetarea mijloacelor pentru agricultura durabila, cu alte cuvinte, practici care sa nu prejudicieze nici mediul, nici sanatatea oamenilor, fiind in acelasi timp viabile si productive.

            1. Agricultura "radicala" se opune metodelor agricole utilizate in ultimii 40 de ani. Aceasta doctrina arata ca agricultura este un mod de viata in care fermierul trebuie sa-si modeleze ferma dupa propria dorinta fara a iesi dintr-un cadru democratic.

Cercetarile efectuate au incurajat mult agricultura "radicala", intrucat s-au depistat reziduuri de pesticide "in toate creaturile Terrei, de la pinguinii din Antarctica pana la laptele uman". Radicalii au tras concluzia ca se impune cu necesitate sa se produca fara pesticide si fara ingrasaminte chimice, "agricultura organica fiind salvatoare".

In acelasi timp, agriculturii "radicale" i-au fost reprosate doua elemente:

- nu tine seama de explozia demografica din lumea a treia;

- subestimarea dificultatilor politice pentru a pune in aplicare un proiect global.

De remarcat ca productia agricola, fara aportul ingrasamintelor chimice, deci o agricultura pur organica, prezinta randamente inferioare cu cel putin 30% celei obtinute cu ajutorul ingrasamintelor minerale. Aceasta ar putea antrena cresterea preturilor la alimente, iar piata produselor alimentare in exclusivitate organice poate risca sa devina un lux rezervat numai tarilor bogate.

2. Agricultura "alternativa" pune in mai mica masura accentul pe notiunea de "puritate", sustinatorii fiind adeptii fertilizarii minerale, controlului proliferarii daunatorilor vegetali si animali si sustin interventia biotehnologiei acolo unde este necesara.

3. Programul F.A.O. - Sistemul Integrat de Nutritie a Plantelor - este apropiat de agricultura alternativa, punand accentul pe productivitate. El se adreseaza in special tarilor in curs de dezvoltare si celor in tranzitie, pentru care cel mai important lucru este cresterea productivitatii in agricultura.

Dezbaterile asupra practicilor agricole continua si vor continua. Cetatenii din tarile industrializate au senzatia ca sunt otraviti lent prin ceea ce li se serveste la masa; cei din lumea a treia incearca senzatiile produse de foame. Speranta sta in diversitatea tehnicilor preconizate de agricultura alternativa si de Programul integrat F.A.O. modulate in functie de conditiile economice si sociale locale.

La nivelul OCDE se atribuie trei dimensiuni integrarii agriculturii cu protectia mediului10:

            1) integrarea institutionala care necesita perfectionarea structurilor administrative in vederea cooperarii intre factorii competenti;

            2) aplicarea procedeelor de integrare care necesita a se apela la opinia publica, utilizarea studiilor de impact asupra mediului, organizarea anchetelor publice, elaborarea planurilor de utilizare a solului si de organizare a modelelor de agricultura durabila;

            3) folosirea unui ansamblu de instrumente de integrare, ca:

        - reorganizarea drepturilor de proprietate;

        - informarea corecta a agricultorilor de catre diferite ministere asupra celor mai bune metode de gestionare;

        - promovarea conceptului de responsabilitate individuala privind protectia mediului etc.

Productia agricola este amenintata si de incidenta poluarii datorita unor surse recent devenite amenintatoare, cum ar fi:

            - cresterea concentratiei de bioxid de carbon care intensifica "efectul de sera" si poate afecta metabolismul plantelor;

            - cresterea concentratiei de ozon la suprafata pamantului, care determina scaderea randamentelor la hectar;

            - poluarea solului de catre agentii chimici si fizici nocivi, care determina scaderea calitatii alimentelor si cresterea riscului de imbolnaviri grave;

            - modificarea climatului pe scara mondiala, care poate avea consecinte grave asupra perioadelor de vegetatie si pentru precipitatii;

            - accidente nucleare si industriale (Cernobal si Seveso), care au produs o puternica poluare a solului si a resurselor de apa etc.

In multe tari poluarea a dus la scaderea cantitatii si calitatii productiei alimentare. Masurile conjugate de protectie a agriculturii cu cele privind protectia mediului inconjurator si lupta antipoluanta in activitatile extraagricole sunt in atentia FAO si a altor organisme internationale. Se considera ca promovarea dezvoltarii si a rentabilitatii este legata de avantajele oferite de acele sisteme de productie care asigura pe termen lung stabilitatea recoltelor. Aceste sisteme trebuie sa includa si costurile legate de poluare, ceea ce ar conduce la o mai rationala amplasare a productiei agricole pe teritoriu.

Intensificarea agriculturii pe seama zootehniei de tip industrial a devenit o trasatura a modernizarii in toate tarile lumii. Pe aceasta cale a sporit productia si se contureaza tendintele unor excedente fara precedent in tarile dezvoltate.

Separarea productiei zootehnice de cultura furajelor are implicatii negative pe mai multe planuri:

            - diversificarea culturilor agricole cedeaza locul monoculturii;

            - scad posibilitatile de fertilizare cu gunoi de grajd si se extinde aplicarea excesiva a ingrasamintelor chimice;

            - concentrarea animalelor duce la cresterea ingrijoratoare a poluarii aerului si solului provocata de nitrati si fosfati.

Stocarea si reciclarea gunoiului nu sunt destul de eficace pentru a impiedica poluarea. In diferite tari se iau masuri pentru reducerea poluarii prin limitarea numarului de animale admise pe unitatea de suprafata, limitarea cantitatilor de fosfati la hectar anual, taxe prelevate asupra structurii ratiilor furajere in vederea

finantarii de catre producatori a cercetarii si serviciilor de indrumare, cumpararea de instalatii de stocare etc.

Teme de reflectie

            1. Conditiile formarii crizei alimentare.

            2. Solutionarea problemei alimentare.

            3. Premisele dezvoltarii agriculturii durabile.

Intrebari de autoevaluare

            1. In ce consta rolul agriculturii in cadrul economiei mondiale?

            2. Cum se maifesta criza alimentara si cum poate fi eliminata?

            3. Care sunt implicatiile factorului demografic privind alimentatia pe glob?

            4. Care sunt organismele internationale de sprijin al dezvoltarii agriculturii?