Abordarea ciclurilor economice din perspectiva doctrinara

"Traim intr-o lume eufemistica, de continue schimbari și metamorfoze. Modificarile structurale, comportamentale sau de mentalitate s-au regasit in fluctuațiile activitații economice pe ansamblu".

(Haberler, Gottfried von, 1932)

Mișcarile ascedente și descedente ale producției, inflației, ratelor dobanzii și a ocuparii formeaza ciclul economic care caracterizeaza toate economiile de piața. Astfel de fluctuații s-au manifestat cu precadere de la inceputul secolului al XIX-lea, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia ca alternanța perioadelor de expansiune și contracție a afacerilor și a activitații economice in general se deruleaza in timp cu o anumita regularitate. Inca de cand știința economica a inceput sa fie studiata intr-un cadru riguros au existat incercari de a explica cum evenimentele prezente s-au viitoare vor afecta fluxurile reale ale economiei și cum aceasta poate fi direcționata spre o creștere susținuta dar fara fluctuaaii excesive. In perspectiva macroeconomica, activitatea este studiata sub unghiul evoluției in timp.

1. Scoala clasica

Aprofundarea cunoașterii mecanismelor economice a stiumulat competiția dintre școlile de gandire economica, referitor la explicațiile și cauzele ciclului economic. Un fenomen atat de complex precum ciclul economic care influențeaza și afecteaza toate aspectele ciclului economic nu poate fi rezultatul unei cauze unice. Experiența crizelor economice ca faza descedenta a ciclului a creat mutații fundamentale in planul politic, al ideilor și mai ales in sfera curentelor de gandire economica. Marile crize au creat o reorientare a politicilor economice și o justificare pentru intervenția guvernamentala extinsa. Complexitatea pe care oscilațiile economice le provoaca in macrosistem justifica activitatea prolifica in explicarea ciclicitații a marilor curente de gandire economica.

Contracțiile sistemului economic, nu sunt specifice doar perioadei moderne a capitalismului. Filozoful David Hume, observa spre sfarșitul secolului al XVIII- lea posibilitatea unor crize economice datorate lipsei de capital. In accepțiunea sa comerțul exterior era un puternic stimulent a creșterii productive, care va genera mai tarziu un surplus in cererea de bunuri. Analiza sa se bazeaza pe faptul ca declanșarea creșterii economice nu se poate realiza in lipsa unui stimulent inițial, cererea interna nu poate crețte simultan inafara de situațiile cand impozitul pe consum se reduce sau prin reducerea promovarii comerțului liberal. Așadar, comerțul exterior care reprezinta o condiție indispensabila a bogației, nu mai este și condiția creșterii bunastarii, ea fiind strans legata de dezvoltarea industriala interna a fiecarii țari.

Pentru scoala jocul concurenței este cel care va permite prețurilor pieței sa nu se indeparteze pe o perioada indelungata de prețurile naturale, mecanismul personal al pieței determinand imposibilitatea unei crize generale. De aici unii pot concluziona ca recesiunea poate fi rezultatul unei alocari eronate a resurselor. Observand activitatea bancilor centrale, Ricardo și-a construit propria teorie asupra ciclului economic. Bancile engleze cu susținerea bancii centrale puteau sa-și extinda creditul peste limita rezervelor de aur. Acest lucru a dus la un boom inflaționist in economia engleza, ca un rezultat a creșterii masive a prețurilor ducand in cele din urma la dezechilibre in balențele de plați. Acest lucru a avut ca efect convertirea in aur a bancnotelor, ducand la restrangerea capacitaților de creditare din sistemul bancar.

Contracția ofertei de moneda a cauzat reducerea prețurilor iar restrangerea creditului a provocat sufocare vieții economice concretizata in marfuri nevandute, șomaj și depresiune economica generala . Prețurile deflaționiste vor modifica balanța de plați, exporturile vor depași importurile iar cantitațile suplimentare de aur intrate in Anglia vor crea premisele unui nou ciclu. Cu referire la oscilațiile economice J. S. Mill, iși constitue teoria pe alternanța unor stari de obtimism și pesimism. Cand agenții economici asteapta profituri ridicate vor utiliza creditul pentru a crește producția de bunuri determinand astfel creșterea prețurilor și a profiturilor și implicit prețurile vor crește din ce in ce mai mult. Odata produsa creșterea prețurilor antreneaza indivizii sa vanda și astfel incep contracțiile. Lordul Overstone distinge zece etape ale ciclului și anume: starea de incertitudine, imbunatațirea mediului de afaceri, creșterea increderii, prosperitate, avant, creșterea tranzacțiilor speculative, convulsie, presiune, stagnare, neancredere, in ultima faza fiind caracterizata din nou incertitudinea . Sfarșitul secolului al XIX-lea, s-a plasat in incinta unei reorganizari doctrinare cu privire la teoriile ciclului economic.

In 1862 Clement Juglar, in lucrarea: "Des crises commerciales et leur retour periodique, en France, en Angleterre et aux Etats-Unis", pornește de la o serie de statistici monetare, fundamentand teoria ciclurilor economice și vazand in politica bancara principala cauza a oscilațiilor economice. El considera ca ganditorii anteriori lui au sesizat anumite nereguli ale economiei dar nu au insistat asupra "repetarii periodice ale crizelor comerciale in imprejurari asemanatoare". Mulți dintre cercetatori au explicat fluctuațiile economice prin emiterea unor bilete de banca și neacoperirea bancnotelor cu rezervele existente de metal pretios. Pentru Juglar fiecare ciclu are o perioada de prosperitate, una de criza și una de lichiditate, in ceea ce privește criza el determinand o perioada de aproximativ 10-15 zile cand criza atinge intensitatea maxima. O extindere a speculațiilor duce la creșterea prețurilor, a salariilor incet-incet propaga luxul, iar cheltuielile se regleaza prin creșterea veniturilor nominale.

Prin dezvoltarea scontului și diminuarea rezervelor de metal prețios se indentifica inceputul crizei și invers, diminuarea acestuia și creșterea incasarilor duce la expansiune. Juglar indentifica și aspecte pozitive ale crizelor economice, deoarece ele pregatesc chiar daca prin "suferința", realuarea activitații la un nivel superior. In lucrarea "Capitalul", Karl Marx vede mecanismul intrisec al economiei capitaliste ca find sursa tuturor crizelor, in concluzie acesta constata ca sistemul capitalist este cel care produce instabilitate. In concepția sa contradicția dintre consum și producție, duce la crize de supraproducție care prin repetare duc la erodarea societații capitaliste pana la inlaturare. El a demonstrat ca apariția crizelor este o consecinta a tendinței periodice de a reanoi capitalul fix. Pentru economiștii școlii clasice apariția crizelor era legata in special de cauze tehnice, interne mecanismului economic. Karl Marx pune in prim-plan cauzele sociale ale sistemului de producție, iar criza fiind rezultatul contradicțiilor dintre caracteristicile sociale ale producției și insusirea capitalista a rezultatelor muncii. Crizele de supraproducție vazute de acesta au fost in fapt evoluția economiei de la anceputul secolului al XIX-lea pana la cel de-al doilea razboi mondial iar criza din 1929-1933 a fost considerata cea mai puternica și totodata ultima derulata dupa modelul lui Juglar și K. Marx.

Monetarism

Monetarismul a aparut ca o reactie teoretica la ortodoxia keynesista, dominanta in anii '50 in macroeconomie. De alfel, monetarismul se inscrie in traditia Scolii de la Chicago, care incepand cu 1930 a sustinut cu fermitate principii incomparabile cu orice forma de keynesism, dintre care le retinem pe cele mai semnificative:

• piata concurentiala este cea mai buna forma de organizare economica
• componentele economice sunt explicate de teoria neoclasica a preturilor
• statul trebuie sa se abtina de la a modifica resursele unei economii

Astfel, traditia gandirii liberale si monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinta al elaborarii monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului si totodata sunt anii de triumf ai liberalismului. Intr-adevar, 'retetele keynesiste' traditionale, care sustineau posibilitatea relansarii economiei conjugata de politica monetara si pornind de la corelatiile pozitive pe termen scurt intre abundenta monetara si cresterea economica, se dovedeau incapabile de a realiza 'reglajul fin' al economiei. Sunt puse in cauza in acest fel practicile economice conjucturale care garantau cresterea economica fara derapajul preturilor.

Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a si definit

in trei puncte crezul monetarist:

• impulsurile monetare sunt determinante in variatiile productiei, ocuparii si preturilor
• evolutia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a masura impulsurile monetare
• autoritatile monetare pot controla evolutia masei monetare in decursul ciclurilor economice

Teoriile dobanzii isi indreapta atentia asupra fortelor "reale" ale productivitatii . Actiunea autoritatilor monetare in ultimele decenii si absenta somajului au diminuat considerabil impactul fortelor reale prezentat de teoria neoclasica . Drept rezultat, economistii au abandonat pista teoriilor reale ale dobanzii. Teoria dobanzii este fie o teorie a preferintelor pentru lichiditate, in care rata baneasca a dobanzii depinde de cererea si oferta stocului de bani si actiuni, fie o teorie a fondurilor imprumutabile, in care rata baneasca a dobanzii depinde de cererea si oferta fondurilor totale imprumutate. S-a sugerat uneori conflictul dintre teoriile reale si monetare ale dobanzii. In concordanta cu teoriile reale, dobanda este produsul capitalului si un rezultat al abstinentei de la consumul prezent.

Conform teoriilor monetariste, dobanda este pretul banilor si rezultatul partial al lichiditatii. Acestea sunt explicatiile asupra carora se indreapta conflictul in general. Keynes insusi a fost incurajat in interpretarea sa, cand a constatat ca dobanda nu este un rezultat al asteptarii, ci un rezultat al netezaurizarii banilor. Considerand echilibrul general, constatam ca dobanda actioneaza simultan, dupa cum arata D.H. Robertson, asupra "celor trei margini" ale deciziilor: de consum, de investire si de portofoliu. Cu alte cuvinte, reflecta produsul pur al capitalului si compenseaza sacrificiul lichiditatii.

Pe de alta parte, modificarile tehnice care afecteaza productia capitalului si modificarile preferintei de timp care afecteaza deciziile de economisire altereaza preturile relative, precum si rata dobanzii. Fortele care afecteaza preturile absolute in timp au efect redus asupra ratei dobanzii pe durata lunga de timp. Putem conchide ca rata dobanzii, pe termen lung, este in esenta o problema a factorilor reali. Rata dobanzii in sistemul Keynesian nu este determinata de cantitatea de bani si stadiul lichiditatii, ci de fortele "reale" exprimate in raportul investitii - cerere si functie de consum . Pe scurt, economistii clasici au neglijat influenta fortelor monetare asupra ratei dobanzii, dar progresul analitic real s-a realizat cand ei au respins ipoteza ca explicatiile asupra ratei dobanzii se pun in evidenta singure sub forma cantitatii de bani.

Hicks este considerat adevaratul fondator al ideii conform careia cererea de bani este pur si simplu un aspect al problemei de alegere a portofoliului optim de active demonstrand ca banii detinuti partial sub forma de depozit de valoare trebuie considerati un fel de activ de capital. Deci, ecuatia cererii de bani trebuie sa includa intreaga avutie si ratele asteptate ale venitului asupra activelor nemonetare ca variabile explicative. Pentru ca indivizii pot opta pentru pastrarea portofoliilor averii sub forma de Cash, variabila avutiei reprezinta restrictia bugetului detinerilor de bani. Indivizii isi optimizeaza balantele lor de portofoliu prin compararea veniturilor.

Hicks trateaza cererea de bani ca pe o problema a echilibrului banilor de hartie intre activele analizate in teoria cererii ordinare intr-o lucrare intitulata "O sugestie pentru simplificarea teoriei banilor" publicata cu un an inaintea aparitiei "Teoriei generale". In acest context, lucrarea lui Keynes poate fi construita partial pe o respingere a traditiei in domeniul cantitatii despre care a scris Wicksell care mentiona ca economia opereaza in conditiile ocuparii totale a locurilor de munca. Keynes si-a indreptat atentia asupra ideilor teoriei cantitatii, considerand preturile fixe iar productia flexibila.

El inlocuieste "mecanismul direct" al teoriei cantitatii cu un nou mecanism de ajustare nemonetara, multiplicatorul. Principala implicatie politica a teoriei Keynesiene, superioritatea politicii fiscale fata de cea monetara in combaterea depresiunilor economice - contrasteaza cu rolul managementului monetar din scrierile teoreticienilor cantitatii.

Milton Friedman a fost cel care a condus analiza lui Hicks asupra activului de capital, la concluzia logica specificand cu precizie restrictiile si variabilele costului de oportunitate care intra in functia cererii de bani a unei gospodarii si care includ:

avutia sau venitul permanent-valoarea actuala a incasarilor viitoare asteptate de la toate sursele de venit;

castigurile personale sau venitul realizat pe seama proprietatii reale si a activelor financiare.

Ca si Hicks, Friedman a considerat avutia ca pe o restrictie de buget si potential inlocuibila cu depozite cash in balanta de hartii monetare a individului astfel incat locul unei singure variabile a dobanzii din ecuatia Keynesiana a preferintelor lichiditatii, a fost luat de o lista de variabile relative ale venitului. Keynes a aratat ca politica monetara este relativ ineficienta in stimularea activitatii economice iar Friedman a sugerat ca atata timp cat banii sunt substituibili, nu numai cu actiuni, ci si cu o gama larga de marfuri si servicii, modificarile cantitatii de bani se vor resfrange asupra pietei marfurilor consumatorilor si producatorilor adaugand efectul direct al cheltuielilor la efectul indirect al institutiilor. Cat timp legaturile dintre bani si cheltuieli sunt numeroase, modificarea monetara poate influenta preturile si veniturile nominale.

Profesorul american Milton Friedman a propus un sistem monetar de hartie si de credit prin care sa creasca circulatia monetara, in fiecare an. Intr-un regim capitalist unde atat Banca Centrala cat si bancile private creeaza moneda de credit, un asemenea procedeu are sanse mici de succes . Este imposibil de masurat la comanda, si pe termen scurt, rata medie de crestere economica. Cand sistemul este in dezechilibru, atunci si rata de crestere este in dezechilibru. In consecinta si schimbarea in circulatia monetara, bazata pe rata de crestere, va fi de aceeasi natura, adica de dezechilibru. In acest fel problema instabilitatii ramane nerezolvata. In plus, marirea automata a circulatiei monetare, in fiecare an, poate duce la o acumulare de inflatie fara sfarsit.

Se stie ca un pret real de echilibru este compus din urmatoarele elemente de cost:

salarii umane, care acopera cheltuielile de intretinere a unei familii care sa aiba posibilitatea de a economisi

renta pamantului sau a unui imobil care se intrebuinteaza in productie sau comert

dobanda la capitalul imprumutat sau care a fost format din economii proprii

beneficiul care se cuvine intreprinzatorului particular sau managerului intr-o intreprindere de stat sau particulara

impozitele care trebuie platite pentru intretinerea Guvernului considerat o institutie sociala de asigurare a unor servicii publice; in acest sens guvernul este si el un factor de productie ca si capitalul, munca si intreprinzatorii

In legea de echilibru general, formulata de Leon Walras si conceputa intr-o forma mai completa, valoarea celor cinci factori de productie este determinata de utilizarea marginala a fiecarui factor . Principiul de despartire intre piata monetara si piata de capitaluri asigura posibilitatea de a avea o dobanda de echilibru atat pe piata monetara cat si pe piata de capitaluri; aceasta este realizarea idealului clasic de stabilitate pe care il descrie foarte precis Leon Walras.

In mod explicit profesorul Friedman crede ca exista patru conditii fundamentale pentru o economie de piata si anume:

guvernul sa nu aiba nici un amestec in economia nationala

proprietatea particulara a mijloacelor de productie

legalitatea proprietatii particulare

un sistem monetar stabil

El doreste utilizarea "fiat-money, adica moneda de hartie si de credit asa cum exista in majoritatea tarilor de astazi" si recunoaste ca: "Pentru a folosi acest sistem "fiat", cantitatea de bani creata trebuie sa fie limitata si pusa sub strict control, astfel ca valoarea banilor sa nu fluctueze violent. Ca sa nu existe inflatii sau recesiune, banii noi care se creeaza ar trebui, in mod ideal, sa corespunda exact procentului de crestere a economiei".

Keynes recomandase sa se utilizeze "deficit bugetar" ca sa se rezolve problema somajului, desi acest procedeu artificial de dezechilibru nu a functionat totdeauna. Cea de-a doua problema importanta dupa inflatie - somajul involuntar, nu are o solutie adecvata in teoria lui Friedman. El recunoaste ca "intreprinderile neproductive . nu pot fi inchise peste noapte, desi trebuie actionat cat mai repede in aceasta directie", nu este de acord cu o competitie creeatoare intre sectorul privat si cel public, considerand numai sectorul privat un element pozitiv in economia nationala.

M. Friedman recomanda drept actiune imediata: "ridicarea tuturor controalelor si restrictiilor cu scopul de a dizolva complet rolul Statului in economie". Credem ca rolul Statului in economie nu trebuie sa fie redus la zero, mai ales tinand cont de faptul ca Statul este institutia sociala care reprezinta in orice moment un potential catalizator. Postulatul lui Friedman potrivit caruia expansiunea economica: "nu se poate obtine decat daca Guvernul intervine cat mai putin posibil, eliminand toate restrictiile privind schimbul activitatilor economice si crearea fondurilor de capital necesare expansiunii" este valabil numai dupa ce s-au introdus deja toate conditiile de echilibru general stabil, cand fondurile de capital necesare expansiunii vin numai din economiile libere, nu din monetizarea de credit a bancilor private, care produce inflatie.

Apreciem ca rolul Statului in economie nu se reduce la alegerea intre interventia guvernului sau repudierea oricarei interventii guvernamentale asa cum recomanda Friedman ci, mai degraba, realizarea distinctiei clare intre interventia necesara si benefica din punct de vedere social in acord cu legea echilibrului general stabil si interventia arbitrara intr-un sistem in dezechilibru care aduce mai multa paguba decat castig intr-o economie nationala. Solutia data de Friedman este privatizarea completa, fara a se da nici un detaliu cum se poate intreprinde o astfel de operatie complexa fara a produce pierderi unei economii (prin lichidarea rapida si fortata a unui mare numar de intreprinderi industriale).

Modelul Friedman are cateva puncte care pot avea, in anumite situatii, consecinte greu de prevazut:

fiind in favoarea monedei de hartie si de credit, "antinumerar", modelul lui de gandire pus in practica, duce de multe ori la instabilitate economica si financiara, cum s-a dovedit in tarile unde s-a aplicat

punand accentul principal pe libertatea economica fara nici o limita, si lasand la o parte celalalt mare ideal al justitiei sociale, in practica, modelul lui duce la contradictii economice, la inechitati sociale caracterizate prin "saracie in mijlocul belsugului"

negand aplicarea legii de echilibru general si stabil elaborata de Walras se aseaza la granita dintre stiinta pura, asa cum a fost conceputa de clasici, si ideologia moderna .

Ultimul patrar al unui secol de gandire economica a fost marcat de disputa dintre "monetarism"si "fiscalism", care a impartit pe economisti. Pe de-o parte, se afla cei care au fost de acord cu Milton Friedman ca cel mai puternic factor care influenteaza activitatea economica este reprezentat de modificarile stocului de bani; ei analizeaza procesul de determinare a venitului cu ajutorul unei versiuni a teoriei cantitatii de bani. De partea cealalta se afla discipolii lui Keynes care tin seama de ideea ca elementele determinante ale nivelului activitatii economice in orice moment sunt fortele care afecteaza componentele cererii globale si care cred ca modificarile cheltuielilor pot afecta nivelul venitului real independent de cantitatea de bani.

3. Keynes

In teoria generala a lui Keynes sistemul economic se sprijina pe: elemente considerate de obicei ca date, variabile independente ale sistemului. Elementele considerate ca date sunt: calificarea si cantitatea mainii de lucru disponibile; calitatea si cantitatea echipamentului disponibil, tehnica si tehnologia existenta, gradul de concurenta, gusturile si obiceiurile consumatorilor, dezutilitatea (chinul, neplacerea) muncii de diferite intensitati si activitati de conducere si organizare, structura sociala cuprinzand fortele, altele decat variabilele independente si dependente care determina repartizarea venitului national. Considerarea acestor elemente ca date (in ciuda rezervelor facute de Keynes) a alimentat parerea ca teoria generala amintita are un caracter static, lucru numai in parte valabil.

J.A.Schumpeter considera ca aparatul analitic al teoriei generale a lui Keynes "este esentialmente static" si cu toate acestea, paradoxal, parti importante ale operei sale "sunt consacrate unor consideratii dinamice" . Dar acestea vin sa se integreze intr-un cadru care se vrea a fi static. Aceasta teorie statica nu constituie "statica conditiilor normale ale perioadei lungi, ci teoria echilibrului perioadei scurte". Convietuirea, in mod contradictoriu, a viziunilor statica li dinamica in aceeasi teorie este consecinta modului contradictoriu al desfasurarii vietii economice. Si totusi, dupa acelasi exeget, "miezul propriuzis al sistemului keynesian ramane esentialmente static".

Ambiguitatea determinarii elementelor sistemului keynesian a lasat camp deschis aprecierii a ceea ce tine de dinamismul economic si adaptarea teoriei la cerintele cunoasterii cresterii economice postbelice.

Realizarile economistului englez, R.F.Harrod si ale celui american, E.Domar, pe aceasta linie au capatat recunoastere generala. Variabilele independente ale sistemului economic, in optica keynesiana, sunt: cei trei factori psihologici fundamentali si anume inclinatia psihologica spre consum, atitudinea psihologica fata de lichiditate si anticiparea psihologica privind venitul viitor de pe urma bunurilor capitale, unitatea de salariu asa cum este determinata prin intelegerile incheiate intre patroni si salariati, cantitatea banilor asa cum este determinata prin actiunea bancii centrale. Acestea sunt socotite ca variabile care determina venitul national si volumul ocuparii. Ca variabile dependente se mentioneaza: volumul ocuparii mainii de lucru si venitul national, exprimate in unitati de salariu.

Concentrarea studiului asupra elementelor date ale sistemului, a variabilelor independente si dependente, este legata de necesitatea aprofundarii cunoasterii mecanismelor economiei de piata din perspectiva nevoii de corijare a functionarii lor cu ajutorul parghiilor de care dispune societatea prin stat.

Dezvoltarea economica in tarile bogate, si nu numai in ele, este ciclica prin natura factorilor propulsori si a celor care franeaza si cunoasterea resorturilor ei ofera

posbilitati de restrangere a amplitudinii oscilatiilor ciclice. O incercare a lui Keynes de redefinire a esentei teoriei sale generale dupa explicitarea elementelor ei componente, o orienteaza spre intelegerea ciclurilor. In acest caz el nu mai ia ca punct de plecare consumul neproductiv si legea care-l guverneaza, ci investitiile si imboldurile maririi volumului lor. Si din noua definirea a esentei teoriei generale rezulta (pentru ca reproduce o stare de fapt) ca sistemul economiei de piata este expus la mari fluctuatii ale productiei si ale ocuparii fara a fi supus unei instabilitati violente sa cedeze inainte de a ajunge la extrem si sa evolueze in cele din urma in directia opusa, apreciaza Keynes, a servit drept baza teoriei ciclurilor economice cu faze care se succed cu regularitate" .

Starile de stabilitate ale dezvoltarii economiei alterneaza cu cele ale instabilitatii, ca urmare a modificarii conditiilor primelor de actiune legilor psihologice fundamentale.

Prima conditie a stabilitatii prevede ca o modificare moderata a volumului investitiilor nu va atrage dupa sine o modificare de amploare nedefinita a cererii bunurilor de consum si ea este incalcata. Aceasta intrucat atunci cand creste venitul real, se mareste surplusul peste nivelul de viata statornicit. Deci, daca gradul de ocupare creste si odata cu el venitul, are loc o sporire a consumului curent, dar cu mai putin decat intregul spor al venitului real, iar atunci cand ocuparea scade se reduce si consumul, dar cu mai putin decat intregul minus al venitului real. Si din acest joc se creeaza o zona unde domneste de fapt instabilitatea.

A doua conditie presupune ca o modificare moderata a venitului scontat de pe urma bunurilor capitale sau a ratei dobanzii nu va atrage dupa sine o modificare de amploare nedefinita a volumului investitiilor. Si totusi acest lucru se intampla ca urmare a costului crescand al obtinerii unei productii mult sporite cu echipamentul existent. Atunci cand se porneste de la o situatie in care exista un surplus foarte mare de resurse destinate productiei de bunuri capitale, este posibil un grad ridicat de instabilitate in limitele unei anumite zone.

A treia conditia a stabilitatii este ca muncitorii sa nu caute sa obtina salarii banesti mai mari atunci cand creste gradul de ocupare a fortei de munca, si totusi acest lucru are loc, motiv de instabilitate.

A patra conditie se refera la alternarea perioadelor de recesiune cu cele de redresare si ea se bazeaza pe supozitia ca bunurile capitale au varste diferite, se uzeaza cu timpul iar perioadele de amortizare si inlocuire nu corespund. Acest fapt influenteaza cererea de bunuri investitionale, oscilatiile ei se abat de la cele ale eficientei marginale a capitalului. Din aceasta cauza, mentioneaza Keynes, chiar si redresarile si recesiunile de proportiile celor ce pot avea loc in cadrul limitelor fixate prin celelalte conditii ale stabilitatii anterior enumerate , vor determina probabil o miscare in sens opus, pana cand aceleasi forte ca mai inainte inverseaza din nou directia!!!!.

Astfel, cele patru conditii evidentiate anterior, luate impreuna, sunt suficiente pentru a explica trasaturile caracteristice ale realitatii care ne inconjoara si anume, ca evitand in ambele directii extremele cele mai grave ale fluctuatiei ocuparii si ale preturilor, oscilam in jurul unei pozitii intermediare considerabil mai ridicat decat nivelul minim al ocuparii sub care ar fi periclitata insasi existenta!!!!. Factorul esential, determinant fiind considerat fluctuatia eficientei marginale a capitalului, se intelege ca masurile luate de stat in economie converg in directia crearii conditiilor care sa reduca amplitudinea fluctuatiei respective.

Liberalismul clasic, functionarea automata, necontrolata si neridijata a mecanismelor economiei de piata se dovedeste incapabila sa stapaneasca mersul ciclic al economiei. Convingerea lui Keynes era ca "in conditii de laissez-faire, evitarea unor ample fluctuatii ale gradului de ocupare poate de aceea sa se dovedeasca imposibila fara o modificare adanca a psihologiei pietei investitiilor in legatura cu care nu exista nici un motiv sa se creada ca va avea loc . Se poate trage de aici concluzia ca grija de a reglementa volumul curent al investitiilor nu poate fi lasata fara pericol in maini private. Ca solutie, el preconiza o socializare destul de cuprinzatoare a investitiilor care s-ar dovedi "singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de ocuparea deplina, desi aceasta nu trebuie sa excluda tot felul de compromisuri si aranjamente pe baza carora autoritatile publice vor colabora cu initiativa privata".

4. Scoala austriaca

Scoala austriaca are ca punct de pornire momentul publicarii de catre Carl Menger a 'Principiilor economiei'. Programul economic de cercetare schitat in aceasta lucrare avea sa constituie nucleul dur al analizei economice in stil austriac.

Adeptii austrianismului se revendica de la acest program de cercetare, pe care il recunosc, si in cadrul caruia isi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achizitiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate in trei faze de evolutie.

Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contributii austriece la stiinta economica. La origine, ea reprezinta impletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetara a economistului suedez Knut Wicksell. Initiatorul acestei teorii este Mises in "Teoria banilor si a creditului".

Ulterior, Mises si Hayek, au perfectionat si nuantat aceasta teorie. Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza initiala a ciclului se afla o crestere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifesta in general printr-o crestere a preturilor si o scadere a ratei dobanzii sub nivelul care ar predomina in absenta fluctuatiei monetare.

Aceasta extindere a creditului poate fi provocata atat de interventia Bancii Centrale, cat si de sistemul de rezerve fractionare. Oricare ii este cauza, extinderea creditului determina o imbunatatire initiala a conditiilor de afaceri. Investitorii se gasesc in posesia unor sume mai mari de bani pe care sa le plaseze in diverse active necesare in procesul investitional. Acelasi lucru poate fi exprimat prin faptul evident ca o rata a dobanzii mai mica sporeste profitabilitatea investitiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul ca creditul suplimentar ajunge intai la producatori/investitori, acestia pot sa liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie in procesul de productie. Primul efect vizibil va fi deci o crestere relativa a preturilor tuturor materialelor cerute in productie (notiunea de crestere relativa a preturilor se refera la preturile bunurilor de productie in termeni de bunuri de consum).

Pe masura ce preturile bunurilor de productie vor creste din ce in ce mai mult, rentabilitatea investitiilor va tinde sa scada. Daca extinderea creditului nu se accelereaza, cresterea preturilor la bunurile de productie va prinde din urma preturile bunurilor de consum, determinand scaderea drastica profitabilitatii. Criza se declanseaza atunci cand, la preturile existente, producatorii nu pot sa-si vanda marfurile. Pentru a le vinde ei trebuie sa scada preturile, insa cu pretul unor pierderi mari. Daca in acest moment oferta de moneda se mareste din nou, producatorii primesc un ragaz, dar finalul este inevitabil. Raportul dintre preturile bunurilor de productie si pretul bunurilor de consum trebuie sa se ajusteze in asa fel incat profitabilitetea generala sa ajunga la nivelul initial, determinat de rata naturala a dobanzii.

A fost o vreme cand teoria austriaca a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost 'eliminata' de competitia cu teoria keynesista. Lipsa de rezistenta a fost data de faptul ca teoria austriaca nu propune un remediu la criza; cel mai bun tratament al crizei, spun austriecii, este prevenirea ei. In concluzie teoria liberala a austriecilor era in completa contradictie cu etatismul, cu socialismul si cu intervetionismul la moda in epoca.

In "Theorie des Deldes und der Umlaufsmittel", este teoria care explica misteriosul și tulburatorul fenomen care este ciclul economic. Inca de la inceputul dezvoltarii industriei și a economiei de piața avansate, catre sfarșitul secolului al XVIII-lea, s-a observat ca economia de piața este supusa unei serii, aparent interminabile de perioade de avant economic, urmate de crize alternative, expansiuni care uneori degenereaza in inflație necontrolata sau panica acuta insotita de depresiuni. Economiștii incercasera deja sa ofere unele explicații, dar chiar și cele mai reușite dintre acestea erau de un pacat fundamental: nici una nu incerca si integreze explicația ciclului economic și analiza generala a sistemului economic cu "micro" teoria prețurilor și a producției.

Defapt lucrul nu era usor de facut, deoarece analiza economica generala imagineaza o economie de piața care tinde spre echilibru, fara șomaj cu erori minime de previziune. Mises este cel care a ințeles ca odata ce economia de piața ca atare nu poate sa conduca singura la un ciclu continuu de expansiuni ți contracții, explicația trebuie cautata in afara pieței, intr-o intervenție venita din exterior. El și-a construit solida teorie a ciclului economic pe trei elemente nepuse in legatura pana atunci:

• Demonstrația ricardiana a felului in care guvernul și sistemul bancar practica in mod obișnuit expansiunea banilor și a creditelor, propulsand prețurile in sus (expansiune economica) și cauzand o scurgere de aur și in consecința o contracție a banilor și a prețurilor (contracție economica). El a realizat ca acesta este un model preliminar excelent cu toate ca nu explica de ce in aceste condiții expansiunea afecteaza profound sistemul economic sau de ce este depresiunea inevitabila.
• Un alt element a fost analiza capitalului și a structurii producției datorata lui Bohm-Bawerk .
• Al treilea element a fost demonstrația faptului ca o incongruența intre rata "naturala a dobanzii" adica (rata dobanzii in absența imixțiunii creditului bancar in expansiune) și rata efectiv practicata la imprumuturile bancare afecteaza semnificativ sistemul productiv și prețurile, dupa cum a aratat "austriacul"suedez Knut Wicksell .

Pornind de la aceste teorii importante, dar pana la acea data separate, Mises a construit marea sa teorie a ciclului economic. In cadrul economiei de piața armonioase și care funcționeaza in regim uniform apare o epansiune a creditelor bancare și a banilor, incurajata și promovata de guvern și de banca centrala. Pe masura ce bancile iți sporesc oferta de bani (numerar sau depozite) acordand impumuturi firmelor, ele imping rata dobanzilor sub rata "naturala" a preferinței de timp, adica sub rata pieței libere ce reflecta proporțiile liber consimțite de public dintre investiții și consum.

Pe masura ce rata dobanzii este redusa artificial, firmele intra in posesia banilor

noi și extind structura de producție, sporind capitalul investit mai cu seama in procesele de producție "extinse": proiecte de durata sporita, achipament, material industrial brut. Banii cei noi sunt utilizați pentru a licita salarii mai mari precum și alte costuri sporite și a transforma astfel aceste resurse in investiții. In aceste condiții unde muncitorii și alți producatori primesc banii cei noi, preferințele lor de timp raman neschimbate, ei continuand sa cheltuiasca conform vechilor proporții. Dar acest lucru nu inseamna ca publicul va economisi destul pentru a achiziționa noile investiții de ordin superior, facand inevitabil colapsul acestor afaceri și investiții.

Recesiunea sau depresiunea apare ca o ajustare inevitabila a sistemului de

Producție prin intermediul caruia piața lichideaza "suprainvestițiile" nesanatoase, corespunzatoare expansiunii inflaționiste și revine la raportul consum/investiții preferat de consumatori. Mises a integrat astfel, pentru prima data explicația ciclului economic si analiza "microeconomica" generala. Expansiunea inflaționista a banilor efectuata de sistemul bancar dirijat de guvern genereaza suprainvestiție in industriile producatoare de capital și subinvestiție in industria de consum, iar recesiunea sau depresiunea este procesul necesar prin care piața lichideaza distorsiunile expansiunii, revenind la sistemul liber de producție, orientat spre deservirea consumatorilor .Ciclul se incheie atunci cand acest proces de ajustare este perfectat.

Concluziile privitoare la politica efectiva ce rezulta din teoria lui Mises sunt

diametral opuse practicilor curente, fiind acestea "keynesiene" sau "postkeynesiene". Daca guvernul și sistemul bancar practica creditul inflaționist, recomandarile ce decurg din aceasta perspectiva sunt: de a stopa avantul inflaționist și de a nu intervene in recesiunea de ajustare, de a nu propulsa creștrea ratelor salariilor, prețului, consumului și investițiilor nesanatoase, ingaduind astfel procesului de ajustare sa-și desavarșeasca lucrarea atat de repede și de lin cat este posibil.

Exact aceeasi recomandare este explicabila unei economii care se afla deja in recesiune.

Un alt nume important al școlii austriece de gandire este Frierich Hayek. Pornind de la teoria lui Mises asupra ciclului economic acesta a indentificat ca moment al declanșarii unui nou ciclu economic fenomenul supracapitalizarii. Analiza monetara a fluctuațiilor economice prezinta in paralel influența expansiunii monetare asupra structurii cererii de bani pentru bunuri de consum și investiții, orice modificare a proporției intre cele doua componente generand mutații in structura producției. Expansiunea inflaționista a sistemului bancar dirijat de guvern genereaza suprainvestiție in industriile producatoare de capital și subinvestiție in industria de consum. De fapt in viziunea lui Hayek teoria ciclurilor economice este bazata pe inevitabilitatea crizelor. Pentru Hayek economia este o structura multisectoriala, bazata pe o rețea de prețuri, oscilațiile fiind orizontale ca urmare a supradimensionarii unor sectoare in defavoarea altora . Astfel recomnadarile sale in materie de politica economica vizeaza eliminarea completa a fluctuațiilor in masa monetara apropiindu-se astfel de perceptele ratei constante de creștere a cantitații de bani susținuta de Friedman și monetariști. In opinia sa ciclul economic investițional trebuie lasat sa-și urmeze cursul, incercand a-i diminua efectele negative (extinderea prea rapida a creditului), prin metode de politica monetara chiar daca efectele secundare ale acesteia nu pot fi previzionate cu exactitate.

In sfera supracumularii de capital se inscrie și "Teoria creșterii economice" a lui Schumpeter. Observa ca randamentul ridicat al investițiilor masive efectuate intr-o perioada scurta face ca piața sa fie inundata de produse noi pe care cererea este incapabila sa le absoarba. El așeaza la baza evoluției ciclice a economiei ciclul procesului investiaional. Declanșarea unei crize apare in momentul cand un mod tehnic de producție iți epuizeaza capacitatea de a mai produce progres . Cea mai faimoasa depresiune economica a timpurilor moderne a fost cea din 1929-1933, și care a inceput ca o tipica panica financiara, raspandindu-se cu repeziciune in intreaga lume creand mutații profunde in toate sectoarele economiei. Ziua de 24 noiembrie 1929 a fost numita și "Joia neagra", marcheaza inceputul crizei bursiere americane ce s-a transformat pe parcurs intr-un adevarat dezastru economic. Friedman explica mecanismul marii depresiuni prin proasta gestionare a crizei de catre Sistemul Federal de Rezerve ce nu a urmat regulile impuse de etalonul aur și anume creșterii masei monetare pentru diminuarea efectelor negative ale crahului bursier din contra procedand la diminuarea intrarilor de aur astfel accentuand criza.

5. Teoria ciclului real

Teoria ciclului de afarceri este o stiinta studiata mai intai de John Muth (1961) si a fost asociata indeosebi lui Robert Lucas. Ideea promovata este de a studia ciclul de afaceri in ipoteza ca el este condus in intregime de evolutia tehnologiei si mai putin condus de fluctuatiile monetare si schimbarile de cerere ale pietei.

Schimbarile de achiztii ale guvernului, sunt un alt tip de soc care poate aparea intr-un model real al unui ciclu de afaceri.

Principalii macroeconomisti vad recesiunea ca pe un esec al pietei. Exista potential de forta de munca dar lipsesc angajatori interesati. Lipsa de venituri pentru aceasta categorie, se concretizeaza printr-un gol in rindul consumatorilor. De cealalta parte exista societati care doresc sa isi mareasca productia si sa angajeze mai multi muncitori, dar nu o fac pentru ca nu exista cerere pentru produsele lor finale, aceasta ca o consecinta a celor de dinainte. Ciclul prezentat este complet dar exista disfunctionalitati in cadrul sau.

Explicatia uzuala pentru aceasta situatie este imposibitatea salariilor si a preturilor de a se adapta suficient de repede. O schimbare a cheltuielilor cauzeaza un dezechilibru in economie, dar salariile si/ sau preturile fixe sunt cauza neredresarii rapide a economiei. Deoarece preturile si salariile nu se modifica, profitul se modifica.

Exista un grup de macroeconomisti, cunoscut prin cateva nume, care include si teoreticieni ai ciclului de afaceri, care contrazic explicatia de mai sus afirmand ca pietele se echilibreaza intotdeauna. Daca o piata nu se echilibreaza, exista o posibilitate de profit pentru cineva si cineva va profita. Salariile si preturile nu ar trebui sa fie fixe ci ar trebui sa se ajusteze rapid. Daca pietele sunt mereu in echilibru atunci cum explicam fluctuatiile in activitatea de afaceri care a fost evidenta in untimele doua secole.

Teoreticienii in cilclul de afaceri spun ca o cauza importanta a fluctuatiilor este rata evolutiei in tehnologie. Sa presupunem ca rata evolutiei in tehnologie ar incetini. Ca rezultat productivitatea relativa a oamenilor ar scade si in acest fel salariile vor scadea la randul lor. Oamenii vor reactiona la scaderea salariilor intr-o maniera rationala prin adaptarea deciziilor de consum in timp.

Sa presupunem ca in unele saptamani etti platit cu 15$ pe ora si in altele esti platit cu 5$ pe ora. Daca ai putea sa lucrezi intr-o saptamana cate ore doresti, in ce fel ai lucra? Desi unii oameni, ar lucra indubitabil la fel in toate sptamanile, cei mai multi ar lucra mai mult in saptamanile mai bine platite si mai putin in saptamanile prost platite. Si-ar lua vacantele in saptamanile platite mai prost si s-ar muta la serviciu in saptamanile platite mai bine.

Cilcul facerilor sugereaza ca acelasi comportament se manifesta si pe perioade mai lungi de timp.

Cand un soc tehnologic are ca rezultat marirea salariului, oamenii vor lucra mai mult, cauzand o crestere a salariului. Cand un soc tehnologic are ca rezultat scaderea salariului, oamenii se vor retrage de la lucru, cauzand o scadere a profitului.

Acest comportament este ceea ce noi observam ca boom-uri economice si recesiune.

Multi economisti gasesc ciclul afacerilor total de necrezut. Nimeni nu poate observa socul tehnologic care sta la baza acestei explicatii si multora li se pare ridicol ca somajul in perioada de recesiune poate sa fi voluntar.

De cealalta parte, economistii care au avansat teoria ciclului economic sunt cei mai buni profesionisti din profesia lor si ei pot arata ca modelele lor matematice sunt izbitor de asemanatoare cu modelele pe care le genereaza lumea reala.

Studiul despre ciclul real de afaceri arata ca sunt posibile explicatii alternative pentru comportamentele pe care le observam si sunt un rapel despre cat de putine stim despre macroeconomie, dar este de asemenea posibil ca toata abordarea sa se dovedeasca a fi o alta cale fara de iesire in studiul economiei.

Noii laureati la premiul Nobel, Kydland si Prescott sunt amandoi recunoscuti pentru contributiile lor aduse la teoria ciclului economic.

Majoritatea teoriilor din secolul al XIX- lea din ciclul afacerilor erau bazate pe agricultura. Daca recolta era proasta, urmatorul lucru pe care il auzeai era ca economia zace in ruina. O teorie destul de buna atunci cand agricultura avea un procent mai mare decat jumatate din PIB.

Suedezul Knut a stat o vreme la varful acestei traditii, desi s-a folosit de schimbarile din rata naturala de interes ca o modalitate generala de a gandi asupra socului initial. In perceptia lui Wicksell, un declin in rata de inapoiere determina antreprenorii sa contracte activitatea economica.

Banii si contractele de credit totodata conduc la un declin al proceselor cumulative.Teoria ciclulu de afaceri a intrat in "subteran" intr-o anumita masura in anii de intensa teoretizare.

Bob Hayek si Keynes ne-au distras atentia de la mecanismele traditionale ale ciclului de afaceri. Hayek a invinuit expansiunea monetara, in timp ce Keynes s-a concentrat mai mult asupra preturilor fixe.