BUNURILE ECONOMICE SI UTILITATEA LOR

I. Bunurile economice si tipologia lor

Orice activitate economica are ca finalitate satisfacerea nevoilor de consum. In spiritul acestei axiome, proiectarea activitatii de productie, deciziile si actiunile intreprinzatorilor au ca referinta nevoile de consum, preferintele si comportamentul consumatorului.

Prin bun este desemnat orice element al realitatii care este apt sa satisfaca o nevoie, indiferent de forma lui de existenta, de natura nevoii satisfacute, de modul cum este procurat de catre consumator. Dupa provenienta lor, bunurile se impart in bunuri libere si bunuri economice.

Bunurile libere sunt daruri ale naturii pe care omul le consuma dupa nevoie, fiind abundente fata de nevoi. Precizam insa ca libertatea omului de a le consuma depinde de loc si timp. Aerul, caldura si lumina solara, apa de izvor - sunt astfel de bunuri.

Bunurile economice sunt rezultate ale activitatii economice. Caracteristica definitorie a lor este raritatea, adica insuficienta lor in raport cu nevoile, in conditiile date de loc si timp. Obtinerea si consumarea bunurilor economice necesita consum de resurse, un anumit cost.

Distinctia dintre bunurile libere si bunurile economice are un caracter relativ, aceasta facandu-se concret, in raport de loc si timp. Pe tarmul marii, apa sarata este un bun liber. O cantitatea determinata din aceeasi apa, este un bun economic intr-o localitate situata in afara litoralului, pentru ca devine rara si obtinerea ei presupune o cheltuiala. Un peisaj frumos intr-o anumita zona geografica este un bun liber pentru rezidentii zonei; el este un bun economic pentru turistul ce doreste sa se bucure de el. In mod traditional, aerul curat si alte daruri ale naturii au fost considerate bunuri libere de catre stiinta economica; in prezent, datorita activitatilor umane, a fenomenelor de poluare dar si a cresterii nevoilor, aerul curat si alte daruri ale naturii tind sa devina bunuri economice.

Stiinta economica include in sfera preocuparilor sale bunurile economice in marea lor diversitate.

- Dupa modul in care se realizeaza raportul intre nevoile umane (functiile consumatorului) si bunurile produse sau serviciile prestate (functiile producatorilor), bunurile economice se impart in nonmarfare si marfare.

Marfa este acel bun economic, exprimat in forma baneasca, care este destinat satisfacerii nevoilor altor persoane decat producatorii, trecerea acestuia de la producator la consumator avand loc prin actul de vanzare-cumparare.

In conditiile economiei de piata moderne, marfurile se prezinta intr-o mare diversitate structurala. La o asemenea situatie s-a ajuns ca urmare a diversificarii nevoilor umane, pe de o parte, si imbunatatirea permanenta a conditiilor tehnice, economice, sociale de satisfacere a acestora, pe de alta.

Tipologia bunurilor economice

1. Dupa forma in care se manifesta distingem:

a) obiecte ce au existenta autonoma in raport cu producatorul si cu consumatorul;

b) servicii, care se consuma concomitent cu producerea lor;

c) informatii disponibile, detinute de specialisti in memoria lor sau depozitate pe diferiti suporti materiali; aceste bunuri sunt refolosibile.

2. Dupa provenienta lor, bunurile se clasifica in:

a) naturale, regenerabile si neregenerabile;

b) produse, bunuri ce poarta amprenta activitatii umane, adica au suportat cel putin o transformare, sau o deplasare pe baza activitatii umane.

3. In functie de posibilitatile de multiplicare, bunurile sunt:

a) reproductibile, se pot realiza intr-un numar oricat de mare de exemplare, daca exista factorii de productie necesari;

b) nereproductibile, unicate, fapt ce genereaza greutati in corelarea lor cu preferintele umane.

4. Dupa gradul de prelucrare, in cadrul unei perioade date, bunurile pot fi grupate in:

a) bunuri primare, cele preluate direct din natura;

b) bunuri intermediare, aflate in diferite faze succesive de prelucrare;

c) finale, care, in intervalul de timp dat, nu mai sunt supuse prelucrarii.

5. Din punct de vedere al destinatiei lor finale, al naturii lor economice, bunurile se impart in:

a) satisfactori, adica bunuri de consum personal (hrana, imbracaminte etc.) si bunuri de consum social (servicii publice de sanatate, de educatie, de aparare etc.);

b) prodfactori, ce sunt folosite pentru desfasurarea productiei.

6. Dupa durata folosirii bunurilor de consum:

a) de folosinta curenta;

b) de folosinta indelungata.

7. In raport de modul de fixare a lor in spatiu, bunurile sunt:

a) bunuri mobiliare;

b) bunuri imobiliare.

8) Dupa modul in care circula de la producator la consumator:

a) bunuri economice marfare (comerciale);

b) bunuri economice nonmarfare (noncomerciale).

9. Dupa tipul de folosire, bunurile pot fi:

a) complementare, sunt utilizate impreuna pentru a satisface o anumita nevoie (autovehiculele si carburantii);

b) substituibile, acele bunuri intre care beneficiarul poate alege pentru a-si satisface o nevoie anumita (intre avion, tren, automobil, pentru satisfacerea nevoii de transport).

In final, prezentam o clasificare a bunurilor, adesea controversata in literatura de specialitate, ce distinge bunuri publice si bunuri private.

Desi nu exista un punct de vedere unitar privind definirea riguroasa a bunurilor publice, in general se accepta ca ele sunt acelea de care oricine poate beneficia in societate, in aceeasi masura, altfel zis, atunci cand ele sunt consumate de catre o persoana, nu se reduce cu nimic posibilitatea altora de a beneficia de aceste bunuri. Implicit, prin bunuri private sunt desemnate acelea pentru care oferta se reduce o data cu consumarea lor de catre un agent dat.

In realitate, exista doar putine bunuri publice pure (cum ar fi apararea nationala), motiv pentru care, se delimiteaza categoria bunurilor mixte, numite de unii autori si bunuri publice impure, adica cele care prezinta atat caracteristici de bunuri publice cat si de bunuri private.

Pentru a intelege mai bine natura bunurilor publice in comparatie cu cea a celor private, in teoria bunurilor publice pure, initiata in anii '50, de Paul Samuelson, se utilizeaza doua caracteristici definitorii, mai importante: bunuri publice pure sunt acelea care asigura beneficii nonrivale si nonexclusive, tuturor membrilor unei societati (comunitati).

Un exemplu consacrat in literatura de specialitate este cel al unui far de coasta, de care, atata timp cat este aprins, beneficiaza orice vas aflat in preajma (ipoteza de nonexclusivitate) dupa cum aceasta 'utilizare' a sa de catre un vas nu afecteaza, de regula, posibilitatea altor vase de a se folosi de el (ipoteza de nonrivalitate).

In realitate exista insa o serie de restrictii si limite spatiale (caracterul 'public' al unui bun poate fi diferit in functie de zona geografica de referinta) sau de capacitate (de exemplu, pe un pod, la o ora de varf, nu pot trece decat o parte din vehiculele datorita capacitatii limitate de suportabilitate a acestuia).

Ca atare este foarte greu de regasit, in practica, o reprezentare ad-literam a celor doua ipoteze si implicit, a categoriei bunurilor publice. Mai mult, nu de putine ori, bunuri private pot substitui bunuri publice. De exemplu, securitatea si protectia unei persoane pot fi obtinute, fie apeland la politie (serviciu asigurat de catre organele de ordine publica) fie la servicii private specializate (bodyguards, sisteme de alarma sofisticate etc.). In ultimul timp, numerosi autori sunt ostili asigurarii bunurilor publice de catre stat, sustinand ca, exceptandu-le pe cele de importanta nationala (cum ar fi apararea strategica) este de preferat ca producerea asa-numitelor bunuri publice sa fie lasata pe seama sectorului privat. Argumentul principal rezida in faptul ca agentii economici privati sunt mult mai flexibili, comparativ cu birocratii din sectorul de stat si ca ei se pot reuni si organiza in cluburi pentru a produce cat mai eficient. De aici si motivul pentru care aceasta teorie este cunoscuta si sub numele de teoria clubului.

II. Utilitatea bunurilor economice

Sensul general al utilitatii consta in proprietatea anumitor obiecte si a unor acte umane de a satisface una sau alta din nevoile umane, de a servi la intretinerea vietii sau la sporirea bunastarii.

In decursul timpului, au existat mai multe modalitati de abordare a conceptului de utilitate, ce se refera la:

- dezirabilitate - ceea ce trebuie sa dorim, ceea ce merita a fi dorit, si mai putin ceea ce dorim efectiv;

- ofelimitate - insusire a unui bun de a satisface una din nevoile omului, legitima sau nu, utila sau inutila;

- valoarea de intrebuintare - proprietatile intrinseci - fizice, chimice, estetice etc. - ale bunului care il fac necesar si util.

In prezent, analiza utilitatii este efectuata atat dinspre bun (aspectele tehnice), cat si dinspre om in calitate de consumator (aspectele economice).

Privita sub aspect tehnic, utilitatea reprezinta capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, capacitate ce decurge si se exprima prin trasaturile, caracteristicile si insusirile intrinseci ale fiecarui bun sau clase omogene de bunuri. De precizat ca utilitate au nu numai lucrurile, ci si actele umane.

Utilitatea economica exprima gradul, masura in care consumarea unei cantitati de bunuri satisface una sau alta dintre nevoile umane.

In gandirea clasica se apreciaza ca, pentru persoane diferite, bunuri identice au aceeasi utilitate economica in masura in care sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor, de marimea consumului si a sacrificiului facut pentru a le obtine. Utilitatea economica reprezinta o relatie intre proprietatile intrinseci ale bunului si nevoia nonposesorului (consumatorului).

In aceasta abordare, proprietatile intrinseci ale bunului au rolul determinant in aprecierea utilitatii economice.

In gandirea neoclasica, in special in cadrul curentului marginalist, utilitatea intrinseca a unui bun capata sens economic atunci cand sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

a) proprietatile, insusirile bunului trebuie sa asigure satisfacerea nevoii cumparatorului, indiferent de natura acesteia. Ea poate fi o nevoie reala sau imaginara, conforma sau nu cu normele morale, cu traditiile si obiceiurile in care traieste fiecare;

b) cumparatorul constientizeaza si este convins ca, prin insusirile sale, respectivul bun economic ii aduce o satisfactie, ii confera prin consum o anumita placere. Este lipsit de importanta daca aceasta convingere este reala, fundamentata stiintific sau este doar o iluzie;

c) cumparatorul este capabil sa foloseasca utilitatea pe care el o apreciaza la bunul economic, dispune de abilitatea si cunostintele necesare. Pentru o persoana inapta sa conduca un automobil, acesta nu are utilitate economica oricat de avansate ar fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o carte, oricat de valoroasa ar fi, nu prezinta utilitate economica, afara de cazul cand o cumpara in scopuri speculative.

Pe baza acestor criterii se poate aprecia ca utilitatea economica sintetizeaza importanta, pretuirea pe care o persoana o acorda, la un moment dat si in conditii determinate, fiecarei unitati dintr-o multime de bunuri identice.

Masurarea utilitatii se face in doua feluri: cardinala si ordinala.

Masurarea cardinala presupune ca un consumator dat sa acorde fiecarei cantitati (doze) dintr-un bun sau altul o utilitate mai mare sau mai mica exprimata printr-un numar de unitati de utilitate. Aceasta modalitate de masurare a fost sustinuta de conceptia clasica asupra utilitatii. In literatura de specialitate a fost contestata, in special pentru ca nu s-a gasit o unitate acceptabila de masurare a utilitatii.

Ca urmare, a aparut si s-a impus conceptia neoclasica a masurarii ordinale a utilitatii. Masurarea ordinala presupune asezarea diferitelor bunuri intr-o anumita ordine, in raport de preferintele consumatorului si de posibilitatile pe care le are.

Distingem utilitate unitara (individuala), utilitate totala si utilitate marginala.

Utilitatea unitara (individuala) este satisfacerea pe care o aduce o portiune (doza) dintr-un bun consumat de catre individ.

Utilitatea totala reprezinta satisfactia resimtita prin consumarea unor cantitati succesive dintr-un bun intr-o perioada data.

Utilitatea marginala (Umg) reprezinta variatia utilitatii totale care rezulta prin cresterea cu o unitate a cantitatii consumate dintr-un bun, ceilalti factori fiind aceeasi.

Umg = (Ut₁ - Ut₀) / (X₁ - X₀)

unde:

Umg = utilitate marginala;

Ut₁ = utilitatea totala in perioada curenta;

Ut₀ = utilitatea totala in perioada de baza;

X₁ = cantitatea consumata in perioada curenta;

X₀ = cantitatea consumata in perioada de baza.

Din relatia anterioara deducem ca atunci cand variatia productiei este egala cu unu, atunci utilitatea marginala este egala cu variatia utilitatii totale.

X₁ - X₀ = 1     implica Umg = Ut₁ - Ut₀

In termeni matematici putem spune ca utilitatea marginala a unui bun poate fi definita ca derivata partiala de ordinul 1 a functiei de utilitate. Deci,

Umg = [U(x₁, x₂, x₃, , x_n)] / x, cand lim x_i tinde la zero.

O astfel de caracterizare simplificata a utilitatii marginale implica un inalt grad de abstractizare. In rationamentul de mai sus nu s-a tinut seama de faptul ca utilitatea marginala resimtita prin consumarea unei unitati suplimentare dintr-un bun depinde si de cantitatea consumata din celelalte bunuri care fac parte din 'cosul' consumatorului.

In realitate utilitatea totala si utilitatea marginala se afla intr-o dependenta specifica de volumul consumului individual dintr-un bun omogen. Pe baza acestor relatii H.H. Gossen a formulat legea care-i poarta numele - legea utilitatii marginale descrescande, conform careia cand cantitatea consumata dintr-un bun sporeste, utilitatea marginala, adica utilitatea suplimentara adaugata de ultima unitate consumata, tinde sa se diminueze pana la zero, corespunzator punctului de satietate, la care utilitatea marginala este nula.

Asadar, punctul de satietate este atins atunci cand utilitatea marginala devine nula, deci atunci cand sporirea cantitatii consumate nu mai aduce satisfactie. In acest punct utilitatea totala este maxima.

APLICATII

1. Bunurile economice se deosebesc esential de cele libere prin aceea ca:

a) satisfac nevoi vitale;

b) imbraca forme de marfa;

c) se afla in proprietate privata;

d) sunt insuficiente in raport cu nevoile, in conditiile date de loc si timp;

e) sunt abundente in raport cu nevoile putand fi produse in cantitatile cerute de piata, fara restrictii.

2. Bunurile economice sunt considerate rare atunci cand:

a) sunt produse intotdeauna in cantitati limitate;

b) nu exista de-a gata in natura, ci numai in masura in care sunt produse;

c) pot fi procurate numai la preturi foarte mari;

d) volumul (cantitatea) si calitatea lor nu sunt determinate direct de necesitatile societatii, ci de cererea exprimata pe piata;

e) pot fi obtinute de cei ce au nevoie de ele numai cu un anumit efort.

3. Bunurile libere sunt acelea care:

a) dupa ce si le-a procurat, omul le consuma cum doreste;

b) pot fi consumate numai dupa ce omul s-a eliberat de grija procurarii lor;

c) in functie de loc si timp sunt accesibile oricui, dupa nevoie si fara nici o contraprestatie;

d) reprezinta tot ceea ce exista atat in natura cat si in societate.

4. Din enumerarea de mai jos, delimitati bunurile economice (b.e.) de bunurile libere (b.l.):

a) apa marilor si oceanelor;

b) apa de mare folosita intr-o localitate nelitorala;

c) alimentele de care beneficiaza gratuit persoanele aflate in sistemul de asistenta sociala si ocrotire;

d) peisajul montan pentru un nelocalnic;

e) apa raurilor si lacurilor, utilizata pentru irigatii si in piscicultura.

5. Cand utilitatea marginala a bunului y este pozitiva, dar descrescatoare, utilitatea totala resimtita de catre consumator prin marirea cantitatii consumate din bunul respectiv:

a) creste;

b) scade;

c) ramane neschimbata;

d) nu se poate preciza, informatia fiind incompleta.

6. Utilitatea totala resimtita de catre un consumator, prin consumarea unor cantitati suplimentare din bunul x este descrescatoare atunci cand:

a) bunul este cumparat pe credit;

b) bunul a fost cumparat, dar nu a fost consumat pentru motive independente de vointa sa;

c) cantitatile consumate peste un anumit nivel nu-i mai sunt necesare, provocandu-i insatisfactie;

d) utilitatea totala nu poate sa fie descrescatoare, deci nici una din variantele anterioare nu este corecta.

7. Un consumator a consumat intr-un interval de timp scurt 5 unitati din bunul y a caror utilitate individuala (in evaluare cardinala) a apreciat-o in ordine: 10, 8, 4, 1, 0. Daca ar mai consuma doua unitati suplimentare din acest bun, utilitatea individuala (marginala) a acestora ar fi: -1 si -3. In aceste conditii, utilitatea totala resimtita de catre acest consumator:

a) descreste ?

b) devine negativa;

c) ramane constanta;

d) marimea acesteia devine Sa se ilustreze grafic.

8. Daca in anumite conditii spatio-temporale, utilitatea totala este negativa (individul obtine insatisfactie prin consumul abuziv, de exemplu al unei bauturi alcoolice), atunci utilitatea marginala va fi:

a) pozitiva, dar descrescatoare;

b) nula;

c) negativa.

9. Analizati textele:

"Fondatorii teoriei utilitatii marginale au tratat etalonul de masurare a utilitatii ca ceva problematic. Menger si Walras n-au pus niciodata in mod serios problema masurarii utilitatii. Jevons a fost primul care a negat ca utilitatea era masurabila (.) ca si posibilitatea de a face comparatii de utilitate interpersonale, aratand ca teoria pretului nu necesita astfel de comparatii. Toti cei trei fondatori ai teoriei (neoclasice, n.n.) a utilitatii au lucrat cu asa numita functie aditiva a utilitatii, tratand utilitatea unei marfi ca functie a cantitatii din (.) marfa independenta de cantitatile altor marfuri consumate. Ei au acordat foarte putina atentie formei exacte a functiei de utilitate si au presupus legea diminuarii utilitatii marginale ca o problema de experienta comuna. Nici unul dintre ei nu a admis nici o exceptie de la legea fundamentala a diminuarii utilitatii marginale, dar Jevons a afirmat cu toate acestea ca ar fi existat unele exceptii". (Mark Blaug, Teoria economica in retrospectiva, E.D.P. Bucuresti, 1992, p. 362).

"La fel ca si la Candillac, punctul de pornire al marginalistilor este perspectiva subiectiva. Dorinta este cea care determina "nevoia" consumatorului. Un bun chiar foarte "muncit", care nu este cerut nu are valoare, iar utilitatea sa este nula. Daca teoria clasica a utilitatii se crampona de observatii ca bunurile cele mai utile (vezi apa) pot sa nu aiba valoare economica (marfara) si invers (vezi diamantul), teoria marginalista incearca sa pareze aceste obiectii facand apel la notiunea de raritate. Lovitura "de geniu" a marginalistilor a fost aceea de a analiza un bun dat nu in bloc (s.n.), ci divizandu-l in unitati succesive si rationand asupra ultimei dintre ele. Sa presupunem - pentru a lua un exemplu, intentionat simplificat - ca intr-o perioada de penurie nu-mi pot procura cu 500 de franci decat o chifla (.) constrans de foame, nu ezit s-o cumpar. Dar eu voi fi dispus sa platesc doar 300 de franci pentru cea de-a doua chifla (daca o gasesc la acest pret); apoi 100 de franci pentru a treia, iar pe masura ce foamea este potolita (se reduce) nu voi plati mai mult de 50 de franci pentru a patra si o voi refuza pe a cincea, chiar daca o voi obtine gratis. In perioade normale, cand pot achizitiona atatea chifle cate doresc, nu voi cumpara patru dintr-o data de 50 de franci fiecare (presupunand ca aceste este pretul curent, obisnuit, la valoarea primei chifle pentru care oricand eu voi fi dispus sa platesc 500 de franci, daca o doresc). Ea va deveni egala cu a celei de-a patra si ultima calificata "marginala" pentru ca ea reprezinta limita frontierelor dorintelor mele. Astfel, intr-un regim de libertate, valoarea ultimei unitati (cea mai putin dorita) determina pe cea a tuturor celorlalte. De aici rezulta ca: valoarea totala este egala cu numarul de unitati multiplicate cu valoarea unitatii marginale, adica 4.50 = 200 franci (si nu 500 + 300 + 100 + 50 = 950 franci)". (Andre Piettre, Histoire de la penoee economique et analyse des thories contemporaines, Dalloz. Paris, 1965, p. 93 - 94).