| CATEGORII DOCUMENTE |
| Agricultura | Asigurari | Comert | Confectii | Contabilitate | Contracte | Economie |
| Transporturi | Turism | Zootehnie |
1. Definitie. Continut.
Costul reprezinta ansamblul cheltuielilor ce pot fi asociate productiei si comercializarii unui bun sau serviciu.
In primul rand se disting costuri previzionale (apriori) sau prestabilite prin definitie nesigure pentru ca sunt prevazute inainte de actul de productie si de vanzare a produsului, costuri constatate (aposteori), reale sau istorice, care sunt calculate plecand de la contabilitatea analitica. Se mai analizeaza costurile directe si costurile indirecte. In general, intreprinderea cunoaste destul de bine costurile directe care insumeaza toate cheltuielile legate direct si exclusiv de produsul analizat (salariile muncitorilor direct productivi, amortismentul masinilor si echipamentelor utilizate exclusiv pentru acest produs, etc.)
Calculul costurilor indirecte este mai delicat pentru ca presupune sa se ajunga la o ventilare (la o repartizare) intre diferitele produse a cheltuielilor care le privesc simultan (remunerarea personalului de directie, inchirierea unui local unde se fabrica mai multe produse, etc.). Suma costurilor directe si indirecte da costul complet.
Pe o perioada scurta, in care echilibrul este dat, se poate distinge costuri fixe (masini, cladiri) care reprezinta ansamblul cheltuielilor suportate de intreprindere), oricare ar fi volumul sau de activitate si costuri variabile care pot fi proportionale cu volumul productiei (materiile prime de exemplu).
Suma costurilor fixe (CF) si a costurilor variabile (CV) formeaza costul total (CT). Functia de cost ajuta la determinarea costului minim pentru fiecare volum de productie.
CT(q) = CF + CV(q)
Preturile inputurilor fiind date, CT si CV nu depind decat de cantitatile produse q.
Costul mediu (CM) este costul total divizat cu cantitatile produse (vezi subcapitolul 3).
CM(q) = CT(q)/q = CF/q +CV(q)/q
Costul marginal poate fi definit ca suplimentul de cost rezultat ca urmare a producerii unei unitati suplimentare de produs sau serviciu.
Curba costului marginal intersecteza curba costului mediu in partea cea mai de jos a acesteia din urma (in punctul de minim). Ea se situeaza deasupra curbei costului mediu cand acesta creste (odata cu cresterea cantitatii produse); costul marginal se afla sub costul mediu cat timp acesta scade. Se demonstreaza ca profitul este maxim atunci cand nivelul de productie corespunde cu momentul in care costul marginal este egal cu pretul de vanzare (incasare marginala ).
FIG.12. Relatia dintre costul mediu (CM) si costul marginal (Cm)
Cost mediu CM
Aceasta relatie este explicata prin faptul ca la inceput, costurile fixe apasa greu asupra costului mediu; dupa aceea masinile, utilajele si cladirile sunt "amortizate" in mod progresiv iar costurile variabile tind sa fie mai importante decat costurile fixe. Se obtine astfel o curba in forma de "U".
Pentru un antreprenor rational, neconstrans de debuseele sale, curba costului marginal nu este in forma de "U" ci in forma de "J" pentru ca el va alege sa continue sa produca atat timp cat costul marginal descreste. Ca sa fie o functie crescatoare de cantitatile produse, este necesar ca randamentele factorilor sa fie descrescatoare.
In afara costului de productie, in limbajul economic si nu numai se mai intalnesc si: costul de oportunitate, costul de tranzactie, costul salarial, costul de transfer si costuri sociale.
Costul de oportunitate al unei resurse (de exemplu bani) folositi pentru o destinatie oarecare (cumpararea unei masini) echivaleaza cu castigul maxim pe care l-am fi obtinut in cea mai buna utilizare alternativa posibila (exemplu - plasare pe piata financiara). Orice decizie induce un cost de oportunitate pentru ca repartizarea unei resurse oarecare (bani, munca, timp, etc.) unei utilizari anume implica in mod simultan renuntarea la orice alta folosinta.
Costul de tranzactie se refera la costul de timp si de informare suportat de partile care se afla in de discutie la o negociere comerciala dar nu numai comerciala.
Atunci cand agentii economici negociaza, ei trebuie sa se deplaseze, sa se intalneasca, sa se informeze, sa cheltuie timp si energie. Costurile care rezulta cresc cu numarul de partide de negociere, de complexitatea negocierilor, de gradul de imprecizie al drepturilor de proprietate. Dorinta de a limita costul de tranzactie justifica creatia de intreprinderi (de exemplu stabilirea de relatii profesionale stabile in cadrul unei intreprinderi reduce costul in raport cu angajarile zilnice), sau interventiile legislativului.
Costul salarial reprezinta suma cheltuielilor pe care angajatorul le plateste in contrapartida folosirii muncii salariale. Costul salarial include remuneratia directa (salariu brut + concediul platit + prime) si cotizatiile legale sau conventionale (contributii asigurari sociale, contributii pentru fondul de somaj, alte contributii, etc.).
Notiunea economica cea mai cunoscuta este costul salarial real unitar:
real: se imparte costul salarial la indicele preturilor;
unitar:
se imparte costul salarial real la cantitatile produse pentru a tine cont de
productivitatea muncii. Astfel, un cost salarial ridicat nu este un obstacol
impotriva competivitatii daca costul pe unitate produsa ramane scazut gratie
unei productivitati a muncii de asemenea ridicata.
Este necesar sa se faca distinctie intre
costul unei ore de munca (costul orar al mainii de lucru - COML si costul
salarial inclus intr-o unitate de produs
(costul unitar salarial CSU)
. Costul
de transfer se refera la costuri imediate pe care cumparatorul trebuie sa
le suporte pentru a trece de la produsele unui furnizor la cele ale altui
furnizor. Costurile de transfer pot cuprinde costuri de recalificare a fortei
de munca, costul noilor echipamente necesare, costuri de timp pentru a proba
sau pentru a admite o noua sursa de aprovizionare, costuri privind nevoia de
asistenta tehnica, de remodelare a produsului sau chiar costurile psihologice
ale ruperii vechilor relatii. Prezenta costurilor de transfer se constituie in
bariere de intrare intr-un sector de activitate iar aceste bariere sunt cu atat
mai importante cu cat costurile de transfer sunt mai mari (vezi capitolul 5).
Costuri sociale. In sensul larg se refera la ansamblul cheltuielilor suportate de catre colectivitate ca urmare a unei activitati date si a pagubelor antrenate de aceasta activitate (unele din aceste pagube sunt evidente si pe termen scurt - este cazul faunei si florei acvatice care sufera ca urmare a poluarii apelor cu efluentii de la fabrici sau complexe zootehnice, alte apar doar pe termen lung sau foarte lung - este cazul de exemplu al gaurilor din stratul de ozon ca urmare a activitatiilor umane poluante in ansamblul lor).
In sens mai restrans, costurile sociale se refera la ansamblul cheltuielilor pe care colectivitatea le efectueaza pentru a face fata nevoilor sociale: somaj, maladii, imbatranire, pensii, persoane defavorizate, etc.
2. Costul de obtinere a produselor
In structura sa, costul total cuprinde mai multe componente: costuri fixe, costuri variabile si costuri semi-variabile iar aceasta clasificare este functie de variatia costurilor in raport cu modificarea volumului productiei.
Structura costului total variaza de la o ramura la alta iar cunoasterea ei are importanta in fundamentarea strategiei de pret.
Astfel daca in cost predomina costurile fixe, prin strategia de pret se urmareste obtinerea unor incasari care sa acopere cheltuielile fixe si in acest timp sa se utilizeze capacitatea de productie la o valoare cat mai mare. Aceasta strategie este vitala: cat timp valoarea vanzarilor nu va depasi costurile fixe si variabile (pragul de rentabilitate) intreprinderea va pierde.
Daca in structura costurilor predomina costurile variabile, prin pretul propus pe piata se urmareste maximizarea marjei asupra cheltuielilor variabile.
Sunt situatii cand firma poate opta temporar pentru stabilirea pretului la un nivel mai mic decat costul:
diminuarea temporara dar masiva a cererii;
cand se urmareste cresterea partii de piata;
la demararea unei activitati, pana se atinge volumul de vanzari care sa asigure rentabilitatea scontata sau la introducerea produselor noi.
In fundamentarea deciziei de pret se tine cont si de curba de experienta care exprima efectele cresterii volumului productiei asupra costului unitar mediu.
Costul unitar mediu depinde de alegerea care se face pentru volumul productiei de realizat.
In cazul firmelor cu pondere mare de cheltuieli fixe, se are in vedere efectul de scara (economiile de scara) si pretul se stabileste in functie de volumul de vanzari preconizat in unitatea de timp.
Costul este un factor endogen, un element al strategiei de pret si trebuie perceput in dinamica intrucat se afla sub actiunea indirecta a pietei ce dirijeaza si provoaca presiunea concurentiala asupra pretului, aceasta presiune este transmisa in mare parte la nivelul costului.
Estimarile consumatorilor privind valoarea produselor
Pentru fundamentarea pretului de oferta metoda "cost plus marja sperata de profit" este cea mai utilizata datorita simplitatii ei iar atunci cand se pleaca de la un cost mai mic decat al concurentilor se obtine un plus de profit unitar si exista o marja de siguranta pentru a se apara de atacurile concurentei. Dar metoda are si efecte perverse: prin aplicarea sa, se pierde o parte din profitul potential daca pretul s-ar fundamenta pe estimarile consumatorilor privind valoarea produsului. Este vorba de diferenta dintre ceea ce consumatorii ar fi dispusi sa plateasca si pretul efectiv al produsului care este de obicei mai mic fiind platit de consumator (consumatorul beneficiaza astfel de surplusul consumatorului). De aceea, in fundamentarea pretului de oferta trebuie sa se tina seama de opinia consumatorilor asupra valorii estimate a bunurilor.
Pentru estimarea valorii unui bun, consumatorul parcurge un demers dificil si are in vedere mai multe aspecte.
Mai intai trebuie inteleasa diferenta dintre valoarea perceputa si valoarea potentiala. Valoarea perceputa este cea pe care consumatorul o recunoaste in prezent; valoarea potentiala este cea pe care consumatorul poate fi educat sa o vada in produs. Cele doua notiuni arata in ce masura un bun indispensabil poate fi inlocuit de un substitut sau poate fi eliminat.
Micsorarea si eliminarea diferentelor dintre valoarea perceputa si valoarea potentiala se face prin efort de marketing, reclama, de promovare a produsului si astfel valoarea perceputa poate creste (consum gratuit in locurile de vanzare, testare gratuita a produsului, esantioane distribuite gratuit etc.). Aceasta este calea pe care au parcurs-o diferite produse de la stadiul de produs de lux, "moft" la produs indispensabil (periuta de dinti, uscatorul de par, telecomanda, telefonul mobil).
Valoarea perceputa pentru un bun este diferita in cadrul diferitelor segmente de consumatori. Valoarea perceputa depinde de nivelurile veniturilor, de nivelul de cultura reflectat in consum, de posibilitatea de translatare a preturilor - suportarea acestora de catre firma sau in numele unei persoane particulare.
In fundamentarea deciziei de consum, consumatorul urmareste intuitiv o logica de tip selectiv de proiect de investitie: care este castigul sau daca cumpara bunul, fata de situatia in care nu-l cumpara, cheltuielile fiind egale cu pretul acceptat la plata. Castigul perceput de consumator poate fi de natura diversa: economii din consumul redus de carburant, energie sau care provin din cheltuieli mai mici cu reparatiile la inlocuirea unei aparat/masina veche, afisarea unei cresteri a standardului de viata, cresterea satisfactiei individuale.
Un alt aspect este legat de faptul ca oamenii traiesc prin comparatie: daca produsul se poate cumpara la un pret mai mic din vreo sursa acesta va fi limita maxima de pret pe care o accepta cumparatorul; acest lucru este mai putin valabil in cazul pietelor cu deficit de oferta.
Trebuie luat in considerare faptul ca orice potential cumparator priveste pretul de oferta ca o prima apreciere a valorii si calitatii produsului. Ori, daca producatorul nu-si evalueaza la un nivel ridicat propriul produs, in nici un caz nu o va face cumparatorul.
Pentru a putea stabili pretul in functie de estimarile consumatorilor, vanzatorul trebuie sa stabileasca preturi diferite pentru diferite segmente de cumparatori si deci sa recurga la discriminari de pret.
Discriminarea de pret este foarte intalnita in sfera serviciilor, la stabilirea tarifelor. In transporturi discriminarile de pret sunt functie de varsta (adulti-copii) calatori individuali sau grup, anotimp, zilele saptamanii, momentul zilei (zi-noapte) sau destinatia de transport. Explicatia abundentei de discriminari consta in aceea ca "produsele" din acest domeniu este necesar sa fie consumate chiar in momentul realizarii sau disponibilizarii lor. Neconsumarea produsului in momentul in care el a fost disponibil reprezinta pentru producator o pierdere efectiva.
3. Determinarea costurilor
Exista o relatie intre productie, functia de productie si formarea costurilor la nivel de intreprindere.
Notiunea de cost este determinanta: ea permite aprecierea cheltuielilor pe care intreprinderea le suporta pentru a obtine imputurile necesare productiei sale, organizarii productiei si oferirea acestei productii pe piata.
Nivelul si structura costurilor depinde de mai multi factori:
- de natura tehnica a functiei de productie (combinatia capital/munca);
- de pretul factorilor de productie utilizati;
- de marimea intreprinderii si de calitatile produselor realizate de aceasta;
- de nivelul cererii care se manifesta pe piata.
La aceste costuri trebuiesc adaugate costurile de tranzactie ca si costurile de organizare.
Pentru a analiza structura costurilor pe care le suporta intreprinderea, se va face o diferentiere intre costurile pe termen scurt si costurile pe termen lung. Pe termen scurt, functia de productie a intreprinderii nu se modifica. Pe termen lung, toti factori de productie variaza. Intreprinderea isi schimba dimensiunile si modifica calitatea tuturor factorilor utilizati crescand numarul de masini si crescand numarul de salariati. Aceasta crestere a volumului factorilor de productie nu este lineara. Noua combinatie productiva depinde in acelasi timp de costul dar si de productivitatea fiecarui factor.
Pentru a ilustra diferenta intre diferitele tipuri de costuri, acestea sunt redate in tabelul 2. In tabel s-au folosit urmatoarele simboluri:
Q - productia
CFT - cost fix total
CVT - cost variabil total
CT - cost total
CFM - cost fix mediu
CVM - cost variabil mediu
CTM - cost total mediu
Cm - cost marginal
Tabel 3. Diferitele tipuri de costuri si relatiile dintre ele.
|
Q |
CFT |
CVT |
CT |
CFM |
CVM |
CTM |
cM |
Costurile pe termen scurt
Pe termen scurt, capitalul fiind fix, numai cantitatile de inputuri (materii prime si munca) variaza pentru a creste volumul de productie. Se face ipoteza de neflexibilitate a echipamentelor utilizate. Se disting trei tipuri de cost: costul total, costul mediu si costul marginal.
Costul total (CT).
Notiunea de cost total inglobeaza ansamblul costurilor la care intreprinderea trebuie sa faca fata. Pentru a produce, o intreprindere trebuie sa suporte mai intai costurile fixe (masini, abonamente pentru service, asigurari, cladiri) care sunt independente de volumul de productie si deci nu variaza. Intreprinderea trebuie sa suporte de asemenea si costurile variabile, legate direct de evolutia volumului de productie. Aceste costuri pot varia in mod proportional cu volumul productiei (cantitatile de materii prime) sau de maniera discontinua (salariile).
CT = CFT + CVT
Primele trei coloane din tabelul prezentat mai sus care urmeaza coloanei de productii se refera la aceste diferite tipuri de costuri. Costurile fixe, prin definitie, sunt constante; ele nu variaza odata cu volumul productiei. In figura 13 curba costului total rezulta din insumarea celor doua curbe, cea a costurilor fixe si cea a costurilor variabile.
Costul mediu (CM)
Costul mediu este legat direct de volumul de productie. Din costul total se poate determina costul mediu sau unitar impartind costul total la numarul de unitati produse (Q). Se disting astfel trei tipuri de costuri: costul fix mediu, costul variabil mediu si costul total mediu.
Fig. 13. Costul total si modul sau de formare
Cantitati
produse
Costul fix mediu (CFM)
Costul fix mediu este raportul dintre costul fix si cantitatile produse:
CFM = CFT/Q
Curba costului fix mediu arata ca acestea sunt descrescatoare cu cresterea volumului productiei. Intreprinderea poate astfel sa repartizeze costurile fixe la un numar mai mare de unitati. Economiile de scara permit reducerea semnificativa a nivelului costurilor unitare de productie.
Costul variabil mediu (CVM).
Costul variabil mediu se refera la costurile directe legate de cresterea nivelului de productie:
CVM = CVT/Q
Intreprinderea suporta doua tipuri de costuri variabile: costuri strict proportionale cu cresterea volumului productiei (energie, combustibil, in general materii prime) si costuri neproportionale cum ar fi: salariile. Cifrele din coloana 6 a tabelului 2 sunt ca si alura costului mediu din fig.14, care arata ca intr-o prima faza costurile variabile medii descresc pentru a trece printr-un minim, apoi ele cresc. Aceasta se explica prin legea randamentelor descrescatoare: adaugarea de unitati suplimentare contribuie la cresterea volumului productiei dar, rigiditatea functiei de productie va determina cresterea curbei costului variabil mediu.
FIG. 1 Costuri medii (unitare) - (termen scurt)
Costul total mediu (CTM)
Costul total mediu se obtine in doua moduri: fie divizand costul total cu volumul de productie, fie prin insumarea, pentru fiecare nivel de productie, a costurilor fixe medii si a costurilor variabile medii:
CTM = CT/Q = CFM + CVM
Costul marginal (Cm)
Costul marginal este costul suplimentar suportat de intreprindere pentru a produce o unitate suplimentara de produs. Se defineste deci ca un raport intre cresterea costului total si cresterea productiei:
Cm = DCT / DQ
Din figura 14 constatam la inceput o descrestere a curbei costului marginal dupa care incepe sa creasca. Aceasta evolutie este explicata de legea randamentelor marginale. Intr-o prima faza, randamentele marginale sunt crescatoare, apoi ele devin descrescatoare. In acelasi grafic, curba costului marginal Cm intersecteaza curba costului mediu CM in punctul sau de minim. Cand unitatile noi sau marginale sunt mai ieftin de produs decat unitatile deja produse, costul marginal este inferior costului mediu. In continuare, dupa ce curba costului marginal a intersectat curba costului mediu in punctul sau de minim, costul marginal devine superior costului mediu. Antreprenorul atinge o productie optima atunci cand curbele CM si Cm, pe termen scurt se intersecteaza.
Fig. 15. Costurile pe termen lung
Cost mediu
CM1 CM2 CM3
CMTL
0 A Cantitati produse
Costurile pe termen lung
Pe termen lung, toti factorii de productie variaza. Unitatile de productie isi schimba marimea aplicand diferite combinatii productive (in functie de productie) tinand cont in acelasi timp de productivitatea si de pretul factorilor de productie utilizati. Pe termen lung, nu se mai ia in considerare decat costul total mediu.
Se observa mai multe perioade de
productie (fig.15), reprezentate prin diferite curbe de cost total mediu (CM1,
CM2, CM3). Curba costului total mediu pe termen lung
(CMTL) acopera curbele costurilor totale medii din diferitele perioade de
product
ie considerate, trecand prin minimul
lor. Punctele minime pentru fiecare perioada constituie pozitia optimala a
intreprinderii. Forma in "U" a curbei costului mediu pe termen lung arata ca:
- intreprinderea trece mai intai printr-o faza de randamente crescatoare (atunci cand curba costului mediu descreste); in aceasta situatie se beneficiaza de economii de scara. Schimband scara de productie (dimensiunea), intreprinderea beneficiaza de anumite avantaje cum ar fi posibilitatea productiei de masa, rationalizarea productiei, internalizarea activitatilor care inainte erau realizate la exterior;
- in continuare, intreprinderea cunoaste o faza de randamente descrescatoare: cresterea capacitatilor de productie si a angajarilor nu mai contribuie la scaderea costurilor medii, intreprinderea intra intr-o faza de dezeconomii sau pierderi de scara. Fata de schimbarile tehnologice si in prezenta noilor produse, echipamentele instalate nu mai permit scaderea costurilor de productie, sau in perioada de recesiune intreprinderea face fata la costuri fixe importante. In fig. 15 se observa ca la stanga punctului A intreprinderea are randamente crescatoare: cresterea taliei permite scaderea costului mediu; la dreapta punctului A ea intra in zona costurilor crescatoare si face fata randamentelor de scara descrescatoare.
Determinarea costurilor in practica
Analiza costurilor cu ajutorul instrumentelor microeconomiei clasice este uneori contestata datorita diversitatii situatiilor intreprinderilor, de natura si de volumul factorilor de productie pe care ii utilizeaza si de caracteristicile produselor si serviciilor pe care le realizeaza.
Analiza marginalista presupune ca variatiile de productie sa fie mici si ca ele sa se poata face in mod continuu. Curba costurilor medii variaza mult in aceste conditii. In realitate calculul la marja nu are interes decat in masura in care se realizeaza o importanta modificare a volumului productiei; in general, aceasta nu se poate produce decat ca urmare a investitiilor, ceea ce modifica varianta si structura intreprinderii.
Calculul la marja se aplica perfect intreprinderilor monoproducatoare (care realizeaza un singur produs); in realitate, intreprinderile realizeaza mai multe produse. Ele suporta costuri generale si costuri specifice pentru realizarea produselor particulare. Cand intreprinderile sunt foarte diversificate, costurile comune in costurile totale devin din ce in ce mai importante. Acesta este motivul pentru care intreprinderile, alaturi de costul mediu, aplica diferite metode de calcul al costurilor.
Analiza punctului mort
Calculul punctului mort permite intreprinderii sa stabileasca o legatura intre costurile si profiturile anticipate. Atunci cand intreprinderea angajeaza o investitie, ea trebuie sa ia in calcul costul, ca si venitul care va rezulta. Analiza punctului mort stabileste o relatie intre functia costului, volumul de productie si incasari.
Se cauta punctul unde functia de cost total si cea de incasari totale se egalizeaza (se intersecteaza). In acest punct M, punctul mort sau pragul de rentabilitate, incasarile datorate vanzarii cantitatii Q1 acopera exact cheltuielile antrenate de producerea acestor cantitati de bunuri. Dincolo de cantitatea Q1 intreprinderea va genera profit (fig. 16).
Cu ajutorul acestei formule se poate calcula nivelul productiei care trebuie atins (sau timpul necesar - in zile, luni, ani) pentru a atinge punctul mort si a-l depasi. Daca acest procedeu este relativ usor, estimarea pe care o ofera nu permite decat o aproximatie a relatiei dintre cost si veniturile datorate acestei activitati. In acelasi timp el da o idee globala a costurilor de productie ale unui bun sau serviciu. O intreprindere de comert care calculeaza rentabilitatea sa prin aceasta metoda va determina cate zile de prezenta, intr-o unitate comerciala, sunt necesare pentru ca vanzarea unui produs sa fie rentabila. Tinand cont in acelasi timp de politica de pret (si de marja) practicata si de structura costurilor serviciilor (costuri fixe + costuri variabile), este posibil sa se determine rapid ce cantitati de produs trebuie sa se vanda a atinge punctul mort si a degaja profit.
FIG. 16. Calculul punctului mort (pragul de rentabilitate)
Cantitati
produse si vandute
Q1
Cost fix mediu
Cantitati produse si vandute
0 Q1'
Cum se observa din figura 16, se poate reprezenta punctul mort in doua feluri. Primul ilustreaza relatia intre evolutia curbei incasarilor totale si curba costurilor totale, intersectia lor indicand punctul mort. In al doilea grafic se prezinta punctul mort ca intersectia dintre costul total mediu (CTM) si pretul pietei. Se integreaza aici ceea ce nu era decat implicit in schema precedenta: nivelul cererii pentru produs si deci nivelul pretului pietei.
Alte metode de calcul al costurilor
Alaturi de punctul mort exista alte metode de calcul a costurilor de productie: metoda costurilor directe si cea a costurilor complete.
Metoda costurilor directe. In acest caz in calculul costurilor nu luam in considerare cheltuielile fixe ale intreprinderii; acestea sunt imputate profitului marginal corespunzator diferentei dintre pretul de vanzare si pretul de revenire direct. In acest caz, este usor de determinat marja bruta a intreprinderii, care este diferenta intre incasarea totala si costurile variabile. Aceasta metoda se practica atunci cand intreprinderea realizeaza mai multe bunuri. Ea usureaza deciziile privitoare la exploatarea curenta a intreprinderii atunci cand este posibil sa se neglijeze costurile fixe.
Metoda costurilor complete. Aceasta metoda, fata de prima, cauta sa repartizeze cheltuielile comune sau cheltuielile indirecte peste cheltuielile variabile suportate de intreprindere. Aceasta metoda de calcul este privilegiata daca intreprinderea care realizeaza mai multe produse incearca sa stabileasca centre de profit pe langa principalele produse pe care le pune pe piata.
5. Curba de experienta si evolutia preturilor
Atunci cand un nou produs sau procedeu este realizat intr-o firma, debuteza in mod neaparat si destul de devreme si un proces de invatare. La inceput muncitorii nu sunt familiarizati cu fabricarea noului produs sau utilizarea noului procedeu: costurile unitare sunt ridicate; apoi, putin cate putin, producatorii se familiarizeaza cu echipamentele si rezulta o curba de experienta care va determina scaderea, in mod regulat, a costurilor medii cu cresterea productiei totale. Acest fenomen este in mod particular perceptibil in productia de masa si el ofera un avantaj strategic firmei care, in premiera, se lanseaza in fabricarea unui nou produs sau utilizeaza un nou procedeu.
Imitarea de catre concurenti, in acelasi timp, poate duce la limitarea acestor avantaje.
Asa cum se observa din fig. 17, curba de experienta poate avea diferite forme, dependente de natura tehnicilor, de cunostintele fortei de munca. Ea poate consta intr-o scadere brusca a costurilor pentru a se stabiliza in continuare (curba A), poate scadea in mod regulat (curba B), sau poate scadea puternic si in mod regulat (curba C).
Curba C da avantaj primului intrat pe piata; de exemplu daca firma atinge punctul Q5 inainte ca un alt concurent sa intre pe piata sau se gaseste in Q4 in timp ce concurentul este de abia in Q2, etc. Acest avantaj in termen de cost contribuie la cresterea marjei profitului intreprinderii. Intreprinderea capabila sa introduca in mod regulat noi produse poate sa mentina avantajul sau in termen de cost in raport cu rivalele sale.
Fig. 17. Diferitele curbe de experienta
Curba de experienta nu este decat un mod de a determina costurile unitare; cautarea economiilor de scara este un alt mod, ca si adaptarea de noi tehnici de productie ce rezulta din inovatiile tehnologice majore (fig.18).
Fig. 18. Diferitele moduri de diminuare a costurilor unitare
Cost unitar
6. Flexibilitatea firmei si costul
Mai multi economisti au abordat analiza economica a flexibilitatii. Primul a fost Sigler (1939), pentru care flexibilitatea era un atribut al tehnologiei de productie care permite o mai mare variatie a volumului de productie. El analizeaza flexibilitatea prin intermediul alurii curbelor de cost.
Flexibilitatea variaza invers curbei costului total. Daca curba costului total mediu are forma de "U" cu cat partea minimala a curbei este mai plata si costul marginal creste mai lent, cu atat firma este mai flexibila; invers, cu cat curba costului total mediu este mai accentuata si mai stransa in jurul punctului de minim, cu atat curba costului marginal creste si firma este mai putin flexibila.
Firma A este mai flexibila decat firma B a carei curba de cost mediu are forma de "U" mai pronuntata.
S-a analizat flexibilitatea ca raspuns al unei firme la incertitudine, mai ales din punct de vedere al fluctuatiilor cererii si al imperfectiunilor pietei. Fata de evolutia ciclica a cererii, firmele care au structuri ale costurilor diferite vor coexista datorita alternativei in domeniul tehnologiilor de productie intre flexibilitate si nivelul minim al costurilor medii. De exemplu, intreprinderile mici vor putea concura cu succes pe cele mari absorbind o mare parte a fluctuatiei cererii prin recursul la tehnicile de productie mai flexibile. Firmele mari au costuri minime mai mici datorita importantei economiilor de scara, dar firmele mici prezinta un avantaj ce rezulta dintr-o mai buna capacitate de raspuns la modificarile cererii.
Fig. 19. Curba costului total mediu pentru o firma flexibil si una neflexibila
unitar
Ca urmare a flexibilitatii rezulta mai multe avantaje privind:
- avantajul alegerilor posibile (o actiune initiala mai flexibila permite o mai mare posibilitate de alegere a actiunilor posibile in perioada urmatoare);
- costul marginal (o intreprindere mai flexibila necesita un cost aditional mai mic pentru a se orienta spre pozitia urmatoare);
- profitul marginal anticipat (o intreprindere mai flexibila va avea profitul mai mare sau pierderile mai mici deplasandu-se spre o noua pozitie).
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 11589
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
