1. Modul de functionare al sistemului ecomonic capitalist

2. Motive ale interventiei statului in economie

3. Distributia venitului

4. Instabilitatea macroeconomica

Performanta sistemelor economice capitaliste.

1. Modul de functionare al sistemului ecomonic capitalist

Nu exista o singura abordare teoretica, un singur model teoretic de capitalism, si totodata nu exista doua tari cu economii capitaliste identice. In analiza sistemelor economice capitaliste exista insa foarte multe controverse in legatura cu rolul statului in economie, cu rolului pietelor in cadrul acestor sisteme economice, cu problemele generate de concurenta imperfecta (monopol, bunuri publice, externalitati) si in legatura cu inerenta instabilitate ciclica a capitalismului.

Principala intrebare care se ridica in legatura cu acest tip de sistem economic are in vedere aspecte legate de cum va reusi economia de piata, capitalista, macar in teorie sa rezolve problema alocarii unor resurse si asa limitate intr-o situatie de competitie economica ? Raspunsul la acesta problema este important din cel putin doua motive:

- primul este acela ca teoriile despre capitalism si socialism ofera ipoteze privitoare la performanta diferita a acestor doua sisteme, si ca acestea pot fi comparate cu experientele sistemelor socialiste si capitaliste reale;

- al doilea poate fi mai interesant prin analiza modelelor, care ne pot arata care este performanta economica a sistemelor in "conditii ideale":

Din cauza ca sistemele economice actuale difera foarte mult de modelele teoretice, putem argumenta faptul ca performanta obtinuta de acestea din urma trebuiesc privite doar din perspectiva teoretica.

Cum functioneaza piata in cadrul sistemelor economice capitaliste? Teoria capitalismului se axeaza pe analiza modului de functionare a pietei si in special asupra rolului preturilor in armonizarea dorintelor consumatorilor cu cele ale producatorilor.

Echilibrul si mana invizibila

Pionierul analizei sistemului economic capitalist este Adam Smith prin lucrarea sa de referinta "Avutia natiunilor" publicata in 1776. Adam Smith argumenteaza faptul ca o o eficienta ridicata a sistemului economic capitalist poate fi obtinuta numai daca pietele sunt lasate sa functioneze liber, fara interventia guvernului (statului), rolul acestuia din urma fiind de a proteja dreptul de proprietate. Un dicton celebru foarte frecvent citat in literatura de specialitate Cap.V- Teoria capitalismului

si nu nunumai suna astfel: 'Guvernul este cu atat mai bun cu cat guverneaza mai putin.'

Notiunea fundamentala introdusa de Adam Smith a fost aceea ca indivizii sunt condusi in actiunile lor de catre "interese proprii" (egoismul) si ca o "mana invizibila" - in sensul de piata competitiva ii va forta pe acestia sa se comporte intr-o "maniera sociala, responsabila". Produsele dorite de catre consumatori ar putea fi realizate in cantitati si sortimente corespunzatoare cererii, iar pentru productia acestora ar trebui folosite cele mai bune cai (mijloace de productie). Nici o interventie sociala sau guvernamentala nu este necesara, iar actiunile indivizilor care isi urmaresc propriile interese sunt considerate ca fiind un lucru normal. In fapt interventia statului (guvernului) ar "interfera" cu acest proces natural si de aceea actiunea sa ar trebui sa se limiteze la furnizarea de servicii publice esentiale - aparare nationala, sistem legislativ care sa protejeze proprietatea, constructia de autostrazi, - servicii pe care intreprinzatorii privati nu le pot produce singuri etc. Echilibrul intre consumatori si producatori se va realiza spontan pe o piata competitiva, iar daca actiunile consumatorilor si producatorilor nu se armonizeaza, pretul pietii va fi acela care prin ajustare va aduce cele doua categorii intr-un echilibru pe piata.

Constructia teoretica a lui Adam Smith conform careia o "tendinta naturala" va conduce catre un echilibru economic eficient a constituit elementul fundamental al gandirii economice liberale in secolul XIX. Cel mai important succes a lui Adam Smith a fost acela ca a pus in centrul economiei "analiza sistematica a comportamentului indivizilor manati de propriile interese in conditii de competitie", acesta expresie constituind fundamentul, punctul de plecare in dezvoltaea teoriei alocarii resurselor. Mult mai tarziu au aparut noi teorii care au completat viziunea lui Smith asupra sistemului economic capitalist, aceste teorii devenind cunoscute ca teorii economice neoclasice.

Echilibrul partial in cadrul sistemului economic capitalist

Descrierea facuta pietei de catre Adam Smith este incompleta si a ramas in acest stadiu pana cand succesorii sai au realizat mai multe analize formale asupra sistemului de preturi. Abordarea echilibrului partial a fost initiata de catre Alfred Marshall si dezvoltata mult mai mult de catre J.R. Hicks, Paul Samuelson. In opinia acestora sunt doua forte principale care guverneaza sistemul econimic capitalist: dorinta producatorilor de a-si maximiza profiturile si dorinta consumatorilor de a-si maximiza propria bunastare economica (utilitate) in conditii de venituri limitate. Pe o piata concurentiala producatorii trebuie sa fie pregatiti sa ofere cantitati mari de bunuri la preturi ridicate, concomitent cu minimizarea costurilor legate de inputuri. Consumatorii, pe de alta parte, cauta sa-si maximizeze bunastarea proprie achizitionand produse la preturi cat mai reduse. Consumatorii si producatorii se intalnesc pe piata (figura 1.), unde obiectivele lor divergente initial ii aduc in acel punct comun numit "punct de echilibru". Daca, cantitatea de produse ceruta pe piata este mai mare decat cantitatea oferita la un anumit pret, atunci automat pretul va creste, reducind implicit cererea, care in final va atinge un nou punct de echilibru (figura 2.). In acest punct pretul de echilibru fiind stabilit, piata nu se mai misca si nu va mai exista nici o tendinta de indepartare de acesta stare de echilibru, decat daca intervin factori exogeni.

Figura nr. 1. Echilibrul pe piata cu concurenta perfecta

Aceasta descriere formala ne arata cum sunt alocate resursele de catre piata in conditii de competitie. In conditiile in care toti ceilalti factori raman nemodificati, o crestere a cererii pentru un produs anume va modifica echilibrul stabilit si pretul va incepe sa creasca (figura 2.). Pe masura ce preturile cresc, producatorii vor incerca sa ofere o cantitate cat mai mare din produsul respectiv, profiturile mari obtinute prin vanzarea la acest nou pret vor atrage noi producatori care vor incerca sa intre pe acea piata. Din punct de vedere al cererii, cresterea preturilor va determina aparitia efectului de substitutie (bunurile prezente vor fi substituite cu altele mai putin scumpe si care satisfac acelasi tip de nevoi) si a efectului de venit care la randul sau va determina reducerea cantitatii de bunuri cerute pe piata. Cresterea cererii va determina alocarea resurselor disponibile catre acele produse care trebuie sa o satisfaca, iar nevoia de consum public (care are in vedere bunurile publice) apare spontan fara interventia unor forte exterioare.

In cadrul acestui tip de sistem economic consumatorii sunt considerati suverani, deoarece economia raspunde intotdeauna la schimbarile aparute pe piata si care sunt determinate in ultima instanta de comportamentul consumatorului.

Echilibrul general

Analiza echilibrului partial ne arata ca pietele de bunuri individuale pot functiona relativ usor in baza criteriilor analizate, daca sunt izolate. Dar, economiile sunt formate din mii sau chiar milioane de piete distincte, dar interdependente, care se afla intr-o continua schimbare. Ramane sa stabilim cum anumite forte vor distorsiona armonia modelului care reflecta echilibru partial.

Economistul francez Leon Walras a fost unul dintre primii teoreticieni care au analizat acesta problema. El a ajuns la concluzia ca in teorie cel putin, sistemul economic capitalist poate genera un set de preturi la un nivel de echilibru general care pot aparea simultan pe mai multe piete.

Teoria lui Leon Walras demonstreaza ca in ciuda interactiunilor complexe ale pietelor, un echilibru general poate fi totusi obtinut, astfel interesele divergente ale consumatorilor si producatorilor pot fi armonizate nu doar pe o singura piata ci pe toate pietele simultan. Acesta teorie a lui Walras a a stat la baza elaborarii asa numitului "Model walrasian" care a demonstrat in mod practic teoria enuntata de catre acesta.

Economistul italian Vilfredo Pareto a formulat un set de conditii cunoscute in prezent sub denumirea de optimul lui Pareto. Conform acestui optim alocarea optima a resurselor exista atunci cand productia si distributia nu pot fi redimensionate fara ca cresterea utilitatii pentru unul sau mai multi indivizi sa determine o scadere a acesteia pentru alti indivizi. Deoarece nivelurile individuale de satisfactie nu pot fi comparate intre ele, schimbarile care amelioreaza utilitatea unei persoane, respectiv o deterioreaza pe a alteia, nu pot fi considerate si judecate in termeni de optim. In acest caz tot ceea ce se poate spune este ca optimul nu va fi atins atata timp cat nu sunt realizate toate cresterile de utilitate posibile, care nu influenteaza negativ utilitatea tertilor. Aplicarea acestui criteriu de optim, in economia reala necesita luarea in calcul a conditiilor alocarii optimale a resurselor dar, acest modelul lui Pareto poate fi verificat numai pe o piata cu concurenta perfecta.

Capitalismul in conditii de monopol si alte forme de concurenta imperfecta incalca optimul Pareto. In fig. 3. se compara pretul (p) cu productia determinata (y), pe o piata cu concurenta monopolistica, pe care pretul de vanzare este mai mare decat costul marginal (Cm). Exista un intreg interval de niveluri ale productiei (y), pentru care consumatorii sunt dispusi sa plateasca mai mult decat costul ralizarii acelei unitati. Inseamna ca este posibila (si probabila) realizarea unei imbunatatiri in sensul eficientei de tip Pareto. De exemplu, daca se porneste de la nivelul ofertei de monopol (y), pentru care p>Cm, va exista cel putin o persoana dispusa sa plateasca pe acea unitate de produs mai mult decat costul acelei unitati suplimentare. Daca intreprinderea produce acea unitate suplimentara si o vinde la pretul (p*) astfel incat Cm<p*<p atunci se va putea realiza o ameliorare in sens paretian a situatiei regasite pe piata; pe de alta parte consumatorul isi imbunatateste utilitatea, deoarece este dispus sa platesca un pret (p) dar in final a platit un pret mai mic (p*). Pe de alta parte firma monopolista functioneaza eficient obtinand pe produsul sau pretul (p), pentru care a suportat valoarea (Cm). Concluzia este ca monopolul este o forma de piata ineficienta din punct de vedere paretian. O economie capitalista care include industrii aflate intr-o concurenta imperfecta si in care pretul este mai mare decat costul marginal este suboptimala. Felul in care caracterul suboptimal ar putea sa se bazeze pe puterea fortelor monopolistice in economie este cautat, dar este dificil sa se aduca o dovada riguroasa a acestei logici intuitive. Solutiile ideale secundare nu pot fi dovedite fara a se demonstra o imbunatatire vizibila a mai multor aranjamente monopolistice. De exemplu, nu poate fi demonstrat ca in toate cazurile o economie care este spre exemplu competitiva in procent de 90% este mai viabila decat una care este competitiva in proportie de 100 %. Cu toate acestea, in asemenea conditii date, nu poate fi demonstrat ca o schimbare in sensul cresterii concurentei va determina apropierea economiei de nivelul optimal.

O economie cu o concurenta perfecta incalca de asemenea optimul lui Pareto atunci cand piata este caracterizata printr-o prezenta masiva a bunurilor produse si consumate de catre stat si consumul extern.

Aceasta diagrama prezinta modelele de pret si productie determinate in conditii de concurenta perfecta si de monopol. Sa presupunem ca industria X poate fi organizata fie ca un monopol (un singur producator) sau ca o industrie competitiva (numar mare de producatori). Costurile marginale sunt aceleasi si in cazul in care industria este monopol sau este perfect concurentiala.

Modelarea cererii si a costului marginal al industriei sunt reprezentate in diagrama. Ultimul este costul marginal planificat de monopolist (in cazul unei industrii monopolistice) sau suma costurilor marginale planificate de producatori (in cazul unei economii competitive).

Deoarece cererea planificata are panta negativa (reflectand relatia inversa dintre pret si cantitate de produse oferite) venitul marginal al monopolistului este mai mic decat pretul de productie. Pentru maximizarea profitului intreprinzatorul produce acea cantitate de produse la care costul marginal si venitul marginal sunt egale, si apoi vinde aceasta productie la pretul de pe piata (Pm), mai mare decat pretul de echilibru (Pe), care s-ar forma pe o piata cu concurenta perfecta (Vm=Cm).

Producatorii aflati pe o piata cu concurenta perfecta realizeaza nivele de productie la care pretul produsului si costul marginal sunt egale, si de aceea venitul realizat de o unitate suplimentara de produs este dat de costul marginal planificat (Vm=Cm=Pe).

In conditii de monopol se produce mai putin decat intr-un sistem economic concurential iar pe piata se stabileste de cele mai multe ori un pret mai mare decat cel care s-ar practica pe piata cu concurenta perfecta. Monopolistul impune un pret mai mare decat costul marginal de productie, pe cand in sistemul economic concurential costul marginal este egal cu pretul de productie. Deoarece pretul si venitul marginal nu sunt egale, un sistem economic monopolist nu poate fi analizat prin optimul lui Pareto.

1.3. Eficienta capitalismului: Hayek si Mises

Economistii austrieci Friedrich Hayek si Ludwig von Mises au analizat superioritatea relativa a sistemelor economice de piata fata de sistemele economice planificate. Teoriile acestora au la baza relatia care se stabileste la nivelul economiilor capitaliste care mobilizeaza si utilizeaza informatia oferita de catre piata, in contrast cu economiile planificate care realizeaza o utilizarea ineficienta a informatiei oferite de catre acesta.

Friedrich Hayek sustine teoria potrivit careia principala problema a economiei nu este legata de modul de alocare a resurselor disponibile, (problema abordata de Pareto), ci de modul de folosire optima a resurselor de catre fiecare membru al societatii, in scopuri a caror importanta relativa este cunoscuta doar de catre acestia. Autorul analizata totodata problema utilizarii cunostintelor, cunostinte care in conceptia acestuia nu apartin nimanui in totalitate. Agentii economici (consumatori si producatori) se specializeaza in informatii privind preturile, produsele si destinatiile care sunt relevante in viata lor zilnica. Conform lui Friedrich Hayek si Ludwig von Mises, faptul ca economiile de piata eficiente genereaza informatii sub forma preturilor pietei, care ii determina pe producatori si consumatori sa-si planifice actiunile intr-o maniera rationala. Acesta este principalul avantaj al capitalismului care ii asigura superioritatea relativa fata de sistemele economice socialiste, planificate. Prezenta analiza este si suportul teoriei potrivit careia exista o superioritatea practica si teoretica a sistemului economic capitalist fata de cel centralizat. Ei considera ca economiile socialiste, planificate vor reusi foarte greu sa fie mai performante datorita nevalorificarii semnalelor date de piata si a problemelor generate de sistemul de stimulente folosite.

Capitalismul este prezentat ca un sistem in care resursele sunt alocate armonios (rational), in care exista o inclinatie puternica spre un echilibru in productie (in special in conditii concurentiale) si care se indreapta spre un nivel mai inalt de eficienta. Aceast echilibru se realizeaza fara interventii guvernamentale si fara control.

Criticile aduse sistemului capitalist sunt indreptate spre necesitatea interventiei statului in lupta contra monopolului si problemelor generate de modul de distributie a veniturilor. De asemenea acesti economistii acorda o atentie deosebita si problematicii legata de instabilitatea ciclica a activitatii economice (in sistemele capitaliste).

1.4. Interventia statului in economie

Intr-o economie de piata sarcina principala a puterii politice este de a proteja functionarea neobstructionata a economiei de piata impotriva fraudei sau violentei care poate afecta sistemul. Desigur, in cadrul sistemelor economice socialiste, guvernul devine totalitar si nimic nu ramane in afara sferei sale de jurisdictie.

Se poate afirma ca in conditiile din prezent nu mai exista o economie de piata libera. Astazi functioneaza asa numita 'economie mixta', in care numeroase intreprinderi sunt detinute si controlate de catre stat (telefonul, telegraful, caile ferate). In calitatea sa de agent economic, statul este supus la randul lui suprematiei pietei, suveranitatii consumatorilor. Cu toate acestea guvernul poate opera uneori si in deficit deoarece are puterea de a colecta taxe si impozite de la populatie. Si atata vreme cat contribuabilii sunt dispusi sa plateasca taxe sporite pentu a permite guvernului sa-si gestioneze in pierdere intreprinderile, atunci acestea vor continua sa functioneze in orice conditii.

Ce se intampla cand creste foarte mult numarul institutiilor si intreprinderilor nationalizate. Aceste situatii se concretizeaza uneori in deficite care intrec cu mult taxele ce pot fi colectete de la cetateni. Ce urmeaza in cazul acesta, urmeaza inflatia care afecteaza echilibrul intregului sistem.

Sistemele economice contemporane, mixte nu trebuiesc confundate cu dirijismul. Motivele interventiei statului in economie apar atunci cand guvernul nu-si limiteaza activitatea la stabilirea ordinii publice, sau la 'producerea securitatii' ci doreste sa faca mai mult, sa intervina in reglarea pietei. Interventionismul se traduce prin amestecul guvernului in desfasurarea diferitelor fenomene economice: in formarea preturilor, a salariilor, a dobanzilor si a profiturilor. Guvernul poate interveni astfel pentru a-i forta pe oamenii de afaceri sa-si desfasoare activitatile intr-o maniera diferita de cea pe care ar fi ales-o daca ar fi trebuit sa rapunda doar semnalelor transmise de consumatori. Marea Britanie nu a fost adusa la socialism de guvernul laburist instalat in 194 Devenise socialista inca din timpul razboiului condus de Sir Winston Churchill, in calitate de prim ministru. 'Socialismul se razboi,' cum i s-a spus - pentru a distinge strategia interventionismului pas cu pas - nationalizase practic sistemul . Dar situatia din Anglia, era foarte diferita de aceea din Rusia. O situatie similara se intalneste in tarile dependente de importul de materii prime si care trebuie sa exporte produse manufacturate. Intr-adevar, in tarile puternic dependente de export, un sistem de control guvernamental, pur si simplu, nu functioneaza.

Ideea ca amestecul guvernului este o 'solutie' la probleme economice conduce, pretutindeni, la situatii neplacute si adesea chiar haotice. Daca guvernul nu se opreste la timp, aduce dupa sine socialismul.

Pozitia neoclasicilor, descendenti directi ai lui A. Smith, este aceea ca, in absenta monopolului si a altor forme ale concurentei imperfecte si in lipsa efectelor externe, rolul economic al statului ar trebui sa fie strict limitat. In particular, statul ar trebui sa furnizeze doar acele bunuri publice - cum ar fi cele privind securitatea nationala, drumuri publice, sistem legal si politica externa - pe care intreprinderile private nu sunt capabile sa le asigure in proportii optime prin forte proprii. Teoria bunurilor de stat, abordata pentru prima data de P. Samuelson - laureat Nobel - explica de ce politica "laissez-faire" a capitalismului duce la subproductia acest tip de bunuri. Problema care se pune aici este in ce circumstante interventia statului este necesara pentru acoperirea (corectarea) deficientelor in activitatile intreprinderilor private.

1. Monopolul si concurenta imperfecta

Monopolul si concurenta imperfecta a fost analizata de catre Alfred Marshal inca de la sfarsitul secolului nousprezece. Cea mai mare problema a monopolului este inclinatia monopolistului spre a reduce productia sub nivelul care ar fi atins in cazul unei piete cu concurenta perfecta, deoarece productia si preturile concurentiale sunt optimuri paretiene. Existenta monopolului presupune in mod obligatoriu o alocare suboptimala a resurselor. Prin urmare monopolistii produc mai putin si impun preturi mai mari comparativ cu producatorii de pe piata cu concurenta perfecta.

Monopolul determina o pierdere neta, care consta in faptul ca profiturile monopolistilor sunt mai mici decat pierderile concumatorilor. Figura 3. demonstreaza ca monopolurile produc mai putin si impun preturi mai mari. Comportamentul de monopol nu este explicat de "lacomia" extraordinara a monopolistului care urmareste doar sa-si maximizeze profitul. Prin definitie, monopolistul este singurul producator pe o piata particulara si ca urmare, pentru a vinde o cantitate mare de bunuri, acesta trebuie sa reduca pretul. Producatorul de pe piata cu concurenta perfecta poate vinde tot ceea ce el isi doreste la pretul stabilit de acesta. Monopolistii nu reusesc sa-si extinda productia pana la punctul in care costul marginal (care masoara costul marginal al productiei in termenii resurselor populatiei) este egal cu pretul (care masoara venitul marginal al productiei raportat de societate). Mai degraba, monopolistii care doresc sa maximizeze profitul trebuie sa-si reduca productia.

Economistii ca Edward Chamberlin si Joan Robinson au evaluat modelele de piata care fac legatura intre concurenta perfecta si monopol. Aceste doua forme intermediare sunt oligopolul si concurenta monopolistica, care la randul lor incalca conditiile optimului lui Pareto mai mult decat monopolul pur. Datorita concurentei mai mari de pe piata cu o concurenta monopolistica, puterea de monopol aflata la dispozitia acestor firme este mai foarte redusa.

In situatia de oligopol este dificil de a trage concluzii, deoarece rezultatul activitatii lor economice depinde de modul in care un numar mic de firme, mari, independente, se comporta in unele circumstante.

1.6. Controlul public asupra puterii monopolului

Teoria economica mentioneaza patru modalitati de interventie asupra activitatii economice a monopolului, dintre care trei necesita o interventie colectiva.

Prima abordare are in vedere folosirea autoritatii statului, prin taxe si subventii, pentru a corecta slaba utilizare a resurselor de catre producatorii monopolisti. Ideea de baza propusa de A.C. Pigou si Arnold Harberger este de a combina subventia acordata producatorilor cu taxele suportate de consumatori, pentru a determina extinderea productiei la un nivel concurential, colectand in acelasi timp si o taxa sociala sub forma unui dividend platit catre societate. Dificultatea care apare in acest caz este data de faptul ca autoritatile care impun taxe sunt obligate sa faca calcule sofisticate pentru implementarea acestora. Utilizarea subventiilor si taxelor pentru o alocare optima a resurselor de catre un monopolist nu pare sa fie foarte practica, cu toate ca modul de realizare a acestora este foarte clar.

A doua forma de interventie a statului o reprezinta reglarea directa a monopolului. Teoretic, autoritatile de stat implicate sustin faptul ca, monopolul reglat in mod natural produce cantitatea optima de productie la care pretul egaleaza costul marginal. Aceasta forteaza monopolistul sa impuna un pret modificat, egal cu costul marginal. Astfel autoritatile statale pot ordona direct o alocare eficienta a resurselor. Exista doua dezavantaje ale acestei abordari. Cum pot institutiile de reglare sa recunoasca cererea de piata si costul marginal al monopolului? Monopolistii pot fi tentati sa mareasca costurile datorita managementului neglijent sau a altor motive cu scopul de a obtine un pret reglat mai mare. Al doilea dezavantaj este dat de formarea costului marginal care va forta probabil monopolistul sa opereze in pierdere (daca costurile marginale se ajungeau chiar si in punctul in care p = C_m). Existenta unor pierderi ale reglarii monopolului ar necesita subventii, care vor determina alocarea eficienta a resurselor.

A treia abordare ce are in vedere inteventia statului pe piata monopolistica este revendicata de catre Milton Friedman, care exclude analiza monopolurile naturale, deoarece reglarea acestora nu ar conduce la rezultatul scontat si ar incuraja monopolistii sa fie ineficienti. Monopolurile nereglate orientate spre maximizarea profitului si spre pastrarea concurentilor potentiali in afara pietei, ar asigura o productie mai mare la un pret mai mic decat cel impus de catre un monopol reglat. Mai mult, desi monopolistii sunt nevoiti sa reziste unor forme de competitie pe termen lung, ei nu pot persista la infinit intr-o utilizare ineficienta a resurselor.

A patra abordare se aplica cazurilor in care activitatea competitiva este posibila. Statul, prin intarirea politicilor anti-trust si prin eliminarea obstacolelor din calea concurentei, ar putea transforma economia din una monopolistica in una competitiva. Teoria moderna analizeaza daca exista limite naturale ale puterii monopolului. Daca intrarea libera pe piata ar fi puternic restrictionata, monopolistii ar evita cresterea preturilor de monopol pentru a nu atrage competitori pe termen lung.

1.7. Externalitatile si actiunea colectiva

Notiunea de efecte externe (externalitati) a fost introdusa de economistul englez A. Pigou si se refera la situatiile in care actiunile unui producator/consumator influenteaza direct costurile/utilitatea unui al alt producator/consumator. Ca efecte directe, se analizeaza cele care se produc in afara sistemului preturilor.

Efectele externe pot fi distrugatoare. In aceasta situatie, ele se numesc "non-economie externa". Un exemplu al non-economiei externe de productie este eliberarea in rau a unor deseuri de catre un producator, necesitand costuri marite prin instalarea unui echipament de purificare a apei. Prezenta efectelor externe determina o alocare a resurselor de nivelul optim, chiar daca economia este perfect concurentiala. Producatorii efectului extern nu sunt obligati sa ia in considerare efectele externe ale actiunilor lor atunci cand iau decizii. Mai degraba ei urmaresc maximizarea profitului lor privat, pe baza costurilor private ale productiei, decat pe costurile sociale. Producatorul unui efect extern negativ produce in aceasta situatie un nivel de productie mai mare decat nivelul optim. Teoria economica sugereaza remedieri pentru a corecta alocarile necorespunzatoare cauzate de efectul extern.

Una este internalizarea unor asemenea exemple prin fuzionarea intreprinderilor producatoare, a efectelor si cele afectate de acestea. Analizind de exemplu factorul de revarsare a deseurilor ecologice, costurile de purificare al apei ar deveni costuri private pentru intreprinderile care au fuzionat. Reversarea deseurilor ar fi limitata la o consecinta naturala a maximizarii profitului.

In absenta oportunitatilor pentru internalizare, remediile pot necesita actiuni ale statului, cum ar fi taxe si subventii pentru a egaliza costurile private si sociale. Daca includerea unei taxe egala cu non-economia externa este impusa producatorului, atunci costurile private ar egala costurile sociale. Pentru maximizarea profiturilor private, producatorul va fi fortat sa limiteze productia la nivelul la care pretul si costul social marginal sunt egale - conditia necesara pentru o alocare eficienta a resurselor.

Atunci cand taxele si subventiile necesare corespunzatoare nu pot fi impuse, o alternativa este reglarea de catre stat. Reglarile guvernamentale determina alocarea optima a resurselor si impunerea administrativa ca producatorii sa furnizeze productia optima mixta. Principalul dezavantaj este ca costurile de impunere si politica pot fi destul de mari, de aceea nu este clar cum cineva ar obtine un acord privind reglarile. Mai mult, exista o problema majora privind calcularea costurilor marginale sociale si private.

A treia abordare a problemei externe priveste acordurile voluntare dintre partile implicate. In anumite conditii producatorul si cel afectat de catre efectul extern pot stabili un acord mutual satisfacator care restabileste o optima alocare a resurselor. Oricand exista pagube externe, partile afectate au posibilitatea de a castiga prin comert prin incheierea unor afaceri. Prin absenta obstacolelor legale, suma de castiguri revenite de pe urma unui acord trebuie sa depaseasca costul tranzitiei acordului. Concluzia teoriei lui Coase cum ca costurile stabilirii unui acord sunt scazute, acordurile private pot corecta slaba alocare a resurselor provocate de efectul extern.

Cel mai mare dezavantaj al acordurilor voluntare este exact problema costurilor de tranzitie si alte impedimente in calea acordului in special atunci cand numarul de parti implicate este mare.

In cazul in care este implicat un numar mic de parti, atunci acordurile voluntare sunt posibile. Atunci cand un numar mare de parti trebuie sa participe la un acord, iar unele dintre acestea au unele retineri in aceasta problema, probabilitatea incheierii unui acord mutual acceptabil este mica.

1.8. Probleme ale preferintelor publice

Teoreticienii capitalismului admit ca in unele imprejurari guvernul trebuie sa asigure anumite bunuri si servicii publice. Bunurile publice (apararea nationala, protectia politiei si un sistem legal, diguri, proiecte de control si inundatii si altele), nu vor fi asigurate in conditii eficiente de economiile private din doua motive principale:

scutitii de plata transportului nu pot fi scutiti de utilizarea bunurilor publice;

utilizarea bunului de catre o persoana nu exclude utilizarea acestuia de catre alta.

Aceste doua situatii face dificila producerea bunurilor de catre sectorul privat. Cat de eficienta va fi asigurarea unor asemenea bunuri publice de catre guvern? Cat de rationala este alegerea populatiei?

Adeptii preferintelor publice, cum ar fi James Buchanan, Gordon Tullock si Kenneth Arrow, au concluzionat ca anumiti factori impiedica populatia sa ia decizii intr-o maniera eficienta. Eficienta in cazul unui bun public impune, cel putin ca satisfactiile marginale resimtite de utilizator sa fie egale sau sa depaseasca costurile marginale ale obtinerii bunului. Este necesar aceasta intr-o societate in care deciziile populatiei sunt facute prin vot majoritar? Teoria alegerii publice impune un numar de probleme potentiale:

- in primul rand votul majoritar nu ia in considerare intensitatea preferintelor intre cei care voteaza. Un numar de alegatori pot avea sentimente puternice privind o decizie in legatura cu o cheltuiala publica, in timp ce altii pot fi cu adevarat indiferenti si totusi votul fiecarei persoane conteaza in mod egal, iar schimbarile preferintei de regula nu schimba rezultatul votului.

- in al doilea rand ar putea aparea o tendinta indreptata spre comercializarea votului, atunci cand ar alegatorii trebui sa decida asupra unor probleme de alegeri publice. Un grup care doreste un program de cheltuieli publice isi poate oferi suportul pentru programul de cheltuieli publice al unui al doilea grup daca acel grup va forma o structura majoritara. Prin asemenea tehnici preferentiale, programul de cheltuieli publice poate fi legiferat atunci cand costurile marginale depasesc veniturile marginale. Mai mult, politicienii pot urmari ca aceste cheltuieli sa fie uneori reduse, fiind posibil ca ele sa serveasca anumite interese de grup. Alegatorul pe de-o parte nu este stimulent pentru a se informa in legatura cu deciziile publice aplicate. Alegatorul individual este constient ca votul sau este putin probabil sa schimbe rezultatul alegatorilor, iar costurile pentru obtinerea informatiilor tehnice ale programelor guvernamentale sunt mari. Este de aceea in interesul economic al alegatorului este ca el sa ramana rational-ignorant. Preferential, schimbarile de vot si ignoranta rationala determina guvernele sa autorizeze programele publice care nu sunt eficiente din punct de vedere economic.

1.9. Distributia venitului

'Stim ca populatia acestei planete este acum de zece ori mai numeroasa decat in epoca precapitalista; stim ca toti oamenii care traiesc azi se bucura de un nivel de trai mai ridicat decat acela al stramosilor tai, din epoca precapitalista. Dar cum putem sti daca tu esti acel unu din zece, care ar fi supravietuit in absenta capitalismului? Simplul fapt ca traiesti astazi dovedeste succesul capitalismului, fie ca pui sau nu mare pret pe propria ta viata.'

In ciuda tuturor beneficiilor care i se datoreaza, capitalismul a fost atacat si criticat cu furie. Este necesar sa se inteleaga originea acestei antipatii. Este un fapt atotcunoscut ca ura de capitalism nu s-a nascut in mijlocul maselor, nici in mijlocul muncitorilor insisi, ci in randurile aristocratiei posesoare de pamanturi (clasele superioare, nobilimea britanica si cea continentala). Acesti oameni reprosau capitalismului o imprejurare neplacuta pentru ei: la inceputul secolului al XIX-lea, salariile sporite platite de industriasi muncitorilor fortau aristocratia rurala sa plateasca salarii la fel de ridicate muncitorilor agricoli. Aristocratia a atacat industriile criticand nivelul de trai al maselor de lucratori. Desigur, nivelul de trai al muncitorilor de pe atunci era extrem de scazut; conditiile din vremea capitalismului timpuriu erau absolut socante, dar nu din cauza ca nou dezvoltatele industrii capitaliste i-ar fi lezat pe muncitori. Persoanele angajate pentru a munci in fabrici cunoscusera deja, in prealabil, un nivel de existenta practic subuman. Fara indoiala, conditiile din vremurile de inceput ale sistemului economic capitalist erau foarte nesatisfacatoare. Afacerile capitaliste insa le-au imbunatatit.

Astazi, in tarile capitaliste, exista o diferenta relativ mica intre nivelele de trai al asa-ziselor clase superioare si, respectiv, al celor inferioare; ambele se bucura de hrana, imbracaminte si adapost.

Intr-o economie capitalista, persoanele care dispun de resurse care au un pret mai ridicat, dispun de venituri mai mari decat cei care dispun de resurse ce au preturi scazute. Cat de egal/inegal trebuie sa fie venitul disponibil?

Statul trebuie sa se implice in redistribuirea venitului? Teoria productivitatii marginale a distributiei venitului se deduce din faptul ca posesorii privati ai muncii, pamantului si capitalului sunt platiti in functie de venitul marginal produs de acesti factori. In conceptia unor economisti distributia venitului rezultat se face doar intre posesorii factorilor de productie, care primesc o recompensa egala cu contributia marginala a factorului la realizarea acestuia.

Cu cat productivitatea marginala a factorilor de productie este mai ridicata cu atat mai mari sunt recompensele ce revin posesorilor acestora. Daca statul ar schimba aceasta schema a distributiei, treptat ar exista mai putine inclinatii spre cresterea productivitatii factorilor, ar exista mai putine investitii in capitalul uman, mai putine riscuri asumate si prin urmare productia sociala ar fi fost mult mai mica.

Criticile privind aceasta judecata naturala evidentiaza faptul ca productivitatea marginala a oricarui factor depinde de mediul in care acestia se regasesc. Un miner american poate lucra cu un echipament in valoare de milioane de $, in timp ce un miner indian, care presteaza aceiasi munca, lucreaza numai cu un tarnacop si o lopata. Productivitatea marginala a minerului american este prin urmare mai mare, de cele mai multe ori, decat a celui indian. Mai mult, productivitatea marginala este influentata de investitia facuta in capitalul uman, dar nu fiecare are un acces egal la educatie.

Exista un numar de argumente ce sustin rolului statului in procesul de redistribuire a venitului. In primul rand, oamenii nu sunt indiferenti la bogatiile altora, iar propria lor bunastare este diminuata de saracia acelora care ii inconjoara. Totusi, in ciuda unor motive de altruism exista stimulente puternice impotriva contributiilor caritabile. Contributia fiecarei persoane poate avea doar un efect neglijabil asupra saraciei.

Conform programele guvernamentale de redistribuire a venitului, doar statul are posibilitatea sa modifice distributia realizata initial. Filozoful John Rawls a avansat un alt argument in favoare interventiei statului, argumentand faptul ca o distributie inegala a venitului va exista atata timp cat cei care castiga din repartizarea diferentiata a venitului nu sunt dispusi sa accepte schimbarile care favorizeaza saracia. Din acest motiv, un consens social nu poate fi niciodata atins din moment ce cei bogati nu sunt de acord sa redistribuie veniturile celor saraci. Rawls ridica urmatoarea intreabare: "Care ar fi comportamentul indivizilor daca acestia nu ar sti anticipat care va fi inzestrarea cu resurse pe parcursul vietii lor?". Rawls conchide ca in aceste conditii oamenii ar actiona in mod natural in directia minimizarii riscului de a fi saraci si ar ajunge mai departe la un consens social.

In favoarea unei distributii egale si corecte a venitului, oamenii, actionand in spatele unui voal de ignoranta, ar favoriza in mod natural o distributie echitabila a venitului. Pe masura ce contabilitatea voluntara nu va afecta acest rezultat, statul e indreptatit sa redistribuie venitul de la bogati la saraci.

Instabilitatea macroeconomica

Analiza capitalismului vizeaza si rolul statului in cadrul sistemului economic, rationalitatea fiind inlocuita, din punctul de vedere al consumatorului (pentru care are loc productia) cu arbitrariul. Ca agent economic statului i se permite sa obtina venituri prin mijloace non-contractuale, nefiind fortat sa evite pierderile daca doreste sa supravietuiasca, asa cum trebuie sa faca restul agentilor economici. Deoarece poate sa stabileasca impozite si reglementari, statul este in pozitia de a determina unilateral daca trebuie sa subventioneze sau nu, in ce masura, si pentru ce perioada de timp, propriile activitati productive. De asemenea, decide singur cu ce competitor potential poate sa concureze. In esenta, aceasta inseamna ca statul devine independent de criteriul cost-profit. Dar daca nu mai este fortat sa se testeze continuu prin acest criteriu diferitele utilizari pe care le da resurselor, adica daca nu mai este nevoit sa-si reajusteze cu succes alocarile resurselor la schimbarile in cererea consumatorilor pentru a supravietui ca producator, atunci succesiunea deciziilor alocative in intregul ei poate fi privit ca un proces decizional arbitrar, irational.

Nu mai exista, pur si simplu, un mecanism de selectie care sa elimine acele 'mutatii' alocative care ignora constant, sau prezinta o nepotrivire fata de cererea consumatorilor. A spune ca procesul alocarii resurselor devine arbitrar in absenta functionarii eficiente a criteriului profitului si pierderilor nu inseamna ca deciziile care trebuie sa fie, intr-un fel sau altul, luate, nu sunt supuse nici unei constrangeri, ci sunt pur intamplatoare. Fiecare astfel de decizie presupune anumite constrangeri impuse celui vizat. Daca, de exemplu, alocarea factorilor de productie este decisa democratic, atunci este evident ca ea trebuie sa faca apel la majoritate. Dar, fie ca o decizie este supusa unor astfel de constrangeri sau este luata in mod autocratic, respectand starea opiniei publice asa cum este ea vazuta de autocrat, ea este totusi arbitrara din punctul de vedere al consumatorilor care cumpara sau nu cumpara, voluntar, produsul in cauza. Astfel, alocarea resurselor in aceste conditii, oricare ar fi ea si oricum s-ar modifica in timp, presupune o utilizare risipitoare a unor mijloace rare. Eliberat de necesitatea de a obtine profituri pentru a supravietui ca institutie deservindu-i pe consumatori, statul inlocuieste in mod necesar rationalitatea cu haosul alocational.

In afara alocarii defectuoase a factorilor de productie, ce rezulta din decizia de a acorda statului dreptul special de a apropria venituri in mod non-contractual, productia de stat implica o reducere a calitatii bunurilor produse, oricare ar fi ele. Firma privata orientata spre profit, poate sa-si mentina dimensiunile sau chiar sa-si mareasca capacitatea doar daca isi vinde produsele la un pret si intr-o cantitate care sa-i permita cel putin sa-si recupereze costurile de productie. Cererea depinde de competitivitatea bunurilor si serviciilor. Suveranitatea consumatorilor conditioneaza in cea mai mare masura existentei unei firme, prin urmare nici un standard de calitate nu este definit arbitrar. Pentru acesta nu exista decat calitatea asa cum este perceputa de consumatori. Acest criteriu nu garanteaza inexistenta unor produse sau servicii de slaba calitate sau prea scumpe oferite pe piata, deoarece productia necesita timp, iar testul vanzarilor vine abia dupa ce produsele au aparut pe piata.

O provocare majora a viziunii neoclasice privind autoreglarea capitalismului a fost abordata de J.M. Keynes in "Teoria generala folosirii mainii de lucru, a dobanzilor si a banilor" publicata in 1936. Declinul economic ce caracteriza acea perioada avea tendinta de a nega afirmatia clasica referitoare la inclinatia naturala (automata) spre echilibrul a sistemului. Teoria lui Keynes conform careia actiunea pozitiva a statului este necesara pentru stabilizarea economiilor capitaliste reprezinta contributia sa majora la gandirea economica capitalista. Daca la inceputul activitatii sale este mai concesiv si chiar admite sub influenta lui Marshall, ideea ricardiana potrivit careia pe termen lung se inregistreaza o tendinta naturala de echilibrare a pietei fortei de munca, prin adaptarea salariilor si a preturilor la cerintele pietii, acceptand si Legea debuseelor lui Say (oferta isi creeaza propria cerere), ulterior acesta considera ca utilizarea deplina a fortei de munca nu poate fi decat rezultatul satisfacerii pe termen scurt a cererii, efectul unei expansiuni temporare a activitatii economice. Conform acesteia, nu pot exista deficite de durata ale cererii agregate deoarece activitatea de producere a unei anumite productii determina un nivel echivalent al venitului.

Daca acest venit nu ar fi folosit pentru achizitionarea bunurilor de consum, atunci el ar fi economisit. Economiile ar fi intr-un final consumate, caz in care rata profitului s-ar regla astfel incat sa egaleze economiile anterioare cu investitiile anterioare. Astfel, regresul economic nu poate fi cauzat de deficite ale cererii agregate. Daca agentii economici n-ar actiona, eventual preturile si salariile s-ar regla pentru a determina aproximativ un echilibru printr-o angajare totala a fortei de munca. Daca ar exista somaj, atunci el ar fi cauzat de faptul ca muncitorii nu accepta salariile reale mai scazute determinate de echilibrului ce se stabileste pe pieta muncii.

Cata vreme salariile si preturile sunt flexibile va exista un mecanism automat de reglare care asigura o angajare totala. Keynes a argumentat faptul ca nu exista o siguranta conform careia echilibrul va aparea in cazul angajarii totale a fortei de munca sau ca mecanismul automat de reglare va actiona cu o viteza normala. In acest fel guvernul are responsabilitatea sa asigure o angajare deplina a resurselor societatii.

Keynes a criticat concluziile scolii neoclasice in urmatoarele moduri: in primul rand, el a demonstrat ca salariile si preturile nu sunt intotdeauna flexibile (in special in sens negativ), teorie sustinuta de economistii neoclasici. El s-a bazat pe faptul ca in ciuda somajului accentuat salariile nu au scazut in Anglia in perioada anilor 1920 si 1980. In al doilea rand el a demonstrat ca economiile agregate nu sunt influentate in mod semnificativ de rata dobanzii, mai exact, acestea sunt determinate in primul rand de nivelul venitului. Conform lui Keynes, relatia dintre investitii si economii ar fi afectata in special de instabilitatea ciclica a cheltuielilor de investitii; doar in anumite situatii fericite investitiile ar fi indeajuns pentru a asigura in viitor angajarea deplina a fortei de munca.

Keynes nu identifica nici un motiv pentru care macroechilibrul se realizeaza la un nivel al productiei ce asigura angajarea deplina a fortei de munca. Guvernul are responsabilitatea de a asigura prin mariri sau diminuari corespunzatoare ale cheltuielilor sale (ale taxelor -politica fiscala-, prin controlul cheltuielilor de investitii -politica monetara-), un echilibru ce asigura un grad de ocupare apropiat deplinei angajari. Deoarece cheltuielile de investitii sunt oarecum instabile, statul trebuie sa fie pregatit sa contracareze fluctuatiile investitiilor prin actiuni compensatorii.

Dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial modelul economic keynesist a fost acceptat in totalitate de catre economisti si oficialitati publice care au fost de acord cu abandonarea politicilor liberale favorizate de scoala neoclasica. Bugetele federale puteau fi folosite pentru acoperirea deficitelor cu scopul de a stimula economia. In SUA, spre exemplu, reducerile si cresterile de taxe au fost impuse cu scopul expres de a controla cererea agregata.

Teoria cererii efective a devenit o procedura standard in Europa de Vest, Japonia si Canada. De asemenea, politica monetara a s-a transformat intr-un instrument de reglarea a echilibrului macroeconomic. Optimismul ridicat caracteristic mijlocului secolului XX a a fost generat de posibilitatea asigurarii stabilitatii economice. Aceste teorii au fost cunoscute sub numele de revolutia keynesista.

Capitalismul auto-corector: asteptari monetare si rationale

Keynes si adeptii sai contemporani au pus in discutie stabilitatea ciclica a capitalismului. Fara interventia statului indreptata spre moderarea ciclurilor de productie, ar exista o scadere semnificativa a productiei si a ocuparii locurilor de munca.

Teoriile keynesisite sprijina caracterul activ al politicilor economice, a politicior fiscale si monetare in incercarea de a preveni sau ameliora ciclul afacerilor.

Monetarismul activ si politica fiscala sunt necesare pentru mentinerea economiei la un nivel satisfacator. Monetaristii (adeptii teoriei monetare), sub indrumarea intelectuala a lui Milton Friedman si economistii asteptarilor rationale condusi de Robert Lucas, militeaza impotriva utilizarii politicilor macroeconomice ale statului pentru a regla instabilitatea ciclica a capitalismului. Acestia au concluzionat ca stabilitatea acestui sistem economic este mai mare decat a intuit Keynes. De fapt, Marele declin economic a fost cauzat in mare parte de gafele politicilor economice aplicate. Economia capitalista dispune de un mecanism intern de reglare care va determina ocuparea deplina a fortei de munca sau o rata acceptabila a somajului. Daca economia se desfasoara la o rata a somajului mai mare decat cea normala, o rata redusa a inflatiei va restabili ocuparea deplina a fortei de munca. Preturile scazute determina cresterea ofertei agregate, iar ocuparea agregata a fortei de munca va creste pana la nivelul natural al ratei somajului.

Teoreticienii politicii monetare protesteaza impotriva utilizarii politicii activiste. Deoarece politica fiscala este directionata mai degraba de factori politici decat de factori economici, politica monetara e cel mai flexibil instrument de politica economica a statului.

O politica antiinflationista adoptata pe parcursul unei perioade de crestere a preturilor ar putea afecta economia din primul moment in care ar fi necesara o politica monetara expansionista. In schimbul asumarii unor riscuri in politica monetara, teoreticienii sustin ideea unei legi de crestere determinata (fixa) a masei monetare, care ar obliga autoritatile sa extinda oferta monetara cu o rata fixa in fiecare an indiferent de forma de stat a economiei.

Sustinatorii teoriei asteptarilor rationale militeaza de asemenea impotriva politicilor statului. Acestia sustin ca politica activista va avea efectul dorit asupra economiei doar in situatia in care politica surprinde populatia intr-un moment de neatentie: daca taxele sunt reduse pentru stimularea cererii de forta de munca, populatia cunoaste din experienta faptul ca taxele reduse duc la cresterea inflatiei atunci acestia vor actiona pentru combaterea politicii.

In cazul in care autoritatile extind oferta monetara pentru a creste cererea de munca, muncitorii si angajatorii stiu ca o crestere monetara semnifica o inflatie mai mare, atunci preturile mari si salariile ridicate nu vor creste angajarile sau productia reala.

Mesajul central transmis de monetaristi si de economisti asteptarilor rationale este acela ca stabilitatea capitalismului este mai mult semnificativa decat a crezut Keynes si ca politicile activiste pot avea efecte negative asupra economiei. Astfel, acesti economisti sustin ca stabilitatea intr-o economie capitalista poate fi asigurata mai degraba de mecanismul pietii decat de fortele politicele statului.

Performanta capitalismului. Sisteme economice: ipoteze

Sistemul capitalist nu a fost numit 'capitalism' de catre un adept al sau, ci de catre un individ care-l considera cel mai rau dintre toate sistemele istorice, cel mai greu blestem cazut vreodata asupra omenirii. Omul acesta era Karl Marx. Cu toate acestea, nu exista motive de respingere a termenului lui Marx, deoarece acesta descrie limpede sursa marilor progrese sociale facute de capitalism. Aceste progrese sunt rezultatele acumularii de capital; se bazeaza pe faptul ca oamenii, de regula, nu consuma tot ce produc, ci economisesc (si investesc) o parte din acest produs. In legatura cu aceasta problema circula o serie de neintelegeri, cele mai importante fiind in legatura cu acumularea si utilizarea capitalului, si avantajele universal raspandite care se pot dobandi de pe urma acestei utilizari.

Un fapt adesea trecut cu vederea, referitor la capitalism, este urmatarul: economiile aduc beneficii tuturor celor doritori sa produca sau sa castige salarii. Cand un om dobandeste o anumita cantitate de bani (de exemplu o mie de dolari) si, in loc sa-i cheltuie, ii incredinteaza unei banci de economii sau unei companii de asigurari, banii ajung in mainile unui om de afaceri, care va avea astfel posibilitatea sa initieze un proiect pe care mai inainte nu-l putea initia, deoarece capitalul necesar nu era disponibil. Cel care a economisit, sau antreprenorul, o sa obtina profit din toate aceste activitati, muncitorul neangajat, producatorul de materii prime, fermierul si salariatul ajung sa imparta beneficiile noilor economii.

In capitolul trei sunt abordate criterii de apreciere a performantei sistemelor economice: cresterea economica, distributia venitului si stabilitatea. Care sunt ipotezele care se desprind din teoriile capitalismului in fiecare din aceste domenii? In primul rand, este dificila formularea unor ipoteze in acest moment, deoarece principala preocupare este eficienta capitalismului comparativ cu celelalte sisteme, aceste ipoteze ar fi mai bine formulate in termeni relativi.

a. Eficienta sistemului economic capitalist

Capitalismul ar trebui sa asigure un nivel inalt de eficienta, in special in caz static. O concurenta mai mare a economiei inseamna o eficienta mai mare in economie.

Dorinta producatorilor de a-si maximiza profitul si dorinta consumatorului de a-si maximiza utilitatea determina o productie maxima prin utilizarea resurselor disponibile in conditii de concurenta perfecta. Concurenta imperfecta si efectele extreme reduc aceasta eficienta.

Alt argument care sustine eficienta statica este abilitatea aparenta a capitalismului, de a procesa si utiliza informatiile mai eficient decat un sistem economic in care nu exista un sistem de piata. Probabil cel mai important punct de vedere este ca maximizarea profitului, in conditiile de piata, incurajeaza in mod clar combinarea eficienta (cu costuri minime) a resurselor pentru obtinerea productiei.

b. Stabilitatea sistemului economic capitalist

Stabilitatea reprezinta abilitatea unui sistem economic de a se dezvolta fara a genera fluctuatii excesive ale ratei de crestere economica, inflatie si somaj. Keynes a sustinut ca economiile capitaliste nu sunt stabile.Teoreticienii politicii monetariste si cei ai asteptarilor rationale sustin ca economiile capitaliste sunt in mod inerent mai stabile fara interventionism. O trasatura a capitalismul o reprezinta evolutia ciclica a afacerilor.

c. Distributia venitului in sistemul economic capitalist

Teoria capitalista nu poate impune ipoteze definitive privind modul in care resursele ar trebui sa fie impartite in mod egal intre membrii societatii capitaliste. Teoria capitalismului sugereaza totusi probabilitatea existentei inegalitatilor semnificative in distribuirea venitului. Factorii de productie se afla in cea mai mare parte in proprietatea indivizilor privati, iar valoarea relativa a acestor factori este determinata de piata. Avand in vedere faptul ca abilitatea naturala, capitalul uman si fizic nu vor fi distribuite in mod corect in special in cazul in care acestea sunt transmise din generatie in generatie, proprietatea privata asupra factorilor de productie creste probabilitatea unei distributii inechitabile a venitului si bogatiei intre membrii societatii capitaliste.

d. Cresterea economica in sistemul capitalist

Unul din presupusele avantaje ale economiei socialiste planificate este abilitatea acesteia de a directiona resursele in atingerea unor obiective precise precum cresterea economica si cresterea puterii militare. Daca doresc, aceste economii pot, intr-o mai mare masura decat cele capitaliste, sa indrepte resursele catre dezvoltarea economica, prin controlul asupra ratei de investitie si asupra ratei de crestere a fortei de munca.

Desi guvernele capitaliste pot influenta rata de investitie, economisirea ramane o problema de alegere individuala si este foarte probabil ca acest fapt sa se reflecte in rate de economisire mai mici decat cele inregistrate in economiile planificate.

Un factor compensatoriu trebuie luat in consideratie: eficienta ipotetica a economiilor capitaliste. Eficienta statica presupune ca un rezultat maximal este produs cu resursele existente si, (la un anumit nivel al ratei de economisire) un mai mare volum de economii este disponibil la metode de productie mai putin eficiente.

Mai mult decat atat, exista o problema nerezolvata a eficientei dinamice a sistemelor economice capitaliste. Pana la acest moment, teoria capitalista nu prea a avut multe de spus in privinta eficientei dinamice. Se poate intelege ca o mai mare eficienta statica si dinamica a capitalismului poate compensa un control mai slab al cresterii resurselor productive.

Viabilitatea sistemului capitalist

Viabilitatea sistemului capitalist a fost demonstrata atat de teorie cat si de experienta istorica. Teoria capitalista isi demonstreaza tendintele inerente catre echilibru. Si experienta istorica demonstreaza supravietuirea capitalismul de-a lungul a catorva secole si ca nu exista semne de colaps iminent.