Combinarea si eficienta utilizarii factorilor de productie

Combinarea si eficienta utilizarii factorilor de productie

1. Definirea si tipologia factorilor de productie

Pentru a produce bunuri destinate consumului, intreprinzatorul isi procura factori de productie. Resursele economice atrase in circuitul economic, aflate in miscare ca fluxuri, constituie factori de productie.

J.B. Say reprezentant al scolii clasice, sublinia in lucrarea sa "Tratat de economie politica", ca la producerea bunurilor participa trei factori de productie: munca, natura (pamantul) si capitalul. Primii doi factori - munca si natura - sunt factori primari sau originari, intrucat ei reprezinta punctul de plecare a activitatii economice. Celalalt factor, capitalul este factor derivat, ce rezulta din interactiunea primilor.

In prezent se considera ca a aparut o categorie noua de factori de productie, numita neofactori din care fac parte: informatia, tehnologiile moderne de productie, capacitatea de intreprinzator, marketingul, managementul etc.

Munca reprezinta o actiune constienta, specific umana, indreptata spre un anumit scop, in cadrul careia sunt puse in miscare aptitudinile, experienta si cunostintele ce il definesc pe om, consumul de energie fizica si intelectuala. Munca este un factor activ si determinant al productiei, ce antreneaza ceilalti factori in vederea obtinerii de bunuri si servicii.

In economia de piata, munca in calitate de factor de productie poate fi achizitionata de producator la un pret reprezentat de salariul platit lucratorului pentru contributia sa la realizarea productiei. In expresie monetara salariul reprezinta consumul factorului munca. In acelasi timp salariul reprezinta atat venitul lucratorului cat si cheltuiala producatorului.

Factorul natural constituie substanta si conditiile materiale primare ale productiei precum si forta motrice, virtuala, necesara pentru dezvoltarea productiei de bunuri materiale si servicii.

Pretul pe care producatorul il plateste pentru utilizarea pamantului este reprezentat de renta. Renta este un pret platit proprietarului funciar pentru dreptul de a folosi pamantul si reprezinta expresia monetara a cheltuielilor ocazionate de folosirea acestui factor in procesul de productie.

Ca factor de productie, capitalul cuprinde bunurile rezultate din productie si care sunt utilizate pentru producerea altor bunuri economice. In aceasta calitate, el mai poarta denumirea de capital tehnic sau capital real, care se delimiteaza clar de notiunile de capital banesc sau de capital financiar; banii si activele financiare (actiuni, obligatiuni etc.) nu sunt factori de productie, deoarece cu ajutorul lor nu pot fi produse, in mod direct, alte bunuri.

Dupa modul in care participa la activitatea economica, dupa modul in care se consuma si se inlocuiesc, componentele capitalului real se clasifica in capital fix si capital circulant.

Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participa la mai multe procese economice, se consuma treptat, parte cu parte, si se inlocuieste periodic atunci cand este consumat integral sau cand este uzat moral (cladiri, masini, diferite instalatii, calculatoare etc.).

Capitalul circulant reprezinta acea parte a capitalului tehnic care se consuma in fiecare ciclu de productie, participa cu intreaga lui expresie banesca la formarea costurilor si se inlocuieste dupa fiecare consumare, odata cu reluarea unui noi ciclu (materii prime, materiale auxiliare, combustibili, energie, etc.).

Scoaterea din functiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale, datorate uzurii fizice si celei morale. Prin uzura fizica a capitalului fix se intelege pierderea treptata a proprietatilor tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive si a actiunii factorilor naturali. Uzura morala are drept cauza primara progresul tehnico-stiintific insotit de cresterea productivitatii muncii si a noilor echipamente de productie. Aceasta face ca preturile de achizitie a capitalului fix sa se modifice sau ca unele echipamente sa devina depasite din punct de vedere tehnic, in comparatie cu cel noi, de acelasi gen.

Uzura fizica atrage dupa sine inlocuirea elementului de capital fix la expirarea duratei sale de functionare. In cazul uzurii morale, inlocuirea se face doar in urma unor calcule economice care trebuie sa ia in considerare nu numai efectele pozitive ale unui utilaj nou sau mai performant, concretizate in sporuri de productie, ci si posibilitatea de vanzare a productiei, stiut fiind ca doar asa pot fi recuperate cheltuielile antrenate    de inlocuirea sa.

Consumul capitalului tehnic are loc in mod diferit si tocmai de aceea evidentierea sa are forme specifice. Consumul de capital circulant depinde de volumul productiei si de consumul specific de materii prime sau alt element de capital circulant. In expresie monetara, el va fi reprezentat de ansamblul cheltuielilor facuta de producator pentru achizitionarea si utilizarea capitalului circulant intr-un ciclu de productie. Consumul capitalului fix isi gaseste expresia in amortizare. Ea poate fi definita ca suma de bani corespunzatoare partii de capital fix consumat intr-un ciclu de productie. Amortizarea mai poate fi definita si ca un proces de recuperare treptata a valorii elementului de capital fix de-a lungul duratei de functionare. Daca se considera un ciclu de productie cu durata de un an, amortizarea ce va trebui recuperata anual prin intermediul costului de productie, va fi in functie de valoarea capitalului fix si de durata de functionare a acestuia.

2. Combinarea factorilor de productie

Reprezinta un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural si calitativ.

Combinarea factorilor de productie, este expresia laturilor tehnice si economice ale activitatii. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de productie este o operatiune specifica fiecarui proces de productie. Sub aspect economic, combinarea factorilor se caracterizeaza in randament, cost minim si profit maxim.

Combinarea factorilor de productie este posibila ca urmare a divizibilitatii si adaptabilitatii.

Divizibilitatea este insusirea unui bun de a fi obtinut si utilizat in unitati oricat de mici. Dar nu pentru toti factorii de productie se poate realiza divizibilitatea, de exemplu o masina, o casa nu e ca factorul pamant care se poate divide in unitati de suprafata.

Adaptabilitatea reprezinta capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor de productie, cu mai multe unitati din alt factor de productie. De exemplu un muncitor poate lucra la una sau mai multe masini.

Daca factorii de productie se caracterizeaza prin divizibilitate si adaptabilitate atunci in combinarea lor se poate realiza substituibilitatea si complementaritatea.

Complementaritatea exprima faptul ca la o situatie de productie data, o cantitate dintr-un factor de productie poate fi asociata in conditii optime, doar cu o cantitate fixa si de o anumita calitate din fiecare din ceilalti factori.

Substituibilitatea exprima procesul prin care se inlocuieste o cantitate data dintr-un factor de productie printr-o cantitate determinanta din alt factor, mentinandu-se volumul productiei.

Functia de productie

Descrie toate combinatiile de factori de productie care sunt tehnic realizabile si productia obtinuta. Ea arata cum se schimba rezultatul procesului de productie daca variaza cantitatea de factori de productie utilizati.

In general, ea este o relatie de tipul: Q = f(a, b, c.), unde a, b, c, . sunt factorii de productie utilizati.

Cel mai adesea, functia de productie se prezinta ca o relatie de 2 factori de tipul: Q=f(K,L)

unde : K - capitalul

L - mca

Cand unul din factori se anuleaza si functia este egala cu zero.

In analiza comportamentului producatorului este folosita de regula functia de productie omogena.

O functie de productie de tipul Q=f(a,b) se spune ca este omogena de gradul n daca:

unde: n - constanta

X - un numar real pozitiv

O functie de productie omogena liniara des intalnita este functia Cobb-Douglas, dupa numele celor care au folosit-o pentru analiza productiei

unde: A - constanta specifica fiecarei economii nationale

, - coeficienti de elasticitate a productiei in raport cu fiecare din factorii de productie utilizati.

Ea se caracterizeaza printr-un coeficient de elasticitate a substituirii intre L si K egal cu 1.

3. Analiza pe termen scurt

Legea randamentelor nonproportionale

A fost prima data formulata de catre Turgot in lucrarile privind exploatarile agricole. Prin adaugarea succesiva de munca pe o suprafata de teren, productia creste pana la un punct, intr-o proportie mai mare decat aceste avansuri. Depasind un anumit prag, productivitatea va creste din ce in ce mai putin, pana cand va sfarsi prin a scadea.

Orice activitate umana cunoaste mai intai o faza de randament crescatoare si de costuri descrescatoare, apoi un randament maxim pentru o combinare optima a factorilor de productie, iar in final se manifesta o faza de randamente descrescatoare si de costuri crescatoare.

Perioada scurta de productie este definita de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp in care cel putin un factor de productie nu se modifica, este constant. In aceasta categorie se afla constructiile, tehnologiile, echipamentul si altele, deoarece volumul acestora nu poate fi modificat intr-o perioada scurta.

La acelasi nivel tehnic, prin combinarea unei cantitati crescande dintr-un factor de productie variabil, cu o cantitate data de factor invariabil, produsul marginal al factorului variabil creste mai intai, mai mult decat proportional si dupa un nivel optim, mai putin proportional iar apoi descreste. Dincolo de acest punct, produsul total continua sa creasca, dar cu o rata descrescatoare. Pentru a evidentia ca randamentele descrescatoare nu privesc produsul total, ci produsul marginal, legea randamentelor nou proportionale este caracterizata drept lege a productivitatii marginale descrescande.

In tabelul urmator se poate observa relatia dintre produsul total, produsul marginal, produsul mediu determinat de factorul de productie variabil in conditiile mentinerii celorlalti constanti, respectiv este ilustrata legea randamentelor nonproportionale.

Tabelul 1

Relatia produsul total, produsul marginal, produsul mediu

Se remarca astfel ca productia totala creste pana la un anumit punct intr-o proportie mai mare decat unitatile de factori variabil. Depasind un anumit prag, productia va creste din ce in ce mai putin, pana cand va sfarsi prin a scadea.

Produsul marginal al factorului variabil mai intai creste pana la un anumit nivel dupa care incepe sa scada.

Chiar inainte ca nivelul produsului total sa inceapa sa scada, sporul de crestere incepe sa se micsoreze.

Cand produsul total se diminueaza, produsul marginal este negativ.

Produsul mediu la inceput creste mai lent decat produsul marginal, atinge un maxim cand este egal cu produsul marginal, apoi descreste mai putin decat acesta.

De aici rezulta unele reguli generale privind relatiile intre cantitatile marginale si cantitatile medii:

a)      daca cantitatea marginala depaseste cantitatea medie, cantitatea medie este crescatoare, adica cantitatea marginala ridica cantitatea medie;

b)      daca cantitatea marginala e mai mica decat cantitatea medie, cantitatea medie scade, deci cantitatea marginala coboara cantitatea medie.

c)      daca cantitatea marginala e constanta si egala ci cantitatea medie, atunci si cantitatea medie este constanta;

d)      daca cantitatea marginala este crescatoare sau descrescatoare si daca la un anumit punct este egala cu cantitatea medie, aceasta a atins un punct maxim (sau minim) in acel loc.

Relatiile dintre cresterea productiei si dinamica randamentelor factorului variabil pot fi evidentiate urmarind reprezentarile grafice ale curbelor corespunzatoare. (fig.1)

Fig. 1.Cresterea productiei si dinamica randamentelor

Zona I: produsul marginal (P_ma) excede produsul mediu (P_M) iar aceasta din urma continua sa creasca.

Zona II: - produsul marginal (P_ma) este descrescator si este egal cu produsul mediu (P_M) in punctul maxim al acestuia.

- produsul total (Q) continua sa creasca cu o rata descrescatoare, atingand nivelul maxim atunci cand produsul marginal (P_ma) este zero.

Zona III: produsul marginal (P_ma) este negativ si atrage in mod firesc o reducere considerabila a produsului mediu (P_M).

Randamentul factorilor de productie pe termen lung

Pe termen lung toti factorii de productie sunt variabili. Modelul general de analiza a comportamentului producatorului presupune, diferite combinari si substituiri de factori de productie care conduc la obtinerea aceluiasi nivel al productiei, reprezentate grafic prin curbe de izoproductie sau izocuante.

Fig. 2. Harta izocuantelor

Particularitati ale izocuantelor: nu se pot intersecta, sunt convexe, iar inclinarea este data de rata marginala de substituire. De exemplu daca un agent economic va avea in vedere eficientizarea productiei prin substituirea L cu K, atunci optiunea pentru o anumita alternativa de substituire se va baza pe mai multe masini si mai putini lucratori.

Posibilitati de substituire a factorilor de productie

Factorii de productie sunt complementari si nu este posibila substituirea lor, vor fi utilizati in proportii fixe.

Fig. 3.    Substituirea in proportii fixe a factorilor de productie

Factorii vor fi substituiti in proportii egale (cresterea cu o unitate a unui factor va corespunde scaderii cu o unitate a celuilalt factor).

Fig.     Substituirea perfecta a factorilor de productie

Factorii se vor substitui in proportii inegale (un factor va creste cu mai mult sau mai putin de o unitate in conditiile reducerii cu o unitate a celuilalt factor).

Fig. 5.    Substituirea imperfecta a factorilor de productie

Pentru aprecierea alegerii facute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginala a factorilor de productie; rata marginala de substituire a factorilor de productie; elasticitatea substituirii.

Economii si dezeconomii de scara

Analiza combinarii si substituirii factorilor de productie pe termen lung ne conduce la luarea in considerare nu doar a randamentelor factoriale ci si a randamentelor de scara ca urmare a modificarii taliei intreprinderii (echipamente, tehnologii de fabricatie etc.)

Randamentele de scara pot fi: constante (daca factorii de productie se dubleaza si productia se va dubla); crescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai mult decat dubla); descrescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi fi mai putin decat dubla).

Randamentele de scara crescatoare si descrescatoare se explica prin economii de scara si pierderi interne ale scarii (dezeconomii de scara).

Economiile interne de scara sunt acelea care decurg din cresterea dimensiunii firmei.

Dar avantajele economiei de scara nu sunt nelimitate. Pe masura ce firma creste in dimensiune, ele tind sa se reduca in timp si incep sa se manifeste pierderi de scara. Acestea depind in mod esential de greutatile intampinate de manageri, atunci cand dimensiunea firmei devine considerabila.

Combinarea judicioasa a factorilor de productie devine astfel un element cheie pentru manageri, ea contribuind, alaturi de strategia minimizarii costurilor, la optimizarea comportamentului producatorilor.

5. Eficienta utilizarii factorilor de productie: productivitatea medie si productivitatea marginala

Eficacitatea combinarii factorilor de productie se exprima prin notiunea de productivitate sau randament si coeficient al capitalului.

In sens larg, productivitatea, reprezinta raportul dintre cantitatea de bogatie produsa si cantitatea de resurse utilizate pentru producerea ei.

In functie de forma de exprimare a rezultatelor, exista:

a)      productivitate fizica, care masoara randamentele in unitati fizice;

b)      productivitate valorica, care masoara randamentele in unitati monetare;

Tipuri de abordare a productivitatii

a)      productivitatea globala, care exprima efectele globale ale combinarii tuturor factorilor de productie, masurand eficienta de ansamblu;

b)      productivitatea partiala a unui factor de productie, care exprima eficacitatea utilizarii fiecarui factor de productie.

Ea se manifesta in trei forme diferite:

a)      totala

b)      medie

c)      marginala

a)      Productivitatea totala a unui factor de productie oarecare se defineste ca fiind cantitatea de productie care se poate obtine folosind acel factor, ceilalti factori ramanand constanti.

b)      Productivitatea medie este expresia raportului intre marimea productiei si cantitatea utilizata din factorul respectiv

Q - productia

X_i - cantitatea utilizata din factorul de productie considerat

c)      Productivitatea marginala a fiecarui factor de productie este sporul de productie () obtinut prin utilizarea unei cantitati suplimentare din factorul de productie respectiv (), cantitatea factorilor din celalalt factor ramanand nemodificata.

Productivitatea muncii poate fi definita sub forma capacitatii muncii de a crea intr-o perioada de timp o anumita cantitate de bunuri sau de a presta anumite servicii.

Productivitatea medie a muncii (W_L) se determina ca raport intre productie (Q) si factorul munca (L) utilizat, adica:

Productivitatea marginala a muncii (W_mgL)reprezinta sporul de productie () obtinut ca urmare a utilizarii unei cantitati suplimentare de munca (), in conditiile in care ceilalti factori sunt presupusi constanti:

Legatura dintre factorul capital si rezultatele productiei este pusa in evidenta de randamentul capitalului.

Coeficientul mediu al capitalului (k) este raportul dintre stocul de capital (K) utilizat in cursul unei perioade si productia totala realizata cu ajutorul acestui stoc.

Productivitatea medie a capitalului(W_K) se defineste prin inversul coeficientului capitalului.

Coeficientul marginal al capitalului (k`) exprima relatia intre variatia stocului de capital () si variatia productiei totale ().

Productivitatea marginala a capitalului (W_mgK) se defineste ca inversul coeficientului marginal al capitalului.

6. Echilibrul producatorului

Situatia de echilibru al producatorului exprima realizarea pe termen lung a unei combinatii optimale intre factorii de productie care asigura:

maximizarea productiei la un cost de productie dat;

obtinerea aceluiasi volum de productie cu costuri cat mai mici;

maximizarea profitului.

Pentru determinarea situatiei de echilibru se pot utiliza una din urmatoarele metode: metoda grafica si metoda analitica.

a. Metoda grafica

In situatia in care firma doreste sa produca cat mai mult la un cost dat, gestionarea este optima atunci cand producatorul nu mai poate sa mareasca productie peste limitele impuse de resursele disponibile si la preturile date ale factorilor de productie. Solutia grafica a echilibrului producatorului presupune o comparare a curbelor de izocuante cu dreapta de izocost.

Dreapta de izocost reprezinta ecuatia bugetului producatorului care utilizeaza toate resursele de care dispune (factori de productie) pentru producerea bunurilor in conditiile unor preturi ale factorilor de productie dati. Ea reprezinta infinitatea posibilitatilor de achizitie de factori de productie K si L care pot fi facute in functie de bugetul disponibil al producatorului si de preturile unitare ale factorilor de productie.

Forma generala a unei drepte de izocost este:

CT = P_KK + P_LL

Unde: P_K, P_L - reprezinta pretul factorului capital (K) si respectiv pretul factorului munca (L), cele doua preturi fiind date si deci constante

K, L - reprezinta cantitatile utilizate de cei doi factori de productie

CT - bugetul disponibil al producatorului

Din punct de vedere grafic aceasta situatie se prezinta astfel:

Fig. 6. Drepte de izocost

Starea de optim al producatorului conform metodei grafice, se realizeaza pe seama acelei combinari a factorilor de productie la care dreapta bugetului este tangenta la izocuanta.

Fig.7. Echilibrul producatorului - metoda grafica

Din fig.7. se observa ca punctul E de tangenta al dreptei de izocost la izocuanta x₁ reprezinta punctul de echilibru al producatorului. El desemneaza egalitatea intre panta dreptei de izocost si panta izocuantei. In punctul de echilibru E se poate formula urmatoarea regula de gestiune: maxim de productie in limitele resurselor disponibile. In puntul de echilibru al producatorului raportul productivitatilor marginale ale factorilor de productie este egal cu raportul preturilor factorilor de productie: W_mgL/P_L=W_mgK/P_K

b. Metoda analitica

In cadrul metodei analitice solutionarea situatiei de optim a producatorului presupune scrierea si solutionarea unui program de productie.

b1.Maximizarea productiei pentru un nivel dat al costului total

b2.Minimizarea costului total pentru un nivel dat al productiei

b3.Maximizarea profitului

Producatorul este interesat de cresterea cantitatii folosite dintr-un factor de productie atat timp cat castigul suplimentar care decurge din folosirea unei unitati suplimentare din acest factor este superior costului de utilizare a unei cantitati suplimentare din acest factor.