Conceptul de pret in economia de piata romaneasca

Conceptul de pret    in economia de piata romaneasca

Privit in termenii generali, pretul poate reprezenta o suma de bani primita sau platita pentru cedarea, respectiv obtinerea unui bun sau serviciu. Din punct de vedere economic, prezenta pretului este si mai evidenta : productia, marfurile, munca, informatia, capitalul, valutele, investitiile, transporturile, serviciile, folosirea pamantului etc, totul se proiecteaza, se realizeaza, exista si circula si au un pret si o valoare in functie de acest pret.

Realitatile acestea au facut si fac din problema preturilor o problema centrala a teoriei si practicii economice. Definit sub aspect economic, pretul este expresia baneasca a valorii marfurilor si serviciilor care fac obiectul schimbului si constituie o categorie economica.

Ca o categorie economica, pretul exprima relatiile banesti care apar si se deruleaza intre firme, intre acestea si institutii si populatie, intre cetateni, intre firme si state, cu privire la exprimarea in bani a valorii marfurilor care fac obiectul schimbului. In economia de piata, pretul nu se limiteaza doar la valoarea    bunurilor si serviciilor care fac obiectul schmibului, ci cuprinde in sfera sa si alte acte si fapte, putandu-se astfel vorbi de : pretul actiunilor, al obligatiunilor si al altor titluri de valoare, pretul concesiunilor (redeventa), pretul locatiilor de gestiune, pretul capitalului imprumutat (dobanda) sau a celui utilizat (amortizarea, chiria) etc.

Revalorizarea sau aprecierea monedei (prin cresterea continutului in aur al unei unitati monetare sau prin cresterea cursului ei de schimb in raport cu cursurile altor valute) are influenta pozitiva asupra preturilor determinand scaderea sau stabilizarea acestora si reducerea inflatiei.

Aceasta politica o pot adopta numai tarile cu rezerve de aur in crestere si cu o economie dezvoltata, mai putin tarile care trec printr-o criza economica. Moneda    instabila a unei tari are insa si alte efecte negative : denatureaza preturile, pericliteaza realizarea contractelor si acordurilor comerciale, influenteaza importurile si exporturile, complica efectuarea unor previziuni si anihileaza economiile fructificate.

Modificarea preturilor influenteaza la randul ei nemijlocit puterea de cumparare a monedei si masa monetara. In acest sens trebuie retinut ca scaderea treptata a puterii de cumparare a monedei noastre nationale, pana la niveluri alarmante, pe masura parcurgerii etapelor de liberalizare a preturilor, actiune declansata in noiembrie 1990 si continuata in anii urmatori, nu a fost oprita nici dupa intrarea in vigoare a Legii concurentei la 1 februarie 1997.

Putem concluziona ca schimbarea puterii de cumparare si de plata a monedei prin devalorizare sau revalorizare determina, in sens invers, variatii de preturi, iar acestea la randul lor, modifica puterea de cumparare si de plata a monedei.

In privinta relatiei pret-valoare, se poate mentiona ca intre pret si valoare exista, in general, un raport de proportionalitate, evolutia lor avand acelasi sens. Facandu-se referire la baza, la factorii de formare a valorii marfurilor (si a preturilor), au existat mai multe curente de opinie, mai multe teorii :

I.           Teoria valorii munca, elaborata si sustinuta de reprezentantii economiei politice engleze

William Pety, Adam Smith si David Ricardo. Referindu-se la valoarea marfii, David Ricardo concluziona ca marfurile avand utilitate (pe care o considera esentiala pentru valoarea de schimb), isi trag valoarea din doua izvoare: din raritatea si cantitatea de munca necesara pentru obtinerea lor¹.

II.        Teoria valorii munca sustinuta de Marx

Karl Marx a preluat de la clasicii englezi teoria valorii munca si a dezvoltat-o pana la o forma extrema, afirmand ca, din punct de vedere calitativ, valoarea marfii nu reprezinta altceva decat munca omeneasca abstracta, omogena, nediferentiata, socialmente recunoscuta ca utila si ca nimic in afara de munca nu contine valoarea, iar din punct de vedere cantitativ marimea valorii este determinata de timpul de munca socialmente necesar crearii bunurilor.

Ca urmare, Karl Marx absolutizeaza rolul muncii, in special al celei fizice, in crearea valorii si neaga rolul utilitatii bunurilor ca factor determinant al valorii, utilitatea fiind redusa la o simpla premisa.

Munca este considerata ca singura masura reala care poate servi la aprecierea si compararea valorii tuturor marfurilor si ea constituie pretul real (natural) al unei marfi, iar cantitatea de bani defineste pretul nominal al marfii.

III. Teoria utilitatii marginale, dominanta in stiinta economica apuseana contemporana

Dupa aceasta teorie, valoarea (pretul) unei marfi este determinata de utilitatea marginala, marimea ei fiind in functie de raritatea marfii respective, iar mecanismul concret de stabilire se bazeaza pe legea cererii si ofertei : cererea este o functie de utilitate si oferta functie de raritate.

¹Ilie Moga - Preturi prin concurenta. Concurenta prin preturi, Editura Continent, Sibiu, 2004

Aceasta din urma (raritatea) determina marimea sacrificiului pentru obtinerea bunului respectiv. Adeptii teoriei pun accentul pe utilitatea bunului ca factor de determinare a valorii, acordand prioritate satisfacerii nevoilor umane, careia trebuie sa i se subordoneze productia.

De asemenea, in formarea valorii, ei acorda muncii un rol asemanator rolului oricarui alt factor    de productie (capital, informatie sau stiinta, factori naturali etc) si nu unul exclusiv. Valoarea unei marfi, conform acestei teorii, este cu atat mai mare cu cat ultima unitate consumata din acea marfa are o utilitate mai mare.

Exista si opinii potrivit carora cele doua conceptii privind formarea valorii (teoria valorii munca si teoria utilitatii marginale) nu se exclud automat, ci, mai degraba, luate separat ambele sunt unilaterale si deci trebuie considerate complementare. Astfel, economistul francez Charles Gide considera ca in formularea ofertei (si a pretului de oferta) importanta au costurile, iar in formularea cererii (si a pretului de cerere) utilitatea bunurilor.

In functie de conditiile economico-sociale prin care trece o tara, intr-o anumita perioada, importanta mai mare are unul sau altul din cei doi factori (oferta sau cererea) in formarea preturilor.

In Romania, in perioada de tranzitie la economia de piata, in conditiile scaderii continue a productiei de marfuri, a lipsei de concurenta intre firmele producatoare, preturile au fost si sunt in general dictate, impuse de catre ofertanti si se bazeaza pe costuri ridicate, rezultat al unei productivitati scazute a muncii, a nemuncii, a unor salarii care joaca rol de protectie sociala, a unor dificultati economice si financiare prin care au trecut si trec multe societati financiare.