Cunoasterea - bun public sau bun privat

Cunoasterea - bun public sau bun privat

1. Delimitari ale notiunii de cunoastere

In societatea americana se recunoaste de multa vreme ca prosperitatea se bazeaza pe cunoastere si pe aplicatiile foarte utile ale acesteia. Din experienta ultimului secol se observa ca sursa, concentrarea si distributia cunoasterii ar putea sa se schimbe dramatic.

Cunoasterea tacita si codificata

Cunoasterea nu este un activ (valoare) omogen, ci unul foarte diferentiat. Conform lui Polanyi (1966) este util sa distingem intre cunoastere tacita si cunoastere codificata.

Cunoasterea tacita consta in deprinderi si tehnici care sunt dobandite experimental si sunt transferate prin demonstratie, ucenicie, instruire personala si prin servicii oferite de    experti. Astfel de cunoastere se transmite incet si cu costuri insemnate.

Cunoasterea codificata este concentrata si convertita in mesaje care pot fi comunicate usor. Cu cat sunt mai codificate componentele activelor de cunoastere, cu atat mai mult pot fi transmise cu costuri mai reduse.

Codificarea reprezinta un pas al procesului de reducere si conversie care face transmisia, verificarea, inmagazinarea si reproducerea cunoasterii sa fie mai putin costisitoare.

Cunostintele tacite coexista cu cele codificate, ambele fiind generate simultan de activitatile de cercetare-dezvoltare. Pe masura avansarii in cercetarea domeniului si aplicatiile practice, apar noi cunostinte tacite, iar unele dintre acestea, ajunse la maturitate, trec in categoria cunostintelor codificate.   

Cunoasterea - bun public sau bun privat

Clasificarea bunurilor in una dintre cele doua categorii - privat si public - este legata de carcateristicile acestora:

Bunurile private pure se caracterizeaza prin rivalitate si excluziune.

Bunurile publice pure se caracterizeaza prin non-rivalitate si non-excluziune.

Cunoasterea este considerata a fi o forma de bun non-rival. Altfel spus, distribuirea si difuzarea informatiei nu va reduce volumul de informatie din sursa originala.

Un bun non-exclusiv presupune ca toti utilizatorii au acces la cunostinte. In cazul non-excluderii in utilizarea de cunostinte, producatorii de cunostinte nu-si pot recupera cheltuielile de productie si de investitii din transferul cunostintelor sub forma de bunuri publice decat daca cercetarea este finantata de la bugetul statului.

Pentru a stimula dezvoltarea productiei de cunostinte se pot aplica reglementari prin care sa fie garantate drepturile de propietate intelectuala (brevete, copyright) care sa confere exclusivitate folosirii cunostintelor de catre insisi creatorii acestora. Astfel, aceasta categorie de cunoastere nu mai este un bun public, din moment ce producatorul poate exclude accesul altor utilizatori.

Cunostintele tacite sunt mai apropiate de natura bunurilor private. Acestea nu circula liber, ci au un accentuat caracter personal si se asociaza cu indemanarea si capacitatea cercetatorilor angajati in productia si utilizarea cunostintelor.

Transmiterea stiintei si tehnologiei

O alta delimitare importanta in privinta generarii si transmiterii cunoasterii este aceea dintre stiinta si tehnologie.

Stiinta este adesea asociata cu un mecanism de alocare non-piata, unde cunoasterea este tratata ca un bun public pur. In stiinta prezumtia este ca descoperirile trebuie sa fie relevate complet si rapid.

Tehnologia este asociata cu un mecanism de piata unde cunoasterea este tratata ca un bun privat si unde brevetele, drepturile de copyright si secretele comerciale sunt supuse drepturilor de proprietate. Pentru tehnologie descoperirile ar putea sa nu fie relevate pe deplin, nu imediat si nici la nivelul intregii societati.

Simplificand lucrurile putem spune ca stiinta are ca scop sa sporeasca stocul de cunoastere prin incurajarea originalitatii, in timp ce tehnologia cauta sa obtina rente din aceasta cunoastere.

2. Parcursul cunoasterii

Fig.1: Parcursul cunoasterii

Sursa: Gordon Rausser, Private/Public Research: Knowledge Assets and Future Scenarios, AAEA Annual Meeting, Nashville, Tennessee, August 10, 1999

2.1. Crearea cunoasterii

Crearea de cunostinte noi apare ca un proces care imbraca multe forme. Procesele de C&D se desfasoara atat in sectorul public cat si in cel privat. In decursul secolului XX sectorul public a jucat un rol major in sustinerea eforturilor de C&D. De asemenea, in sectorul privat eforturile de C&D s-au extins rapid mai ales in ultimele decenii.

Guvernele din tarile dezvoltate au aderat rapid la convingerea ca stiinta fundamentala este un bun public si ca cea mai mare parte a acesteia trebuie sa fie condusa de universitatile de cercetare.

Tendintele privind sutinerea cercetarii in sistem privat versus sistem public s-au convertit in colaborari public-privat atunci cand costurile cercetarii stiintifice au crescut semnificativ.

Paradigme alternative

Multi ani a dominat credinta generala ca exista o evolutie liniara dinspre bunurile publice sau stiinta fundamentala catre bunurile private. Prezumtia ca procesele de inovare urmeaza o linie ingusta dinspre cercetarea fundamentala (condusa de laboratoarele guvernamentale si, in principal, in universitatile de cercetare) catre C&D aplicativa (condusa in principal de catre firme) este atractiva pentru fauritorii de politici guvernamentale si administratorii universitatilor si chiar in propriul interes al acestora.

O paradigma alternativa este cea care admite non-liniaritatile si recunoaste natura haotica a proceselor de C&D. Multi analisti s-au documentat cu privire la calea intortocheata a inovatiilor din economie. Acesti analisti au demonstrat ca inovatiile apar printr-o ruta de tip circuit (Ruttan, 1982). Aceasta ruta nu poate fi codificata si multi au argumentat ca este imposibil sa fie masurata. O varianta extrema a acestei viziuni a fost propusa de Kealy (1996), care merge atat de departe incat argumenteaza ca inovatia tinde sa conduca stiinta fundamentala si nu o alta cale.

Privitor la paradigma alternativa, este utila distinctia pe care guvernele o fac adesea intre stiinta fundamentala si cea aplicativa. De aici rezulta implicit o frontiera intre universitati si lumea din afara acestora.

2.2. Proprietatea intelectuala si Pietele Cunoasterii

Pana la actul Curtii Supreme de Justitie referitor la cazul Diamond v. Chakrabarty din 1980, inventiile uzinelor bazate pe gene sau celule din natura sau aplicate la organisme vii erau vazute ca fenomene naturale si prin urmare nepatentabile. In acest caz, Curtea Suprema de Justitie a stabilit ca " orice lucru facut de om este patentabil".

Pietele pentru Stiinta si Tehnologie

De-a lungul ultimului deceniu, odata cu liberalizarea pietelor si cu crearea multor tipuri de produse "intermediare", ceea ce este comerciabil s-a extins semnificativ.

Pentru cunoasterea codificata, cunoasterea si informatia sunt in mare masura sinonime. Pentru aceasta forma de cunoastere, opozitia dintre economia bunurilor si serviciilor si economia informatiei a fost decuplata. Pentru a fi siguri, se poate colecta suficienta informatie de pe INTERNET pentru a permite consumatorilor sa desfasoare cumparaturi comparative la costuri de tranzactie mult mai scazute.

Cunoasterea genereaza randamente de scara crescatoare. Dupa cum a argumentat Arthur (1996), John Hicks a avertizat ca admiterea randamentelor de scara crescatoare "va bulversa o mare parte a teoriei economice". Totusi, produsele generate de industriile bazate pe cunoastere induc costuri fixe mari ceea ce implica in multe cazuri costuri marginale zero. Acest fenomen exista in biotehnologia agricola si in general in dezvoltarea si utilizarea tehnologiei informatiei, prima copie costa sute de milioane de dolari, iar costul urmatoarelor copii este aproape zero.

Randamentele de scara crescatoare sunt generate de mai multi factori: tehnologie, standarde si externalitati de retea, existenta cunoasterii tacite etc.

Forma de tehnologie determina costurile fixe si marginale. Externalitatile de retea si standardele tin de o masa critica a consumatorilor. Odata ce masa critica este atinsa, externalitatile de retea (Katz and Shapiro, 1985) stabilesc baza pentru efecte economice de tip feedback pozitiv. Aici asteptarile consumatorilor sunt critice. Perceptiile conduc la ceea ce devine standardul de competitivitate in mintile consumatorilor. Daca aceste standarde pot fi brevetate, detinatorii standardelor pot castiga rente semnificative.

Limitele pietei

In conditiile in care pietele cunoasterii sunt complexe, produsele noi sunt rareori prezentate singular. De fapt, ele sunt componentele unor sisteme integrate. Dependenta de astfel de sisteme integrate inseamna ca firmele nu trebuie sa se concentreze doar pe competitorii lor, ci si pe colaboratori.

Dupa cum nota Arrow (1962) pentru a cumpara informatii, trebuie sa existe deja un important stoc de cunoastere acumulata. Conform lui Mowerz (1983), in general este imposibil sa internalizezi toata C&D care este necesara pentru a integra know-how-ul care conduce la produse vandabile.

In consecinta, cererea pentru aliante, joint ventures si aranjamente institutionale nu a fost niciodata mai mare ca acum

De exemplu, in biotehnologie, proprietatea intelectuala relevanta necesara pentru a aduce produse specifice pe piata nu este niciodata detinuta si controlata de o singura firma. Prin urmare apar probleme serioase privind fragmentarea drepturilor de proprietate. Aceasta fragmentare se constituie ca o provocare la functionarea efectiva a pietelor tehnologice.

Aceste limitari apar din forme de furt si alte forme de comportament oportunistic, informatie asimetrica si aranjamente de licentiere incorecte.

Intr-o lume fara costuri de tranzactie, acest fapt poate sa nu constitue o problema, dupa cum ne-am astepta la partile ce negociaza o solutie Pareto superioara in raport cu orice distributie initiala a drepturilor de proprietate asupra componentelor. In lumea reala comportamentul oportunistic, furtul deturneaza solutia de negociere. Aceasta conduce la intrebari serioase privind "libertatea de operare" motivata de brevetele blocate sau alte forme de proprietate intelectuala. In prezenta acestor fenomene apare adesea esecul pietei.

Costurile de tranzactie si oportunismul sunt sursele majore ale ineficientei pietelor cunoasterii. Politica publica este de asemenea responsabila pe scara larga de consecinte neintentionate ale fragmentarii drepturilor de proprietate (prin specificari imperfecte ale brevetelor)

Datorita cresterii fenomenului de decuplare a informatiei sau a cunoasterii de bunurile tangibile ca si a fragmentarii si non-existentei drepturilor de proprietate bine articulate, pietele cunoasterii sunt adesea slabe.

2.3. Capturarea valorii din Activele de Cunoastere

Crearea de cunostinte este un lucru, dar capturarea valorii cunoasterii este altceva. Existenta pietelor pentru tenhologii incomplete nu furnizeaza nici o asigurare ca valoarea potentiala a noilor descoperiri sau inovatii va fi capturata. Mai mult, dupa cum economistii au sesizat de multa vreme, problemele legate de valoare capturata revin la problema "regimurilor de proprietate". Luarea in proprietate implica capturarea valorii atunci cand cunoasterea este dificil de reprodus si/sau cand drepturile de proprietate intelectuala furnizeaza bariere legale in calea imitarii.

Sursele avantajului competitiv

Faptul ca, inerent, multe active de cunoastere sunt necomercializabile reprezinta o sursa a avantajului competitiv

Aceasta caracteristica este evidenta in cazul cunoasterii tacite cand costurile de coordonare descurajeaza outsourcing-ul (aprovizionarea cu componente din afara firmei) sau organizatiile virtuale si cresc stimulentele de a internaliza activitatile de C&D. Activele de cunoastere tacita specializata creeaza renta pentru detinatorii lor. In consecinta imperfectiunile de pe piata de know-how pot fi atat o binecuvantare cat si o cursa.

In cazul cunoasterii codificate, intarirea proprietatii intelectuale reprezinta cea mai eficace contra-forta impotriva imitatiei. Daca astfel de active sunt comercializabile, ele pot fi accesate de catre toti agentii.

Prin urmare domeniile in care avantajele competitive pot fi structurate devin din ce in ce mai inguste pe masura ce pietele se extind.

Pe masura ce pietele pentru cunoasterea codificata se extind, apar noi competitori si rentele ce revin inovatorului se disipeaza. Impactul disiparii rentei depinde in mod critic de structura industriei (i.e. de gradul de control pe care inovatorul il detine pe piata produsului). Acolo unde drepturile tehnologice nu sunt controlate de un monopol apar probleme specifice pietei de oligopol (Arora and Fosfuri, 1998).

Activele complementare

Activele complementare includ, intre altele, capacitatea de cercetare, dimensiunea experientei in domeniu, accesul la statii de cercetare etc.

Orice eforturi de a converti cunoasterea in produse diferentiabile si comercializabile trebuie sa fie confruntate cu problema accesului la active complementare. Daca astfel de active sunt deja controlate, nici un alt obstacol nu mai poate sa apara. Deoarece piata pentru active complementare se confrunta deja cu imperfectiuni, astfel de active ar putea deveni "punctual slab" al lantului valoric.

Proprietatea intelectuala si structura pietei

Drepturile de proprietate intelectuala nu pot asigura prin ele insele capturarea valorii. Aceasta deoarece activele complementare nu au fost combinate eficient (Teece, 1986) sau profitul comun disponibil dintr-o linie de cercetare cumulativa nu este distribuit in asa fel incat costurile de C&D ale fiecarui innovator sa fie acoperite (Green and Scotchmer, 1995).

Referinte bibliografice:

Iancu, Aurel - Cunoastere si inovare: o abordare economica, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2006, pg.22-39

Sandu, Steliana - Inovare, competenta tehnologica si crestere economica, Editura Expert, Bucuresti, 2002, pg.63-72

Ethridge, Don - Research Methodology in Applied Economics, 2^nd ed., Blackwell Publishing, USA, 2004, pg.40-45

Arrow, K.J. "Economic Welfare and the Allocation of Resources for Invention." The Rate and Direction of Inventive Activity: Economic and Social Factors. National Bureau of Economic Research, pp.609-625. Princeton: Princeton University Press, 1962.

Arthur, B.W. 'Increasing Returns and the New World of Business.' Harvard Business Review 74(July-August 1996):100-109.

David, P. "The Knowledge Factory." The Economist, October 4, 1997. Survey pp. 1-22

Green, J., and S. Scotchmer. "On the Division of Profit in Sequential Innovation." Rand J. Econ. 26(Spring 1995):20-33.

Heller, M., and R. Eisenberg. "Can Patents Deter Innovation? The Anticommons in Biomedical Research." Science 28(May 1998):698-701.

Katz, M.J., and C. Shapiro. "Network Externalities, Competition and Compatibility." Amer. Econ. Rev. 75(June 1985):424-440.

Kealey, T. The Economic Laws of Scientific Research. New York: St. Martin's Press, 1996.

Mowery, D. "The Relationship between Intrafirm and Contractual Forms of Industrial Research in American Manufacturing, 1900-1940." Explorations in Economic History 20(October 1983):351-374.

Polanyi, M. The Tacit Dimension. Garden City, New York: Anchor Day, 1966.

Rosenberg, N. "Why Do Firms Do Basic Research (With Their Own Money)?" Res. Pol. 19(April 1990):165-174.

Teece, D.J. "Profiting from Technological Innovation: Implications for Integration, Collaboration, Licensing and Public Policy." Res. Pol. 15(December 1986):285-305.