Agricultura	Asigurari	Comert	Confectii	Contabilitate	Contracte	Economie
Transporturi	Turism	Zootehnie

ECONOMII DE RAMURA

Economie

+ Font mai mare | - Font mai mic

 

D

I

M₁

In toate cazurile, amplasarea unui obiectiv industrial in interiorul suprafetei zonei delimitate de cele 3 puncte de amplasare ofera costuri mai reduse, dar presupune pentru comunitatile locale niste cheltuieli prealabile pentru asigurarea de utilitati (cai de comunicatie, canalizari, retele electrice.).

Alta metoda se refera la calcularea unui coeficient de transformare a resurselor materiale in produs finit. Daca nota cu normele de consum pentru transformarea resurselor materiale in produse finite si cu p cantitatea de produse finite care rezulta dintr-un ciclu sau o sarja tehnologica, atunci acest coeficient de transformare se va putea calcula folosind relatia: . Cu cat acest coeficient este mai mare decat 1, ni se sugereaza ca amplasarea trebuie facuta in apropierea locului in care se gaseste resursa materiala cu ponderea cea mai mare in structura produsului final.

Alta metoda presupune determinarea ariei de desfacere a unor produse industriale similare, realizate de filiale ale aceleiasi firme. Presupunem ca in localitatea Y exista o filiala a unei firme care realizeaza un produs cu costul de 80 U.V./produs. Aceeasi firma intentioneaza sa-si amplaseze in localitatea X o alta filiala, care ar oferi acelasi produs cu un cost de 66 U.V./produs. Distanta dintre cele 2 localitati pe caile de comunicatie existente este de 300 km, iar tariful de transport este de 0,2 U.V./km produs. Restrictia este data de faptul ca raza de desfacere a celor 2 unitati din punct de vedere economic poate fi egala sau atat de mare pana la egalizarea costurilor de fabricatie la care se adauga cheltuielile de transport.

Solutia sistemului este data de x = 185 km si y = 115 km.

125

103

80 75

50 66

25

0

X 185 km 115 km Y

300 km

Pentru x = 185 km si y = 115 km, rezulta ca membrul stang al celei de-a doua egalitati devine 103 U.V. cheltuite de filiala din orasul X, iar membrul drept devine 103 U.V. cheltuite de filiala din Y.

Daca vom modifica datele, x = 270 si x = 220, atunci se vor mari pentru fiecare filiala ariile de desfacere, corespunzand unei cheltuieli de 120 U.V. in cazul lui X si unei cheltuieli de 124 U.V. in cazul lui Y.

Cunoasterea anticipata a ariei de desfacere permite oricarei firme sa-si desfaca produsele similare pe diverse piete cu preturi diferite. Acesta e si motivul pentru care mari firme prefera sa isi implanteze unitati de montaj in apropierea centrelor de desfacere.

In cazurile in care cele 2 filiale, din exces de zel sau din necunoastere economica isi extind reciproc aria de desfacere, consecintele stau in incarcarea preturilor de desfacere si dau prilej concurentei sa le elimine de pe piata.

Costul 270 km

125

100

75

50

220 km

25

185 km 115 km

300 km

Transporturile.

Solicitarile de transport ale agentilor economici si evident ale calatorilor dintr-un anumit areal teritorial (regional) sunt satisfacute de mai multe sisteme (tehnice) de transport. Prin urmare, vorbim de sisteme teritoriale de transport:

Sistemul teritorial de transport urban de marfuri - acesta se deruleaza in toate cazurile prin mijloace auto.

Sistemul teritorial de transport urban de calatori - aici se incadreaza metroul clasic, metroul "usor", precum si parcurile de autobuze, de troleibuze si de tramvaie si parcul de taximetre.

Sistemul teritorial de transport suburban de marfuri - acesta se deruleaza majoritar prin transport auto si in parte prin transport feroviar.

Sistemul teritorial de transport suburban de calatori - ca tendinta, acesta cuprinde in proportie de 50% transportul auto si in proportie de 50% transportul feroviar.

Sistemul teritorial de transport interurban de marfuri - acesta se deruleaza majoritar pe calea ferata, auto si in unele cazuri, cand configuratia geografica permite, fluvial si maritim, prin "navigatia costiera".

Sistemul teritorial de transport interurban de calatori - acesta se deruleaza in egala masura pe cale ferata, aerian si auto.

Sistemul teritorial de transport international de marfuri - acesta se deruleaza prin toate sistemele de transport existente, inclusiv cel prin conducte.

Sistemul teritorial de transport international de calatori - in cadrul acestuia, ponderea cea mai mare o are transportul aerian, apoi cel feroviar si auto.

Amplasarea teritoriala a unitatilor de constructii

In cazul constructiilor, vorbim de o amplasare de lunga durata si de o amplasare teritoriala. Amplasarea de lunga durata (definitiva) se refera la acele unitati de constructii care ar trebui sa se gaseasca in orice aglomerare umana cu mai mult de 10.000 de locuitori si care au ca obiect de activitate repararea si intretinerea curenta a obiectelor de constructii deja existente. Amplasarea temporara se refera la amplasarea unor unitati de constructii la locul de realizare a viitoarelor unitati de constructii. Aceasta amplasare ocazioneaza deplasari masive de echipamente, de resurse materiale si de resurse umane (indivizi) la locul de aparitie a viitorului obiect de constructii.

Forme de organizare sociala a productiei (in industrie, transporturi si constructii)

Industria - concentrarea, specializarea si cooperarea - notiuni generale si indicatori economici de apreciere

Concentrarea, specializarea si cooperarea sunt astazi modalitati de a obtine efecte economice superioare fata de un sistem de organizare anterior, care presupune autarhia. Aceste forme de organizare sociala presupun existenta unei varietati de organizatii de dimensiuni si denumiri diferite, care, pentru a realiza efecte competitive, unitatile respective trebuie sa fie specializate si sa coopereze intre ele. Efectul economic cel mai ridicat sau cel mai scazut al organizarii sociale a productiei se exprima foarte bine prin nivelul la care se situeaza specializarea si cooperarea in productie.

Concentrarea productiei industriale. Prin concentrarea productiei industriale avem in vedere acel proces tehnico-economic care, in timp, determina cresterea capacitatii de productie a unei unitati productive , crestere care se poate realiza prin mai multe modalitati: realizarea (edificarea) de noi unitati productive de capacitati diferite; cresteri de capacitati la unitatile existente (modernizari si retehnologizari); fuziune (comasare) de unitati (cumparari, privatizari.). Nivelul de concentrare se apreciaza prin nivelul urmatorilor indicatori: numarul de muncitori, valoarea mijloacelor fixe, marimea cifrei de afaceri si marimea exporturilor realizate (in expresie valorica). Primii 2 indicatori sunt de tip potential, iar ceilalti 2 sunt de tip efectiv, in sensul ca arata un rezultat. Datorita faptului ca fiecare indicator in parte prezinta particularitati proprii, este dificil sa comparam nivelul de concentrare din diferite industrii: sunt structuri diferite de inzestrare tehnica, sunt structuri diferite ale costurilor. De exemplu: o hidrocentrala Industria Energiei Electrice are un numar redus de salariati, o valoare mare a mijloacelor fixe si o cifra de afaceri relativ mica. In cazul unei unitati din Industria Confectiilor insa, numarul salariatilor este mare, valoarea mijloacelor fixe este redusa, iar cifra de afaceri este mica. Din acest motiv, utilizarea notiunii de unitate mare, medie sau mica o putem folosi fie la comparatii cu unitati similare ca structura de produse, fie comparativ cu anumite conditii dinainte precizate, si in ambele cazuri trebuie sa ne referim la acelasi moment sau interval de timp.

O tendinta a concentrarii este aceea de a creste capacitatea fizica si cifra de afaceri dintr-o anumita unitate. In acelasi timp, actioneaza o serie de factori care limiteaza cresterea fizica a unitatilor industriale. In categoria acestor factori se includ urmatorii:

Ø      Instabilitatea economica si geo-politica dintr-un anumit areal teritorial - nici un investitor potential nu devine investitor efectiv intr-o tara in care exista in mod pregnant o astfel de instabilitate.

Ø      Cunoasterea anticipata - pe o perioada de 10-15 ani - a necesarului intern sau de export pentru anumite produse. Fiecare agent economic, in conditiile economiei de piata, e obligat sa-si intocmeasca propriul plan de afaceri, care ii faciliteaza obtinerea de credite de la banci, ii asigura includerea in programe de asistenta financiara sau tehnica si ii da siguranta ca propria unitate ar putea functiona.

Ø      Cuantumul cheltuielilor de transport, care cresc mai repede decat creste dimensiunea unitatii, diminuand astfel din avantajele concentrarii.

Ø      Diversitatea si/sau elasticitatea ofertei - in timp ce unitatile de dimensiuni mari impun pietei produse, unitatile de dimensiuni reduse raspund solicitarii pietei.

Ø      Influente de ordin industrial - in unele activitati industriale (industria alimentara) marimea unei unitati e conditionata de arealul agricol care asigura resursele materiale perisabile necesare prelucrarii sau de existenta unei retele de depozitare sezoniera a productiei perisabile. Dimensiunea unitatilor din industria extractiva e conditionata de dimensiunile rezervelor din categoriile A si B, intr-un anumit punct geografic.

Ø      Influente de ordin social - desi din punct de vedere tehnologic e posibil sa existe unitati de mari dimensiuni intr-un anumit domeniu, din punct de vedere social nu se recomanda existenta unor unitati mari in domenii ca: productia de confectii, productia de lactate, productia de panificatie, productia de medicamente.

Ø      Influente de ordin juridic - in SUA, in perioada 1870-1890 s-a elaborat "Legea antitrust" prin care se elimina posibilitatea existentei unui singur producator si/sau comerciant pentru o gama de produse. In Anglia, orice fuziune trebuie sa aiba avizul Parlamentului. In Romania exista 2 acte normative, care cauta sa mentina concurenta in limitele unei loialitati economice: "Legea industriei mici" si "Legea concurentei".

Determinarea marimii economice (fizice si valorice) a unei organizatii cu productie preponderent industriala se face plecand de la determinarea unor cheltuieli totale minime, care includ costurile de fabricatie, cheltuielile de transport pentru intrari-iesiri de produse si cheltuieli anticipate, care se refera la investitii (pentru mentinerea sau cresterea capacitatii unitatilor) si la cheltuieli pentru protectia mediului ambiant. Aceste cheltuieli totale minime pot fi realizate in 2 situatii:

Fie inregistra cel mai redus cost total pentru o productie fizica dinainte precizata,

Fie inregistram cel mai mare volum de productie fizica posibil in conditiile unui cost total anticipat calculat.

In ambele situatii, veniturile inregistrate pe perioade mai lungi de timp trebuie sa acopere cheltuielile totale si evident, trebuie sa asigure si un anumit profit.

Pret Vanzare

Rentabilitate Cheltuieli totale

Cost

(u.m.)

Cheltuieli variabile

Cheltuieli constante (fixe)

Rentabilitate fizica

O Productia fizica

In transporturi, marimea unitatilor e variabila: pentru transportul feroviar si pentru transportul prin conducte, dimensiunile unitatilor sunt mari; pentru transportul auto, dimensiunile sunt reduse, iar pentru transportul aerian si naval, dimensiunea agentilor economici e data atat de numarul navelor sau aeronavelor detinute, cat si de capacitatea respectivilor agenti economici de a mentine in stare de functionare prin reparatii si intretineri respectivele mijloace de transport. Motivatia acestui fapt e data de necesitatea asigurarii navelor sau aeronavelor precum si a incarcaturii pe care acestea o transporta.

Specializarea. Numarul produselor industriale de tip complex creste. Fiecare produs complex cuprinde un numar mare de repere, care se realizeaza din resurse materiale diferite, iar respectivele repere se realizeaza cu tehnologii mult diferite unele de latele. Tehnologia autarhica nu mai e economica. Prin urmare, pentru a obtine calitati inalte si efecte economice adecvate, e necesar si posibil ca parti dintr-un produs industrial complex sa se realizeze in unitati complet separate. Specializarea se constituie intr-un proces tehnico economic de scurta durata , in cadrul caruia are loc o restrangere a gamei de produse dintr-o unitate (e posibila o restrangere pana la o unitate), restrangere care permite utilizarea unei tehnologii care sa apeleze exclusiv la o dotare si la un personal strict adecvate tehnologiei respective. In dinamica, a vorbi de specializare inseamna a reduce numarul de produse per unitate sau per organizatie industriala, a creste seria de fabricatie per produs si per unitate si a extinde relatiile de cooperare. O premisa a specializarii o constituie extensia standardizarii, adica a existentei unor norme tehnice obligatorii pe plan national sau international, prin care se restrang in limite rationale diversitatea configuratiilor constructive si tehnologice ale unei game de produse.

In mod curent, in industria prelucratoare se vorbeste de specializari orizontale, care au ca obiect de activitate realizarea de produse industriale finale si de specializari de tip vertical, care au ca obiect de activitate productia de componente (de aceea se mai si numeste specializare organologica) si specializarea pe procese tehnologice. Aprecierea nivelului specializarii se face prin intermediul mai multor indicatori economici, care, in principiu, ar trebui sa raspunda urmatoarelor tipuri de exigente:

Ø   Sa dimensioneze variatele exprimari ale specializarii, punand la dispozitia agentilor economici existenti sau viitori si la dispozitia unor institutii centrale, informatii privind realitatea intr-un anumit domeniu (e vorba de informatii care se pot obtine de la Camerele de Industrie si Comert judetene).

Ø   Sa evidentieze unele aspecte mai putin performante din domeniul specializarii.

Ø   Sa sugereze eventuale corectii care s-ar putea efectua in interval scurt.

Ø   Sa permita compararea unor rezultate similare interne sau cu parteneri externi.

Acesti indicatori sunt:

La nivel de industrie: numarul de industrii de sine statatoare existente la un moment dat la nivel de industrie sau de departament sau de firma cu mai multe filiale. Se poate calcula un indicator de specializare, folosind formula: , unde n = numarul sortimentelor, m = numarul unitatilor, iar Ns este numarul de sortimente din nomenclatorul de fabricatie al unei industrii, al unui departament sau al unei firme. Daca de exemplu in industria textila sunt 300 de unitati producatoare si exista 2000 de sortimente de fabricatie, astfel ca unitatea 1 fabrica 10 sortimente, unitatea 2 fabrica 30 de sortimente .iar unitatea 300 fabrica 20 de sortimente, astfel incat numarul total de sortimente realizate de cele 300 de firme este de 4000, atunci indicatorul de specializare va fi: . Cu cat valorile acestui indicator sunt mai apropiate de 1, cu atat concentrarea fabricatiei va fi mai mare pe un numar restrans de unitati. Cu cat valorile acestui indicator sunt mai mici decat 1, cu atat acesta va exprima o dispersie a fabricarii diferitelor sortimente de produse in unitati diferite.

La nivel de firma se calculeaza un indicator de specializare folosind formula: .Acest indicator evidentiaza profilul de baza al unitatii. Daca de exemplu cifra de afaceri, conform profilului de fabricatie este de 4000 de miliarde, iar cifra de afaceri totala este de 6000 de miliarde, atunci indicatorul de specialitate este 66%. In dependenta de dimensiunea acestui indicator, putem sa ierarhizam unitatile din punct de vedere al nivelului de specializare. Prin urmare, daca indicatorul de specializare are valori mai mari de 85%, atunci e vorba de existenta unei firme inalt specializate; daca valorile sunt intre 65% si 85%, vorbim de o unitate industriala specializata; daca valorile se cuprind in intervalul 50% - 65%, atunci vorbim de o unitate industriala in curs de specializare; in sfarsit, daca valorile sunt mai mici decat 50%, vorbim de o unitate industriala nespecializata, care realizeaza ocazional o productie neomogena.

In toate cazurile e necesar sa utilizam un sistem de referinta pentru a putea aprecia cat mai corect nivelul de specializare. Acest sistem de referinta ia in considerare dimensiunea productiei fizice, gradul de utilizare a capacitatilor de productie, costul unitar si dimensiunea productivitatii muncii fizice din unitati cu productie similara, dar cu grade diferite de specializare.

Intre nivelul de concentrare si nivelul de specializare exista urmatoarea corespondenta: in toate cazurile, unitatile inalt specializate, de regula, sunt unitati de dimensiuni reduse - in prezent, dimensiunea redusa se apreciaza in raport de numarul de salariati existenti. Astfel, EUROSTAT notifica urmatoarele: unitatile cu pana la 9 lucratori sunt microintreprinderi; unitatile cu un numar de 10 pana la 99 lucratori sunt unitati mici; unitatile cu 100-499 lucratori sunt considerate unitati de dimensiune medie-mijlocie, iar unitatile cu peste 500 de angajati sunt considerate unitati mari si foarte mari.

In legatura cu numarul de salariati, exista o gestionare corecta, iar relatia cu bugetul statului e mai stabila, pentru ca pentru fiecare angajat se percep impozite, procente pentru asigurarile sociale de stat, pentru ajutorul de somaj, pentru pensia suplimentara.

Cooperarea in productie. Dimensionarea nivelului de cooperare.

Adancirea specializarii impune 2 situatii: o reducere a integrarii fabricatiei (nonautarhie) si o largire a cooperarii intre unitati. Cooperarea este acea relatie de lunga durata pe linie productiva, care se stabileste intre o unitate considerata principala si restul unitatilor productive, care ii ofera componente pentru realizarea unor produse finale. Intre multimea unitatilor productive existente intr-un areal se stabilesc in mod curent 3 tipuri de relatii:

• Relatii pe linia asigurarii cu resurse materiale prelucrabile - aprovizionarea tehnico-materiala.
• Relatii pe linia unor servicii prestate.
• Relatii pe linie de cooperare.

Produsul final

Montaj

Suma de componente

Proces de productie

Asigurare cu resurse

materiale (ATM)

Unitatea primeste o suma de componente de la diverse unitati,

componente care sunt doar montate, nu si prelucrate!

Exista o cooperare pentru realizarea de produse finale complexe - avioane, tractoare, frigidere.

Exista o cooperare pentru realizarea de componente care pot fi atat de uz general, cat si de uz specific.

Exista o cooperare tehnologica - aceasta se refera la o anumita faza tehnologica, desfasurata in cadrul unei unitati.

Mai exista si o cooperare temporara, pe linia utilizarii mai complete a capacitatilor de productie. E vorba de unitati care au un excedent de capacitate de productie si care, pentru a-si utiliza capacitatea, preiau diverse comenzi de la firme. Daca aceasta cooperare temporara nu depaseste 15% din cifra de afaceri a unitatii, poate fi o situatie acceptabila. Tendinta este insa de reducere a cooperarii pe linie de capacitate, datorita solicitarilor in afara profilului de fabricatie.

Dimensionare nivelului de cooperare - indicatori

Numarul de unitati productive cu care o unitate considerata principala, coopereaza pentru realizarea unuia sau mai multor produse industriale. Numarul unitatilor productive atrase in procesul de cooperare difera mult de la o industrie la alta. In industria energiei electrice si termice si in industriile extractive, nu exista relatii de cooperare. In industriile alimentare, ale materialelor de constructii si incaltaminte, numarul de unitati atrase in procesul de cooperare e redus, dar in industriile prelucratoare (metal, lemn, confectii, sticla, portelan.) numarul de unitati atrase in procesul de cooperare este mare. Cunoasterea numarului de unitati productive aflate in cooperare este importanta pentru: dispersia teritoriala, pentru sistemele de transport folosite, pentru costul total al componentelor - pe aceasta baza se poate ajunge la diminuarea stocurilor de componente in unitatea considerata principala.

Determinarea ponderii produselor (componente sau prelucrari obtinute in baza relatiilor de cooperare in costul total al produsului care beneficiaza de relatiile de cooperare.

In functie de nivelul de agregare, indicatorii de cooperare se determina la nivel de produs, la nivel de unitate industriala, la nivel de industrie, la nivel de firma cu mai multe filiale. Astfel:

, unde n = numarul de componente primite in baza relatiilor de cooperare, Vpc = valoarea fiecarei componente primita prin cooperare, iar Cp = costul produsului finit care beneficiaza de relatiile de cooperare. Aceasta formula corespunde cazului in care indicatorul de cooperare se determina la nivel de produs.

, unde n = numarul de componente primite in baza relatiilor de cooperare in scopul realizarii celor "p" produse finite, Cp reprezinta valoarea fiecaruia din cele "p" produse finite ce pot fi obtinute in urma cooperarii, iar Vcp reprezinta valoarea fiecarei componente din cele "n" care sunt primite in cadrul cooperarii. Aceasta formula este aplicabila unui grup de produse.

, unde m = numarul de unitati industriale sau numarul de filiale in cadrul carora se fabrica un lot comun de "p" produse finite, in conditiile unei situatii de cooperare in cadrul careia se utilizeaza "n" componente. Aceasta formula este aplicabila la nivelul unei industrii sau la nivelul unei intreprinderi cu mai multe filiale.

In toate cazurile, indicatorul de cooperare are valori mai mici de 100%

In cazul in care obiectul cooperarii il constituie un obiect extrem de complex, pentru a supraveghe si gestiona cat mai corect relatiile de cooperare, de regula, fiinteaza organismele de supraveghere sau coordonare a procesului de cooperare. Dintre atributiile acestor organisme, 3 au o tenta predominant economica:

Supravegherea si coordonarea calitatii resurselor materiale utile prelucrate de agentii economici implicati in cooperare.

Supravegherea si coordonarea respectarii termenelor de livrare a componentelor. Se evita astfel blocajele financiare.

Efectuarea unor analize de costuri pentru furnizorii de componente (e vorba de asa-numitele costograme).

Aria cooperarii poate fi atat interna, cat si cu participatie externa (vezi societatile mixte de productie, societatile comerciale mixte.).

Pentru unitatile de dimensiuni mici, o forma de cooperare externa este cea de tip LOHN. Acest sistem de cooperare presupune ca un partener sa ofere capacitati de productie si resursa de munca calificata, iar un alt partener sa ofere modelul (proiectul) viitorului produs si sa ofere in totalitate resursele materiale din care se va produce viitorul produs. Acest sistem de cooperare se preteaza pentru acele activitati economice in care gasim cicluri reduse de fabricatie, transportul elementelor iesiri este lesne de realizat in sistemul de transport auto, productia se poate executa in loturi mici, iar termenele de executie se pot executa ad literam. E vorba de activitati industriale precum confectiile, incaltamintea, portelanul, sticla, faianta. Intre avantajele utilizarii acestui sistem de cooperare se numara si faptul ca plata se face in valuta forte. Intre dezavantaje se numara faptul ca practicarea acestui sistem conduce la depersonalizarea producatorului si la limitarea productiei autohtone in functie de anumite resurse. Pe termen lung, nu sunt recomandate cooperari de tip LOHN.

Cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologica si introducerea elementelor de progres tehnic

Notiuni generale. In conditiile unei economii deschise (schimb de energii, de substante si de informatii) dimensiunea sectoarelor de cercetare-dezvoltare constituie un factor de potentare a tuturor domeniilor de activitate. Rezultatele sectorului de cercetare-dezvoltare influenteaza viteza derularii unor procese economice si in special a proceselor economice din industrie, transporturi si telecomunicatii.

Cercetarea stiintifica si dezvoltarea tehnologica reprezinta acel sistem generator de noi cunostinte, de noi tehnici si metode, precum si de noi produse, care cu un anumit efort financiar pot fi aplicate intr-un anumit sector al economiei. Iata care sunt cele 3 puncte forte ale sectorului de cercetare-dezvoltare:

In conditii normale, este un amplificator al PIB.

E un amplificator al stocului de solutii performante pentru fiecare organizatie, firma, industrie sau chiar economie nationala.

Sectorul de cercetare-dezvoltare, in conditii normale, constituie un atu in parteneriatul stiintific international.

Structura sectorului de CSDT este urmatoarea: cuprinde activitati de cercetare propriu-zisa, activitati de dezvoltare experimentala si activitati conexe.

Activitatea de cercetare reprezinta acea munca sistematica prestata pentru largirea cunostintelor umane cu sau fara aplicabilitate practica previzibila (cercetarea fundamentala) sau cu o aplicabilitate practica in perspectiva (cercetare fundamentala orientata) sau cu o aplicabilitate imediata (cercetare aplicativa). Diferentele dintre cercetarea fundamentala, cercetarea fundamentala orientata si cercetarea aplicativa imbraca in timp o haina relativa, dar, in cazul unui anumit tip de cercetare, e bine sa se cunoasca incadrarea in una din cele 3 grupe (sub aspectul resurselor financiare, al termenelor de executie, al costurilor cercetarii.).

Dezvoltarea experimentala e acea munca sistematica de utilizare a informatiilor oferite de cercetarea aplicativa si de cunostintele practice existente intr-un anumit domeniu, pentru a obtine fie noi elemente materiale, fie o ameliorare a elementelor materiale existente.

Activitatile conexe nu presupun elemente de noutate, dar au rolul de a facilita procesul de cercetare-dezvoltare prin obtinerea de echipamente de cercetare, prin organizarea de manifestari stiintifice, prin pregatirea personalului, prin sistematizari bibliografice.

Fundamentarea economica a sectorului de cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica.

Ritmurile sub care evolueaza cercetarea stiintifica si dezvoltarea tehnologica sunt de tip exponential, fapt care impune o gestiune corecta a resurselor alocate. Spre deosebire de orice alt sector economic, in care se cunosc date despre procesul de fabricatie si despre costurile productiei, sectorul de CSDT se caracterizeaza printr-o anumita stare de probabilitate, adica de nedeterminare, in obtinerea de rezultate practic-utile. Starea de nedeterminare se refera la urmatoarele situatii posibile:

Nu se obtin solutii la anumite teme de cercetare lansate in lucru.

Termenele de obtinere a unor solutii depasesc termenele initial precizate.

Costurile - fie in cercetare, fie in experimentare - depasesc sumele initial prevazute.

Pentru unele cercetari de tip fundamental, obtinerea de rezultate utile se inscrie azi in limita unei probabilitati de 5-10%. Pentru cercetarile fundamentale orientate, limita de probabilitate este de 50-60%. In sfarsit, pentru cercetarile aplicative, limita este de 90-95%. Cunoasterea acestor evaluari serveste la luarea deciziei de finantare si de organizare a activitatii de CSDT, intr-un anumit domeniu bine precizat.

O banca autohtona, bugetul de stat sau organismele internationale nu acorda GRANTURI (contracte de cercetare) daca nu e anticipat efectuata o evaluare a sanselor de obtinere de rezultate utile.

Structura ciclului de cercetare-productie

Durata ciclului de productie este data de durata cercetarilor aplicative, la care se adauga durata cercetarilor experimentale, la care se adauga durata activitatilor de prelucrare sau de pregatire a resursei umane, la care se adauga durata pentru constructia noului obiectiv si durata de asimilare in productia industriala. Scriem ca: . Se apreciaza ca durata ciclului de cercetare-productie este acceptabila daca se incadreaza intre 2 ani si jumatate si 4 ani si jumatate.

Sfera si formele de manifestare a riscului in cercetarea stiintifica si in dezvoltarea tehnologica

Starea de nedeterminare se manifesta sub forma riscului. RISCUL apare ca o pierdere constient asumata de resurse (timp, capacitate creativa, resurse financiare.) intr-o anumita perioada. Problema identificarii, prevenirii sau diminuarii riscului isi are justificarea in suma resurselor alocate si in efectele asteptate ale sectorului. Aparitia riscului se manifesta pe intreg ciclul de cercetare-productie, dar mai ales in faza de asimilare (implementare) intr-un anumit domeniu economic. In baza unor cercetari selective recente, se considera ca dimensiunile cheltuielilor si probabilitatea aparitiei riscului evolueaza astfel:

Ø      In faza de cercetare, si riscul si cheltuielile au valoarea 1.

Ø      In faza de dezvoltare experimentala, si riscul si cheltuielile au valoarea 10.

Ø      In faza de aplicare practica, si riscul si cheltuielile au valoarea 100.

In prezent, se vorbeste in mod curent de existenta a 5 tipuri de risc: stiintific, tehnic, economic, de productie si de brevetare.

Riscul stiintific apare cand tema lansata in cercetare nu poate primi o solutie stiintifica sau cand solutia oferita de sectorul de cercetare nu e viabila.

Riscul tehnic apare cand solutia oferita de sectorul de cercetare e finalizata, e viabila, dar aplicarea practica este imposibila.

Riscul economic apare cand cheltuielile in faza de cercetare sau in faza de aplicare a solutiei viabile sunt mai mari decat evaluarile initiale, sau cand efectele obtinute dupa aplicate nu sunt cele scontate.

Riscul de productie apare cand se ofera solutii insuficient finisate, a caror aplicare determina aparitia unor avarii, caderi de echipamente, catastrofe industriale.

Riscul de brevetare apare cand solutia oferita de sectorul de cercetare e viabila , dar valorificarea ei pe terte piete este imposibila, deoarece o solutie similara a fost deja brevetata in alta tara.

Cercetarea stiintifica si dezvoltarea tehnologica

Metode de selectare a temelor de cercetare. Din multimea temelor supuse cercetarii, orice organizare in domeniu e obligata sa-si selecteze un numar de teme pe care sa le solutioneze. Aceasta selectare se face folosind mai multe metode:

Metoda listelor de evaluare - aplicarea acestei metode se face de catre specialistii organizatiei prin acordarea de calificative pe scara de la insuficient inspre exceptional, prefigurand anumite performante ale viitoarei solutii. Deoarece nu se pot insuma calificativele, se apeleaza la teoria utilitatilor, prin care se pot acorda valori in intervalul [0;1]. Intre performante se numara: probabilitatea de solutionare a unei teme in sectorul de cercetare (1); probabilitatea de aplicare a solutiei intr-un domeniu economic (2); probabilitatea de realizare si de vindere a produselor obtinute prin folosirea solutiei (3); efecte globale (4) si efecte nete (5). Prin urmare se intocmeste tabelul:

Temele se selecteaza in ordinea descrescatoare a punctajelor. Deficienta metodei este data de faptul ca se bazeaza in exclusivitate pe evaluari subiective.

2) Metoda cifrei de merit. Metoda presupune utilizarea urmatoarei relatii: ,    B = beneficiile suplimentare preconizate a se inregistra in urma valorificarii unei solutii oferite de sectorul de cercetare, Papl = probabilitatea de aplicare a solutiei intr-un anumit sector, Pobt = probabilitatea de obtinere a unei solutii viabile in sectorul de cercetare, Csd = cheltuielile alocate sectorului de cercetare si Capl = cheltuielile preconizate aplicarii solutiei intr-un domeniu (vezi scara de la 1 la 100). Daca , e acceptabil. Observatie: in relatie sunt incluse si elemente care elimina o apreciere subiectiva.

Metodologia determinarii efectelor economice la nivel de tema (solutie) din sectorul de cercetare Indiferent la ce nivel se calculeaza efectul economic (laborator, centru sau institut de cercetare, ansamblu national), aceasta metodologie e necesar sa serveasca urmatoarelor exigente:

Ø      Sa constituie un instrument in fundamentarea activitatii din sectorul de cercetare si dezv. tehn.

Ø      Sa serveasca drept mijloc de control pe parcursul derularii actului de cercetare (2,5-4,5 ani).

Ø      Sa serveasca drept element final in aprecierea efectelor oferite sau produse de sectorul de cercetare intr-un anumit domeniu. In mod curent, acest efect economic se determina in principalele faze ale ciclului cercetare-productie si vizeaza o eficienta economica structurata pe 3 nivele:

Eficienta economica estimativa - se va determina in momentul in care un anumit proiect a fost selectat pentru a intra in procesul de cercetare. Majoritatea organizatiilor specializate in cercetare utilizeaza o metodologie confidentiala pentru calcularea eficientei economice estimative, care utilizeaza informatiile continute in metoda de selectare utilizata.

Eficienta economica potentiala - aceasta se va determina in momentul in care procesul de cercetare s-a finalizat si exista o solutie general acceptata ca fiind viabila. Se apeleaza la 3 indicatori:

Coeficientul de eficienta economica - acesta exprima rentabilitatea produselor sectorului de cercetare: , relatie in care Ua desemneaza efectele economice suplimentare insumabile ca beneficii obtinute de pe urma utilizarii solutiei; C reprezinta cheltuielile de cercetare, iar Capl sunt cheltuielile din aplicarea solutiei. Conditia de eficienta este ca acest coeficient sa fie pozitiv.

Termenul de recuperare a cheltuielilor - acesta desemneaza intervalul de timp in care initiatorul proiectului de cercetare (bugetul statului, banca, agentul economic) isi recupereaza sumele initial avansate. Utilizam relatia: , unde V = durata de viata economica a solutiilor oferite de sectorul de cercetare. In general aceasta durata este de 3 pana la 5 ani.

Efectele nete - acestea exprima beneficiile sectorului de cercetare-dezvoltare, si se determina folosind relatia: .

Eficienta economica efectiva - aceasta se determina atunci cand se intocmeste fie un studiu tehnico-economic, fie "nota de comanda", care vizeaza o aplicabilitate practica a solutiei oferite de sectorul de cercetare. Eficienta economica efectiva se determina plecand de la sporul de profit preconizat a se inregistra. Acesta provine din insumarea beneficiilor suplimentare, care de regula au ca sursa:

Fie o crestere a productiei fizice, caz in care se obtine un beneficiu B₁ care este dat de relatia: , unde q₀ si q₁ sunt volumele de productie inregistrate inainte si respectiv dupa aplicarea solutiei, Pv₀ este pretul de vanzare a produsului realizat inainte, iar Cp₀ este costul de productie inainte de aplicarea solutiei.

Fie o crestere a pretului de vanzare, ceea ce corespunde inregistrarii unei calitati mai mari a produsului nou-obtinut, caz in care se obtine un beneficiu B₂ care este dat de relatia: , unde Q₁ reprezinta productia fizica suplimentara preconizata a se obtine in noile conditii; Pv₁ si Pv₀ reprezinta preturile de vanzare dupa aplicarea solutiei si respectiv inainte de aplicarea acesteia.

Fie o reducere a costurilor de fabricatie, caz in care se obtine un beneficiu B₃ care este dat de relatia: , unde Cp₀ si Cp₁ reprezinta costurile de productie in cele 2 ipostaze: inainte si respectiv dupa aplicarea solutiei.

Prin insumarea celor 3 tipuri de beneficii se obtine profitul total. Din profitul total, daca scadem eventualele pierderi datorate unor riscuri efective, vom obtine profitul net.

Pentru a reliefa aportul personalului de cercetare pe intreg ciclul de cercetare-productie, eficienta va fi exprimata prin intermediul a 2 indicatori:

Cheltuielile medii pe persoana din activitatea de cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica, date de: , unde C_i reprezinta cheltuielile pentru toate temele supuse cercetarii, iar N_i numarul de personal implicat in solutionarea fiecarui proiect de cercetare.

Beneficiile medii pe cercetator, date de: , unde b_i reprezinta beneficiul pentru fiecare din cele "n" teme supuse cercetarii.

Pentru ca acesti indicatori sa fie cat mai reprezentativi, se foloseste si un sistem de referinta, care include pentru perioade mai lungi de timp referiri la: motivatii favorabile derularii unui proces de cercetare; limite sau obstacole ce ar putea sa apara in finalizarea unor teme de cercetare.

Probleme privind aplicarea elementelor de progres tehnic in sisteme productive existente

Notiuni generale: tehnica, retehnologizare si progres tehnic.

Tehnica reprezinta ansamblul echipamentelor incorporate si aflate in stare de functionare in diferite sisteme productive.

Retehnologizarea (tehnica noua) reprezinta acea tehnica ce tinde spre un nivel maximal intr-un anumit domeniu economic, dintr-un anumit areal regional (teritorial).

Progresul tehnic este un proces de ameliorare a tehnicii (suma de echipamente) si a tehnologiei de fabricatie (acesta da raspuns intrebarii "Cum sa facem?") din sisteme productive existente. In toate cazurile, extensia unui element de progres tehnic intr-un sistem productiv existent ar trebui sa produca urmatoarele modificari ale sistemului:

	Sistem productiv existent

SCAD

Salariile pe unitatea se mentin constante

de produs

Un nou element de progres tehnic si tehnologic

cresc

Consum SUPLIMENTAR    Resurse de materiale prelucrabile

Cresterea protectiei si sigurantei muncii

Diminuarea poluarii

Spor de productie fizica

Spor de cifra de afaceri

Rezultatele trebuie sa fie mai mari

sau constant sau mai mic de energie    sunt CONSTANTE, cresc sau scad

Tendintele progresului tehnic contemporan

Tendintele progresului tehnic se manifesta astfel:

Cresterea fie a vitezelor de prelucrare a echipamentelor fie a transmiterii informatiilor din si inspre agentii economici, fie cresterea vitezelor de deplasare a mijloacelor de transport.

Majorarea puterii instalate respectiv majorarea capacitatilor echipamentelor si/sau mijloacelor de transport.

Imbunatatirea calitatii si sigurantei in functionarea echipamentelor (fabricantul garanteaza durata de functionare).

Extensia procesului de standardizare a componentelor si produselor (vezi tendinta de specializare).

Conservarea, recuperarea si valorificarea resurselor materiale secundare.

Accentuarea electronizarii si automatizarii tehnicii si tehnologiilor.

Modalitati de aplicare a elementelor de progres tehnic in sistemele productive existente

Indiferent de tipul agentului economic sau de dimensiunile acestuia, modalitatile de implementare sunt urmatoarele:

Prima modalitate se refera la aplicarea intr-un sistem productiv existent a rezultatelor (solutiilor) sectorului propriu de CSDT, in principal prin extensia automatizarii si ca o expresie a acesteia, prin extinderea "manipulatoarelor" si "robotilor industriali".

A doua modalitate se refera la aplicarea in sisteme productive existente a creatiei tehnice a personalului angajat - e vorba de ameliorari tehnice si de inventii.

A treia modalitate se refera la colaborari tehnico-economice stiintifice cu firme si organisme internationale, cu privire la programe comune de cercetare, cu privire la importul de echipamente si la achizitionarea de licente.

Determinarea eficientei economice ale unui element de progres tehnic introdus intr-un sistem productiv existent, de regula se refera la 3 mari actiuni:

Ø      folosirea de noi resurse materiale (noi configuratii, noi calitati.)

Ø      utilizarea de noi tehnologii

Ø      achizitionarea de noi echipamente individuale

Toate acestea se determina atat in expresie fizica, cat si in expresie valorica.

In expresie fizica:

Spor de capacitate de productie - acesta se determina utilizand relatia de mai jos:

, unde C₀ si C₁ reprezinta dimensiunile caracteristicii capacitatii respective, T₀ este intervalul de timp (in zile) scurs intre 1 ianuarie si data aplicarii elementului de progres tehnic, T₁ este intervalul de timp (in zile) scurs intre momentul aplicarii elementului de progres tehnic si ziua de 31 decembrie a aceluiasi an, iar I₀ si I₁ sunt indicatori de utilizare intensiva.

Sporul de productie fizica - acesta se poate determina utilizand relatia: , unde semnifica numarul de zile efectiv lucrate dupa aplicarea elementului de progres tehnic, iar Q₀ si Q₁ reprezinta productia fizica in unitati naturale (kg, tone, m², m³, buc.) in cele 2 ipostaze: inainte si respectiv dupa aplicarea elementelor de progres tehnic.

Sporul de productivitate a muncii fizice - acesta se poate determina utilizand relatia: , in care cele 2 productivitati din formula pot fi calculate utilizand relatia urmatoare: .

Economia de timp de munca - acesta se poate determina utilizand relatia: , unde cu Q₁ am notat productia fizica obtinuta in noile conditii, iar cu si cu am notat consumurile de timp de munca pe unitatea de produs in cele 2 ipostaze: inainte si respectiv dupa introducerea elementelor de progres tehnic.

Economia relativa de personal - aceasta reprezinta diferenta dintre numarul de personal care lucreaza efectiv dupa implementarea unui element de progres tehnic si numarul de personal de care am fi avut nevoie pentru a obtine acelasi volum de productie, fara a apela la elementul de progres tehnic. Pentru a determina economia relativa de personal, utilizam relatia: . In toate situatiile, ERP se notifica cu semnul "-" in fata.

Economia de resursa materiala - e data de relatia: , unde cu C₀ si C₁ am notat consumurile unitare dintr-o anumita resursa materiala.

In expresie valorica:

Sporul de cifra de afaceri - acesta se poate calcula conform relatiei: , unde P_L este pretul de livrare.

Sporul productivitatii muncii sub aspect valoric -acesta este dat de relatia: , unde .

Economia de manopera - aceasta se poate determina utilizand relatia: , unde reprezinta salariul mediu orar, N₁ = numarul de personal care lucreaza efectiv dupa implementarea unui element de progres tehnic, N₀ = numarul de personal inainte de implementarea elementului de progres tehnic, iar Q₁ este productia fizica dupa implementarea elementului de progres tehnic. Manopera (manus = mana si opus = opera) exprima valoric timpul de munca unitar prestat (de exemplu, in lei sau in mii lei pe ora efectiv lucrata). In cazul in care implementarea unui element de progres tehnic determina modificari in calificarea personalului (cresteri si/sau diminuari de calificare), pentru a determina economia de manopera se utilizeaza relatia: .

Economia de resurse materiale sub aspect valoric - aceasta se poate determina pentru fiecare resursa materiala in parte, iar apoi, prin insumare, se poate determina la nivelul ansamblului de resurse materiale utilizate. Pentru o resursa j din totalul celor m resurse materiale, economia valorica a resursei j este data de relatia: . Pentru ansamblul de resurse materiale, economia sub aspect valoric va fi data de: .

Aplicarea in sisteme productive existente a elementelor de creativitate. Inventia

Descoperire versus creatie umana. Inventica. Proprietatea intelectuala. Inventia. Brevetul de inventie. Descrierea unui brevet de inventie

Diferenta dintre descoperire si creatie umana consta in faptul ca, in cazul descoperirii obiectul respectiv exista inainte de a fi fost pus in evidenta, iar in cazul creatiei umane, obiectul respectiv are un caracter de noutate absoluta.

Inventica este o activitate (stiinta si arta) care faciliteaza valorificarea economica a creatiei umane.

Proprietatea intelectuala este o componenta a proprietatii si in general reprezinta de fapt acea caracteristica imateriala a creatiei umane. Componentele proprietatii intelectuale sunt 2: proprietatea industriala si dreptul de autor sau copyrightul, simbolizat prin .

Proprietatea industriala cuprinde inventia (20 de ani), desenul sau modelul industrial (15 ani), marca de produs (10 ani, cu dreptul de reinnoire, cu conditia achitarii unei taxe) si topografia circuitelor integrate (10 ani).

Dreptul de autor sau copyrightul () se refera la literatura, sculptura, muzica si pictura.

Inventia este acea creatie tehnico-stiintifica, creatie care reprezinta o noutate sau un progres fata de nivelul (stadiul) tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetata sau nu a fost facuta publica in tara sau in strainatate si reprezinta o solutie tehnico-economica ce poate fi aplicata intr-un anumit domeniu. O inventie, pentru a putea fi recunoscuta (brevetata) trebuie sa indeplineasca 3 conditii:

Sa aiba caracter de noutate.

Sa aiba ca sursa creatia umana.

Sa fie susceptibila pentru aplicare pe scara industriala.

Brevetul de inventie este un document oficial emis de institutii nationale(OSIM - Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci) sau internationale (OEB - Oficiul European pentru Brevete; OMPI - Organizatia Mondiala pentru Proprietatea Industriala) prin care se recunoaste unei persoane fizice sau juridice calitatea de autor sau proprietar al unei inventii.

Perioada de valabilitate a unui brevet de inventii este - in toata lumea - de 20 de ani, cu conditia achitarii unei taxe anuale de protectie.

Nu toate creatiile umane sunt protejabile prin brevet. Nu sunt inventii brevetabile:

Ø      Creatiile care influenteaza negativ mentinerea ordinii publice sau cele care atenteaza la bunele moravuri.

Ø      Creatiile de tipul teoriilor stiintifice, formulele si algoritmii matematici, programele si planurile de invatamant, fenomenele fizice ca atare, planurile de sistematizare urbana, programele de esenta economica-organizatorica, creatiile cu tenta estetica (moda), creatiile gastronomice

Drepturile detinatorului unui brevet de inventie (2):

Dreptul de a valorifica propriul brevet prin vanzarea acestuia.

Dreptul de a interzice (prin instanta judecatoreasca) in cazul unor produse producerea si comercializarea acestora, iar in cazul unor procedee sau metode, interdictia se poate referi la utilizarea acestora.

Schema logica de obtinere a unui brevet de inventie

OSIM sau OEB

Cerere de brevet de inventie

Achitare taxa

NU DA

Colectia nationala a descrierilor de brevete de inventie

DA NU

Depozitul national reglementar al

stocului de brevete de inventie

Descrierea unui brevet de inventii reprezinta acea literatura care insoteste un brevet de inventie, adica il face accesibil celor interesati, fara a divulga insa esenta brevetului de inventie (randurile sunt numerotate din 5 in 5). Iata care sunt implicatiile economice ale cunoasterii descrierii unui brevet de inventie: pentru un economist, se recomanda ca inainte de a acorda sume mari de bani pentru activitatea de cercetare stiintifica ti dezvoltare tehnologica, sa acorde sume mai mici pentru consultarea brevetotecii (OSIM/OEB) pentru a afla din timp daca tema de interes are sau nu solutie, iar daca are solutie daca au trecut sau nu mai mult de 20 de ani de la inregistrarea brevetului de inventie, iar daca nu au trecut mai mult de 20 de ani, trebuie cercetat daca autorul brevetului a platit la zi taxa de rigoare pentru protectia brevetului sau.

Capacitatea (forta) creativa a unei firme poate fi indicata de coeficientul de creativitate, calculat astfel: . Daca acest coeficient are valori mai mici de 1%, se recomanda schimbarea personalului angajat in compartimentele de cercetare si proiectare.

LICENTA. In cazul proprietatii industriale, , cand are loc o transmitere in totalitate a titlului si dreptului de proprietate asupra unui brevet de inventie, e vorba de o cesiune. Licenta insa, este doar o transmitere a dreptului de folosire (totala sau partiala), pe un anumit interval de timp. Licenta reprezinta un contract economic prin care detinatorul unui brevet de inventie cedeaza in schimbul unei sume de bani dreptul de a folosi un brevet sau dreptul de acces numai la anumite componente ale acestuia. De regula, licenta se refera la achizitionarea respectiv la vinderea de brevete de inventie dintr-o tara in alta.

Premise care determina achizitionarea unei licente (4):

Inlesneste introducerea in productie si in consum a unui produs de calitate.

Reduce substantial durata ciclului de cercetare-productie, prin faptul ca se cumpara direct produsul.

Faciliteaza aparitia pe terte piete a produselor de calitate ridicata.

Prin achizitionarea unei licente, se face o transmitere de experienta in domeniul managementului productiei.

Problema principala a transferului de licenta o constituie pretul de vanzare-cumparare al licentei, care se formeaza in functie de modificarile pe care achizitionarea licentei ar trebuie sa le produca la cel care cumpara licenta. Din punct de vedere economic, achizitionarea unei licente poate produce urmatoarele modificari: reducerea costurilor de fabricatie, cresterea volumului fizic al productiei si cresterea productivitatii muncii in expresia ei fizica, dar toate acestea numai daca parametrii tehnico-economici ai viitorului produs sunt mai buni decat cei ai actualului produs, iar preturile de vanzare ale noilor produse sunt mai mari decat preturile de vanzare ale vechilor produse.

Pretul de vanzare al unei licente se compune din 3 elemente:

Ø      Cheltuielile directe - sunt acele cheltuieli pe care detinatorul brevetului de inventie le face pentru deplasari la targuri si expozitii, pentru demonstratii practice sau pentru o eventuala asistenta la aplicarea licentei. Aceste cheltuieli au o pondere de 10-20% in pretul de vanzare al brevetului.

Ø      Cheltuielile indirecte - acestea au o pondere de 60-70% in pretul de vanzare al brevetului si se refera la acele cheltuieli pe care detinatorul brevetului le-a facut in timp pentru a obtine brevetul de inventie. E vorba de cheltuielile din activitatile de cercetare si experimentare si din omologare.

Ø      Profitul - acesta are in general o pondere de 10-20% in pretul de vanzare al brevetului si se refera la acel castig normal pe care trebuie sa-l incaseze detinatorul unui brevet de inventie pentru activitatea anterior desfasurata si pentru serviciile prezente.

Pentru detinatorul brevetului de inventie exista o singura alternativa: sa vanda licenta, fiind interesat sa obtina un venit global cat mai mare. Pentru cumparator insa, exista 2 variante: sa cumpere licenta sau sa desfasoare o activitate de cercetare proprie, din care sa obtina un rezultat similar cu cel pe care i l-ar oferi licenta. Prin urmare, cumparatorul trebuie sa ia in considerare doua elemente: relatia de ordine in care se afla costul licentei cu costurile proprii in faza ciclului de cercetare-productie (1) si relatia de ordine in care se afla termenul de recuperare a cheltuielilor cu achizitionarea licentei cu termenul de recuperare a cheltuielilor proprii din faza ciclului de cercetare-productie (2).

Pentru fundamentarea economica a achizitionarii unei licente, se determina de regula urmatorii indicatori:

Efectul economic al achizitionarii unei licente - acesta se determina utilizand relatia: , unde "t" este numarul de ani, anterior precizat, pentru efectuarea importurilor la care se va renunta, L este costul achizitionarii si aplicarii licentei (in valuta), iar I este valoarea anuala a importului la care se va renunta ca urmare a achizitionarii si aplicarii licentei respective (aceeasi valuta ca si L). E bine daca valorile acestui indicator nu depasesc 100%.

Recuperarea cheltuielilor cu achizitionarea licentei pe seama exportului de produse - acest indicator se poate calcula folosind relatia: , unde N este numarul de ani (maximum 5 ani) pentru care se considera ca exportul produselor respective va rezista pe o terta piata, E este valoarea preconizata a exporturilor anuale ce rezulta din aplicarea licentei, C_i reprezinta costurile anuale interne ale fabricatiei pe baza de licenta, iar C_I reprezinta eventualele importuri de componente care sa sustina exportul de produse realizate apeland la licenta.

Termenul de recuperare a cheltuielilor generate de achizitionarea licentei - acesta se poate determina folosind relatia: , unde L = costul licentei (in valuta), Q_lic este productia fizica anuala obtinuta prin utilizarea licentei, "p" este costul unitar al unui produs din import la care se renunta (in aceeasi valuta), iar p_i este costul unitar al unui produs realizat pe baza de licenta.

In cazurile in care prin achizitionarea unei licente este necesara crearea unei noi capacitati productive, e necesar sa se urmareasca realizarea urmatoarei inegalitati:, unde L este costul licentei (in valuta), I_V este investitia necesara pentru crearea capacitatilor (in aceeasi valuta), E este valoarea preconizata a exporturilor anuale dupa aplicarea licentei, iar N este numarul de ani (maximum 5 ani) pentru care se considera ca produsul exportat va rezista pe piata externa.

Capacitatea de productie la nivel de ramura (in industrie, constructii si transporturi)

Intre diferitele echipamente existente in cadrul unui sistem productiv se stabilesc anumite determinari cantitative si din acest punct de vedere discutam despre capacitatea de productie care va exprima dependentele dintre echipamente prin intermediul volumului maxim de productie fizica posibil de obtinut. In practica, o simpla crestere cantitativa a echipamentelor (in evidenta contabila a firmei) nu e sinonima cu cresterea capacitatii de productie, dupa cum putem obtine o crestere de capacitate de productie cu un volum constant de echipamente.

Cunoasterea capacitatii de productie e importanta din mai multe motive (4):

Ne precizeaza potentialul fizic al fiecarei unitati productive.

Permite depistarea unor rezerve pentru a creste productia fizica.

Ne faciliteaza proiectarea unor variante rationale fie de concentrare, fie de specializare, fie de cooperare in productie.

Permite o comparare de rezultate fizice si relative in unitati de dimensiuni diferite, din acelasi domeniu de activitate, atat pe plan intern cat si pe plan extern.

Conform exigentelor ONUDI/OIM/UE, capacitatea de productie a unei unitati industriale reprezinta productia maxima posibila ce se poate obtine intr-o perioada de timp bine precizata, pentru o anumita structura sortimentala a productiei si pentru o anumita calitate a acesteia, prin utilizarea deplina (atat intensiva cat si extensiva) a dotarii existente potrivit celui mai eficient regim de lucru.

Pentru orice activitate industriala, capacitatea de productie se poate determina utilizand relatia: , unde T_MD este timpul maxim disponibil (exprimat in ore), K este marimea caracteristicii verigii de baza, iar I_UI este indicatorul de utilizare intensiva. Cand timpul maxim disponibil este de 24h/zi, adica atunci cand este egal cu timpul calendaristic, se vorbeste de capacitatea tehnica de productie. Cand timpul maxim disponibil este mai mic decat timpul calendaristic, se vorbeste de capacitatea de regim.

Capacitatea de productie mai poate fi determinata utilizand relatiile: , unde N_TP este norma tehnica de productie (buc/ora), iar N_TT este norma tehnica de timp.

Instrumentul principal prin intermediul caruia putem cunoaste capacitatea de productie la nivel de industrie sau la nivel de agent economic cu mai multe filiale cu productie similara il constituie Balanta capacitatilor de productie. Cu ajutorul acesteia:

Putem afla usor fie excedentul de capacitate, fie deficitul de capacitate, intr-un anumit domeniu.

Din diferenta dintre necesar si capacitatea de productie pe de-o parte si existent si capacitatea de productie pe de alta parte, putem determina asa numitele "locuri inguste intr-o fabricatie curenta".

Putem sa aflam daca e necesar un fond suplimentar de eventuale investitii pentru a majora potentialul tehnic, capacitatea de productie adica,.

Capacitatea de productie fiind o notiune dinamica, in mod permanent intr-o intreprindere al loc intrari si iesiri de echipamente. Din acest motiv, in activitatea curenta se lucreaza cu capacitatea de productie medie (anuala, de regula). avand in vedere intrarile si iesirile, capacitatea medie anuala de productie se calculeaza la inceputul fiecarui an calendaristic. Intre capacitatea medie de productie , productia posibila si productia efectiv realizabila exista inegalitatea: . Pentru a se face calculul capacitatii de productie medie anuala, e necesar sa se depisteze rezervele de capacitate, rezerve care in anul anterior nu au fost utilizate. In acest sens se determina o rezerva de capacitate totala (RCT). sau .

In legatura cu rezerva de capacitate intensiva, aceasta se poate determina folosind relatia urmatoare: , unde este timpul efectiv dintr-o perioada anterioara, K se refera la dimensiunea caracteristicii utilajului, si reprezinta valorile maxima si respectiv efectiva pentru indicatorul de utilizare intensiva.

In schema de mai jos pot fi vizualizate cele 3 situatii care pot conduce la o rezerva de capacitate intensiva:

In legatura cu rezerva de capacitate extensiva, aceasta se poate determina folosind relatia: (se exprima in unitati naturale, ca si rezerva de capacitate intensiva). In mod curent, rezerva de capacitate extensiva provine din 2 tipuri de actiuni, conform schemei de mai jos:

Existenta unui sistem de mentenanta eficient

Extensia regimurilor de lucru

Functionarea productiva a echipamentelor instalate care din varii motive nu functioneaza

Instalarea echipamentelor nemontate

Cu diferite prilejuri, orice agent economic, indiferent de domeniul de activitate, e obligat prin legislatie sa ofere informatii privind gradul de utilizare a capacitatilor de productie pe care le detine (astfel de informatii sunt solicitate si de AGA sau de organul tutelar, in cazul societatilor proprietate de stat, eventual de banca creditoare, de organismul international interesat sau de oficiul concurentei, pentru analize de preturi). Acest grad de utilizare apeleaza ca informatie la:

Ø      Utilizarea extensiva a capacitatilor de productie (8760h/an sau 720h/luna sau 24h/zi). din acest punct de vedere, utilizarea extensiva are un caracter limitat, dat de fondul de timp calendaristic.

Ø      Utilizarea intensiva a capacitatilor de productie - cel putin sub aspect teoretic, aceasta are o exprimare nelimitata. Pentru a exprima gradul de utilizare e necesar ca specialistul tehnic si cel economic sa cunoasca ipostazele in care echipamentele se gasesc la un moment dat (vezi schema de pe pagina urmatoare).

Echipamente aflate in ipostaza de rezerva se constituie in sistemele productive din industria energiei electrice si termice, in sistemul de transport aerian, in industria petrochimica si in industriile alimentare si extractive.

Recuperarea si valorificarea resurselor materiale secundare

Resursele umane, resursele de materiale prelucrabile si resursele energetice precum si informatiile tehnice sunt folosite in cadrul proceselor de productie, astfel ca utilizandu-se echipamentele existente si tehnologia disponibila, este obtinuta o productie fizica in conformitate cu profilul firmei si cu contractele acesteia, sunt obtinute piese si diferite repere care se vand ca atare, se mai obtin servicii cu caracter industrial, precum si resurse secundare. Cum cantitatea de resurse materiale intrate in procesele de fabricatie depaseste cantitatea de productie rezultata, diferenta se gaseste in aceste resurse secundare. Conform Congresului de Economie de la Madrid din 1983, de resursele secundare nu poate face abstractie nici o economie si nici un agent economic: resursele secundare creeaza probleme legate de depozitare, de circulatie si de transport si de degradarea mediului.

Justificarea apelarii la resurse secundare mai rezida si din faptul ca productiile de bunuri fizice sunt in continua crestere, unele resurse materiale de origine minerala sunt limitate ca existenta, iar preturile de achizitie la toate resursele materiale prezinta o tendinta relativa de crestere, aceste preturi fiind tranzactionate la bursele de marfuri.

In categoria resurselor secundare se includ:

Ø      Resturi de materiale (rebuturi, deseuri.) care provin din procese tehnologice de prelucrare

Ø      Apele reziduale industriale sau reziduurile constituite in timp, ca depozite (halde) - vezi zgura.

Ø      Diverse obiecte care provin de la unitati productive care nu mai pot fi utilizate ca atare si nici prin reconditionari. Astfel de obiecte provin din dezmembrarea echipamentelor uzate, conform legislatiei nationale.

Ø      Reziduuri menajere de la utilizatorii casnici, de tipul ambalajelor, sticlei, lemnului, maselor plastice si hartiei.

Cantitativ-statistic, s-a stabilit ca, cantitatea medie de resurse secundare este de 3-25 kg/zi/locuitor. In Romania, este 10kg/zi/locuitor, ceea ce inseamna ca zilnic sunt produse 80 de milioane de tone de reziduuri. Din aceste reziduuri, in Europa se recupereaza si se valorifica aproximativ 50%. In toata lumea s-au creat unitati productive care au ca obiect recuperarea si valorificarea resurselor secundare prin prelucrare sau vanzare. Din acest motiv, in fiecare tara exista unitati productive care constituie hardul industriei de recuperare si valorificare a resurselor secundare (la noi, sunt celebrele REMAT-uri).

Dimensionarea potentialului de resurse materiale secundare

Dimensionarea potentialului de resurse materiale secundare se face prin intermediul unor indicatori de potential (arata ce s-ar putea recupera) si de valorificare (arata ce s-a recuperat, ce s-a utilizat)

Indicatorii de potential sunt de 2 tipuri: in expresie fizica si in expresie valorica.

Indicatorii de potential in expresie fizica Acestia se determina pe domenii omogene de activitate (pe industrii). Astfel:

Ø      Resursa secundara potentiala de masa plastica este data de: , unde cu "n" am notat numarul de tehnologii de prelucrare-obtinere a maselor plastice, cu V_i am notat volumul de masa plastica (tone) programat a se realiza intr-o perioada viitoare intr-un anumit areal regional, iar cu am notat coeficientul ce exprima pierderea de masa plastica.

Ø      Resursa secundara potentiala de material textil este data de: , unde cu "n" am notat numarul de tehnologii de prelucrare-obtinere a materialului textil, cu V_i am notat volumul de material textil (tone) programat a se realiza intr-o perioada viitoare intr-un anumit areal regional, cu am notat coeficientul care exprima pierderea in procesul de productie, iar cu am notat coeficientul de transformare a unitatilor de volum (m²) in unitati de greutate (g/m² sau g/buc).

Ø      Resursa potentiala de metal este data de: , unde "n" este numarul tehnologiilor de obtinere a metalului, V_i este volumul fizic al productiei de lingouri (tone) programat a se realiza, iar este un coeficient ce exprima gradul de scoatere a laminatelor finite pline.

Ø      In 1992, in Brazilia, a avut loc un congres de ecologie care a recomandat limitarea eventual chiar interzicerea distrugerii prin ardere a produselor din cauciuc. Devine deci important calculul unei resurse secundare potentiale de anvelope, conform relatiei:

, unde "n" este numarul de sorto-tipo-dimensiuni de anvelope, V₁ este productia fizica autohtona de anvelope noi, programata a se realiza, V₂ este productia autohtona de anvelope resapate, V₄ este productia autohtona de anvelope noi programata a se exporta, V₃ este productia de anvelope noi importate, iar este un coeficient de transformare a numarului de anvelope in unitati de greutate (kg/anvelopa). Deoarece orice anvelopa in procesul de rulare pierde o anumita cantitate din masa sa, se determina resursa secundara potentiala de anvelopa uzata folosind relatia: .

Indicatorii de potential in expresie valorica

Ø      Aportul de resurse secundare la formarea ansamblului de resurse materiale intrate in proces - acesta se poate determina utilizand relatia: , unde "k" desemneaza resursa secundara in discutie, q_i este cantitatea de resursa secundara "k" posibil de recuperat, Q_i este cantitatea din aceeasi resursa care este noua, M_z este cantitatea de aceeasi resursa care e prognozata a se importa, p_i si p_j reprezinta preturile de achizitie prestabilite pentru cele 2 tipuri de resurse (recuperata respectiv veche), iar pretul de achizitie pentru import. Conform literaturii de specialitate, o economie sanatoasa are un ARS de 0,2-0,3. Pentru hartie, ARS > 0,5.

Indicatorii de valorificare. Se pot calcula 3 indicatori de valorificare:

. Acest indicator se calculeaza in cazurile in care o resursa secundara contine un material util pentru a carui obtinere e necesar un proces de prelucrare suplimentar. Am notat cu q_i cantitatea de resursa secundara supusa prelucrarii pentru a obtine materialul util, K₁ este un coeficient de concentrare a materialului util din resursa secundara, iar K₂ este un coeficient de performanta care se refera la tehnologia de extractie utilizata. In conditii de eficienta, K₁ e mai mare sau egal decat 8%, iar decat 90%.

Avantajul utilizarii de resurse secundare este ca raportul de preturi dintre resursele secundare si resursa materiala utila noua este de 1 la 1500.

Problema economica a consumului de energie

Particularitati economico-tehnice ale sistemului electro-energetic (SEN - Sistemul Energetic National).

Iata care sunt avantajele deosebite ale energiei electrice: randament mare in utilizare, posibilitate de transport la distanta, posibilitate de divizare, lipsa reziduurilor in exploatare, posibilitatea masurarii (contorizarii) cu precizie atat a productiei cat si a consumului. Prin sistem electro-energetic (SEE) avem in vedere acel ansamblu de institutii si organizatii (diferiti agenti economici) precum si a instalatiilor care participa (sau concura) la producerea, transportul, distributia si furnizarea energiei electrice. SEE, spre deosebire de alte sisteme productive, prezinta anumite particularitati, care influenteaza programarea si gestiunea acestui tip de energie.

SEE se extinde la scara mare (national si international) si se constituie ca o instalatie unica, ce deserveste fara deosebire diversi agenti economici si/sau casnici.

Produsul final al SEE nefiind practic stocabil, se impune ca consumul de energie sa fie continuu asigurat de productia de energie.

Calitatea produsului e necesar sa fie mentinuta permanent la anumiti parametrii, anume intre 49 si 51 de Hz/sec.

Extinderea SEE soli8cita mijloace financiare mari, de regula de 10-20% din orice efort investitional care se concretizeaza intr-un nou obiectiv economic.

Atributia sistemului de a furniza energie electrica nu poate fi nici impartita cu alti agenti economici si nici inlocuita cu alt tip de energie. De aceea se poate spune ca SEE detine un monopol (nu exista inlocuitori) si nu se constituie nici o rezerva nationala de energie.

Avarierea unor componente ale SEE influenteaza de regula negativ activitatea economica si in special acele domenii in care se desfasoara un proces continuu.

Dezvoltarea unui SEE se face pe baza unui complex de studii tehnice si economice, care vizeaza toate componentele acestuia.

Indiferent de ce metode de prognoza se folosesc, se apeleaza la informatii privind perioade anterioare. Sirul cronologic al informatiilor privind puterea instalata, consumul de energie electrica sau alti indicatori economici privind perioade trecute, toate acestea, in industria energiei electrice se regasesc sub denumirea de cronica economica.

Raporturile dintre eficienta si consumurile energetice. Eficienta energetica, se poate exprima ca orice forma a eficientei sub forma unui raport dintre efecte si eforturi. Prin urmare: . Apar insa mai multe probleme: cum sa exprimam efectul util si cum sa determinam consumul energetic? In practica se folosesc trei exprimari ale efectului util:

Exprimarea efectului util prin valoarea produsului creat in urma consumului de energie electrice. Aceasta modalitate de a exprima efectul util prin valoare (prin pret) se recomanda atunci cand dorim sa comparam eficienta din punct de vedere energetic vizavi de produse, sau de agenti economici care realizeaza o activitate eterogena.

Exprimarea efectului util prin performanta produsului obtinut in urma consumului de energie. (De exemplu: productia orara, capacitatea de transport, puterea instalata, viteza de executie.) Aceasta modalitate de a exprima efectul util prin performanta se recomanda atunci cand dorim sa apreciem eficienta economica pentru un produs industrial nou sau modernizat, in raport cu un alt produs existent, autohton sau extern.

Exprimarea efectului util prin efectul (rezultatul) viitor pe care produsul nostru il va genera pe intreaga durata a ciclului de viata economica a acestuia (la un tir, de exemplu, numarul total de tone kilometri pe care tirul il va realiza pe perioada de timp nominalizata, conform amortizarii).

Literatura si practica economica apreciaza ca este mai sugestiva si mai corespunzatoare a treia modalitate de exprimare a efectului util. Iata de ce:

Ø      Pentru ca orice agent economic achita pretul unui produs nu pentru a-l avea, ci pentru a-l utiliza cu folos.

Ø      Pentru ca acest efect util ar putea exprima si raportul dintre consumurile energetice din perioade diferite.

Astfel: se considera ca raportul dintre consumul energetic generat de fabricatia unui anumit produs si consumul energetic al aceluiasi produs intr-o perioada viitoare ar trebui sa se situeze in raport de 1/30 pana la 1/500. De exemplu: un tractor cu 65 CP, pentru a carui fabricatie se realizeaza un consum de combustibil conventional de 15 tone si pentru care se preconizeaza un consum viitor de 600 tone de combustibil conventional, atunci raportul amintit este de 15 la 600 sau de 1 la 40, si se inscrie deci in limitele precizate. Literatura de specialitate arata ca inregistrarea unui consum exagerat in perioada de fabricatie ar trebui sa fie urmata de consumuri mai reduse in faza de exploatare.

A doua problema semnalata in legatura cu calculul eficientei energetice este aceea a dimensionarii efortului din punct de vedere energetic. In consumul energetic includem toate consumurile de energie primara (petrol, carbune, titei, carburanti, gaze), consumul de energie neconventionala (solara, geotermala) si consumul de energie electrica, totul insumat si transferat in combustibil conventional (7000kilocalorii/kg). Din punct de vedere al momentului in care se inregistreaza consumurile energetice, intalnim urmatoarele tipuri de consum:

Ø      Consumuri energetice care se inregistreaza in faze premergatoare realizarii unui anumit produs fizic (includem aici toate consumurile energetice care ofera in final o diversitate de materiale prelucrabile) - aceste consumuri energetice convenim sa le numim consumuri energetice in amonte.

Ø      Consumuri energetice determinate de prelucrarea resurselor materiale pentru a obtine componente ce intra in structura viitorului produs. Aceste consumuri le mai numim si consumuri energetice din faza finala de fabricatie.

Ø      Consumuri energetice pe care le inregistreaza respectivul produs in perioada de utilizare viitoare. Acest consum energetic il vom numi consum energetic in aval. Acest consum este exact determinabil pe baza cartii tehnice si in limitele legii amortizarii din fiecare tara.

Utilizarea tractorului

Consumuri energetice pentru resurse materiale,

Consumul energetic din faza de fabricatie

Consumul cumulat de resurse energetice

Consumul energetic in aval

Consumul energetic in amonte

metalice, mase plastice, vopsea, anvelope.

Consumul cumulat de resurse energetice serveste pentru a preciza daca respectivul produs este energointensiv sau nu, si totodata serveste specialistilor in stabilirea pretului de vanzare (prin pret e necesar sa fie recuperate si costurile energetice, mai ales daca resursele energetice provin din import).

Indicatorii care exprima eficienta din punct de vedere energetic. Sa notam cu V valoarea (pretul), cu P, performanta economica, iar cu V sa notam efectul viitor. Pentru majoritatea sectoarelor productive, indicatorii care exprima eficienta pot fi urmatorii:

, unde S = consumurile energetice din amonte implicate in realizarea resurselor materiale necesare unui anumit produs de realizat.

, unde D = consumul energetic din faza finala de fabricatie. Acest indicator exprima eficienta energetica prin prisma consumului cumulat de resurse energetice.

, unde Q este consumul energetic preconizat a se realiza in perioada de utilizare a produsului, in perioade de exploatare a acestuia. Acest indicator, exprima eficienta energetica pana in momentul iesirii din exploatare a respectivului tip de produse.

- acest indicator se foloseste curent in activitatile de proiectare, permitand compararea unor variante de produse cu consumul cumulat de resurse energetice.

- acest indicator se utilizeaza atat in proiectare, cat si la nivelul unor factori de decizie care au menirea sa prefigureze efortul energetic ocazionat de lansarea in fabricatia de serie a unui anumit tip de produs.

.

Pentru indicatorul E₃: in perioadele de exploatare, de regula, in special in aproprierea momentului de eliminare a produsului, consumul energetic al produsului creste, astfel ca asistam la o reducere a eficientei, datorate mai ales uzurii care intervine.

Pentru indicatorul E₄: performanta este stabilita in procesul de fabricatie, in momentul iesirii de pe linia de fabricatie.

Pentru indicatorul E₅: performanta se diminueaza in timp, dar consumul energetic creste.

Pentru indicatorul E₆: efectul util pe care initial l-am calculat, de regula, in timp se diminueaza, fie prin diminuarea performantelor, fie prin stationari mai indelungate (mai dese) pentru reparatie, concomitent cu cresterea consumurilor energetice in perioada de exploatare.

Resurse energetice neconventionale. Exista doua mari grupari ale resurselor energetice neconventionale:

Ø      Resurse energetice neconventionale regenerabile prin mecanisme naturale (energia solara, reomotrica, geotermala, eoliana, gravitationala si biogazul). Acestea sunt resurse energetice noi. Ele se gasesc in cantitati inepuizabile, dar inca in prezent nu se preteaza la exploatare centralizata.

Ø      Resurse energetice neconventionale regenerabile prin mecanisme umane, adica prin activitati industriale si economico-sociale care emit agent termic (ape reziduale), gaze fierbinti la evacuare sau alte resturi care prin ardere ar putea da energie termica. Acestea sunt resurse energetice secundare. Acestea se gasesc in cantitati limitate, date de calitatea proceselor tehnologice. Literatura de specialitate considera ca in prezent, resturile ar trebui sa fie captate si utilizate, intrucat ele contin o cantitate de resursa energetica primara, care a generat cheltuielile). Recuperarea se face primar, reintroducand restul in acelasi sistem tehnologic care a generat restul sau secundar, obtinandu-se agent termic utilizat intr-un alt sistem productiv.

Raportarea informatiilor privind utilizarea surselor noi se poate face apeland la o serie de calcule elementare, pornind de la energia existenta in prezent. Astfel, pentru energia solara: este echivalentul in combustibil conventional pentru productia de energie termica obtinuta pe baza de energie solara, unde G_ZI este debitul de agent termic (Kg/zi) introdus zilnic in instalatie, D_i este o marime termodinamica (entalpia) care exprima diferenta de temperatura la intrare si cea de la iesire. Pentru energia geotermala: unde G_AN este debitul anual de apa geotermala extrasa si utilizata in proces (temperatura de cel putin 30⁰C), iar D este diferenta dintre temperatura apei la extragere si temperatura apei la iesire.

In activitatea practica, un economist utilizeaza unitati naturale (tone efective - pentru combustibile lichizi sau solizi; mii m³ gaze - normal m³ la 15⁰C si 760Hg; KWh - pentru energia electrica; sterul - pentru lemn). Unitatea naturala conventionala este insa cea care corespunde valorii de 7000Kcal/Kg.

Transferul miilor de m³ de gaze (Nm³ 15⁰C, 760 Hg) in tone de combustibil conventional se face astfel: 1000 m³ gaze (Nm³ 15⁰C, 760 Hg) .....1,15 tone combustibil conventional

x m³ gaze (Nm³ 15⁰C, 760 Hg)...... Y tone combustibil conventional.

Deoarece in prezent energia primara cel mai des utilizata o constituie petrolul, s-a convenit ca unitatea de masura sa fie aceea de tona-echivalent petrol (tep), avand o putere calorica de 10⁷ kilocalorii/tona. Astfel, la 1000 m³ gaze (Nm³ 15⁰C, 760 Hg) corespunde 0,85 tep, la o tona de carbune corespunde 0,5 tep, iar la o tona de lemn corespunde 0,36 tep.

Potentialul de resurse umane (forta de munca) in industrie, constructii si transporturi

Notiuni generale. Resursa umana constituie un factor de productie inerent oricarui sistem productiv, reprezentand totalitatea insusirilor fizice si intelectuale de care dispune organismul viu al omului si pe care omul le "consuma" atunci cand presteaza o activitate economica. Cand se vorbeste de resursa umana, se urmaresc 2 aspecte: de ordin cantitativ (numar) si de ordin calitativ (calificare). Aspectul cantitativ este dependent de un areal regional. In Romania, potentialul uman numara 22,7 milioane, din care populatia ocupata este de 10,2 milioane, numarul salariatilor fiind de 7 milioane, din care 2,5 milioane in industrie, 0,6 milioane in constructii si 0,65 milioane in transporturi. Din cele 7 milioane de salariati, aproximativ 40% reprezinta personal feminin. Calificarea, in sens restrans, desemneaza procesul educational (formativ) prin care intr-un interval de timp bine precizat are loc acumularea unui minim de cunostinte si deprinderi, verificate si admise prin examene si/sau probe practice. In masura in care aceasta calificare presupune atestarea oficiala a cunostintelor si deprinderilor, in timpul vietii economice a unui individ, calificarea se extinde si asupra asa-numitelor "forme post-formationale de pregatire":

Ø      Insusirea de cunostinte pentru a promova in trepte superioare de salarizare.

Ø      Insusirea de noi specialitati sau chiar de profesii inrudite (policalificare).

Ø      Reconversie profesionala, adica renuntarea la calificarea initiala si pregatirea intr-o alta specialitate.

Ø      Reciclarea cunostintelor profesionale cu scopul declarat de a elimina rutina (aceasta poate duce la accidente, la non-calitate, la rebuturi).

Ø      Cursuri de specializare - se refera la echilibrul intre nivelul tehnic de inzestrare si pregatirea resursei umane. In invatamantul postuniversitar se tin cursuri postuniversitare propriu-zise (50%),m studii aprofundate si masterat (20%). O alta forma a cursurilor de specializare este aceea a obtinerii titlului de "doctor in stiinte" (maxim 5%).

Structura resursei umane in industrie, constructii si transporturi. Pentru o utilizare normala a resursei umane, respectiv pentru realizarea unei analize economice, se apeleaza la structurarea resursei umane in functie de anumite criterii:

Apartenenta resursei umane la un anumit domeniu economic (industrie, constructii, transporturi.).

Structura resursei umane in profil regional - e vorba de o abordare demografica a problemei resursei umane.

Structura resursei umane in functie de rolul sau pozitia acesteia intr-un sistem productiv.

In categoria muncitorilor direct productivi se includ acei muncitori care in mod direct, sau prin intermediul unor echipamente, participa la transformarea sau prelucrarea resurselor materiale in produse finite care fac obiectul de activitate a unitatii respective. Se mai includ (4): 1) Personalul care mentine varietatea de echipamente in paramatri functionali; 2) Personalul de la anumite locuri de munca, care introduce in ambalaje individuale productia fizica realizata (industria alimentara si industria medicamentelor); 3) Personalul care participa la executia si omologarea de noi produse si 4) Personalul antrenat in activitati de intretinere si service in perioadele de garantie ale produselor.

In categoria muncitorilor indirect productivi se includ personalul care intretine si repara in mod curent echipamentele si personalul care e antrenat in activitatile de transport uzinal (transport intern).

In categoria muncitorilor de servire se includ: personalul care asigura curatenia si intretinerea spatiilor productive, precum si personalul care efectueaza servicii pentru unitate: telex, fax, telefonie, retele informatice.

In categoria personalului tehnico-productiv se includ: maestrii si alt personal de specialitate care indruma sau conduc formatii de lucru (echipa, atelier, sectie), precum si personalul de la locurile de munca de tip complex, care solicita pregatire superioara.

In categoria personalului de alte specialitati se includ economisti, matematicieni, juristi, sociologi, psihologi. care isi desfasoara activitatea in cadrul compartimentelor functionale ale firmei.

In categoria personalului de specialitate din activitati de cercetare-proiectare se include tot perosnalul cu studii superioare antrenat in respectivele activitati.

In categoria personalului de administratie se include personalul din conducerea firmelor sau a filialelor productive ale acestora, precum si personalul cu studii medii antrenat in activitati functionale.

In categoria personalului de servire general se includ: personalul pentru intretinere si reparatii, precum si personalul propriu de paza si pompieri.

Structura resursei umane in ramura transporturi. Distingem urmatoarele categorii: personal imbarcat la bordul mijlocului de transport si personal neimbarcat (ramane la sol). Personalul neimbarcat poate fi impartit in 3 categorii: 1) Personal de exploatare (faciliteaza desfasurarea curselor); 2) Personal de reparatii (intervine atunci cand mijlocul de transport este scos din circulatie) si 3) Personal de intretinere (actioneaza in timpul stationarilor din curse).

In unele activitati economice din industrie si din constructii mai exista si categoria de muncitori necalificati. Conform legislatiei romanesti, personalul necalificat este structurat astfel: personal care efectueaza munci fizice: obisnuite (de tip manipulari); grele (se vehiculeaza sarcini mai mari de 50 de Kg) si foarte grele (noxe).

Conceptul de utilizare eficienta (rationala) a resursei umane. Desi fiecare agent economic poate stabili cu relativa exactitate capacitatile de productie porprii (cantitati de productie fizica ce ar dori sa le realizeze), calitatile, termenele de executie si costurile estimative, totusi la acelasi nivel de agent economic, informatiile detinute privind potentialul productiv al propriilor salariati sunt mai reduse. Exceptie fac angajatii din industria energetica, din sistemele de transport aerian si feroviar, unde potentialul fizic si profesional e determinat la plecarea in cursa. Prin conceptul de utilizare eficienta (rationala) a resursei umane avem in vedere un proces complex, care se refera la folosirea cat mai completa a populatiei apte de munca, de utilizare cat mai deplina a timpului de munca individual si de utilizare cat mai completa a cunostintelor, deprinderilor si a competentelor resursei umane.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Vizualizari: 1519
Importanta:

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved

Distribuie URL
https://www.scrigroup.com/afaceri/economie/ECONOMII-DE-RAMURA44475.php

Adauga cod HTML in site
<a href="https://www.scrigroup.com/afaceri/economie/ECONOMII-DE-RAMURA44475.php" target="_blank" title=" - https://www.scrigroup.com/afaceri/economie/ECONOMII-DE-RAMURA44475.php">ECONOMII DE RAMURA</a>