EXTINDEREA SARACIEI SI PROBLEMA DATORIILOR EXTERNE

EXTINDEREA SARACIEI SI PROBLEMA DATORIILOR EXTERNE

Introducere

Exista diferite conceptii referitoare la cauzele subdezvoltarii. Ele au ca numitor comun faptul ca scot in evidenta gravitatea situatiei. Ceea ce le separa este opinia privind factorii responsabili. Aceasta opinie, la randul ei, este diferita in functie de zona de provenienta a autorilor teoriilor: daca sunt originari din tarile "lumii a treia" sau din tari occidentale. Deosebiri apar, totodata, chiar in interiorul acestor grupuri, in functie de pozitia ideologica adoptata.

Problema datoriilor externe nu mai constituie o amenintare pentru sistemul economic mondial, ramane o problema interna majora pentru multe tari in curs de dezvoltare, in special din America Latina si Africa. Problema saraciei si a datoriilor trebuie privita si in contextul celorlalte dezechilibre comerciale si financiare dintre state. O crestere a protectionismului in Nord va agrava mult problema datoriilor, asa cum a facut-o si in trecut.

In absenta unei strategii de dezvoltare mondiala, economia lumii va deveni probabil inca si mai polarizata si divizata in saraci si bogati.

Astazi, peste 20% din populatia planetei sufera serios de boli sau malnutritie, conform datelor O.M.S.

Obiective operationale

Parcurgand acest capitol veti acumula informatii referitoare la:

            - Discrepantele intre tarile bogate si cele sarace prezentate in date si cifre

            - Imperfectiunile politicilor de dezvoltare

            - Implicatiile saraciei asupra mediului inconjurator

            - Combaterea saraciei si a excluderii sociale

            - Datoriile externe - problema majora a tarilor sarace

            - Masurile la nivel international in directia rezolvarii problemei datoriilor externe

Teme de reflectie

            - Traim pe o planeta cu "doua lumi", din ce in ce mai polarizata economic in relatiile dintre tari dar si in interiorul fiecareia

            - Este necesara regandirea politicilor de dezvoltare

            - Inechitatea si adancirea decalajelor intre saracii si bogatii lumii constituie cauze majore ale declinului mediului

Intrebari

            - Care sunt cauzele subdezvoltarii?

            - Ce masuri propun tarile dezvoltate pentru reducerea datoriilor externe ale tarilor sarace?

            - Un spor excesiv de populatie poate fi un obstacol pentru dezvoltare?

Cuvinte cheie

Principalele cuvinte cheie ale acestui capitol sunt: m

Lumea se afla in tranzitie de la o jumatate de secol dominata de surplusuri la o epoca dominata de saracie. Locuitorii "lumii a treia", prinsi in menghina veniturilor mici si a preturilor din ce in ce mai mari la alimente vor arunca vina asupra guvernantilor si vor iesi in strada.

In multe tari instabilitatea politica ce ar rezulta ar putea pune in pericol progresul economic si chiar stabilitatea economiei mondiale. Pentru potentatii planetei, aceasta potentiala instabilitate politica ar afecta castigurile corporatiilor multinationale, activitatea pietelor de actiuni si incasarile fondurilor de pensii1.

Totodata, adancirea dezechilibrului demografic poate avea implicatii profunde asupra saraciei. Astfel, spre mijlocul acestui secol locuitorii actualelor tari industrializate vor constitui sub 20% din populatia lumii. Putem sa ne imaginam un viitor in care va exista un ghetou al natiunilor bogate2, dotate cu armament sofisticat ca sa se protejeze impotriva hoardelor de straini infometati, fara educatie, fara munca si foarte suparati? Acest scenariu, care este o proiectie in viitor a actualelor tendinte, e neverosimil. In mod sigur vor interveni evenimente mondiale imprevizibile si, in plus, multe tari nedezvoltate vor poseda atunci, fara indoiala, propriul lor armament nuclear.

Intr-unul dintre rapoartele prezentate nu demult de Mark Malloch Brown, administrator al Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare, sunt sintetizate cateva din marile discrepante economice care caracterizeaza si totodata divid lumea de astazi. Cu acest prilej el arata ca:

            primii trei cei mai bogati oameni ai lumii dispun de active care, din punct de vedere valoric, depasesc produsul intern brut insumat a 43 de state aflate in curs de dezvoltare;

            numarul computerelor conectate la internet era in anul 1998 de 36 milioane, pe cand in urma cu zece ani era de numai 100.000;

            97% din calculatoarele conectate la internet se gaseau in statele puternic industrializate;

            un angajat din Bangladesh trebuie sa economiseasca tot salariul sau pe timp de opt ani pentru a putea cumpara un calculator;

            mai mult de 80 de tari au astazi un venit per locuitor mai mic decat in urma cu zece ani;

            in Cambodgia revine un telefon la 100 de locuitori, pe cand in Monaco revin 99 de telefoane la 100 de locuitori;

            74% din totalul liniilor telefonice mondiale sunt detinute de 1/5 din populatie;

            Tanzania cheltuieste de noua ori mai mult pentru a-si achita serviciul datoriei externe decat cheltuieste pentru sanatate si de patru ori mai mult decat cheltuieste pentru educatie.

Datele prezentate par a fi disparate, dar ele sunt deosebit de sugestive in alcatuirea tabloului economic al lumii contemporane. Distributia unor elemente ale bogatiei reprodusa mai sus, departe de a fi catusi de putin completa, ar trebui sa alarmeze, deopotriva, atat autoritatile locale, cat si comunitatea internationala, pentru

ca ea va avea consecinte extrem de dureroase, pe multiple planuri, in viitorul apropiat.

Din pacate traim intr-o lume care devine din ce in ce mai polarizata economic, in relatiile dintre tari dar si in interiorul fiecareia.

Traim astazi pe o planeta care incepe sa nu mai insemne "o lume" ci "doua lumi". Departe de a se inchide, abisul dintre lumea industriala si cea in curs de dezvoltare in ce priveste venitul pe cap de locuitor s-a triplat din 1960 pana in 1993, ajungand de la 5 700 de dolari la 15 400 de dolari. Dar, in 1960 20% din populatia lumii absorbea aproape 70% din venitul global; in 1989 ponderea de care dispuneau cei bogati a urcat la aproximativ 83%. In 1996 averea neta a celor 358 de miliardari ai lumii este egala cu venitul insumat a 45% dintre cei mai saraci oameni de pe glob - 2,3 miliarde. Daca tendintele actuale continua si nu sunt rapid corectate, disparitatile economice vor deveni din inechitabile - inumane si din inacceptabile - intolerabile.

Problema saraciei nu trebuie privita intr-un mod simplist. Astfel, multa vreme s-a considerat ca lumea este impartita in tari bogate si tari sarace. Dar, gasim insule din ce in ce mai mari de bogatie in tarile sarace si enclave crescande de saracie in tarile bogate.

Imperfectiunile politicilor de dezvoltare

Un mare numar de tari cu economii subdezvoltate au fost incurajate sa porneasca la drum prin adoptarea unor proiecte importante in industrie si infrastructura, care implicau costuri mari de constructii, dupa modelul capitalist-intensiv al tarilor occidentale3. Ele au neglijat in mod serios dezvoltarea industriei rurale de baza si a celei mici, care ar fi putut sa aduca beneficii imediate pentru paturi largi ale populatiei, in locul unei parti minore a acesteia.

Dezvoltarea cu precadere a sectoarelor traditionale a fost abandonata, in favoarea proiectelor pe care doar tarile bogate ar fi putut sa le infaptuiasca. Nu numai ca acesta a fost rezultatul dorintei liderilor de a obtine o transformare extrem de rapida a economiilor si societatilor lor, dar, in acest demers ei au fost ajutati si indrumati de catre agentii internationale de programe bilaterale Nord-Sud.

Astfel de politici au rezultat dintr-o lunga serie de proiecte, care, printre altele, au adus multe tari in situatii financiare dezastruoase, in datorii, beneficiul rezultat fiind infim.

Exista un catalog al dezastrelor, ale caror lectii trecute nu erau nici invatate si nici intelese: sute de mii de oameni au fost dezradacinati, fara sa le fie asigurate alte locuinte; epidemiile provenite din apa au proliferat; mediul local a fost foarte lezat. Frecventele dezastre ecologice si umane care au insotit aceste proiecte mamut au provocat in cele mai multe cazuri pierderi financiare fara precedent.

Industria otelului, instalatiile petrochimice si santierele navale s-au dovedit, in principal, neeconomice. Majoritatea acestor proiecte nu au acordat suficienta atentie implicatiilor asupra mediului, efectului migrarii populatiilor, cerintelor oamenilor, etc.

Regandirea politicilor de dezvoltare este in mod clar necesara. O atentie mai mare trebuie data nevoilor milioanelor de marginalizati si uitati din randul populatiei sarace rurale, din toate partile lumii subdezvoltate. Este necesar, de asemenea, sa se studieze cele mai dezvoltate politici, urmand aici succesul economic prezent al tarilor

industrializate, obtinute printr-o sustinere sistematica a unei cresteri economice bazate pe tehnologie, aceasta fiind calea inevitabila de urmat de catre toate tarile si toate culturile.

Implicatiile saraciei asupra mediului

Drama inechitatii constituie o cauza majora a declinului mediului: ea mentine supraconsumul la varful scarii venitului si saracia la baza. Exista, deja, dovezi clare care demonstreaza ca persoanele aflate la cele doua capete ale scarii veniturilor sunt mai predispuse sa prejudicieze sanatatea ecologica a planetei decat cele situate la mijloc: bogatii datorita consumului inalt de energie, materii prime si bunuri manufacturate, iar saracii, pentru ca sunt nevoiti, adesea, sa taie padurile, sa "sece" fertilizarea solurilor si sa intensifice pasunatul prin metode care afecteaza mediul numai pentru a putea supravietui de la o zi la alta4.

Familiile din vestul Statelor Unite, de exemplu, folosesc deseori aproape 3000 de litri de apa zilnic - cantitate suficienta pentru a umple o cada de baie de 20 de ori. Supraconsumul de apa de acolo a contribuit la epuizarea rezervelor din rauri si din acvifiere, la distrugerea pasunilor si a rezervelor de peste; iluzia abundentei a condus la un consum excesiv. In acelasi timp, unul din trei locuitori din lumea in curs de dezvoltare nu are acces la o aprovizionare sigura cu apa de baut (adica, in total, aproape 1,2 miliarde de persoane). Aceasta situatie contribuie la raspandirea malnutritiei si mortalitatii.

Inegalitatea generata de bogatie pare sa fie problema cel mai greu de atacat, caci ea persista de milenii. Astazi, totusi, lucrurile stau intr-un alt mod: atat viitorul celor bogati, cat si al celor saraci, depind de atenuarea saraciei si, prin urmare, de eliminarea acestui factor care sta la originea declinului global al mediului. In acest fel, interesele proprii se pot conjuga cu principiile etice, ambele pledand pentru redistribuirea bogatiei, si pot mari sansele de a obtine un astfel de rezultat.

Combaterea saraciei si a excluderii sociale

Consiliul European din decembrie 2000 de la Nisa a convenit asupra a patru obiective comune ale combaterii saraciei si excluderii sociale:

            facilitarea ocuparii si a accesului tuturor la resurse, drepturi, bunuri si servicii;

            prevenirea riscurilor excluderii sociale;

            sustinerea celor mai vulnerabili;

            mobilizarea tuturor organismelor cu responsabilitati in domeniul social si a celor afectati de saracie si excludere sociala.

Planurile nationale de actiune cuprind un spectru larg de politici si instrumente de combatere a saraciei care reflecta preocuparile de a raspunde celor patru obiective stabilite in comun, precum si constructia propriilor sisteme de protectie sociala.

Toate tarile pun un accent deosebit pe facilitarea ocuparii, ca directie-cheie de combatere a saraciei, politicile promovate in acest sens fiind orientate spre5:

            crearea oportunitatilor de ocupare si pe dezvoltarea capacitatii de incadrare in munca pentru acei indivizi, grupuri sau comunitati care in general se afla departe de piata muncii;

            dezvoltarea unei piete a muncii mai deschise si sensibile la ocuparea celor care in general sunt marginalizati si exclusi si a unor instrumente de stimulare a ocuparii categoriilor vulnerabile ale fortei de munca (tineri, lucratori varstnici, persoane handicapate, minoritati etnice si emigranti etc);

            reconcilierea dintre participarea la munca si viata de familie.

In ceea ce priveste facilitarea accesului la resurse, drepturi, bunuri si servicii, programele nationale se orienteaza spre:

            organizarea sistemelor de protectie sociala astfel incat tuturor sa le fie garantate resursele necesare unui trai conform demnitatii umane si sa fie stimulata participarea la munca a tuturor celor care sunt apti de munca, accentul fiind pus in acest context pe dezvoltarea sistemului de acordare a venitului minim garantat in sensul imbunatatirii accesibilitatii acestuia, precum si pe asigurarea unor venituri din munca suficient de mari si a unei combinari a acestora cu ajutorul social, astfel incat sa fie stimulata ocuparea beneficiarilor de ajutor;

            facilitarea accesului la o locuinta decenta si sanatoasa si a posibilitatii de a utiliza serviciile necesare unui trai normal (electricitate, apa, caldura etc.);

            facilitarea accesului si a utilizarii serviciilor de educatie si cultura (cu accent special spre reducerea barierelor care impiedica participarea la educatie, spre combaterea abandonului scolar si spre asigurarea formarii profesionale continue), precum a accesului la justitie, in special in ceea ce priveste cunoasterea si respectarea drepturilor.

Politicile orientate spre prevenirea riscurilor de excludere sociala au in vedere:

            promovarea incluziunii informationale (Inclusion), in sensul pregatirii oamenilor in vederea ocuparii locurilor de munca specifice economiei informationale si prin facilitarea utilizarii noilor instrumente de comunicare de catre toti cetatenii, inclusiv de catre cei aflati in situatii de izolare si marginalizare;

            prevenirea supraindatorarii si a fenomenului "oamenilor fara casa" (homelessness);

            sustinerea solidaritatii familiale.

Politicile de suport pentru categoriile cele mai vulnerabile sunt orientate in principal spre:

            promovarea integrarii persoanelor care se confrunta cu saracia persistenta, persoane handicapate sau persoane care se confrunta cu

^* UNDP (Programul O.N.U. pentru Dezvoltare)

            probleme speciale de integrare ("oameni fara casa", bolnavi mintal, consumatori de droguri si alcoolici, ex-detinuti, prostituate, etc.);

            eliminarea excluderii sociale in randul copiilor;

            actiuni in favoarea zonelor defavorizate.

Realizarea celui de-al patrulea obiectiv implica:

            promovarea participarii si exprimarii persoanelor aflate in situatia de excludere sociala;

            mobilizarea autoritatilor publice nationale, regionale si locale, crearea unor instrumente si structuri de cooperare adecvate si adaptarea serviciilor administrative si sociale la nevoile persoanelor aflate in situatia de excludere sociala;

            promovarea dialogului si a parteneriatului dintre toate organismele publice si private relevante prin: implicarea partenerilor sociali, a organizatiilor nonguvernamentale si a prestatorilor de servicii sociale; incurajarea responsabilitatii sociale si a angajarii active a cetatenilor; intarirea responsabilitatii sociale a mediului de afaceri.

Raportul de dezvoltare umana pe 1996, elaborat de UNDP*, a demonstrat fara putinta de tagada ca dezvoltarea umana echitabila si cresterea economica trebuie sa actioneze impreuna pentru a avea succes pe termen lung. Intr-adevar, studiile UNDP arata ca, din 1960, nici o tara nu a fost capabila sa urmeze calea unei dezvoltari disproportionate - in care cresterea economica sa nu fie insotita de dezvoltarea umana si viceversa - mai mult de zece ani fara sa fie cuprinsa de criza. In ultimii treizeci de ani, toate tarile care au reusit sa aplice cresterea economica rapida au investit mai intai in scoli, in calificarea muncitorilor si sanatate, impiedicand in acelasi timp prapastia veniturilor sa se largeasca.

Nu exista o legatura directa intre crestere si dezvoltarea umana - fapt simplu, adesea uitat de avocatii cresterii. O astfel de legatura trebuie sa fie creata in mod deliberat de guverne si intarita cu regularitate prin masuri abile si inteligente.

Pentru a sustine cu succes dezvoltarea pe termen lung, trebuie urmate modelele echitabile de crestere care aduc avantajele proliferarii economice la nivelul vietii zilnice a oamenilor de rand. Cresterea echitabila combina ideile de dreptate si egalitate a sanselor, este destinata scoaterii oamenilor din mizerie, dandu-le posibilitatea sa se infrupte din bogatiile lumii, sa se integreze pe deplin in societate.

Preocuparile primordiale ale politicii internationale in secolul XXI se vor invarti in jurul luptei pentru echitate - intre natiuni, in interiorul lor si intre sexe. Echitatea pentru generatiile viitoare, prin protectia mediului in care si ele vor fi nevoite sa traiasca, este de asemenea un element important al ecuatiei.

Datoriile externe

O alta problema majora a tarilor sarace este fara indoiala gradul inalt de indatorare, in comparatie cu nivelul lor de dezvoltare economica. S-a vorbit mult, in acest context de rolul ajutorului extern, al comertului si investitiilor in stingerea acestor datorii. Cum au contribuit aceste mijloace la atenuarea situatiei grele prin care

trec aceste tari, ne-o spun cateva date. De pilda, in anul 1965 ajutorul acordat statelor in cauza s-a ridicat la 0,48% din produsul intern brut al tarilor dezvoltate. In anul 1998 el nu mai reprezenta decat 0,23%. Omenirea, in ansamblul ei, cheltuieste anual circa 10 dolari pentru fiecare african sub forma de ajutor economic extern. Cat priveste problema datoriilor, G7 (The Group of Seven) a hotarat de curand sa anuleze suma de 100 miliarde de dolari din totalul datorat de cele mai sarace tari. Desi indeplinirea acestui obiectiv depinde de deciziile individuale ce le vor lua statele membre ale acestui grup, totusi, aceasta hotarare poate fi considerata ca fiind una dintre cele mai importante luate in ultimul timp in acest domeniu.

Datoriile externe reprezinta in prezent un fenomen cu o amploare care ingrijoreaza lumea intreaga. Intr-o forma sau alta majoritatea tarilor lumii sunt tari debitoare. Daca avem in vedere tarile in curs de dezvoltare situatia este si mai categorica. Din cele 128 de tari cuprinse in aceasta categorie doar 7 (Brunei, Kuweit, Libia, Oman, Quatar, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite) au o pozitie de creditor net. Timp de cel putin patru decenii lumea a treia s-a indatorat, din ce in ce mai mult,, catre tarile dezvoltate. Fenomenul este normal: pentru a se putea dezvolta - in lipsa evidenta a unor (suficiente) resurse interne si a investitiilor straine directe - tarile sarace contracteaza credite externe. Este singura solutie pentru a sparge "cercul vicios al subdezvoltarii". Datoriile lor externe sunt, asadar, un rezultat "natural" al istoriei relatiilor economice internationale.

Credite acordate, deseori, cu foarte mare usurinta (cel putin in anii '70), finantarea unor proiecte daca nu indoielnice, cel putin insuficient studiate si fundamentale - toate acestea din dorinta (si sustinerea) politica de a reduce decalajele si, implicit a eradica subdezvoltarea, alaturi de lipsa unor politici macroeconomice coerente si realiste in tarile beneficiare, reprezinta motivatia principala a nefructuficarii corespunzatoare a resurselor atrase si, ca urmare acumularea de datorii peste posibilitatile de restituire in cvasi-totalitatea celor mai putin dezvoltate tari ale lumii. Modul de utilizare a creditelor este - asadar extrem de important, masura in care el se concretizeaza in investitii ce asigura potentarea cresterii economice in viitor. In general se considera ca daca ritmul cresterii economice este superior ratei dobanzii utilizarea creditelor este eficienta, dar acest lucru nu spune nimic despre posibilitatile de restituire. Pe de alta parte, utilizarea unor credite pentru acoperirea unor deficite temporare nu comporta probleme speciale, dar existenta unor deficite cronice, cu efectul acumularii in timp de noi si noi datorii, reprezinta adevarata problema.

Problema datoriei nu o reprezinta existenta acesteia ci dimensiunea lor, dimensiune raportata la conditiile economiei. Un debit insemnat al datoriei externe este un proces dureros pentru tarile cu economii slabe si o ipoteca asupra generatiilor viitoare.

Criza datoriei este legata de incapacitatea unei tari de a face fata obligatiilor de plata scadente in contul datoriei sale externe. Cauza imediata o reprezinta lipsa unor resurse valutare suficiente. Veniturile reduse din exporturi (datorita evolutiei nefavorabile a termenilor schimbului, a preturilor mondiale si/sau volumul scazut de marfuri exportate), importuri excesive (pentru consumuri care nu sunt neaparat necesare - de exemplu legate de inarmare) si insuficienta veniturilor si productiei interne (datorate la randul lor de cauze diverse cum ar fi_ investitii reduse, eficienta scazuta cheltuieli neproductive sau cu efect intarziat ridicate, deficite cronice ale bugetului de stat etc.) sunt principalele elemente care alaturi de ceea ce am prezentat anterior referitor la modul de folosire a creditelor conduc la o asemenea situatie.

Aspectele avute in vedere tin mai mult de problema solvabilitatii (pe termen mediu si lung) decat de cea a lichiditatii imediate.

In conditiile in care sursele traditionale de venituri in valuta au fost scazute si fluctuante, recurgerea la noi imprumuturi reprezinta, in pofida unor experiente negative privind rambursarea, o sursa complementara absolut necesara in acest context al dezvoltarii economice. Rezultatul a fost in mod cert cresterea nivelului general de indatorare pentru cvasi-totalitatea tarilor in curs de dezvoltare si, in special a celor mai putin dezvoltate sau cu economii vulnerabile (economii deschise cu un grad mare de dependenta fata de exterior si/sau bazate pe exporturi pe produse primare, in general putin diversificate).

Astfel, totalul datoriei tarilor in curs de dezvoltare depaseste in prezent 2000 de miliarde de dolari, marcand aproape o dublare fata de nivelul din urma cu un deceniu (1269,8 mld. in 1991). In acelasi timp . o crestere de circa 5 ori fata de anul 1980 (416 mld.) si de peste 33 de ori fata de 1970 (aproximativ 60 mld.). Gradul mediu de indatorare reflectat prin ponderea datoriei externe in exporturi a atins cote greu de sustinut: 167,6% in 1998 pe ansamblul, si 288,3% pentru tarile cu mari probleme ale datoriei (60 de tari cu arierate sau care au beneficiat de reesalonari) in perioada 1993-97, respectiv 260,9% la nivelul tarilor din Emisfera vestica (America Latina). Ponderea serviciului datoriei externe reprezenta in 1998 la nivelul ansamblului tarilor in curs de dezvoltare 27% din volumul exporturilor, 36,7% pentru tarile cu probleme ale datoriei. Si in acest caz, nivelul cel mai ridicat se inregistreaza pentru tarile din Emisfera vestica - 50,9%

Sursa: BIRD Annual Report, New York, 1993-2000

Acumularea de datorii a fost un proces treptat, desfasurat in ritmuri inegale de la tara la tara, de la regiune la regiune. In linii generale anii '70 au fost anii decisivi de crestere a gradului de indatorare sub actiunea in principal a celor doua socuri petroliere (1973-1974 si 1978). Aici un dublu aspect trebuie evidentiat: pe de o parte, necesitatile de finantare mult crescute pentru factura de titei a tarilor importatoare, iar, pe de alta parte, disponibilitatile extrem de ridicate de creditare (in special privata) aparute ca urmare a afluxului de "petrodolari". Creditul, initial ieftin, cu dobanzi real negative la un moment dat, cunoaste la sfarsitul deceniului respectiv si inceputul anilor '80 o scumpire progresiva, sub incidenta unei cereri sporite de finantare.

Numarul si volumul reesalonarilor si a arieratelor creste: 25 de acorduri semnate in perioada 178-1982, cu un record de 10 pentru anul 1982; an pe care il putem considera drept "varf" al crizei avand in vedere si numarul de 32 de arierate. In acelasi timp accesul la noi fonduri este tot mai dificil, datorita reticentei creditorilor in raport cu cresterea riscurilor. Astfel incat se va ajunge in situatia ca serviciul datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare sa fie aproximativ egal cu suma contractata de aceste tari. Aceasta inseamna practic ca "noile" credite servesc platii ratelor scadente, ca numeroase tari ale lumii fac noi datorii pentru mentinerea sistemului financiar-bancar international si pentru a accelerarea dezvoltarii economice.

Fara a nega importanta deosebita a efortului propriu, solutia problemei datoriilor tarilor in curs de dezvoltare nu poate fi, totusi, decat una la scara internationala, in care Fondului Monetar International si Bancii Mondiale - cu toate criticile, in buna parte indreptatite, aduse acestor institutii - le revine rolul principal. Aceasta este concluzia la care s-a ajuns inca de la inceputul anilor '80, anii de debut ai crizei datoriilor (in special ca urmare a problemei mexicane). Odata cu declansarea crizei a fost pusa in evidenta interdependenta tot mai accentuata dintre debitori si creditori, ca si fragilitatea sistemului financiar-bancar mondial, ceea ce a reclamat si condus - de asemenea - la eforturi internationale de solutionare durabila a problemei. FMI intervine cand o tara se afla in criza a Balantei de plati si solicita ajutor unor programe economice si de rezultatele derularii lor. Alternativa o reprezinta acumularea de arierate si/sau renuntarea la plata datoriei externe (moratoriu), "solutii" care ar condamna tara respectiva la izolare, privarea de surse de finantare internationala, practic la scoaterea din sistemul monetar international.

Solutiile, experientele internationale de pana acum privind reorganizarea datoriilor externe pot fi grupate in urmatoarele categorii. reesalonarea (refinatarea) obligatiilor de plata, reducerea (anularea) datoriei, si conversia datoriei (operatiuni de tip swap). Primele doua s-au evidentiat pana in prezent la scara internationala prin dimensiuni si importanta.

Conversia datoriilor presupune preschimbarea acestora cu anumite valori economice, altele decat creantele asupra aceluiasi debitor. Avem in vedere aici actiuni sau proprietati imobiliare. De asemenea, programele datorii contra mediu ori datorii pentru dezvoltare.

O alta varianta o reprezinta rascumpararea datoriei sub valoarea nominala sau in moneda nationala. Prima situatie marcheaza atat restituirea propriu-zisa a datoriei cat si o reducere a acesteia. Cea de a doua nu este de natura a reduce efortul intern, ci doar cel legat de export. Sumele in moneda nationala acceptate de creditori se pot constitui in noi disponibilitati de creditare sau pot servi la finantarea unor programe in tara respectiva.

Un rol major in reesalonarea obligatiilor scadente, in special la inceputul anilor '80, l-a avut (si il are inca) Clubul de la Paris. In general, asemenea reesalonari au avut loc initial pe bazele comerciale, la dobanda pietei, ceea ce insemna o dobanda mai ridicata pentru sumele amanate la plata. Ulterior aveau sa fie dezvoltate o serie de facilitati ce aveau sa imbunatateasca treptat aceste conditii "standard".

Conditionalitatea va fi tot mai accentuata dupa 1980 (se ajunge ca peste ¾ din totalul fondurilor de FMI sa fie conditionate iar criteriile care trebuie indeplinite sunt tot mai numeroase).

Atunci cand Mexicul si alte cateva tari si-au renegociat datoria lor privata la inceputul anilor '80, riscurile de colaps ale sistemului bancar mondial pareau extrem

de ingrijoratoare. Acesta pentru ca majoritatea bancilor, sistemul in ansamblu nu era pregatit sa suporte eventuale pierderi de o asemenea dimensiune. Ca urmare, bancile vor prefera reesalonarea in locul arieratelor (care inrautatesc structura portofoliului si, deci, imaginea si soliditatea institutiei), aceasta mai ales in lipsa unor provizioane acoperitoare. Reactia imediata a bancilor creditoare de pretutindeni a fost constituirea de rezerve (provizioane), astfel incat in 1987 cand se punea bazele Planului Brady, exista un volum suficient de ridicat al provizioanelor pentru a se putea initia negocieri privind reducerea voluntara a datoriei si/sau serviciului acesteia datoriilor catre sectorul privat pana la un nivel ce sa reflecte valoarea acestora pe piata secundara. O alta parte a datoriei putea fi convertita in bonuri de tezaur cu dobanda fixa (bonuri Brady), tranzactionabile in mod liber pe pietele financiare internationale, ceea ce reprezenta o asigurare in plus privind lichiditatea pentru bancile (creditorii) implicati. Acest program viza in final reducerea cu cca. 20% a datoriei externe prin aplicarea unor programe de ajustare structurala este sprijinit de FMI si alti creditori oficiali inclusiv prin noi imprumuturi.

Mexicul a fost prima tara beneficiara a acestui plan (si probabil, tara pentru care acest plan a fost creat in primul rand). Ulterior si-au restructurat datoria prim emiterea de asemenea bonuri de tezaur (pana in 1996) un numar de alte 24 de tari. Este vorba in principal despre tari cu datorii mari (cum ar fi Mexicul, dar si Brazilia, Argentina, Polonia, Rusia), si doar de cateva state din cele mai sarace (Coasta de Fildes, Nigeria sau Vietnam, spre exemplu). Toate acestea au beneficiat in total de reduceri echivalente cu 71 mld. USD.

Perioada anilor '80 a marcat, asadar, atat o diminuare apreciabila a expunerii fata de riscurile creditarii, cat si a reducerii ponderii debitelor tarilor cu mari datorii si a celor foarte sarace aflate in portofoliul marilor creditori (cel putin a celor privati).

Anul 1987 avea sa marcheze o schimbare semnificativa in finantarea tarilor sarace. Propunerile avansate vizau: (1) reesalonare in cadrul Clubului de la Paris sa aiba la baza pentru toate cazurile un nivel al ratei dobanzii inferior nivelului de piata, si (2) reducerea (complementara reesalonarii) valorii actualizate datoriei catre agentiile de creditare a exporturilor (datoriei bilaterala). Reducerea datoriei oficiale apare, asadar, pentru prima oara in discutie. Cadrul este intr-adevar limitat la recunoasterea pierderilor efective suportate de agentiile de creditare a exporturilor, dar importanta lansarii la nivelele decizionale cele mai inalte a acestei idei apare ca principalul merit al momentului.

In perioada de aplicare a acestor conditii (intre octombrie 1988 si iunie 1991) un numar de 20 de tari sarace puternic indatorate au beneficiat de prevederile sale in unele dintre variante, insumand o datorie consolidata aproape de echivalentul a 6 mld. de dolari SUA.

In septembrie 1990, continuand campania britanica in favoarea unei reduceri substantiale a poverii datoriilor, cu prilejul intalnirii de la Trinidad a Ministrilor de Finante din tarile Commonwealth-ului, se lanseaza propunerea unei reduceri intr-o singura transa cu 2/3 (67%) a valorii actualizate a datoriilor, insotita de o reesalonare a obligatiilor ramase de o asemenea maniera incat sa asigure un program de restituire progresiv dar lipsit de fluctuatii majore de la an la an (si, desigur, suportabil).

Nici aceasta propunere nu a intrunit consensul necesar unei aplicari imediate la nivelul Clubului de la Paris, in principal datorit (din nou) reticentelor americane. Compromisul asupra caruia s-a convenit presupune facilitati diminuate in raport cu termenii propusi in Trinidad. In speta, reducerea (conditionala) numai pana la 50% in urmatorii 3 ani valorii actualizate a datoriilor scadente, urmand ca situatia sa fie din

nou analizata la sfarsitul acestei perioade. In masura in care, pe de o parte, programele convenite cu institutiile international (ca parte a conditionalitatii sprijinului financiar acordat) sunt respectate, iar, pe de alta parte, reducerile operate se dovedesc insuficiente, se va putea lua in considerare anularea suplimentara a unor obligatii si reduceri in totalul datoriei externe. In plus fata de termenii de la Toronto apare posibilitatea reesalonarii si a dobanzilor scadente. Totodata, in perioada de reesalonare a creditelor, dar se reduce sau chiar dispare perioada de gratie (in cazul reesalonarii serviciului datoriei). Cu toata perioada relativ scurta de aplicare, un numar de 23 de tari au beneficiat de una dintre variantele de mai sus, concretizata intr-unul din cele 26 de acorduri incheiate. Volumul total al asistentei financiare se ridica la echivalentul a circa 8,8 mld. dolari SUA.

Imbunatatirea substantiala a conditiilor, a facilitatilor acordate tarilor in dificultate va fi oficializata o data cu Reuniunea G7 la nivel inalt de la Napoli din 1994. Gradul de reducere a obligatiilor actualizate creste pana la 67%, atingand nivelul propus inca de la Trinidad din 1990. In plus posibilitatea reducerii in aceeasi masura a totalului datoriei eligibile dupa o perioada de 3 ani de aplicare a unor programe de reforma si in conditiile obtinerii unor minime performante economice.

Initiativa in favoarea tarilor sarace puternic indatorate incearca sa ofere tocmai o rezolvare de durata a problemei datoriilor externe, cel putin la nivelul tarilor cu cele mai mari probleme privind suportabilitatea economica si sociala. Ea a fost adoptata in comun de FMI si Banca Mondiala in septembrie 1996 (in varianta initiala), si are drept scop sa ofere asistenta nerambursabila cu caracter exceptional, asistenta menita a reduce ansamblul datoriei externe la un nivel care sa poata fi sustinut integral o perioada indelungata prin eforturi proprii, fara ajutor extern sau reesalonari si fara a afecta perspectivele de dezvoltare a economiei respective.

Urmarind evolutia masurilor la nivel international in directia rezolvarii problemei datoriilor externe, in general, a celor mai afectate tari - cele sarace - in special, putem evidentia anumite tendinte si exprima unele concluzii:

            􀂾 toate solutiile sunt bazate pe conditionalitate, pe aplicarea anumitor programe convenite cu organismele internationale. Legat de acestea remarcam, pe de o parte, accentuarea conditionalitatii, in principal prin luarea in considerare a tot mai multe aspecte, si pe de alta parte, particularizarea mai puternica a directiilor generale la specificitatea fiecarei tari (ca urmare a esecului unor programe "generale", in special pe parcursul anilor '80 - vezi cazul Mexicului);

            􀂾 deplasarea de la solutii orientate inspre solutii orientate spre debitori (ceea ce inseamna rezolvarea problemei propriu-zise: solvabilitatea, suportabilitatea datoriei pe termen mediu si lung si lichiditatea imediata, in conditiile in care primele solutii au fost solutii de criza menite a salva sistemul financiar international),

            􀂾 cresterea implicarii pe plan - institutionale sau non-institutionale (inclusiv private) - a unei parti tot mai mari a societatii, ceea ce reflecta in opinia noastra o constientizare a problemei, a implicatiilor sale si a riscurilor reale,

            􀂾 tendinta de completare a solutiilor de rezolvare inspre zona dezvoltarii economice reale si durabile si zona socialului, in principal prin modul de intocmire a programelor si folosirii fondurilor rezultate din reduceri si reesalonari spre aceste destinatii (conditionare impusa);

            􀂾 cresterea numarului tarilor asistate si a nivelului asistentei financiare, alaturi de o relativa diversificare a solutiilor (in special sub aspectul analizelor de la caz la caz);