Economia mediului

Introducere

Ca urmare a cresterii economice generale, progreselor obtinute in toate domeniile vietii economice si sociale, omul a ajuns astazi sa dispuna de mijloace tehnice atat de perfectionate, incat consuma cantitati imense de resurse naturale regenerabile si neregenerabile, exploatand tot mai intens factorii de mediu si modificand natura intr-un ritm rapid. Neimpunand insa asupra actiunilor sale un control adecvat si constient, omul lasa cale libera dezlantuirii unor dezechilibre economice, cu efecte negative asupra calitatii vietii sale cat si asupra evolutiei biosferei. Din aceste motive in randurile oamenilor de stiinta, ale oamenilor politici, ale populatiei in ansamblu, s-a format treptat convingerea ca, in conditiile civilizatiei contemporane, activitatea economica presupune nu numai preocuparea de a spori volumul si calitatea bunurilor materiale si a serviciilor prin asigurarea in mod curent a unei eficiente economice ridicate, ci si o grija crescanda de a proteja mediul inconjurator, care in ultima analiza, constituie conditia materiala de baza a cresterii economice.

Devine tot mai evident faptul ca, in conditiile unui mediu puternic degradat si poluat, un standard de viata materiala fie el si foarte ridicat isi pierde orice sens, nemaitinand seama de influenta negativa a acestui mediu asupra evolutiei in perspectiva a fenomenelor naturale si biologice si, prin aceasta, asupra cresterii economice insesi.

In asemenea imprejurari apare tot mai necesara elaborarea si adoptarea unei politici economice de larga perspectiva, in care sa-si gaseasca locul o strategie ecologica concretizata in actiuni speciale de protejare a mediului inconjurator, integrate in programe de dezvoltare economica, precum si in crearea unor mecanisme economico-sociale de infaptuire a acestor programe, ca si in realizarea unui cadru legislativ si institutional adecvat.

Devine astfel necesar studiul acestor fenomene in cadrul unei discipline care sa inbine armonios elementele de baza ale economiei cu sfera protectiei mediului, si careia din punct de vedere didactic se numeste economia mediului.

Economia mediului, asa cum a fost definita, este o disciplina de granita intre ecologie si stiintele economice, care studiaza repartitia pe glob a resurselor naturale, precum si utilizarea lor in concordanta cu mentinerea echilibrului ecologic in natura.

Economia mediului, are menirea de a imbina dezvoltare economic-sociala cu protejarea permanenta a mediului ambiant.

Economia mediului trebuie sa militeze impotriva economismului excesiv, dar si a ecologismului ingust, conservator, care exclude necesitatea dezvoltarii economice necesare societatii contemporane.

Economia mediului stabileste prioritatile atat in domeniul economic cat si al protectiei mediului, astfel incat interesele omului si integritatea naturii sa coexiste armonios.

Mult timp, calitatea mediului inconjurator a fost perceputa ca o grija nefondata a unor indivizi bogati, dar in anul 2003 aceasta constituie una din cele mai stringente probleme globale ale omenirii,deoarece numai este vorba numai de conservarea cadrului natural ci este pusa sub semnul intrebarii insasi supravietuirea speciei umane.

Dezechilibrarea tot mai accentuate a raportului dintre economie si mediu indeamna la regandirea relatiilor dintre activitatea economica si mediul inconjurator, formarea constiintei ecologice,dezvoltarea stiintei economia mediului si modificarea atitudinii fata de natura.

Economia mediului constituie, in principiu,o parte centrala a teoriei economice,iar dilema umanitatii,in prezent, este cum sa se realizeze un optim intre cresterea economica si dezvoltarea durabila,deoarece din punct de vedere ecologic,apreciem,ca exista doua maniere de a analiza cresterea economica si anume:

prin prisma tehnologiei de productie(si consumul) ce pot fi ameliorate prin utilizarea progresului ethnic,substituirea materialelor sau a procedeelor ce prezinta riscuri cu altele mai putin periculoase.

prin prisma necesitatii de modificare a modalitatilor de consum astfel incat sa se evite produsele daunatoare sau epuizarea resurselor naturale rare.

Continutul si importanta Economiei mediului

Abordarea mediului din punct de vedere economic ocazioneaza precizarea sferei de cercetare prin formulari diverse:

-Economia mediului inconjurator

-Economia ambientala

-Economia mediului natural

-Economia protectiei mediului natural

In Micul Dictionar Enciclopedic ,editia 1986, mediul este definit drept complex teritorial in care se imbina elementele de relief, structura geologica si resursele de subsol,apele si conditiile de clima, solul, vegetatia si fauna si care constituie cadrul natural de desfasurare a vietii materiale a societatii omenesti.

Economia protectiei mediului nu raspunde in totalitate preocuparilor reconcilierii dintre om si natura , asa cum o poate face Economia mediului, in timp ce prima ia in calcul capacitatea de autoportanta a sistemului natural doar in forma implicita ,oferind spatiu de manifestare a "ecolo-gismului abuziv", a doua o poate face si in forma explicita, promovand un demers stiintific echidistant fata de economist si ecolog.

Mai mult, in primul caz putem considera ca se face referire doar la un element component al Economiei mediului,acela al evaluarii impactului masurilor tehnico-economice asupra mediului ca factor economic, comparative cu efortul presupus de acestea.

Analiza cost -beneficiu reprezinta o metoda decizionala importanta avand ca suport evaluarea avantajelor ambientale, dar Economia mediului trebuie sa abordeze deja si probleme reconstructiei ecologice, cu toata prioritatea acordata actiunilor preventive.

Se apreciaza ca emergenta Economiei mediului este marcata de ceea ce s-a numiat "starea de bunastare" din timpul epocii victoriene la inceputul careia a fost semnat "actul reformei",cuprinzand un ansamblu de masuri menite sa contracareze consecintele Revolutiei industriale.

In perioada 1900-1914 ambitiosul obiectiv al"starii de buna stare" s-a limitat la intentia de a atinge un"minimum national" al bunastarii pentru ca pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial sa apara primele preocupari pentru conservarea mediului,alaturi de cele mai vechi legate de educatie, sanatate si asigurarea locurilor de munca.

Perioada de reconstructie de dupa al doilea razboi mondial, puternicul impact al teoriei lui Keynes, nivelul inalt al ratei cresterii economice, precum si stabilitatea preturilor au favorizat scaderea preocuparilor sociale de ordin "calitativ" in favoarea acelora de ordin "cantitativ".

Ultimii ani ai celui de-al saselea deceniu se apreciaza ca o faza de raspuns constand amplificarea convulsiilor sociale reprezinta perioada finala a "miracolelor economice" carora, le-a urmat o faza de raspuns constand amplificarea convulsiilor sociale si extinderea preocuparilor pentru analiza limitelor modelului economic promovat in tarile occidentale; in acest context au aparut lucrari despre costurile cresterii economice care au evidentiat enormul cost social ce contrabalanseaza cresterea economica accelerate.

Faptele ulterioare cum ar fi rapoartele Clubului de la Roma 1972 si 1974 si lunga si profunda criza derivate din cresterile successive ale pretului petrolului 1974 au modificat in mod substantial tabloul realitatilor in favoarea unei reconsiderari a indicatorilor bunastarii sociale, a relansarii teoriei in domeniul Economiei bunastarii.

Intr-o prima aproximare se poate afirma ca Economia bunastarii recurge la conceptele de "minim" sau de "maxim" in scopul aplicarii principiului abordarii sistemice in studiul politicii economice.

"Scopul economiei bunastarii" este de a influenta consensul social facand mai clare directiile si obiectivele diferitelor politici,demonstrand consistenta sau inconsistenta unor anumite relatii dintre scopurile finale".

Pentru Pigou, economia bunastarii presupune fixarea unui obiectiv economic considerat ca"dorit" din punct de vedere social; acest obiectiv implica la randul sau maximizarea bunastarii economice care, in principiu, nu se identifica cu bunastarea generala(bunastarea economica fiind doar un element al bunastarii generale.). El considera ca avutia nationala este un indicator aproximativ al bunastarii economice, mai precis ,baza materiala a acestuia.

Relatia dintre bunastarea economica si avutia nationala genereaza,conform aprecierilor lui Pigou,doua tipuri de efecte :

-efecte volumetrice

-efecte de distributie

Efectele volumetrice ne arata ca atunci cand se inregistreaza o scadere a accesibilitatii la elementele avutiei pentru cei mai saraci si cand nu intervin cause exterioare procesului ,orice crestere in volumul total al avutiei se traduce in general printr- o crestere a bunastarii economice.

Efectele de distributie arata ca orice cauza care limiteaza accesul la elementele avutiei pentru cei mai saraci, dar care nu implica niciodata o scadere in volum a avutiei nationale, va presupune o crestere in linii generale, a bunastarii economice.

In conceptia lui Pareto,economia bunastarii trebuie sa promoveze solutii ,privind comparatiile interpersonale ale utilitatilor de care dispun indivizii in scopul atingerii unui maxim definit in raport cu colectivitatea in ansamblul sau.

Noua economie a bunastarii , fondata in jurul anilor '30, graviteaza in jurul a 2 principii fundamentale: principiul bunastarii sociale si principiul compensarii.

Aceasta scurta incursiune, in planul cercetarii economice, de la starea de bunastare la bunastarea economica este menita sa puna in evidenta faptul ca pe masura extinderii accesului omului la resursele de productie, gratie in principal progresului tehnic si tehnologic,interdependenta dintre participantii la activitatea economico-sociala s-a transformat dintr-o stare de spirit intr-o stare de fapt;multiplicarea zonelor de contact dintre agentii economici a erodat permanent rolul individului in obtinerea propriului success,dezvoltand in acelasi timp sentimental apartenentei la o societate productive, fata de care raportul dintre drepturi si obligatii capata incet, incet un nou continut.

Intensificarea contradictiei dintre om si natura a reliefat faptul ca bunastarea economica esre doar o latura a bunastarii sociale, alaturi de ea impunandu-se prezenta unui mediu sanatos apt sa ofere nu numai resurse ci si servicii la nivelul necesitatiilor rationale.

Intr-un asemenea context,dezvoltarea stiintelor despre natura a inceput sa beneficieze de aparitia unei noi stiinte ce isi propane o abordare economica a aceluiasi domeniu al realitatii inconjuratoare.

Economia mediului, ca stiinta si disciplina economica isi propune sa opereze in continuare cu conceptul de eficienta economica, dar fara sa il mai opuna in vreun fel conceptului de echitate.
Pentru a patrunde pe terenul Economiei mediului este necesara

reconsiderarea raportului dintre sistemul economic si mediu, in sensul acceptarii faptului ca primul apartine celui de al doilea si deci este subiect al legilor naturale si energetice. Sistemul economic este inserat in ecosistemul global si din acest motiv nu poate sa se dezvolte in afara legilor care guverneaza orice ecosistem, respectiv cele referitoare la circulatia materiei (sau reciclarea permanenta) si fluxul unidirectional al energiei.

Conceptul traditional de proces economic legat de imaginea unei masini de productie-consum este, esentialmente, eronata, pentru ca suprima etapa posterioara pretinsului act final al consumului, adica

faza legata de tratamentul reziduurilor, principalele generatoare de externalitati ambientale. La aceasta se adauga faza de extractie a resurselor din mediu care, de asemenea, nu este perceputa

corect in stiinta economica (de exemplu, pretul lemnului din padure trebuie sa reflecte si diminuarea serviciilor pe care le ofera un astfel de ecosistem).

Pentru functionarea sistemului economic sunt absolut necesare cantitati tot mai mari de energie care se transforma , in mod iremediabil, in caldura - energie nerecuperabila (energie inalta). In mod decisiv, activitatea umana a contribuit la actuala situatie, periculoasa, a degradarii biosferei, care prezinta o capacitate limitata de asimilare si adaptare naturala pentru a trata deseurile produse de

societatea industriala si care pana la urma se intorc in mediu.

De asemenea, stiinta economica nu s-a preocupat de bunurile "libere" sub pretextul ca valoarea lor de schimb este nula, fiind furnizate gratuit de catre natura, in ciuda faptului ca sunt indispensabile desfasurarii activitatii productive, mentinerii si dezvoltarii vietii. Economia conventionala, legata de administrarea resurselor limitate nu a avut in vedere ca ecosfera este ea insasi limitata. Bunurile si serviciile pe care natura le ofera umanitatii sunt supuse aceluiasi

tratament ca cel al oricarei marfi care este pe piata, desi nivelul lor calitativ este de o factura speciala, si aceasta ca urmare a intaietatii acordate obtinerii de profituri individuale. Rezulta ca

ignorarea dependentei omului de natura este inerenta mecanismului economic, atat intr-o economie libera cat si intr-o economie centralizata, acesteia din urma fiindu-i specific modul de utilizare a parghiilor economice si nu parghiile economice in sine. Criza mediului dobandeste dimensiuni mondiale si complexele sale cauze nu pot fi legate exclusiv de un tip sau altul de economie; planificarea centralizata nu poate elimina radical caracterul nerational al gestiunii resurselor

naturale si a mediului in ansamblu, proprie abuzului "mainii invizibile" a mecanismului pietei.

Fenomenul degradarii mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate in continua interactiune : cresterea demografica, cresterea economica, progresul tehnico-stiintific, industrializarea, urbanizarea, aparitia marilor aglomerari, etc. Cu toate acestea, cand se

intentioneaza stabilirea responsabilitatilor pentru actuala criza a mediului, atentia se centreaza imediat, de o maniera nediscriminatorie, pe economie, fara a discerne insa intre activitatea si teoria economica.    In ciuda evidentei caactivitatea economica are repercursiuni asupra mediului, teoria economica, cu toata larga experienta, nu a tratat, intr-o forma corespunzatoare, aceasta realitate. Chiar daca nu poate fi dat un raspuns general la criza mediului, economia mediului tinde sa-si

asume un rol fundamental in depasirea sa: gestionarea rationala a resurselor, daune si costuri legate de mediu, instrumente economice ale politicii de mediu, repercusiuni micro si macro-economice ale mijloacelor de protectie a mediului etc. sunt unele din problemele principale circumscrise acestei stiinte si discipline economice.

Dat fiind ca aceasta disciplina, dintr-un punct de vedere conventional, se ocupa cu precadere de studierea in plan economic a fenomenelor degradarii mediului(doar partial reflectate in sistemul de

piata), se poate recurge la un model al fluxurilor materiale pentru a putea pune in evidenta importanta abordarii economice a mediului. Intr-un astfel de model se incearca a se urmari fluxul circular al materiei, incepand cu conditia sa de resursa primara prelevata din mediu si pana la descarcarea sa in acesta, sub forma de reziduu trecand prin fazele de productie si consum.

Atat preocuparile mai vechi cat si cele noi pot reprezenta un suport pentru a defini Economia mediului ca fiind acea stiinta economica ce studiaza mediul ca bun public si sistem bazat pe autoreproductie, aflat in stransa interdependenta cu mediul economic.

Caracterul de bun public nu neaga posibilitatea aproprierii unor elemente ale capitalului natural,ci se refera la mediu in ansamblu, tinand insa cont de faptul ca problemele acestuia nu pot fi

separate de cele ale conponentelor sale. Prin mediu economic se desemneaza, dintr-o perspectiva comuna, un sistem bazat pe reproductie

si dominat de legi economice(in timp ce mediul este dominat de legi biologice).

Elementele care traverseaza frontiera analitica a mediului, sau inputurile sunt reprezentate, in ultima instanta, de transferuri de energie conventionala din mediul antropic, precum si de energie

solara. Mediul trateaza transferurile de energie conventionala cel mult ca pe niste recuperari, acestea reprezentand, adesea transferuri fortate. Spre deosebire de mediu, pentru mediul artificial inputurile reprezinta insasi conditia de a exista si de a se dezvolta.

Economia mediului isi propune sa evalueze capacitatea sistemului natural de a participa la transferurile catre sistemul artificial atat in regim stationar (pe termen scurt), cat si in regim dinamic

(pe termen lung).

Dinamica mediului, respectiv capacitatea sa de autoreproductie, cuprinde insa atat o dinamica proprie sistemului cat si o dinamica indusa, mai ales de catre transferurile fortate. Accentuarea

caracterului "fortat" al transferurilor de energie preponderent conventionala creeaza insa o contradictie intre dinamica proprie si dinamica indusa, ceea ce poate plasa acest sistem in tot mai

vizibile si frecvente stari de echilibru instabil, care pot degenera, cel putin pentru anumite segmente, in situatii de dezechilibru si de prabusire.

Economia mediului trebuie sa contribuie deci la fundamentarea unor decizii eficiente de gestionare a mediului de catre om, respectiv de situare a acestuia pe pozitia de partener al naturii,

(care doreste sa -si desfasoare activitatea in concordanta cu legile naturii) si nu pe pozitia de "stapan" al naturii.

Aflate in stransa legatura cu capacitatea de autoreproductie, masurile de prevenire a degradarii acestei capacitati sau de reconstructie, fac parte, de asemenea, din obiectul Economiei mediului din perspectiva eficientei pe care o prezinta, respectiv a raportului dintre efectul si efortul pe care le

presupun

Pentru atingerea obiectivelor sale, se propun patru directii de dezvoltare a Economiei mediului :

- elaborarea metodelor si tehnicilor de evaluare in termeni monetari a fenomenelor legate de evolutia mediului si utilizarea unor metode de analiza ca suport decizional;

- conceperea si aplicarea politicii de mediu;

- evaluarea dimensiunii internationale a fenomenelor si politicilor legate de mediu;

- fundamentarea trecerii de la modelul stationar de dezvoltare, propus de Clubul de la Roma, la modelul dezvoltarii durabile.

Capitalul natural, ca obiect al Economiei mediului, reprezinta un sistem de o mare complexitate pentru a carui intelegere, percepere corecta in plan economic, sunt necesare informatii din domeniul stiintelor naturii, a stiintelor exacte, a stiintelor sociale etc. Utilizarea conceptelor, a

parghiilor si instrumentelor economice intr-un domeniu cum este cel al mediului, nu-si poate gasi o finalitate eficienta in afara cunostintelor despre acesta oferite de alte stiinte, ceea ce pune in evidenta caracterul interdisciplinar al Economiei mediului.

Stiintele naturii ofera abordarii economice a mediului cunostintele necesare identificarii punctelor comune dintre legile biologice, ecologice si legile economice, intelegerii relatiei de cauzalitate dintre structura si dinamica sistemelor naturale, evaluarii productivitatii naturale si stabilirii dimensiunii spatio-temporale a utilizarii rezultatelor acestei productivitati.

2. Limitele economiei mediului

Incompatibilitatea dintre optimul economic si optimul ecologic(definit in raport cu autoportanta sistemului natural) a impus Economiei mediului tratarea unei solutii de compromis, aceea a poluarii optime.

Incompatibilitatea mai sus enuntata isi are originea, printre altele, in :

- caracterul poluant al tehnologiilor sistemului productiv;

- structura si dinamica consumului;

- politica economica interna si internationala.

Faptul ca chiar si in conditiile cresterii economice zero, caracterul cumulativ al procesului de poluare afecteaza, in timp, capacitatea de "autoepurare" a ecosistemelor, a accentuat cotradictia dintre mediul economic si natura, conducand la proiectarea unei game largi de masuri, de la cele care raspund unor pozitii maximaliste, fondate pe criterii ecologice, la cele minimaliste fondate pe criterii economice.

Gravitatea amplorii crescande a poluarii in tarile industrializate a condus OCDE la definirea si adoptarea in anul 1972 a "principiului poluator - platitor", in calitate de principiu economic de baza al politicii de mediu. Principiul, asa cum a fost el adoptat, semnifica faptul ca poluatorul trebuie sa suporte costul masurilor de lupta contra poluarii. Mai multe puncte raman neclare: in primul rand, nu defineste explicit care este agentul care trebuie definit ca poluator (lasa autoritatilor nationale grija de a alege ), apoi, nu furnizeaza indicatii precise asupra sumei pe care poluatorii trebuie sa o plateasca. Mai recent, diverse organizatii, au admis existenta posibilitatii de a se asigura si mentine calitatea mediului gratie diferitelor masuri si mijloace (reglementari, taxe, redevente, permise, acorduri). Se considera, in prezent, ca alegerea instrumentelor trebuie sa se faca in functie de circumstante, de cadrul administrativ si juridic, de natura problemei de mediu ce trebuie rezolvata, fiind mai putin apreciata ca o chestiune de principiu. Se manifesta astfel notiunea de principiu poluator - platitor "extins" care sustine ideea ca, poluatorii ar trebui sa suporte si costurile legate de o poluare inferioara nivelelor compatibile cu o stare acceptabila a mediului, in masura in care, capacitatea mediului de a absorbi deseurile este limitata.

Pentru a fi eficace, politica internationala de mediu trebuie sa fie coordonata, deoarece reglementarile de protectie a mediului pot crea distorsiuni ale schimburilor, daca anumite tari subventioneaza investitiile de lupta contra poluarii din sectorul privat si altele nu. De aceea, consideram ca se face simtita o nevoie de armonizare la nivelul principiilor de actiune, iar, in ceea ce priveste principiul poluator - platitor (cu modificarile survenite) apreciem ca acesta are toate calitatile pentru a-i raspunde, el fiind deja acceptat si aplicat de o buna parte a economiilor mondiale.

Se cuvine sa amintim ca Declaratia asupra mediului si dezvoltarii de la Rio de Janeiro (iunie 1992) a stabilit ca: "Autoritatile nationale ar trebui sa promoveze internalizarea costurilor de protectie a mediului si utilizarea instrumentelor economice in virtutea principiului conform caruia poluatorul trebuie sa-si asume costul poluarii, avand in vedere interesul public si fara sa deformeze jocul comertului international si al investitiilor" (principiul 16). Acest fapt inseamna adoptarea cel putin in parte, a principiului poluator - platitor, in calitatea sa de fundament a politicii mondiale de mediu.

Piata isi are limitele sale in exercitarea functiei de alocare eficienta a resurselor naturale si in evaluarea costurilor ecologice si sociale, ceea ce subliniaza insuficientele adoptarii deciziilor numai in termeni economici traditionali si necesitatea unei evaluari sociopolitice

cu o larga sustinere din partea colectivitatilor.

Recurgerea la teoria marginalista pentru formularea cailor de mentinere sub control a calitatii mediului prezinta, de asemenea,anumite limite, in masura in care nu se ia in calcul capacitatea de "autoaparare" a sistemului natural, precum si o serie de costuri sociale si sistemul de

distribuire a puterii economice. Optimul paretian presupune existenta atomicitatii puterii economice, a caracterului ei echitabil; dar, realitatea dezvaluie existenta intreprinderilor gigant, a concentrarii puterii economice a neuniformitatii in timp si spatiu a revolutiei manageriale, influentele tehnostructurii si mai ales ale puterii politice si sindicale.

Analizarea acestor factori si a consecintelor lor intr-un cadru global permite sublinierea faptului ca formarea preturilor, alocarea resurselor, modificarea necesitatilor si inclinatiilor consumatorilor etc; nu se desfasoara in concordanta cu modelele teoretice ale economiei bunastarii,

dovedind, prin aceasta, limitele sale in a indica situatiile de optimalitate sociala. Dimensiunea si complexitatea fenomenelor arata, de asemenea ca, desi gestionarea mediului necesita un suport economic care sa faca posibila o solutie eficienta pentru alocarea si utilizarea resurselor rare, teoria economica conventionala prezinta numeroase limite legate de

exprimarea lor in termeni monetari, ca si de simularea unei piete in acest scop. Sistemul de preturi releva dificultatea masurarii aspectelor calitative ale bunastarii, iar mecanismul pietei nu poate surprinde, cu adevarat, preferintele pentru bunurile publice, componente ale sistemului natural.

Desigur, problematica legata de abordarea economica a mediului nu este generata numai de posibiltatile evaluarii monetare, insuficientele fiind vizibile si in cazul exprimarii in unitati energetice sau in orice alte unitati de masura.

Cu toate acestea, promovarea unui mecanism centrat pe conceptul de "nivel optim al poluarii", pe teoria externalitatilor,pe posibilitatile utilizarii unor instrumente economice pentru protectia mediului isi dovedeste operationalitatea si ofera o nota optimista in efortul general de

depasire a eco-crizei. Un astfel de mecanism, dincolo de simplificarile ce caracterizeaza suportul sau teoretic (legate de sistemul informational, de comportamentul agentilor economici etc.) porneste de la a considera contaminarea mediului ca un rau necesar care poate fi tinut prin control prin reajustarea conceptului de optim economic, fara a pune insa in discutie modul de productie. Teoria neoclasica a internalizarii externalitatilor se reduce, prin urmare, la integrarea in sistemul pietei, a productiei si schimbului de bunuri cu impact asupra mediului, atat productia cat si schimbul fiind dimensionate pe baza compararii costurilor contaminarii (pagubelor de mediu) cu beneficiile decontaminarii. O asemenea delimitare teoretica unidimensioneaza insa realitatea studiata, reducand-o la sfera comerciala. In fapt, internalizarea externalitatilor trebuie apreciata, pe baza rezultatelor studiului asupra intereselor grupurilor sociale,a criteriilor de valoare cu care opereaza cei care beneficiaza sau pierd prin aplicarea unei astfel de solutii; pentru cei care beneficiaza ea apare ca oportuna, in timp ce pentru cei care pierd risca sa devina o ideologie.

Conventiile pe care se sprijina teoria economica privitoare la mediu sugereaza, mai degraba, ideea unor reforme si nu a unor transformari structurale radicale, menite sa asigure diminuarea si/sau eliminarea cauzelor de baza ale eco-crizei actuale; dovada cea mai evidenta a recunoasterii incapacitatii economiei de piata de a include in echilibrul general si echilibrul ecologic(mediul fiind un factor economic incontestabil) este intensitatea cu care se face simtita interventia statului intr-un astfel de domeniu.

Mai mult, solutionarea problemelor economice legate de mediu nu poate fi proiectata in afara celor de natura sociala - repartizarea bogatiilor naturale, beneficiarii principali ai protectiei mediului, acoperirea costurilor politicilor de mediu - a caror complexitate creste ca urmare a asocierii la dimensiunea ei nationala a dimensiunii internationale; patrimoniul natural apartine intregii umanitati si de aceea intrebarile referitoare la formele de "impartire" a unui astfel de patrimoniu, la necesitatea unei noi forme de solidaritate internationala sunt pe deplin justificate.

Efectele distributive ale politicilor de mediu reprezinta o problema importanta, dar putin elucidata, atat din motive subiective cat si obiective; pe de-o parte este vorba de a limita preocuparile pentru un mediu sanatos, productiv doar la nivelul categoriilor sociale instarite(dormice de un cadru de viata agreagil), de perceperea eronata a legaturii dintre cresterea economica si actiunile de protectie a mediului, de deturnarea realitatilor legate de mediu in scopul obtinerii de capital politic, iar pe de alta parte de dificultatile evaluarii acestor efecte distributive.

Analizand aceasta problema, Baumol si Oates1 au pornit de la ipoteza ca cererea fata de calitatea mediului este o functie crescatoare in raport cu venitul. In figura 1 este reprezentata relatia dintre cantitatile si preturile a doua categorii de bunuri: mediul(sau calitatea mediului) si alte bunuri.

Fig.1. Corelatia dintre cantitatile si preturile aferente mediului si altor bunuri.

Curbele Ii si Id reprezinta curbele de indiferenta1 definite in raport cu doua categorii sociale bine delimitate ; una "instarita " si una "defavorizata". Dar curbele de indiferenta reflecta ceea ce individul "vrea" si nu ceea ce "poate" cumpara ; prin urmare este necesar sa luam in considerareposibilitatile financiare, respectiv bugetele indivizilor, reprezentate in fig.1, prin dreptele RR'(dreapta aferenta bugetului categoriei instarite) si PP'(dreapta aferenta bugetului categoriei defavorizate). Faptul ca dreapta RR' se situeaza deasupra dreptei PP' reflecta diferenta de venituri ditre cele doua categorii, iar dispunerea lor paralela este impusa de identitatea preturilor pe care le suporta fiecare categorie. (Panta celor doua drepte masoara deci preturile relative a celor doua categorii de bunuri).

Prin urmare, singura combinatie posibila intre cele doua bunuri si care apartine aceleiasi curbe de indiferenta pentru fiecare din cele doua categorii este reprezentata de coordonatele punctelor de tangenta A si B. Rezulta ca cererea fata de calitatea mediului departajeaza, de asemenea, cele doua grupuri sociale (Ei > Ed). Baumol si Oates au remarcat insa ca "mediul" este un bun public oferit in cantitati egale pentru toti, de care oricine poate beneficia in mod egal ( de exemplu, aerul pur este oferit tuturor in aceeasi cantitate, iar consumul de aer de catre un individ nu afecteaza in nici un fel consumul celorlalti). In aceste conditii, situatia de echilibru (punctele de tangenta) nu este atinsa de nici - una dintre cele doua categorii sociale, aceeasi calitate a mediului fiind oferita fiecareia dintre ele. Luand in calcul un nivel intermediar al calitatii mediului E* se

poate constata ca cei instariti beneficiaza de un nivel inferior al calitatii mediului (Ed < E*), in timp ce categoria defavorizata beneficiaza de un nivel superior celui cerut (E* > Ei ).

In mod intuitiv, se poate concluziona ca cei bogati atribuie mediului o valoare superioara pretului corespunzator nivelului de calitate E*. Prin urmare, orice crestere a calitatii mediului,

respectiv orice translatare a punctului E* catre dreapta, va asigura o utilitate sporita pentru cei instariti in raport cu cei defavorizati.

Analiza de mai sus ne arata ca pentru indivizii care dispun de o abundenta de bunuri, restrangerea consumului din categoria "alte bunuri " nu reprezinta un sacrificiu prea mare daca aceasta se repercuteaza intr-o crestere a calitatii serviciilor oferite de mediu, in timp ce indivizii defavorizati nu sunt dispusi la un astfel de sacrificiu ; prin aceasta s- ar sublinia ipoteza"elitismului" politicilor de mediu.

O evaluare corecta a situatiei impune insa o privire nuantata in legatura cu repartitia spatiala a calitatii mediului. In situatia cand calitatea mediului (sau nivelul poluarii) este uniform repartizata pe teritoriu, concluziile de mai sus isi pastreaza valabilitatea deoarece nimeni nu poate

sa dispuna in mod real de o calitate a mediului dorita, ceruta. Dimpotriva (si aceasta esterealitatea), daca asistam la o repartitie neuniforma a calitatii mediului (in spatiu), ca urmare a xistentei unei zone mai poluate decat altele, efectele distributive sunt mai putin clare, putandu-se

distinge urmatoarele trei cazuri:

-reducerea uniforma, cu acelasi procent a emisiilor poluante, ca urmare a unei decizii normative, caz in care zonele cele mai favorizate vor fi acelea cu un nivel ridicat al poluarii, in care traiesc, de obicei, categoriile sociale defavorizate;

-actiunile de protectie a mediului sunt directionate, prioritar, catre zonele unde locuiesc categoriile sociale cele mai defavorizate : igienizarea zonelor peisagistice, reducerea zgomotului

de- a lungul autostrazilor sau in jurul aeroportului etc.;

-actiunile de protectie a mediului sunt directionate, prioritar, catre zonele unde locuiesc categoriile sociale instarite.

Totusi, chiar daca pot fi identificate politici de mediu in favoarea "defavorizatilor", in termeni "fizici" (de exemplu : reducerea emisiei de SO2) este posibil ca acestia sa - si exprime consimtamantul de a plati, pentru un mediu mai sanatos, la un nivel inferior celui manifestat de

indivizii instariti, ceea ce induce o indeterminare in planul efectelor distributive ; faptul ca un grup social beneficiaza mai mult de ameliorarea mediului nu inseamna, in mod obligatoriu, ca acesta

atribuie mediului o valoare mai mare decat alt grup. Or, unele metode promovate de Economia mediului in scopul atribuirii de preturi pentru elementele componente ale mediului se sprijina mult pe conceptul "consimtamantului de a plati".

In acelasi timp, existenta zonelor mai poluate poate determina miscari de populatie in scopul stabilirii in zonele care asigura un nivel al calitatii mediului corespunzator cu consimtamantul lor de a plati. Astfel, in cazul unei piete imobiliare fluide si "perfecte", fiecare va

fi liber sa se stabileasca in zona dorita (tinand, desigur, cont de bugetul de care dispune); categoriile defavorizate ar ramane in zonele poluate (chimic si sonor etc.), unde preturile locuintelor ar corespunde nivelului consimtamantului lor de a plati, ceea ce ar face ca inegalitatea

ratelor marginale de substituire ( dintre cele doua categorii sociale, calculate pentru cele doua categorii de bunuri) si inadecvarea lor la preturile relative sa dispara. (Aceasta presupune, desigur, existenta unei piete a mediului si o mobilitate perfecta).

Baumol si Oates considera ca, in principiu, mediul nu ar fi nici un bun public uniform repartizat, nici un bun public localizat, cu posibilitatea de adaptare perfecta la o asemenea locatie,aceste atribute trebuind a fi analizate in mod nuantat. Demersul celor doi autori identifica deci

problema efectelor distributive ale politicilor de mediu si ofera un cadru conceptual, dar nu si o solutie, ceea ce reprezinta o limita. De asemenea, ipoteza esentiala privind inegalitatea ratelor

marginale de substituire, corespunde unei anumite logici dar nu este probata si poate varia in functie de circumstante sau de bunurile de mediu (apa, aer etc.) supuse analizei.