Evolutia gandirii economice

Evolutia gandirii economice

De-a lungul evolutiei sale istorice, stiinta a cautat sa analizeze fenomenele complexe cu ajutorul modelelor abstracte. Natura umana si variatia relatiilor care se stabilesc intr-o societate formeaza un camp de cercetare intins si pasionant, propice declansarii unor multiple controverse. Utilizarea matematicii pentru rezolvarea unor probleme economice suscita reticente profunde si nejustificate. Multi teoreticieni sau practicieni economisti ignora noile descoperiri din teoria matematica care le-ar putea fi utile. Pe de o parte aparatul matematic s-a complicat, ceea ce implica un efort major pentru cunoasterea lui, iar pe de alta parte descoperiri utile economiei sunt de data recenta.

Stiinta economica a facut mari progrese intre anii 1950-1980 iar aceste progrese sunt putin cunoscute poate si pentru ca teoria matematica utilizata a devenit extrem de rafinata, necesitand un efort continuu pentru intelegere.

Economia in general si cu atat mai mult economia de piata presupune agenti (consumatori sau producatori), bunuri si servicii pe care ei le schimba, preturi care fixeaza conditiile acestor schimburi dar si probleme fundamentale:

1)      Care este economia abstracta ce presupune o stare de echilibru si cand aceasta stare are eficacitatea maxima? Demonstratia utilizeaza teorema punctului fix care trateaza continuitatea;

2)      Care este interpretarea acestei stari conform teoriei jocurilor? Jocurile sunt modele simple prin care se cerceteaza atitudinea agentilor economici ca parteneri si competitori in acelasi timp;

3)      Care este procedeul practic de investigare a starii de echilibru? Ca raspuns la aceasta intrebare se poate utiliza teoria generala a surplusului;

4)      Cum se prezinta echilibrul economic in raport cu proprietatile oricarei forme de echilibru: unicitate, stationaritate, stabilitate ?

5)      Care este atitudinea coerenta fata de riscurile legate de incertitudine si viitor ?

Fundamentarea stiintifica se bazeaza pe cercetarea imaginilor abstracte simplificate ale universului real, concret si intins, pentru a intui esenta. Un asemenea demers releva spiritul de finete opus de Pascal spiritului geometriei. In acest sens sunt edificatoare cuvintele lui Henri Poincar: "se zice ca stiinta nu este decat o clasificare, iar o clasificare nu poate fi adevarata, ci comoda. Dar este adevarata pentru ca este comoda nu numai pentru mine, ci pentru toti oamenii; ea este adevarata pentru ca va ramane comoda pentru urmasi; este adevarata pentru ca nu poate fi hazard".

Imaginea este uneori extrem de simplificata in raport cu realitatea observabila, presupunand ca anticiparea faptelor economice este perfecta, alteori foarte complicata, ca numarul consumatorilor este finit, dar foarte mare, toti consumatorii putand fi diferiti in gusturile lor. Aceste simplificari nu tin cont de proprietatile interesante pe care le poate avea economia abstracta astfel definita.

Atunci cand schimburile de bunuri si servicii intre consumatori si producatori sunt orientate de un sistem de preturi, exista un joc al preturilor astfel incat cererea si oferta sunt egale pentru orice bun si serviciu iar situatia economica cu acest joc al preturilor, este "optima"; in acest sens nu este posibil sa se imbunatateasca pozitia unui consumator fara a o inrautati pe-a altora. Se convine ca o situatie astfel definita nu este unica. Fiecare distribuire a bogatiei initiale intre consumatori corespunde unei situatii optimale particulare. Daca o situatie nu este optimala este posibil sa se gaseasca o varianta in care un consumator nu pierde dar ceilalti castiga. In acelasi timp, fiecare consumator apreciaza propria sa pozitie fara sa-l intereseze a celorlalti.

In teoria economica exista doua concepte de stabilitate:

1)      echilibrul stabil, in conceptia clasica realizat prin si in sistem, adica automat. O caracteristica importanta a acestui fel de stabilitate este ocuparea deplina (full employment), adica fara somaj. Opera unui mare economist francez, transferat la Universitatea din Lausanne, Elvetia, Lon Walras (1834-1910), pe care Schumpeter (B82; p.169-170) il considera cel mai mare dintre toti economistii fiindca el a formulat cel dintai legea echilibrului general in economie, prin care a marcat evolutia gandirii economice.

Daca schimbul de mai multe marfuri are loc pe o piata libera guvernata de concurenta (monopolurile fiind neutralizate sau reduse la zero) si daca preturile sunt exprimate numai in numerar - conchide Walras - "atunci conditia de echilibru general este implinita ipso facto".

Daca presupunem concurenta pura ca un datum, ceva static deja realizat, asa cum a facut Walras, atunci legea este corecta, din punct de vedere logic. Daca introducem un element dinamic atunci avem nevoie de un mediu inconjurator compatibil cu celelalte doua elemente: concurenta pura si moneda in numerar.

2)      echilibrul stabil in conceptia moderna, realizat din exteriorul sistemului, prin interventia guvernului, cu aplicarea unei politici monetare sau fiscale adecvate. O caracterizare principala a acestui fel de stabilitate este existenta "somajului involuntar", cum a observat Keynes.

Aceste doua concepte de stabilitate sunt legate de doua revolutii in gandirea economica, caracterizate prin doua metode diferite de analiza a fenomenelor economice:

         Scoala clasica, unde problemele economice au fost analizate din punct de vedere al unui model cu conditii ideale de echilibru stabil, potrivit carora daca se asigura libertate economica atunci sistemul se realizeaza si functioneaza de la sine, fiind guvernat de legi naturale. Economistii clasici nu au observat ca intre modelul lor de gandire, care era perfect justificat, si conditiile prevalente in viata economica reala exista o diferenta enorma si nu au studiat cu aceeasi grija si problema dezechilibrului care domina realitatile economice. De asemenea, nu au sesizat necesitatea reformelor structurale, creand un model ideal unde guverneaza legi naturale. Scoala clasica a fost supusa, cu trecerea timpului, multor critici din cauza discrepantei intre teorie si practica; ea a vazut realitatea fizica, sociala si economica prin prisma echilibrului stabil. Cu alte cuvinte, evolutia este catre unitate, armonie, simetrie, reversibilitate in sensul ca daca facem analiza ex-ante sau ex-post, micro sau macro nu are nici o importanta, caci rezultatul trebuie sa fie acelasi.

Aceasta este fundamentarea filozofica a stiintei clasice deterministe, mostenita de la Newton si folosita apoi in toate stiintele, inclusiv in economia politica. Desi punctul culminant al scolii clasice a fost atins (formularea Legii echilibrului general de catre Lon Walras si alti economisti de seama ca Menger (B57), Jevons (B39), Wicksell (B93), Marshall (B55), Pareto (B62) si Irving Fisher (B9; p.361)), ea a cedat locul scolii moderne in cursul Marii Depresiuni din perioada 1929-1933.

         Scoala moderna unde problemele economice se observa exclusiv din punct de vedere al unui model ce presupune conditii de dezechilibru sau abateri de la modelul clasic, dar cu premisa ca interventia guvernului prin aplicarea unei politici monetare si fiscale, asa cum a fost recomandata de Keynes, poate promova prosperitatea generala si stabilitatea. Punctul culminant al scolii moderne a fost atins prin formularea Legii Ocuparii Depline a resurselor naturale si umane, de catre John Maynard Keynes in cartea sa devenita celebra in veacul nostru "General Theory of Employment, Interest and Money" (1936). Acesta reprezinta conceptul modern de echilibru stabil prin interventie guvernamentala din afara sistemului.

   Scoala moderna a inceput cu mult inainte de Keynes, mergand catre Malthus si Sismondi care au observat, chiar de la inceputul veacului al 19-lea, ca realitatile existente nu erau guvernate de legi naturale de echilibru, observatie care era corecta. Pe aceeasi linie de gandire au mers scoala socialista franceza, scoala istorica germana, Karl Marx, care a impins metoda de cerere pana la dezechilibrul total si, mai tarziu, scoala americana institutionalista. Toate aceste scoli au avut ca numitor comun ideea ca problemele economice in cauza pot fi rezolvate prin interventia statului.

  Experienta economica si financiara din acest veac, cu precadere intre 1931-1991, cand s-a aplicat doctrina lui Keynes, a aratat, fara indoiala, ca interventia statului - direct cum recomanda adeptii lui Marx, sau indirect cum sustin discipolii lui Keynes - nu poate rezolva satisfacator problemele unei societati moderne.

  Scoala moderna are si ea un cusur tot de natura metodologica, insa in sens invers, comparat cu cea clasica. Pe cata vreme scoala clasica a studiat echilibrul stabil, dar a neglijat dezechilibrul, scoala moderna a studiat dezechilibrul, desi nu totdeauna sistematic, dar a neglijat studiul echilibrului stabil, mai exact legatura dintre ele.

Atat scoala clasica cat si cea moderna, atat prima cat si a doua revolutie in gandirea economica s-au dovedit a fi neputincioase in rezolvarea problemelor practice ale timpului nostru si asa s-a creat dilema intelectuala si stiintifica in care traim, o dilema pe care foarte putini o vad din cauza lipsei unei metodologii mai complete, care sa ne arate cum se poate iesi din acest impas unic in istoria stiintei moderne. Este nevoie de o a treia revolutie, care sa demonstreze pana unde, sau in ce conditii, gandirea clasica e vulnerabila si in ce conditii gandirea moderna raspunde cerintelor. Poate cu ajutorul unei metodologii mai complete, se poate dovedi ca scoala moderna nu este in contradictie - cum sustin multi economisti contemporani - ci mai degraba completeaza rezultatele analizei clasice. Pe drept cuvant sublinia I. Kant: "de cate ori o teorie nu este aplicabila in practica, adevarata cauza nu trebuie cautata in teoria respectiva, ci in faptul ca nu exista destula teorie pe care omul ar fi trebuit sa o invete din experienta".

De fapt, economia neoclasica are o imperioasa nevoie de conceptul de echilibru, caruia ii acorda statutul unei veritabile metodologii si nu acela de simplu instrument de analiza. Deci, echilibrul neoclasic "functioneaza", putem afirma, ca o veritabila problematica, ridicand anumite probleme si interzicand ca altele sa fie macar "gandite" (dupa parerea economistilor) de orientare keynesista, in mod special. Ne referim aici, in primul rand, la lucrarile cunoscutului profesor Al. Barrere, reputat keynesist, intre care mentionam: Dsquilibres conomiques et contrarvolution keynesienne si Macroconomie keynesienne.

Echilibrul ia nastere, se pare, ca o modalitate de "conciliere" a preferintelor si comportamentelor individuale; impiedica aparitia (atat de necesara) a conceptelor de putere, dominatie, ierarhie.

Trebuie aratat ca acest lucru se "plateste" prin imposibilitatea integrarii unei analize satisfacatoare a timpului, a aspectelor dinamicii (echilibrul agentilor economici, optimul consumatorului sau al producatorului in dinamica, modificarea principalilor parametri); se impiedica astfel insasi simpla descriere a proceselor economice in cursul timpului.

Echilibrul economic da coerenta anumitor fatete ale analizei neo-clasice, rezolva anumite probleme, dar, prin aceasta, el induce asemenea restrictii in analiza, incat putem considera ca echilibrul constituie o adevarata problematica; ea insasi, nu este mai fundamentata decat insesi conceptele cu care se opereaza si carora li s-a adus acuzatia ca nu au fost "produse", concepute, de fapt. De aici apare, fara indoiala, reprosul cel mai grav care i se poate adresa teoriei neoclasice: echilibrul pare a fi o notiune evidenta care "vine de la sine", fara a exista nimic care sa justifice utilizarea sa de catre economisti.

Conceptele fundamentale cu ajutorul carora s-a construit analiza economica contemporana sunt cele legate de echilibru si de optim. Dorinta unui demers stiintific unitar s-a tradus prin demonstrarea unei corespondente care exista intre cele doua notiuni. Astfel, analiza micro-economica si-a concentrat toata atentia asupra demonstratiei celor doua teoreme de corespondenta bine cunoscute:

1)      in conditiile anumitor ipoteze (divizibilitate perfecta a consumului si abstractia externalitatilor), echilibrul general concurential constituie un optim in sens paretian;

2)      in aceleasi ipoteze, la care se adauga cele legate de randamentele descrescatoare si de convexitatea curbelor de indiferenta este posibila asocierea la orice optim paretian a unui vector al preturilor ce asigura echilibrul general in situatia de concurenta pura si perfecta.

Aceste doua teoreme de corespondenta ar putea fundamenta anumite interventii de politica economica care:

1)      trebuie sa asigure respectarea ipotezelor ce le sustin, prin actionarea atat asupra "cadrului" (favorizarea situatiei de concurenta), cat si asupra functionarii economiei (eliminarea surselor de efecte externe, de randamente crescatoare);

2)      trebuie sa vegheze pentru obtinerea unei stari de echilibru general, adica pentru realizarea echilibrului pe fiecare piata.

In ultimele trei decenii au aparut noi teorii ale echilibrului economic, care mai de care, mai eleganta si mai sofisticata. Printre cei care au adus contributii de seama in acest domeniu se numara si Gerard Debreu, Kenneth Arow si Frank Hahn, ca sa citam doar cativa. De-a lungul anilor s-au adus argumente stiintifice menite sa clarifice problema echilibrului economic Si din acest punct de vedere contributia gandirii economice este incontestabila. Dar sunt cercetatori care afirma ca in pofida valorii lor cognitive, teoriile echilibrului economic "sunt virtual lipsite de putere explicativa", in sensul ca "par sa aiba prea putin de-a face cu economiile reale". (Filosofia stiintei economice. Antologie, editata de Daniel M.Hausman, Ed. Humanitas, 1993, p.314).

Avand in vedere importanta echilibrului economic, faptul ca preocupa economia politica de la inceputuri si pana astazi si totodata disputele teoretice actuale am considerat util sa intreprindem un demers istoric si logic asupra acestei probleme atat de mult controversata

In evolutia teoriei echilibrului economic s-au inregistrat progrese notabile in ceea ce priveste conceptia de ansamblu, metodele si instrumentele de lucru.

Structurarea lucrarii incearca sa surprinda evolutia gandirii economice privind echilibrul economic si contributia unor personalitati reprezentative la dezvoltarea acesteia.

Circulatia bunurilor economice determina in sistemul walrasian o dubla realizare a produsului national:

a. prin plata serviciilor productive;

b. prin cheltuirea veniturilor distribuite si cumpararea produsului de catre agentii economici.

Conditiile necesare realizarii echilibrului schimbului, echilibrului productiei si echilibrului capitalului pun in evidenta calitatea modelului walrasian dar si limitele lui.

Controversele privind teoria economica walrasiana au ca origine:

     interpretarea eronata sau denaturarea unor idei chiar de catre Walras;

     neintelegerea sau nesesizarea unor idei valoroase ale lui Walras de catre economistii care i-au urmat.

Formularea grafica si matematica (Hicks-Hansen) a teoriei keynesiene marcheaza trei tipuri de echilibre care conduc la un echilibru global:

         Echilibrul monetar prezentat sub forma a doua ecuatii de comportament al cererii si ofertei si o relatie contabila de echilibru;

         Echilibrul care se realizeaza pe piata bunurilor si serviciilor;

         Echilibrul care se realizeaza pe piata fortei de munca (latura ofertei).

Asocierea echilibrelor partiale posibile pe cele trei piete da nastere echilibrului global care se afla la intersectia curbei reprezentand cererea agregata cu curba ce ilustreaza oferta agregata.

Echilibrul keynesist nu corespunde in mod necesar nivelului de utilizare deplina a resurselor umane (fortei de munca), neexistand nici un mecanism care sa garanteze utilizarea deplina a fortei de munca.

Elementele teoretice fundamentale monetariste stau la baza formularii monetariste a echilibrului monetar si economic.

Echilibrul monetar poate fi exprimat prin egalitatea cererii de bani cu oferta de bani.

In studiile "Un cadru teoretic pentru analiza monetara" (1970) si "O teorie monetara a venitului nominal 1971), Friedman formuleaza modelul monetarist "de ansamblu", pe care il contrapune teoriei cantitative clasice si modelului keynesian. Modelul macroeconomic friedmanian este compus dintr-un sector real si unul monetar.

Sectorul real este format din:

         functia consumului;

         functia investitiei;

         conditia de echilibru pe piata bunurilor si serviciilor;

iar sectorul monetar din:

         cererea de bani;

         oferta de bani;

         conditia de echilibru.

Acest model cuprinde sase relatii si sapte necunoscute fiind nedeterminat. Friedman vorbeste in acest context de ecuatia lipsa, care, daca este specificata, permite deosebirea intre cele trei abordari: teoria cantitativa clasica, modelul keynesian si modelul monetarist propus de el.

Ganditorul monetarist considera ca teoria cantitativa clasica are ecuatia suplimentara necesara pentru determinarea venitului real care este dat in afara sistemului de ecuatii, conform modelului walrasian care presupune utilizarea deplina a resurselor in economie. Preturile diversilor factori de productie sunt flexibile; ajustarile se realizeaza prin intermediul lor in vederea mentinerii sistemului in echilibru.

In sistemul neoclasic, nivelul preturilor este determinat de marimea masei monetare atunci cand viteza de circulatie a banilor este constanta.

Referindu-se la modelul keynesian, Friedman considera ca ecuatia suplimentara de determinare face ca nivelul preturilor sa fie dat in afara sistemului. Aceste preturi sunt supuse unei anumite structuri institutionale, care explica rigiditatea lor.

In modelul keynesian variabilele au o determinare simultana, dihotomia neoclasica fiind depasita.

Venitul real cat si rata dobanzii se pot modifica datorita schimbarii masei monetare si/sau fluctuatiei cheltuielilor autonome.

Modelul alternativ pe care il propune Friedman induce o relatie de predeterminare a ratei dobanzii in care el combina elemente teoretice keynesiste si cele provenind de la Irving Fisher. Relatia propusa are in vedere ca rata nominala este compusa din rata reala anticipata si rata anticipata a inflatiei.

Daca sistemul economic se gaseste in echilibru pe termen lung, creste masa monetara cu aceeasi rata ca produsul social nominal anticipat, iar acesta are o dinamica asemanatoare cu cea a produsului social efectiv realizat. In aceasta stare de echilibru exista egalitatea celor trei rate de crestere (rata de crestere anticipata a venitului nominal, rata de crestere efectiva a venitului nominal, rata de sporire a masei monetare).

Monetaristii considera irelevanta preocuparea realizarii unui echilibru pe termen scurt in conditiile in care interventiile pot fi perturbatoare, iar pe termen lung pot reduce intensitatea fortelor care inscriu sistemul economic pe traiectoria de evolutie cea mai convenabila.