POLITICILE ECONOMICE ALE UNIUNII EUROPENE

POLITICILE ECONOMICE ALE UNIUNII EUROPENE

1 - Caracterizarea generala a politicilor economice ale UE; 2 - Tipurile de politici economice practicate; 3. - Politica de concurenta in cadrul UE.

1 - Caracterizarea generala a politicilor economice ale UE

Conform opiniilor exprimate de prof.dr. Maria Barsan in cursul sau de "Integrare economica europeana", in Tratatul de la Roma, politicile industriale nu apar ca politici care trebuie sa fie aplicate la nivel comunitar, dezvoltarea pe baza concurentei fiind esentiala. In anii '60, tarile membre ale Pietei Comune au inregistrat cresteri economice pozitive si o inflatie scazuta, bazate pe preturi mici ale energiei si materiilor prime folosite, ceea ce a condus la schimbari structurale esentiale rezultate in principalele ramuri economice (agricultura, industrie, servicii). Ca urmare a acestei situatii si urmarii de catre fiecare stat membru, in aceasta etapa, mai ales a dezvoltarii economice proprii, apreciem ca nu putem vorbi de o politica industriala comuna, propriu-zisa, la nivelul structurilor initiale ale UE (Piata Comuna, Comunitatea Economica Europeana, Piata Interna Unica). De altfel, germenii formularii unei politici industriale comune transpar in perioada deceniilor urmatoare din unele rapoarte, singulare, legate de acest subiect.

Prima incercare de formulare a unei politici industriale la nivelul Pietei Comune s-a produs in 1970, prin intermediul Raportului Colonna, intitulat "Memorandum asupra Politicii industriale", care atragea atentia asupra necesitatii de a orienta structura industriala si de a desfasura actiuni industriale comune de catre tarile membre.

In 1973, un nou raport - Raportul Spinelli, intitulat "Memorandum asupra Programului Politicii Tehnologice si Industriale" s-a ocupat de programarea evolutiei acestor politici la nivel comunitar. Dupa alti 12 ani, Raportul Cockfield -"Memorandum privind Desavasirea Pietei Interne, propunea masuri pentru liberalizarea comertului cu bunuri, deci si masuri pentru evolutia ramurilor industriale in tarile Comunitatilor Europene.

In 1990 a fost dat publicitatii Raportul Bangemann privind Politica Industriala intr-un Mediu Deschis si Competitiv. Acest raport, dupa cum mentioneaza si prof. Maria Barsan, stipuleaza modul in care trebuie sa opereze politica industriala: in cadrul unei politici comerciale liberale, in concordanta cu alte politici comune; solutionarea problemelor industriale ale regiunilor sau in cadrul industriilor sa se faca prin masuri care tin de piata interna si internationala (mediu atragator pentru investitii, care sa preia riscul). Rezulta o mai categorica orientare a politicilor industriale catre piata si catre o mai buna integrare in contextul comunitar. Apoi, in art. 130 al Tratatului de la Maastricht a fost prevazuta competenta Comisiei Europene in domeniul asigurarii conditiilor pentru competitivitate externa. In acest sens, s-a precizat necesitatea promovarii masurilor de ajustare a industriei la schimbarile structurale; incurajarea cooperarii intre firme in interiorul Pietei Interne Unice si a concurentei cu firmlele similare din exterior; intarirea potentialului industrial de inovare, cercetare si dezvoltare tehnologica.

In prezent, a fost fundamentata o startegie de dezvoltare durabila a Uniunii Europene, cu urmatoarele coordonate:

Modelul agrar european va fi definitoriu si in urma extinderii Uniunii - prioritatea pentru Europa 2020 este asigurarea modelului agrar european, ce presupune o agricultura competitiva, durabila, multifunctionala si cuprizatoare, bazata pe principii ecologice, sociale si orientate catre piata.

Adoptarea procesului de la Lisabona si a strategiei pentru o dezvoltare durabila - conform Strategiei de la Lisabona, se urmareste ca Uniunea Europeana sa dobandeasca statutul spatiului economic cel mai competitiv, dinamic si stiintific la nivel mondial, ce se orienteaza tot mai mult catre necesitatile generatiilor urmatoare.

Consolidarea dezvoltarii rurale - prin politicile de dezvoltare ale spatiului rural se concretizeaza cel mai bine masurile de sprijin ale Procesului de la Lisabona, rezultatul fiind imbunatatirea calitatii vietii in spatiul rural. In acest context trebuie acordata importanta necesara principiului subsidiaritatii; flexibilitatea nationala va fi intensificata, iar bugetele vor reflecta in mod corespunzator consolidarea dezvoltarii rurale.

Protejarea instrumentelor de stabilizare a pietei - in Uniunea Europeana, instrumentele de stabilizare ale pietelor importante sunt indispensabile; un astfel de instrument este spre exemplu cota de lapte pentru productia de lapte in zone defavorizate. Pentru a mentine mecanismele de protectie absolut necesare, laptele si produsele lactate ale UE au fost catalogate drept 'produse sensibile' in cadrul negocielilor cu Organizatia Mondiala a Comertului.

Crearea unor conditii de concurenta corecte - mentinerii competitivitatii economiei agrare trebuie sa i se acorde aceeasi prioritate ca si mentinerii competitivitatii economiei din orase si centre industriale, respectand totodata pricipiile pietei comune.

Introducerea economiei energiei si a materiei prime - in vederea punerii cu succes in practica a Strategiei de la Lisabona si a strategiei de dezvoltare durabila, utilizarea imbunatatita a potetialului endogen in spatiul rural este indispensabila. Astfel, se va deschide piata de materii prime, respectiv de masa biologica, avand drept urmare diminuarea efectului de sera si a altor probleme de ordin ecologic.

2 - Tipurile de politici economice practicate

Principalele politici economice aplicate de UE sunt cele industriale, agricole (inclusiv pescuitul), comerciale si privind transporturile. Exista, de asemenea, o serie de politici auxiliare celor economice, precum cele monetare si financiare (vezi tema 5 din prezentul curs), politicile sociale si de mediu (tema 6), cele privind cercetare stiintifica si invatamantul in UE (tema 7); un set de politici economice speciale pot fi socotite si cele privind zonele economice libere in UE (tema 8 din curs), precum si cele aplicate in regiunile din componenta statelor membre UE (tema 9).

Agricultura a fost totdeauna un "sector strategic" al UE. Tarile membre au realizat inca din anii '70 satisfacerea cerintelor pietii interne, iar in prezent, ca urmare a PAC, obtin importante excedente la produsele agricole. UE reprezinta al doilea mare exportator modial de produse agricole (dupa SUA). PAC urmareste mentinerea si dezvoltarea in tarile membre UE a unui sistem agricol modern, care sa garanteze un nivel de viata echitabil comunitatii agricultorilor, aprovizionarea cu alimente proaspete si de calitate a consumatorilor, libera circulatie a produselor agricole in UE. Obiectivele fundamentale[1] ale PAC sunt:

a)      stabilizarea pietelor agricole;

b)      reducerea deficitelor bugetare prin cresterea competitivitatii agriculturii pe pietele externe;

c)      sustinerea veniturilor agricultorilor;

d)     protectia sociala a populatiei sarace;

e)      reducerea costurilor sustinerii agriculturii prin micsorarea si eliminarea treptata a subventiilor.

Marile tendinte ale PAC sunt: contributia la integrarea pietei europene in piata mondiala (sustinuta de adeptii ideilor neoliberale); evolutia spre o Europa agricola care apara, protejeaza si imbunatateste calitatea mediului in zonele rurale; organizarea productiei si a pietelor agricole, in locul liberalizarii totale promovate de SUA; protectia sociala a agricultorilor si familiilor acestora. Un aspect particular il constituie efectul de "traversare sectoriala", intersanjabilitatea si interconditionarea politicilor agrare, de mediu si de turism, practicate de tarile membre UE. Este nevoie urgenta de mai multe politici specifice de mediu, care sa fie integrate cu politicile agrare comunitare. Reforma PAC a fost un element al "Agendei 2000" , un pachet de programe de peste 1000 de pagini, care prezinta mijloacele prin care tarile membre pot reusi extinderea UE spre est, fara a-si afecta propriul sistem agricol - cea mai mare provocare dupa lansarea monedei comune, euro. Reforma prevede o reducere a sprijinului financiar acordat fermierilor, conform exigentelor Organizatiei Mondiale a Comertului.

Principalele trasaturi pozitive ale PAC sunt: mentinerea unei oferte stabile de produse agricole in conditiile unor productii agricole excendentare; complementaritatea activitatilor agricole si integrarea lor in politica economica a UE; promovarea culturilor agricole nealimentare, ca element care sa permita extinderea pietelor de vanzare a produselor agricole comunitare si, nu in ultimul rand, orientarea ferma a PAC pentru satisfacerea in cel mai inalt grad a cerintelor consumatorilor. Ca trasaturi negative citam: costurile mari de productie (din pricina subventiilor practicate) a unor produse agricole; permanentizarea obtinerii unor excedente de produse agricole, in special animaliere, greu vandabile, precum si potentialele implicatii ale aderarii la UE a unor tari central europene cu importante disponibilitati alimentare.

Pana in 1992, PAC a fost sustinuta in principal prin: preturi de interventie (pentru sprijinirea pietei interne), preturi de prag (pentru protectia fata de importuri de produse agricole similare) si diferite subventii pentru export. Tarifele PAC erau calculate ca diferenta intre pretul mondial al produsului respectiv si pretul sau de interventie. Reforma Mac Sharry, aplicata in anii 1993-1994 a introdus o reducere progresiva a preturilor la produsele agricole, cu plati compensatorii, in special pentru culturile agricole si carnea de vita, precum si diminuarea terenurilor agricole cu 4,7 milioane ha. Intre anii 1995-2000, tarile membre UE au avut obligatia de a reduce cu 36 la suta tarifele PAC (in rate egale cu 6 la suta anual), pe baza angajamentelor stipulate in Actul final al Rundei Uruguay.

Aproape jumatate din sumele acordate de la bugetul UE pentru PAC reprezinta plati compensatorii, ca urmare a reducerii cu 30 la suta a preturilor de interventie. Avand in vedere o asigurare a echilibrului intre diferitele categorii de producatori agricoli si sprijinirea lor in mod echitabil, se urmareste realizarea unei distributii acceptabile a subventiilor acordate fermierilor din UE, eventual prin impunerea unei limite maxime pentru platile compensatorii, astfel incat interesele producatorilor mari, orientate catre piata, sa fie reconciliate cu cele ale micilor fermieri. O atentie deosebita se acorda prezervarii resurselor si dezvoltarii rurale.

UE acorda o deosebita atentie atragerii tinerilor in agricultura, o adevarata politica fiind adoptata si urmata pentru realizarea acestui scop. Raportul "Tinerii fermieri si problema succesiunii in agricultura europeana", redactat in anul 2000 sublinia persistenta procesului de imbatranire a agricultorilor din tarile membre ale UE: doar 8,3 la suta au varsta sub 35 de ani, in timp ce mai mult de 50 la suta au peste 50 de ani. Chiar comisarul pentru agricultura de atunci, Franz Fischler sustinea ca este imperativa asigurarea unui flux continuu de agricultori tineri, educati pentru a mentine dinamismul si competitivitatea sectorului agricol. Masurile luate in cadrul UE pentru atragerea tinerilor in agricultura constau in: prevederi normative prin care li se atribuie cu prioritate cote suplimentare de productie (pentru lapte de exemplu), ajutoare financiare pentru cultivarea pamantului, acordarea unor prime de instalare (de pana la 15 mii euro) si a unui ajutor suplimentar pentru investitiile necesare in gospodaria personala; cursuri de specializare (la pretul de 10 mii euro/persoana); o schema de pensionare anticipata etc. Raportul recomanda si alte initiative, precum: revizuirea conditiilor la acordarea primelor de instalare, actualizarea programelor de reciclare profesionala, reanalizarea normelor de impozitare ale fermierilor, facilitarea transferului proprietatii asupra pamantului catre fermierii tineri. O caracteristica importanta a celor ce desfasoara activitati in exploatatiile agricole familiale din tarile membre UE o constituie existenta unei a doua sau chiar a treia calificari a persoanelor respective intr-o meserie ce poate fi practicata in rural. Tinerii sunt incurajati si in aceasta directie. Pe principalele tari ale Uniunii Europene, situatia se prezinta astfel:

in Germania, tanarul care doreste sa si organizeze o ferma (exploatatie familiala) proprie primeste la inceput din partea statului un ajutor banesc, iar bancile ii pot acorda imprumuturi nerambursabile intr-un anumit cunatum sau imprumuturi rambursabile cu 1 la suta dobanda anuala Cei care au pamant pot contracta imprumuturi cu 8 la suta dobanda anuala, din care statul suporta jumatate. Un sistem de asigurari foarte stimulativ il cointereseaza permanent pe tanar;

in Franta, tineretul este atras in agricultura tot prin intermediul unui sistem de credit stimulativ. Progresul tehnic este fortat sa patrunda masiv in exploatatiile familiale intemeiate cu precadere de tineri. Productia agricola este dirijata printr-un mecanism specific constituit din Fondurile de Reglare a Pietelor Agricole si oficii specializate care ajusteaza cererea si oferta, regland preturile si garantand venituri stabile lucratorilor agricoli, inclusiv tinerilor. Organizatia "Jeuneusse Rurale", membra a Confederatiei Europene a Agricultorilor discuta chestiunile ce privesc tinerii agricultori;

in Spania, tinerilor le sunt acordate facilitati pentru obtinerea de credite in vederea inzestrarii exploatatiilor agricole proprii. Ministerul Agriculturii incheie 'acorduri de integrare progresiva in exploatatiile agricole a persoanelor pana la 35 ani. Inca din 1981 a fost votata in parlament o lege care stabileste statutul exploatatiilor agricole familiale, inclusiv ale tinerilor, care: a) sunt scutiti de unele impozite; b) primesc cu prioritate terenuri pentru infiintarea sau completarea exploatatiilor agricole; c) au acces la calificare gratuita; d) primesc ajutoare banesti pentru cumpararea de locuinte, animale, seminte, instalatii, echipamente, masini etc.;

in Olanda, Programul special de cercetare stiintifica, propaganda si invatamant, reactualizat periodic, cuprinde o serie de masuri privind incurajarea de catre guvern a familiilor tinere de agricultori, ridicarea gradului de profesionalism a acestora, folosirea unor tehnici si tehnologii moderne in gospodariile rurale;

in Danemarca , Legea exploatatiilor agricole stimuleaza atat exploatatiile cu timp partial cat si pe cele cu timp intreg de munca, iar pentru ambele categorii, in mod special, pe cele intemeiate de tineri. Fermierii tineri sunt incurajati sa-si cumpere ferma de la parinti (aceasta fiind in prezent singura cale de mostenire legala), pe baza unui model unic de creditare, care accepta drept gaj - pamantul.

Amplu dezvoltata in statele vestice si nordice ale Europei, conceptia cooperatista a dat numeroase roade pozitive , justificate de insasi miscarea de masa internationala care sta la baza Asociatiei Cooperatiste Internationale. Dupa B. Briscoe si colaboratorii, conceptia coperatista implica:

a)      tratarea oamenilor ca origini ale actiunii, nu ca obiecte care sa fie manipulate sau servite;

b)      incurajarea oamenilor pentru a lucra impreuna si pentru a se ajuta reciproc in solutionarea problemelor mutuale;

c)      proiectarea unor structuri utile, procese, produse si servicii, astfel incat sa se vina in intampinarea nevoilor oamenilor mai mult decat pentru scopul de a crea profit.

Activitatile in cooperativele existente in statele membre UE sunt organizate eficient, ca alternative viabile fata de alte tipuri de proprietate si organizare umana. "Dezvoltarea cooperatista" presupune: conditii de viata, structuri demografice, valori culturale de o anumita factura, precum si o legislatie care sa le stimuleze evolutia. "Dezvoltarea miscarii cooperatiste" este considerata ca un proces pe termen lung, cu proiecte economice si sociale care au loc de-a lungul catorva generatii; procesul cooperatist este inteles ca o interactiune intre oameni (cooperatori si liderii lor), valori (principii, metode, programe, educatie) si mediul social comunitar.

Analiza dinamicii miscarii cooperatiste din agricultura tarilor dezvoltate, inclusiv cele membre UE, releva dupa Krisztina-Melinda Dobay , urmatoarele patru tendinte principale:

1) centralizarea si concentrarea capitalului si a productiei;

2) diversificarea activitatii in cadrul cooperativei;

3) integrarea pe verticala a activitatii;

4) internationalizarea activitatii cooperativelor.

In tarile vest-europene, cooperarea a reprezentat una din formele principale de a opera tranzitia de la o structura agricola, caracterizata prin exploatatii de mici dimensiuni si putin specializate, spre o structura agricola de mari dimensiuni. Organizatiile cooperatiste din tarile membre UE au fost fondate in anii 1950-1960, cunoscand o rapida crestere ca numar si rezultate economice. Majoritatea tarilor membre UE au constituit organizatii cooperatiste afiliate Asociatiei Cooperatiste Internationale. Predomina cooperativele de consum, urmate de cele agricole si de asigurari; sunt in crestere ca numar, cooperativele de credit si cooperativele de constructii. Economia cooperatista comunitara a fost relativ stabila, membrii cooperatori au beneficiat de rezultatele muncii lor, iar organizatiile cooperatiste au adus importante contributii pe plan economic, social si educativ.

Multe cazuri de cooperative din tarile membre sau care au devenit membre UE intre timp au inregistrat succese economice deosebite. Instabilitatea economica si financiara a Pietei Comune din anii '70 si-a pus amprenta perturband eficienta structurilor cooperatiste de atunci. A aparut o adevarata "cultura cooperatista", de o factura aparte, la care oamenii ruralului au aderat cu multa incredere. Miscarea cooperatista a servit drept stimulent puternic pentru dezvoltarea regionala in cadrul UE. Prin crearea de noi locuri de activitate si obtinerea de venituri, ea a contribuit la cresterea calitatii vietii cooperatorilor. Cooperativele au constituit, de asemenea, o piata pentru producatorii regionali de bunuri si servicii. Situatia din ultimii ani demonstreaza ca multe din organizatiile cooperatiste din tarile membre UE au suferit adaptari in legatura cu problemele specifice ale PAC, protectia mediului inconjurator, transformarea unor cooperative in societati pe actiuni, abordarea conceptelor de eficienta si management, incurajarea participarii, implicarii si mobilizarii membrilor, colaborarea cu miscarea cooperatista internationala. Apreciem ca miscarea cooperatista din tarile UE are un succes pe care putini il cunosc, deoarece statele membre nu se implica excesiv in activitatea diveritelor tipuri de cooperative, asigurand un cadru juridic adecvat existentei acestora, precum si sprijin logistic si financiar, in cadrul PAC, pentru pregatirea profesionala a cooperatorilor si a liderilor acestora.

Conform Partii a treia, titlul trei, capitolul trei, sectiunea a patra, art. III-21 din prevedrile Proiectului de Tratat stabilind o Constitutie pentru Europa, Uniunea defineste si pune in aplicare o politica comuna a agriculturii si pescuitului. Prin produse agricole intelegem produsele solului, cresterea animalelor si pescuitul, ca si politicile primei transformari care sunt in raport direct cu aceste produse. Referintele la politica agricola comuna sau la agricultura si utilizarea termenului "agricol" vizeaza, de asemenea, pescuitul si caracteristicile particulare ale acesti sector.

Piata interioara cuprinde agricultura si comertul cu produse agricole. In afara regulilor contrare articolelor III-123 si III-128, regulile prevazute pentru stabilirea pietei interioare sunt aplicabile produselor agricole. Functionaera si dezvoltarea pietei interioare pentru produse agricole trebuie sa fie insotita de stabilirea unei politici agricole comune (art. III-122). Conform art.III-123, Politica agricola comuna are ca scop: a) cresterea prodcutivitatii agriculturii dezvoltand progresul tehnic, asigurand dezvoltarea rationala a productivitatii agricole, ca si utilizarea optima a factorilor de productie, mai ales a mainii de lucru; b) asigurarea astfel a unui nivel de viata echitabil pentru populatia agricola, caracterizat prin cresterea venitului individual al celor care lucreaza in agricultura; c) stabilirea pietelor; d) garantarea securitatii aprovizionarilor; e) asigurarea de preturi rezonabile pentru livrarile facute consumatorilor. In elaborarea politicii agricole coume si a metodelor speciale pe care aceasta le poate cuprinde, se va tine cont de:

a)      caracterul particular al activitatii agricole, care decurge din structura sociala a agriculturii si din disparitatile structurale si naturale intre diversele regiuni agricole;

b)      necesitatea de a opera gradual ajustarile oportune;

c)      faptul ca, in statele membre, agricultura constituie un sector intim legat de ansamblul economiei.

Partea din bugetul UE pe care o ocupa cheltuielile cu politicile agricole comunitare a scazut de la 80 la suta acum 20 de ani, la 40 la suta azi. Politica agricola a UE a suferit modificari mari. Din cele aproximativ 40-45 de miliarde de euro pentru agricultura, se atribuie din ce in ce mai mult fonduri pentru dezvoltarea rurala.

Reuniunea ministrilor agriculturii din UE si din statele candidate la UE, desfasurata pe 30 ianuarie 2002, trebuia sa constituie 'primul schimb viguros de opinii' asupra propunerilor de finantare a extinderii in domeniul agricol, publicate de Comisia Europeana. Aceste propuneri au fost primite atat de prost de statele foste candidate (cele 10 state central-europene intrate in UE la 1 mai 2004), incat Comisia a simtit nevoia sa 'deschida supapele de presiune' acumulata intre cele doua parti, convocand aceasta reuniune, pentru "injectarea unui realism maxim' negocierilor de aderare la capitolul agricultura. Motivul central al nemultumirii acestora il constituie refuzul 'celor 15' de a acorda tarilor nou intrate in UE acelasi nivel al ajutorului financiar destinat agriculturii, de care se bucura 'veteranii UE'.

Comisia Europeana a propus introducerea graduala a acestui ajutor incepand de la un nivel de 25 la suta in primul an, urmand sa creasca treptat la 100 la suta pana in 2013. Franz Fischler, ex-comisar european pentru agricultura a oferit '10 motive bune' in favoarea propunerilor Comisiei; evident, dintre acestea lipseste faptul ca bugetul UE nu poate suporta si ajutoarele financiare de care se bucura membrii actuali. Adevarata problema a negocierilor de aderare la capitolul agricultura o reprezinta reticenta statelor membre UE de a accepta sacrificii pentru a usura sarcina care apasa asupra statelor candidate. In opinia lui Fischler, mai intai agricultura din tarile central si est-europene are nevoie sa fie reformata, iar fermele din aceste tari - restructurate. Iar, daca Uniunea va inunda cu bani agricultura acestor tari - reformele nu s-ar mai produce si s-ar crea dezechilibre pe piata muncii din aceste tari, ca urmare a diferentelor de venituri dintre lucratorii agricoli si cei industriali. Se cunoaste insa, ca in statele candidate nu abundenta de resurse financiare este cauza lipsei de reforme, ci, cel mai adesea absenta lor. Efectul real al propunerilor Comisiei Europene este, de fapt, acela scos in evidenta de ministrul polonez al agriculturii, Jan Kalinowski, care a argumentat ca propunerile incalca principiul pietei unice europene si distorsioneaza concurenta libera. Atat timp cat sunt beneficiari ai unor ajutoare mai putin substantiale decat colegii lor vestici, producatorii agricoli din estul Europei sunt mai putin eficienti.

Scopul principal al reformei PAC este diminuarea subventiilor imense acordate fermierilor, subventii criticate pentru blocajele din negocierile comerciale. Tari precum Franta, dorind sa protejeze grupurile puternice de interese din agricultura, au opus rezistenta la modificarile propuse. Arhitectul principal al refromei PAC, ex-comisarul Franz Fischler a fost nevoit sa renunte la multe din prevederile initiale ale planului sau, dar a reusit sa pastreze esentialul - renuntarea la principiul subventionarii fermierilor, principiu care a condus de cele mai multe ori la productii agricole excedentare. "Decizia care a fost adoptata constituie inceputul unei noi ere. Pe baza acestor noi reguli, PAC va fi acum foarte diferita de ce a fost", a declarat Fischler. Dintre toate tarile membre UE, Portugalia a fost singura care a votat impotriva reformei. Cele 25 state membre UE au inceput procesul de reforma agricola in 2005. In sectorul cerealelor, acordul prevede o 'decuplare' a cel putin 75 la suta din sumele varsate in productie. Modalitatile acestui decuplaj, contestate indelung de mai multe tari, in frunte cu Franta si Spania, au fost in centrul dezbaterilor pana la finalul negocierilor. Ex-comisarul Fischler a propus initial, o intrerupere totala a subventiilor directe si pe produs, idee refuzata cu tarie de Franta. Fondurile economisite prin diminuarea subventiilor, vor fi orientate catre dezvoltarea rurala, precum si spre finantarea reformelor viitoare din agricultura europeana.

Ministerul Agriculturii, Alimentatiei, Padurilor, Apelor si Mediului din tara noastra, a salutat efortul depus de ministrii agriculturii din UE si de Comisia Europeana, pentru realizarea unui consens privind propunerea de reforma a PAC, unul dintre pilonii politicilor comunitare. Specialistii romani trebuie sa analizeze mai atent modul de formulare a politicilor sectoriale comunitare si implicatiilor acestora asupra agriculturii noastre; in anul 2007, cand se spera ca vom fi admisi in UE, vom continua sa avem ferme mici familiale, care trebuie ajutate mult mai mult decat sunt acum, apeland inclusiv la tipurile de sprijin comunitar. Nu trebuie sa ramanem numai la stadiul declarativ, ca "deciziile privind viitorul PAC ofera o noua baza pentru directiile de adaptare a politicii nationale actuale, atat in ceea ce priveste restructurarea si adaptarea sectorului, cat si in ceea ce priveste cadrul institutional".

Comisia Europeana aprecia la jumatatea anului 2004, ca 'preocupanta' si 'inacceptabila' intarzierea cu care statele membre aplica directivele pentru liberalizarea pietelor de gaz si electricitate adoptate in 2003, care prevedeau liberalizarea pietelor respective de la 1 iulie 200 La aceasta data, numai 5 state membre UE (Danemarca, Lituania, Olanda, Slovenia si Ungaria) anuntasera Comisia Europeana ca au transpus directivele europene in legislatia nationala; procesul se afla in desfasutare.

Se estimeaza ca aprox 600.000 de noi locuri de munca ar putea fi create prin liberalizarea completa a sectorului serviciilor, unde lucreaza deja 70 la suta din forta de munca europeana. Exista insa un hatis de reguli nationale. De exemplu, in Germania, brutarii polonezi nu se pot instala usor, datorita unei reguli potrivit careia e suficienta o brutarie pentru 10.000 de locuitori, iar informaticienii britanici trebuie sa completeze mai intai formalitati indelungate de inscriere in asociatia locala a breslei.

De aici, dar si din alte situatii, a rezultat propunerea pentru o directiva de liberalizare a serviciilor, care ar permite companiilor europene prestatoare de servicii sa se stabileasca oriunde in Uniune, cu formalitati minime, respectand legislatia din tara lor de origine. Aceasta directiva a fost redactata, in forma initiala, de olandezul Frits Bolkenstein, fost comisar pentru piata interna. Directiva propune 'stabilirea unui cadru juridic, care sa suprime obstacolele din calea libertatii de stabilire a prestatorilor de servicii si din calea liberei circulatii a serviciilor intre statele membre', doua dintre libertatile fundamentale inscrise in tratetele Uniunii. 'Avand in vedere ca serviciile reprezinta motorul cresterii economice si genereaza 70 la suta din PIB si din locurile de munca din majoritatea statelor membre ale UE, fragmentarea pietei interne are un impact negativ asupra intregii economii europene', se mai precizeaza in textul directivei, care se aplica 'serviciilor pentru consumatori, serviciilor pentru companii sau serviciilor furnizate celor doua categorii' si are ca element esential, principiul tarii de origine, conform caruia prestatorul de servicii este supus doar legislatiei statului in care este stabilit (statul de origine), statele membre neputand restrange serviciile furnizate de un prestator stabilit in alt stat membru'.

Franta, sustinuta de Germania, Belgia si Suedia sustin ca directiva ar aduce UE la 'cel mai mic numitor comun', subminand nivelul salarial si protectia sociala din tarile membre. Ele au reusit sa convinga celelalte tari mebre UE, ca directiva trebuie reformulata, mai ales ca ea a contribuit intr-o masura la esecul referendumului francez privind Constitutia europeana de la sfarsitul lunii mai a.c. Numeroase tari membre UE, ca de exemplu, Belgia, Danemarca, Franta, Germania si Luxemburg considera ca directiva ar putea aduce atingere modelului social european, provocand diminuari ale salariilor si inrautatirea conditiilor de lucru.

Presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a subliniat insa ca directiva nu va fi retrasa, ci doar amendata: 'Vrem sa deschidem piata serviciilor, dar vrem s-o facem in mod echilibrat, evitand orice reducere a drepturilor muncitorilor'. 'Aceasta a fost pozitia noastra de la inceput si nu ne-am schimbat-o din cauza unei singure tari', a mai spus d-l Barroso. El a respins ideea unei confruntari intre vechii si noii membri UE, privind directiva serviciilor. Liderii UE au cazut de acord la summitul european din martie 2006, de la Bruxelles, sa introduca schimbari cu bataie lunga in Directiva Bolkestein, pentru a pastra modelul social european. Dar, schimbarile vor fi introduse in cadrul cursului normal al procesului legislativ, intr-o etapa viitoare. 'Exista un acord de a face o revizuire cu bataie lunga a propunerii, in concordanta cu modelul social european,' a spus primul ministru suedez, Goran Persson. Daca Franta doreste sa elimine riscul dumpingului social, acest lucru va fi abordat in cadrul procedurilor legislative si al co-deciziei, care a fost deja initiat. Sefii de state au accentuat importanta faptului ca sectorul serviciilor sa fie 'complet operational', in acelasi timp fiind de acord ca acest lucru trebuie sa se intample 'impreuna cu conservarea modelului social european. Directiva, asa cum este proiectata in acest moment, nu indeplineste pe de-a intregul aceste cerinte'.

Recunoscand ca realizarea pietei interne a serviciilor va necesita un interval indelungat, Directiva Bolkenstein stabileste anul 2010 ca termen pentru indeplinirea acestui obiectiv. Sunt prevazute unele modificari, pentru a facilita armonizarea europeana, acolo unde este cazul. De asemenea, sunt stabilite si derogari permanente de la principiul tarii de origine, pentru anumite servicii publice, precum posta sau distributia de gaze si electricitate. Avand in vedere riscul unui 'dumping social', despre care vorbesc cei mai multi dintre adversarii directivei - textul contine o derogare de la principiul tarii de origine, in virtutea unei directive din 1996, referitoare la detasarea lucratorilor, care prevede 'aplicarea anumitor reguli ale statului pe teritoriul caruia este detasat lucratorul'.

ATITUDINI ALE OAMENILOR POLITICI EUROPENI

Uneori lasam impresia ca Europa este in mare masura indiferenta fata de consecintele pe care aceasta directiva le are asupra vietii de zi cu zi a oamenilor. Acest lucru nu este adevarat. Rezultatul muncii noastre va fi o examinare in adancime a unui raspuns fata de asteptarile care au fost exprimate. Nu luam acest dosar in mod usor.

premierul luxemburghez, Jean-Claude Juncker

Ultra-liberalismul este o amenintare la fel de mare ca si comunismul la vremea lui. Directiva serviciilor nu se va intoarce pe planseta de proiectare. s-ar pierde o mare parte din autoritate, care este necesara pentru Europa de maine.

ex-presedintele francez, Jacques Chirac

Liberalizarea pietei serviciilor este inevitabila. E numai o chestiune de timp. Situatia pentru noile state membre nu poate decat sa se imbunatateasca. Decizia, acceptata la summitul UE de primavara, a fost mai mult politica decat practica.

primul ministru slovac, Mikulas Dzurinda

O strategie orientata catre crestere si slujbe este lucrul de care are nevoie Europa. Ea va permite companiilor, indiferent de dimensiuni, sa creeze slujbe in toate statele membre. Acum depinde de liderii europeni si nationali sa transforme cuvintele in actiuni.

secretarul general al UNICE, Philippe de Buck

3. - Politica privind concurenta in cadrul UE

Conform art.2 al Tratatului de la Roma, 'In cadrul Pietei Interne, competitia este un mijloc de a realiza o dezvoltare economica armonioasa si echilibrata, sustenabila, neinflationista, respectand mediul, cu un grad ridicat de convergenta a performantelor economice, un grad ridicat de ocupare a fortei de munca si a protectiei sociale, cu ridicarea standardului de viata, cu coeziune economica si sociala'

Obiectivele politicii privind concurenta in UE sunt urmatoarele:

integrarea pietelor prin fluidizarea comertului peste frontiere si alocarea resurselor in functie de cele mai avantajoase conditii;

protejarea intreprinderilor mici si mijlocii, urrmarind mentinerea unui mediu competitiv;

protejarea consumatorilor si favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice si sociale.

Prin Directia Generala pentru Concurenta (DG IV), Comisia Europeana are atributii in ceea ce priveste comportamentul firmelor si controlul ajutoarelor de stat in economie.

Comportamentul firmelor are in vedere:

limitarea incheierii unor intelegeri anticoncurentiale, conform art. 81-82 ale Tratatului de la Roma si art. 65 al Tratatului priivind CECO. Astfel, sunt interzise toate intelegerile, pe orizontala sau/si verticala, intre intreprinderi, cartelurile si practicile care au ca obiect sau efect ocolirea, restrictionarea sau distorsionarea concurentei in cadrul Pietei Comune ( Piata Interna Unica, in prezent) si care pot afecta comerttul intre statele membre. Asemenea intelegeri sau practici se refera la:

fixarea in mod direct sau indirect a preturilor de vanzare sau cumparare sau a oricaror altor conditii de comercializare;

intelegerile de impartire a pietelor;

atitudinea fata de anumiti clienti aflati in concurenta cu altii;

intelegerile intre firme pentru a restrictiona intrarea unor potentiali concurenti sau a forta iesirea de pe piata a unor competitori;

impunerea in contracte a unor obligatii suplimentare, de a cumpara si alte produse, odata cu produsul care face obiectul contractului.

abuzul de pozitie dominanta pe piata, care permite practicile comerciale anticoncurentiale, poate lua forme precum:

promovarea de catre firma a unor politici care ameninta intrarea in domeniu a unor noi competitori sau dezvoltarea producatorilor existenti;

aplicarea unor conditii diferite, discriminatorii, partenerilor comerciali pentru tranzactii similare;

impunerea de preturi de cumparare sau a altor practici comerciale incorecte;

In absenta concurentei, firma poate:

restrictiona productia sau ajusta preturile produselor sale, in detrimentul consumatorilor;

limita productia, pietele sau dezvoltarea tehnica, prejudiciind astfel, consumatorii;

refuza de a vinde marfuri unui anumit client;

participa la modificarea structurii competitive a unei piete prin achizitionarea altor firme, de exemplu.

fuziunile si achizitiile care duc la monopoluri. Au fost urmarite:

sporirea competitivitatii industriei, prin concentrarea firmelor, facand posibila finantarea cercetarii si inovarii pentru firmele din tarile membre UE;

sporirea competitivitatii externe, in fata concurentei firmelor de mari dimensiuni, in special americane ssi japoneze.

Ajutoarele de stat sunt sustineri pe care un stat le acorda firmelor private sau publice, unor regiuni europene, unor institutii sau consumatorilor europeni. Acestea modifica evolutia concurentei in interiorul UE sau in comertul cu alte state sau zone, deoarece creeaza un avantaj competitiv anumitor firme sau sectoare in raport cu altele. Art. 87 al Tratatului de la Roma stabileste ca orice ajutor dat de statele membre sau prin resursele acestora, in orice forma ar fi acesta, care distorsioneaza sau ameninta cu distorsionarea concurentei, favorizand anumite firme sau productia anumitor bunuri astfel comertul intre statele membre ar putea fi afectat, este incompatibil cu Piata Comuna.

Ajutoarele de stat compatibile cu Piata Interna Unica sunt ajutoarele acordate:

in caz de dezastre naturale sau alte evenimente exceptionale;

pentru regiuni europene mai putin dezvoltate, cu rata ridicata a somajului si cu standard de viata mai scazut (vezi tema 9 - Dezvoltarea politica regionala in UE);

pentru a facilita dezvoltarea anumitor sectoare economice, daca acestea nu au efect advers asupra comertului, de natura sa afecteze interesul comunitar;

pentru promovarea culturii si conservarea mostenirii culturale;

unor consumatori individuali, cu conditia nediscriminarii privind originea produselor;

prin decizii cu majoritate calificata, ale Consiliului de Ministri al UE, la propunerea Comisiei Europene.

Alte atributii ale Comisiei Europene, exercitate prin intermediul Directiei Generale pentru Concurenta (DG IV), sunt in cazul firmelor publice sau al achizitiilor publice.

Firmele publice, din domeniul utilitatilor - apa, energie (gaz, electricitate), transport feroviar, comunicatii - sunt cele care, in mod traditional au apartinut statului, acesta acordandu-le de-a lungul timpului, subventii masive, ceea ce a condus la o administrare si functionare ineficienta a lor.

Masurile de "spargere" a monopolurilor de stat au urmarit dezintegrarea verticala, prin separarea gestionarii infrastructurii lor de serviciile respective, privatizarea monopolurilor respective si armonizarea standardelor de functionare a acestora. Primul domeniu al utilitatilor publice deschis concurentei si care a avansat astfel cel mai mult este cel al telecomunicatiilor. Se stie ca progresul tehnologic a condus la aparitia unor modalitati alternative de telecomunicatii (telex, telefonie mobila, posta electronica, videofonie etc.) si la dezvoltarea intr-un ritm accelerat a productiei si pietei echipamentelor aferente.

Se recunoaste in tarile membre UE ca piata energiei este mai putin accesibila concurentei nu numai datorita monopolului caracteristic al firmelor care furnizeaza energia, ci si aspectelor tehnice, infrastructura legata de cererea si oferta de energie nefacand posibila furnizarea decat a unui anumit tip de servicii. Treptat, politica privind energia a tarilor membre UE s-a apropiat de liberalizarea pietei energiei, prin masuri precum:

transparenta pretului pentru gaz si electricitate indreptate catre utilizatorii industriali si cei casnici;

stabilirea de reguli comune pentru piata interna in domeniul electricitatii si de reguli comune pentru piata interna in domeniul gazelor naturale, care s-au liberalizat gradual.

Achizitiile publice se refera la piata de bunuri, servicii si lucrari pentru care utilizatorii - institutii ale statului (din domeniile sanatate, invatamant, administratie centrala si locala, politie, armata) sau intreprinderi publice, inclusiv cele din domeniul utilitatilor (transport, telecomunicatii, apa si energie), incheie contracte publice cu furnizori - firme private sau publice, nationale sau straine, plata facandu-se din fonduri nationale (bani publici, de la bugetul central sau local) si/sau din fonduri straine, respectiv comunitare.

Directivele UE au stabilit atribuirea contractelor in domeniul achizitiilor publice exclusiv prin licitatii, pe baza unei proceduri in care sa se puna accent pe anuntarea licitatiei in "Supplement of the Official Journal", precum si in versiunea electronica a acestuia - "Tenders Electronic Daily". Este necesar sa se precizeze: obiectul licitatiei, caietul de sarcini, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca ofertantii, termenul de depunere a ofertelor. S-a decis extinderea licitatiilor in forma electronica. Liberalizarea achizitiilor publice ar trebui sa se faca si in raport cu ofertele din afara UE.

La 18 ianuarie 1999, Parlamentul European a aprobat "modernizarea" regulilor de concurenta, urmarindu-se indeplinirea urmatoarelor conditii: legalitatea si transparenta; primatul legii comunitare; prevenirea abuzului de pozitie dominanta; respectarea principiului subsidiaritatii.