F I S A T E H N I C A

TEMATICA- ECONOMIA GESTIUNEA INTREPRINDERII-

''Elemente introductive privind E.G.I''

Subiecte: A.- Elemente introductive,privind E.G.I

a)- Prezentare concept-econ.gest.intreprindere

b)- Intrep.-agent econ.

c)- Abordarea conceptului de intreprindere

d)- Rolul intreprinderii in cadrul economiei

e)- Tipologia intreprind.relatii-intr.mici si mijlocii

a)- Prezentare concept-econ.gest.intreprindere

Denumirea disciplinei economia si gestiunea intreprinderii impune explicarea celor trei notiuni componente, respectiv economie, gestiune si intreprindere.

Economia provine din cuvantul grecesc oikonomia, care semnifica operatia de a face ordine in casa.

Gestiunea este un cuvant de origine latina si semnifica activitatea de gospodarire si administrare.

Termenul de intreprindere provine din cuvantul francez entreprise si poate fi definit ca o organizatie autonoma care isi asigura existenta si devoltarea prin folosirea si comercializarea unor produse cu scopul de a obtine profit.

Intreprinderea presupune existenta a patru elemente: materie prima, utilaje, munca si clienti. Exista si intreprinderi care au ca obiectiv comertul si serviciile. Problemele care vor fi prezentate se refera in principal la intreprinderile industriale, adica la cele producatoare de bunuri materiale industriale.

Intreprinderea constituie componenta fundamentala a economiei. Ea reprezinta veriga de baza cu cele trei functiuni si anume: productia, vanzarea si gestiunea.

Relatiile dintre economie, sub aspectul ei general, si intreprindere, sunt foarte stranse, astfel incat nu este posibil de a avea idei precise asupra unea fara a poseda cunostinte asupra celeilalte.

Economia de piata presupune un proces permament de adaptare dar si de ruptura fata de conditiile de mediu in care coexista agenti economici diferiti.

Gestiunea se manifesta ca o arta de a trai in realitatea cotidiana a proceselor economice.

Economia furnizeaza cadrul de referinta relativ adoptat prin norme, normative si indicatori.

Aportul economiei la cunoasterea intreprinderii consta intr-o mai buna explicare a naturii intreprinderii si a dezvoltarii acesteia, in analiza raportului de forte intre diferitele categorii de agenti economici implicati in functionarea unei intreprinderi, precum si in studierea strategiilor elaborate de intreprindere.

Gestiunea cauta sa dirijeze organismele intr-o maniera optima astfel incat neajunsurile sa fie cat mai mici posibile. Ea propune o cunoastere orientata spre actiune, evidentiind aspectele caracteristice procesului de viata.

Economia pune in evidenta marile miscari ale procesului de viata ca si principiile fundamentale pe care se intemeiaza deciziile curente.

Prin aceasta disciplina se urmareste studiul relatiilor organizatorice in vederea organizarii optime a diferitelor laturi de activitate.

b)- Intreprinderea-agent economic si obiect al conducerii

Agentii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice sau juridice care in calitate de participanti la viata economica, indeplinesc rolul si au comportamente economice similare.

Gruparea agentilor economici se poate face pe baza mai multor criterii, si anume: forma de proprietate, forma de organizare si folosirea factorilor de productie.

Dupa criteriul institutional, agentii economici se grupeaza astfel:

intreprinderi - acestea grupeaza toate unitatile institutionale si au ca functie principala producerea de bunuri materiale si servicii destinate pietei si alcatuiesc sectorul productiv al economiei. Veniturile acestor agenti economici provin din vanzarea productiei, scopul fiind obtinerea de profit;

gospodariile sau menajele, reprezentate de familii sau diferite unitati consumatoare. Veniturile menajere provin din salarizarea persoanelor din titlurile de proprietate, precum si din transferul de proprietate efectuate de celelalte persoane;

institutiile de credit si societatile de asigurare - acestea sunt agenti economici care au ca functie principala pe aceea de intermediar financiar intre ceilalti agenti economici;

administratiile publice - care exercita functia de redistribuire a veniturilor pe baza serviciilor prestate. Veniturile acestora provin din varsamintele obligatorii efectuate de unitati care apartin celorlalte categorii de agenti economici;

administratiile private - reprezentate de acei agenti economici care grupeaza organismele private, cum ar fi; organizatii, asociatii sau fundatii. Veniturile provin in principal din contributii voluntare, cotizatii, venituri din proprietati;

administratiile straine - aflate pe teritoriul tarii de referinta cu care agentii economici autohtoni efectueaza tranzactii economice.

c)- Abordarea conceptului de intreprindere

In sens economic o intreprindere, ca agent economic, indiferent de dimensiune, forma de proprietate si organizare produce bunuri si servicii destinate vanzarii de piata, scopul fiind obtinerea profitului.

Intreprinderea este veriga organizatorica unde se desavarseste fuziunea intre factorii de productie cu scopul obtinerii de bunuri economice in structura, cantitatea si calitatea impuse de cererea de pe piata si obtinerea unui profit.

Intreprinderea suporta costuri corespunzand remunerarii factorilor de productie utilizati care trebuie recompensati prin rezultatele productiei sale.

Cu alte cuvinte, intreprinderea trebuie sa produca o valoare superioara costurilor sale.

O uniune de intreprinderi constituita sub o singura conducere si gestiune financiara se numeste firma comerciala. Ea poate cuprinde mai multe unitati care efectueaza activitati identice localizate in mai multe zone geografice sau filiale care fac afaceri de genuri diferite in aceeasi zona.

Activitatea intreprinderii genereaza doua fluxuri, si anume:

intrari de factori si servicii produse si puse la dispozitia celorlalti agenti economici.

Intreprinderile organizate in orice domeniu de activitate au in comun cateva reguli si anume:

in primul rand, intreprinderea, pentru a produce trebuie sa utilizeze factorii de productie;

factorii de productie trebuie utilizati cat mai bine;

pentru a supravietui si dezvolta, intreprinderea trebuie sa fie rentabila;

activitatea economico-financiara trebuie bine condusa.

Intreprinderea ca sistem social este un ansamblu de elemente interdependente, distinct de mediul exterior cu care toate intra in diferite relatii si orientat catre realizarea anumitor obiective.

Intreprinderea ca sistem se caracterizeaza printr-o anumita delimitare si care formeaza structura sa, de asemenea relatiile dintre elementele care realizeaza interdependenta lor precum si obiectivele acesteia.

d)- Rolul intreprinderii in cadrul economiei

Intreprinderea are un rol hotarator in dezvoltarea economica a oricarei tari, in determinarea potentialului acesteia, de costurile cu care se obtin bunuri si servicii, de calitatea acestora si de capacitatea intreprinderii de a le comercializa profitabil depind in realitate puterea economica si nivelul de trai al unei tari.

Concret, rolul intreprinderii in circuitul economic al unei tari este exercitat prin indeplinirea celor doua functii ale acesteia

de creare de valori adaugate;

de participare la distribuirea veniturilor.

In postura de creatoare a valorii adaugate intreprinderea se gaseste in relatii cu alte intreprinderi cu care face schimb de produse si servicii. Valoarea adaugata pe care o creeaza o intreprindere se masoara prin diferenta intre valoarea bunurilor pe care le vinde si si valoarea celor pe care ar trebui sa le cumpere pentru a putea produce.

Valoarea adaugata creata de intreprindere este distribuita de acestea pe destinatii bine precizate:

furnizorii de bunuri si servicii;

personalul;

proprietarul;

statul;

sumele ramase la dispozitia intreprinderii.

Suma valorii adaugate realizate de ansamblul intreprinderilor constituie bogatia naturala sau produsul intern brut. Se poate spune ca intreprinderea, creand valoare adaugata si redistribuind sub diferite forme catre alti agenti constituie un rol esential in activitatea unei tari.

Trebuie precizat ca aceasta functie de natura economica trebuie atribuita intreprinderii.

Din ce in ce mai frecvent, datorita importantei sale in cadrul societatii actuale, intreprinderii ii sunt atribuite si alte misiuni de natura sociala, umana sau culturala.

e)- Tipologia intreprind.relatii-intr.mici si mijlocii

Pentru a se adapta la problemele pe care trebuie sa le rezolve si pentru a atinge obiectivele pe care si le-au fixat, intreprinderile iau forme diverse.

1. Dupa natura activitatii intreprinderii. Natura activitatii permite sa se faca o distinctie foarte generala intre urmatoarele tipuri de intreprinderi:

intreprinderi agricole,

intreprinderi industriale,

intreprinderi de servicii.

2. Dupa forma juridica se pot face distinctii intre sectorul privat. Caracteristicile esentiale ale unei intreprinderi private se refera la urmatoarele aspecte:

initiativa constituirii si functionarii apartine integral intreprinzatorului;

posedarea unui capital minim este obligatorie;

independenta deplina in ceea ce priveste directionarea;

o ultima caracteristica este asumarea integrala a riscurilor ei sociale implicate de operatiunile intreprinderii.

Intreprinderile private se impart dupa numarul posesorilor de capital in:

intreprinderi individuale

intreprinderi de grup.

Intreprinderea individuala este aceea in care personalitatea juridica a unei intreprinderi se confrunta cu aceea a intreprinzatorului.

Din punct de vedere al patrimoniului, apartine unui singure persoane. Avantajele si dezavantajele pot fi privite atat sub aspect juridic cat si social.

Sub aspect juridic si economic, avantajele se refera la afacerea sa si are o mare autonomie si libertate in munca sa. Ca inconveniente pot fi mentionate: responsabilitatea intreprinzatorului care este nelimitata, in situati de deces a proprietarului sau decedarea intreprinzatorului apar consecinte fiscale mai greu de realizat.

Textele aferente schimbarii de proprietar sunt mai ridicate in cazul gestionarii de parti. In mod frecvent in aceste intreprinderi se duce lipsa de capital, sunt limitate in dezvoltarea lor.

Intreprinderea de grup care ca trasatura definitorie dreptul de posesiune asupra patrimoniului sau a cel putin doua persoane. Formele pe care le imbraca:

intreprinderi private,

intreprindere societar.

Intreprinderea familiala se caracterizeaza prin aceea ca patrimoniul se afla in coproprietatea membrilor unei familii, de obicei intreprinderile familiale este de mici dimensiuni iar membrii familiei sunt nu numai proprietarii sai, cat si lucratorii efectivi in cadrul acesteia.

Intreprinderea societara este caracterizata prin impartirea intre mai multe persoane a capitalului, a administrarii patrimoniului si a conducerii.

Intreprinderile societsare sunt:

Societatea in nume colectiv - este constituita in general cu un numar mic de asociati, ei trebuie sa se cunoasca foarte bine si sa-si manifeste reciproc increderea pe baza responsabilitatii colective care ii leaga.

Caracteristica esentiala rezida in raspunderea personala si solidara a tututor asociatiilor pentru plata datoriilor sociale. Pentru ca o societate sa fie in nume colectiv, nu este necesar ca solidaritatea sa fie expres declarata, fiind suficient ca prin statutul societatii sa nu se limiteze raspunderea asociatilor.

Daca nu a fost numit nici un administrator, toti asociatii sunt administratori, fiecare putand angaja societatea in diferite acte.

Atunci cand administratorul este desemnat, ales prin statut, nu poate fi demis decat in unanimitate de catre asociati.

In cazul existentei mai multor administratori, statutul precizeaza limitele de actiune ale fiecaruia dintre ei.

Societatea in nume colectiv prezinta avantajul ca cesionarea unei parti din societate este supusa aprobarii tuturor asociatilor, dar si inconvenientul ca un asociat nu se poate retrage fara acordul celorlalti.

Societatea in comandita simpla este o societate de persoane ca si societatea in nume colectiv, care se deosebeste prin existenta a doua categorii de asociati: comanditari si comanditati.

Comanditarii indeplinesc acte de conducere dar pot executa servicii in activitatea societatii. Ei raspund in limita aportului pe care il au.

Comanditatii conduc societatea si raspund solidar si unanim fata de obligatiile acesteia.

In cazul acestui tip de societate se impune un capital social minim si se constituite foarte simplu din punct de vedere    juridic printr-un act sub semnatura privata.

Societatea in comandita pe actiuni este o societate cu capital care cuprinde doua categorii de asociati: comanditari si comanditati, fiecare avand raspunderi diferite. Capitalul social este impartit in actiuni, iar obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul societatii si cu raspunderea nelimitata si solidara a asociatilor comanditati.

Comanditarii sunt obligati numai la plata actiunilor lor.

Societatea pe actiuni se caracterizeaza prin existenta unei singure categorii de asociati numiti actionari si prin divizarea capitalului societatii in parti numite actiuni.

Raspunderea actionarilor privind patrimoniul pentru obligatiile societatii este limitata la valoarea actiunilor pe care le detin. Actiunile societatii sunt negociabile si liber transmisibile. Conducerea societatii pe actiuni se face de unul sau mai multi administratori. In ultimul caz se constituie un consiliu de administratie in frunte cu un presedinte.

Din punct de vedere juridic, societatea pe actiuni prezinta un avantaj - faptul ca responsabilitatea este limitata de aportul fiecaruia si aceea ca permite reunirea unor capitaluri considerabile, putandu-se face aple la economiile populatiei prin emiterea de actiuni.

Ca inconveniente amintim ca la constituirea unei astfel de societati trebuie sa existe minim cinci asociati si un capital social.

Societatea cu raspundere limitata prezinta caracteristicile:

asociatii nu sunt responsabili mai mult decat aportul pe care il aduc,

nu presupune dizolvarea in caz de deces sau incapacitate a persoanelor asociate,

nu necesita un numar mai mare de asociati la constituire.

Statutul societatii cu raspundere limitata poate stabili de la inceput administratorii care pot fi persoane fizice, asociatii sau din afara societatii.

Ei pot fi numiti de catre Adunarea generala prin votul asociatilor care reprezinta majoritatea absoluta a capitalului social.

Aceeasi majoritate poate decide asupra revocarii sau asupra limitarii puterilor, exceptand cazul in care administratorii au fost numiti prin statutul societatii. Pe plan juridic, societatea cu raspundere limitata prezinta avantajul ca responsabilitatea este limitata la aportul fiecarui asociat, dar si inconvenientul ca se impune un capital social minim iar numarul asociatilor poate fi mai mic decat 50.

Sectorul cooperatist. Intreprinderea cooperatista constituie o forma privata care are anumite particularitati:

Reprezinta o asociere de persoane grupate in mod voluntar, avand un scop comun prin constituirea societatii conduse in mod democratic.

Persoanele care aduc o parte din capitalul necesar accepta o justa participare la riscurile si rezultatele acestei intreprinderi.

De obicei persoanele din cooperative au desfasurat in prealabil activitati similare in calitate de mici producatori.

Specific acestia este exercitarea dreptului de proprietate asupra patrimoniului de catre mai multe persoane, care prin actul de constituire devin sub mai multe forme si coparticipanti la conducere.

Fiecare membru are dreptul ca, pe langa salariul aferent, sa primeasca si o parte din venitul final corespunzator cotei sale din partea de capital, potrivit unei proceduri bine stabilite la infiintarea cooperativei.

Cooperativele s-au dezvoltat incepand cu secolul XIX in diferite sectoare de activitate, putand fi grupate astfel:

cooperative de consum, aparute in Anglia in sec. XIX,

cooperative mestesugaresti,

cooperative agricole,

cooperative tip societati mutuale, intalnite in sectorul creditului si al asigurarilor.

Sectorul public. Intreprinderile publice sunt caracterizate prin:

Capitalul si puterea de decizie apartin unei institutii publice cum ar fi statul sau colectivitatea locala, care isi asuma in totalitate sau partial, functia de intreprinzator. Aceste intreprinderi se infiinteaza prin acte decizionale ale puterii publice, reglementate potrivit cadrului juridic specific fiecarei tari.

Rostul lor este de a permite statului sa controleze anumite sectoare majore ale economiei nationale si sa influenteze anumite sectoare economico-sociale pe termen lung.

Se impart in:

intreprinderi semipublice - in care puterea publica contribuie partial la finantarea, conducerea si controlul activitatii, ea participand alaturi de una sau mai multe intreprinderi private. Formele concrete de existenta a acestora sunt: in concesiune si societate mixta.

Intreprinderea publica propriu-zisa; statul detine intregul capital si isi asuma toate prerogativele de conducere prin intermediul agentilor sai. Se regaseste sub forma regiilor autonome.

Alte criterii de clasificare ale intreprinderilor sunt: dupa numarul de angajati, cifra de afaceri: mici, mijlocii, mari.

*Relatiile dintre micile si marile intreprinderi

Fie ca sunt mici sau mari, intreprinderile nu pot ramane izolate, ele sunt nevoite sa coopereze pe plan financiar, comercial.

In principal cooperarea poate lua forma acordurilor de parteneriat sau a subfurnitudinii.

I.                    Acordurile de parteneriat privesc atat marile grupuri cat si intreprinderile mici si mijlocii. Exista urmatoarele tipuri de parteneriat:

Parteneriat financiar - aceasta forma de cooperare se exprima in principal prin ajutorul sub forma de capital atunci cand o intreprindere mare ia participatie intr-o intreprindere mai mica nou constituita pentru a face posibil

demarajul sau, sau prin credite de echipament concretizate in spriin pentru modernizarea capacitatilor de productie;

Parteneriat tehnologic are loc atunci cand o intreprindere pune la dispozitia altor intreprinderi experienta si competentele cercetatorilor sai, fie in scopul obtinerii sinergiilor pe planul cercetarilor, dezvoltarii, fie pentru a permite mai buna difuzare a unor informatii prin intermediul transferului de tehnologie sau prin acorduri de licenta. Acordul de licenta permite beneficiarului sa-si imbunatateasca pozitia pe piata.

Parteneriat prin cooperare - permite intreprinderii sa-si uneasca eforturile in special in domeniul exportului.

Parteneriat de tip roire. Acest tip de parteneriat consta in a incita salariatii sa-si creeze propriile intreprinderi, dandu-le ajutorul financiar, tehnic si de alta natura, de care acestia au nevoie. Roirea vazuta ca aparitie a unei multitudini de intreprinderi mici in jurul marilor grupuri de intreprinderi este considerata un raspuns la problemele puse de restructurarea acestor grupuri.

Subfurnizarea. Se vorbeste de subfurnizare cand o intrepindere realizeaza o parte a productiei altor intreprinderi, numiti donatori de ordine.

Subfurnizarea este apreciata ca fiind in primul rand o sursa de inovare. Faptul ca o intreprindere recurge la subfurnitura ii permite acesteia sa beneficieze de competentele si experienta altor intreprinderi.

Donatorul de ordine poate sa obtina mijloace suplimentare pentru propriile activitati de cercetare si dezvoltare.

Subfurnizarea poate fi un factor de reducere a structurilor. Ea permite intreprinderii care recurge la aceasta forma de cooperare sa-si reduca structurile tehnice sau comerciale.

Ea poate sa se dapateze la fluctuatiile mediului sau si sa sesizeze eventualele oportunitati de expansiune.

Subfurnizarea poate fi si un factor de productivitate. Ea presupune ca fiecare face ceea ce stie mai bine, deci se specializeaza in domeniului in care are vocatie si in care dispune de cele mai bune atuuri.

Aceasta va avea ca efect obtinerea de economie de scara si o utilizare mai buna a resurselor.

In practica exista 3 forme de subfurnizare:

- subfurnizare de capacitate. In acest caz intreprinderea donatorare de ordine este echipata pentru a fabrica un anumit produs dar prefera subfurnizare pentru o parte a productiei. Exista mai multi factori care explica o astfel de practica: o cerere conjuncturala puternica, grevele care paralizeaza unele compartimente ale productiei sau decizia de a nu investi. Aceasta situatie de subfurnizare prezinta mari riscuri: subfurnizorul nu dispune de un avantaj tehnic fata de donatorul de ordine, iar pe de alta parte donatorul de ordine va utiliza la maximum compartimentele de productie si va reduce comenzile date de subfurnizor.

Subfurnizorul se va stradui sa obtina de la donatorul de ordine anumite garantii: termene minime de respectat. In caz de repunere in cauza a comenzilor si asigurarea unui nivel minim al comenzilor, indiferent de conjunctura.

-subfurnizarea de specialitate. Subfurnizorul dispune de experienta tehnica fata de donatorul de ordine care nu poseda nici competenta si nici echipament pentru a fabrica produsul ce face obiectul subfurnizarii.

Competenta subfurnizorului constituie o garantie a stabilirii comenzilor. In caz de recesiune aceasta forma de subfurnizare este mai putin afectata decat cea precedenta, pentru ca donatorul de ordine nu se mai poate baza pe propriile compartimente de productie.

-subfurnizare in cascada reprezinta o prelungire a celor doua cazuri precedente, astfel: fie un donator de ordine nu poate sa fabrice decat o anumita cantitate dintr-un produs, fapt pentru care se adreseaza unui subfurnizor care accepta comanda pentru diferenta de cantitate, fie ca un donator de ordine doreste sa faca conditionarea tuturor produselor obtinute prin subfurnizare.

In acest caz produsul final este realizat de catre un numar mare de subfurnizori, fiecare asigurand un anumit stadiu al productiei. In primele doua cazuri mentionate responsabilitatea fiecarui furnizor este usor de stabilit.

In cel de-al treilea, stabilirea fiecarei responsabilitati ridica unele probleme: in cazul in care termenul nu s-a respectat sau calitatea a fost defectuoasa,